Expoziţia interactivă (?) despre Corpul Uman – cronică la cald

Le iau de la şcoală pe fiică-mea şi pe prietena ei. Aceasta din urmă e îmbrăcată suspect de elegant, în fustă de stofă şi bluză cu mâneci lungi şi inserţii de perle.

– De ce te-ai îmbrăcat atât de elegant astăzi?, sunt eu curioasă.

– Pentru că am fost la operă.

– Azi?

– Mai demult. Dar azi mi-au fost hainele astea la îndemână.

– Ah, ok…, mă prefac eu că am înţeles.

Mai am de stat câteva ore cu fetele şi nu intenţionez să îmi risipesc de pe acum întreaga raţiune cu desluşirea unor chestiuni atât de complicate.

– Mai bine povestiţi-mi cum a fost la expoziţie, la mall Promenada.

– Nu cine ştie ce, le aud eu pe amândouă pe jumătate plictisite.

– Mie mi s-a părut impresionant, din poze. Am văzut un creier uriaş şi foarte colorat…

– Da, da, mă întrerup ele. Acela era într-adevăr impresionant.

– Şi să ştii că mai era ceva acolo ce n-ai văzut!, completează prietena Lunei.

– Ce?

– Un cerebel!!!

– Ǎăă, am mai văzut… De ce spui că n-am mai văzut?, mă mir eu.

– Pentru că era ascuns în spatele creierului aceluia mare. Nu aveai cum să-l vezi în poză.

E greu. Dar eu tot mai sper:

– Şi totuşi, chiar nu aţi aflat nimic cu adevărat interesant acolo?

– Ba da! S-a inventat un al cincilea simţ, îmi răspunde fiică-mea.

– Cum adică, “s-a inventat” un simţ?, întreb eu năucă. Şi să ştii că există deja cinci simţuri, poate că e al şaselea… Cum e simţul ăsta?

– Păi de exemplu cârnatul.

– Simţul cârnatul??!!

– Nu.

Uf. Totuşi.

– Simţul umimi.

??!!

– Ah, pardon, nu e simţ, e gust. Ştii că avem gustul sărat, dulce, amar şi acru. Ǎsta e umimi. Gustul cârnatului.

Mai fac o singură încercare, jur, după care mă las:

– Pare foarte interesant. De ce spuneţi că nu v-a plăcut prea tare?

– Pentru că doamna aceea de acolo nu era deloc drăguţă cu noi. Părea plictisită când vorbea, nici nu ne zâmbea, nici nu ne-a lăsat să punem mâna pe nimic…

– Dar era o expoziţie interactivă, ar fi trebuit să atingeţi lucruri.

– Da, exact asta am zis şi noi. Scria mare pe afiş că e interactivă, iar ea nu ne-a dat voie să atingem nimic. Ne-a întrebat dacă avem curaj să băgăm mâna într-un săculeţ, noi am spus că da, apoi tot ea a băgat singură mâna. Mi-ar fi plăcut şi mie să simt cum pulpează inima, totuşi!

V-am zis că a fost ultima încercare. Mi s-a părut mai înţelept să le las să vorbească singure tot restul drumului. Păreau că ele între ele se înţeleg perfect, deci de ce să inoportunez cu nelămuririle mele? În plus, ştiam şi că voi avea parte de o cronică detaliată a vizitei mai târziu, când vom rămâne singure. Ceea ce s-a şi întâmplat, la cină, în timp ce savuram tradiţionalele paste de luni seara:

– Hai să-ţi spun cum a fost cu expoziţia aia. Mai întâi ne-a arătat pe o tabletă cum intră mâncarea în gură, dar era cam scârbos, pentru că semăna cu o diaree. Apoi ne-a vorbit despre diverse sisteme din corp: nervos, osos, digestiv…

– … circulator, reproducător, o ajut eu să-şi amintească.

– Circulator, da, reproducător, nu. Ce e aia?

– Care e responsabil cu reproducerea, e despre cum se fac copiii.

– Aaaa, nu, cum să ne arate aşa ceva? Erau toate organele acolo, doar ALEA, nu. De parcă n-am fi toţi oameni şi n-am avea toţi aşa ceva!

Sunt mândră de revolta ei. Până şi un copil de nouă ani ştie mai bine ca parlamentarii noştri inculţi şi ipocriţi că educaţia sexuală ar fi ceva absolut normal pentru şcolile noastre. Şi mă întristează faptul că până şi o expoziţie privată şi aşa-zis ştiinţifică a eludat subiectul, ca şi când nu ar exista.

– Şi apoi am ajuns la creier. Ştiai că creierul are patru culori?

– Poate zone, vrei să spui. Creierul e albicios, materialului din care e făcut i se spune “materie cenuşie” şi e acelaşi peste tot.

– Nu, sunt culori. Creierul mic e albastru, iar cel mare are patru culori şi în fiecare culoare e câte un simţ. Şi ne-au plimbat în câte o zonă, mai întâi la pipăit, unde nu am avut voie să punem mâna, apoi la mirosit, unde ne-a trecut în viteză pe la nas nişte capace, apoi la văzut, unde ne-a zis că n-o să ne uităm la nimic, că oricum nu e interesant… Am mai văzut nişte organe, o gură care mânca nişte mazăre, şi gata, s-a terminat. Parcă de-abia aştepta să scape de noi doamna aceea, crede-mă când îţi spun că nu era deloc bună.

Încep să o cred. Păcat. Ar fi putut ieşi mult mai bine de-atât. Oare când vor învăţa şi românii că atitudinea contează cel mai mult?

A, şi nu uitaţi să staţi pe fază: luna viitoare au programată vizita la expoziţia Comorile Egiptului Antic de la Biblioteca Naţională (Comorile Egiptului Antic – Expoziţie De Excepţie, pe numele ei complet!). Am auzit că este o colecţie impresionantă de exponate din plastic chinezesc acolo, de-abia aştept şi cronica aceea de la copii.

Reclame

Cum să-ţi schimbi permisul de conducere categoria B în Bucureşti

Varianta cea mai scurtă

Cu vreo două luni înainte de expirarea vechiului tău permis, te uiţi pe lista cu cabinete autorizate pentru a-ţi elibera fişa medicală şi ţi-l alegi pe cel care îţi este mai la îndemână. Suni pentru o programare, îţi faci controalele necesare (se fac şnur, durează max. o oră, iar cele de care ştiu eu au costuri între 135 şi 280 lei). Cu fişa completată (termen de valabilitate: un an), te duci la medicul de familie, care are şi el de pus o ştampilă acolo. Apoi intri pe site la D.R.P.C.I.V. şi te programezi online la ghişeu.

În ziua programării, ar fi bine să ajungi la timp la D.R.P.C.I.V. (şoseaua Pipera nr. 49, la un sfert de oră de mers pe jos de la metrou Aurel Vlaicu / mall Promenada). Permisele pentru Bucureşti se eliberează la etaj. Programările online merg foarte rapid dacă ai toate actele în regulă (fişa medicală în original, copie după cartea de identitate, permisul vechi). De asemenea, e bine să ai bani ficşi la tine, pentru orice eventualitate: 68 de lei costă taxa pentru preschimbarea permisului. La ghişeu eşti pus să dai o semnătură, să îţi verifici datele pe un formular şi să stai drept la poză. Cinci minute durează cu totul, cel mult. Apoi, dacă mai e minimum o oră şi jumătate până la terminarea programului, poţi lua permisul în aceeaşi zi. Dacă nu vrei să aştepţi sau dacă li se termină mai devreme programul, permisul ţi se trimite prin poştă în câteva zile.

Şi asta e tot. Stai liniştit pentru încă zece ani.

–––-

Varianta epopeică (a mea)

Începi să îţi faci griji că va trebui să îţi schimbi permisul de conducere cu vreun an înainte de data expirării acestuia. Doar trăieşti în România şi cunoşti prea bine birocraţia şi incompetenţa de aici! În plus, ai văzut de prea multe ori la televizor cozi de oameni disperaţi care aşteaptă cu zilele să ajungă la ghişeele alea de la D.R.P.C.I.V. (indiferent ce o mai însemna şi asta). Cauţi instrucţiuni pe Google şi eşti direcţionat către site-ul D.R.P.C.I.V. – instituţia emitentă a permisului. Dar acolo nimic nu e clar, e doar o grămadă de comunicate în limbaj de lemn şi hotărâri de guvern etc., aruncate de-a valma. Aşa că mai cauţi o dată pe Google şi ajungi la un site ceva mai util, al prefecturii Bucureşti. Noroc cu Google, pentru că niciodată nu m-aş fi gândit să caut pe site-ul prefecturii unui oraş (care nu este judeţ, deci) informaţii despre un permis de conducere autovehicule, când avem o direcţie Circulaţie în Poliţia Română, cu care dai, de altfel, şi examenul pentru permis.

De la prefectură afli lucruri ca programul de lucru cu publicul şi actele necesare, dar nu găseşti răspuns la întrebări mai complexe, precum cu cât timp înainte este necesar să îmi fac controalele medicale, ca să fiu sigur că am timp pentru toate şi apoi pentru programare la D.R.P.C.I.V. până îmi expiră permisul? Sau cât timp sunt valabile acele vize medicale primite? Adică să nu mă duc nici prea devreme să îmi fac controlul, ca să nu mai fie valabil atunci când mă duc şi la ghişeu, la expirarea permisului…

Până la urmă, cele mai clare informaţii tot pe un blog privat le găseşti. Citind ce scria acolo, inclusiv comentariile vizitatorilor, afli că lucrurile în domeniul ăsta merg destul de uşor în ultima vreme, aşa că te mai linişteşti. Şi stai oarecum calm până cu o lună înainte de fatidica zi a expirării.

Ajungi cu un pic de teamă la clinica la care te-ai programat pentru controlul medical. Te gândeşti că poate oftalmologul te va trimite mai întâi să-ţi faci ochelari, ca să-ţi poată da voie să mai conduci. Sau că neurologul se va arăta interesat de ameţelile tale ocazionale. Dar te-ai temut degeaba. După ceva ce seamănă cu proba olimpică la hexatlon (adică o cursă contra cronometru şi adversari, între şase cabinete diferite unde ai de bifat în grabă nişte întrebări standard şi ţi se ia tensiunea prin mâneca hainei, pentru că nu e timp nici măcar pentru suflecat), ieşi hăituit dar şi victorios de acolo, cu o hârtie pe care ai şase ştampile valoroase. Pe a şaptea o capeţi de la medicul de familie, care e uşor nemulţumit că ai ales să te duci la altă clinică decât cea recomandată de el (dar care era cu vreo sută de lei mai ieftină).

Apoi te duci acasă şi vrei să te programezi online pentru permis. Intri pe site, însă vai! toate datele sunt ocupate pe o lună întreagă înainte, iar ţie îţi expiră permisul anterior. Aşa că îţi iei inima în dinţi şi te duci până în Pipera, cu maşina, într-o zi de vacanţă, în care copilul este plecat de acasă. Nu de alta, dar în astfel de escapade ştii când pleci de acasă, dar nu şi când te întorci. După cum ai citit pe blogul acela cu multe mărturii, se pare că partea propice a zilei, în care să nu fie foarte aglomerat, este după-amiaza. Azi e marţi, programul începe la 15:30, deci îţi planifici să ajungi acolo pe la 14:45, pentru orice eventualitate. Şi reuşeşti. Doar că înăuntru ai de parcurs iar un fel de labirint între diverse automate pentru bonuri de ordine, de pe care trebuie să citeşti foarte atent pentru ce operaţiune sunt: pentru permise, pentru înmatriculări, pentru paşapoarte… Şi când zic „foarte atent”, e cu accent pe „foarte”!

Ajungi în sfârşit la automatul care te interesează şi începi o conversaţie digitală (adică cu degetul pe ecran) cam aşa:

Tu:                        Vreau preschimbare permis.

Maşina:               Cum te cheamă?

Tu:                        Voiculescu.

Maşina:               Azi nu mai avem loc. Mai aşteaptă un catralion de persoane înaintea ta.

Tu (mental):        #ő*ř??ƺ*ƔȜȝʉɷ!℠₪

Maşina:               Următorul, vă rog.

Te uiţi în jur şi, da, vezi un catralion de persoane acolo, venite probabil cu luştri înainte, de s-a încheiat ziua de lucru la ghişee înainte chiar de a începe. Apoi pleci amărât şi nervos, suspectând că trebuie să îţi schimbi numele, pentru că altfel nu îţi explici de ce ai fost refuzat de maşină abia DUPǍ ce i-ai spus cum te cheamă.

Întors acasă, mai intri o dată pe site, cu gând să accepţi prima programare care ţi se oferă. Mai ai puţin şi rămâi ne-şofer, ceea ce pentru un oraş mare precum Bucureştiul nu e chiar comod. Pe site – supriză! – s-au eliberat ca prin magie nişte zile care erau ocupate săptămâna trecută. Aşa că dai clic pe prima liberă şi ţi se spune că eşti aşteptat la ghişeu la 16:50, tot într-o marţi.

Zilele curg greu în aşteptare. Îţi pui deoparte dosarul mai mult decât complet (cu câte două còpii în loc de una, pentru orice eventualitate, şi cu banii ficşi ca nu cumva să intri în ei când te duci la piaţă) şi citeşti cu invidie pe net povestirile altor oameni care şi-au ridicat permisul într-o oră, două, fără programări, nimic. Apoi afli, absolut întâmplător, că e posibil să fi conversat cu un automat greşit, de fapt. Că la parter se dau permisele pentru Ilfov, iar cele pentru Bucureşti ar fi la etaj. Unde tu NU ai urcat.

Vine şi ziua P (de la Permis, desigur). Cu copilul de mână te urci în metrou, că doar nu eşti nebun să tai tot oraşul spre Pipera şi retur la oră de vârf, te bucuri că doar ninge uşor şi viscolit, pentru că putea fi mai rău, vreun torent de ploaie, de exemplu, iei vântu-n piept şi ajungi la clădirea D.R.P.C.I.V. Primul lucru pe care îl faci e să citeşti cu mare atenţie afişele. Ei bine, da, ai stat la o coadă greşită data trecută. A ta se află la etaj. Şi nici măcar nu e coadă. Sunt doar vreo 10-15 persoane care aşteaptă la ghişeele fără programare, iar la al tău nu e nici naiba. Îţi faci rapid treaba (acte, copii, semnături, poză, bani) şi ţi se spune să te întorci peste o oră şi jumătate.

Hotărăşti să nu stai acolo până atunci. Ai un copil cu tine şi un mall în imediata apropiere, deci pleci într-acolo. La uşă, îţi dai seama că ţi-ai pierdut mănuşile. Te întorci, le cauţi, rogi copilul să exploreze atent, pentru că are ochi mai buni… nimic. Ieşi în vânt cam amărât şi îţi îngheaţă mâinile, dar te consolezi aducându-ţi aminte că, pe vremuri, obişnuiai să pierzi câte ceva la fiecare nou iubit. De obicei era un cercel, dar putea fi şi un nasture sau orice alt lucru mic, de absenţa căruia îţi dădeai seama după prima întâlnire cu cineva. O luai ca pe un semn al universului, un fel plată supremă şi ideală pentru că urma să câştigi ceva: dădeai un cercel pentru un prieten. Îţi zici că şi acum poate fi un semn bun, că dai mănuşile pentru un permis nou, care să te însoţească la volan aşa cum a făcut-o şi fostul, zece ani fără escale pe la poliţişti.

După o oră de bătut magazinele cu jucării din mall, te întorci (vânt, ninsoare, mănuşi lipsă etc.) la D.R.P.C.I.V., unde ţi se înmânează o bucată de plastic cu mai puţine date pe ea decât precedenta, cu o poză în care arăţi surprinzător de bine deşi nu exista oglindă la ghişeu, să te aranjezi înainte de a fi tras în ea (în poză, adică), şi într-o nuanţă de roz ceva mai sălbatică decât bombonul pe care l-ai purtat în portofel de un deceniu încoace. Pleci spre casă (vânt, ninsoare, mănuşi lipsă etc.) şi, când te gândeşti că nimic nu te-ar putea face încă şi mai fericit decât eşti, te uiţi în sfârşit într-o oglindă. În liftul blocului. Şi observi că fesul îţi stă ciudat de ţanţoş pe cap. Dai să-l turteşti un pic, dar nu reuşeşti. Pentru că fesul tău e plin. Ţi-ai pus acolo mănuşile atunci când ţi le-ai scos, în sala de aşteptare, aşa cum bine l-ai învăţat şi pe copilul tău şi îl baţi la cap consecvent să facă: mănuşile se bagă în căciulă, iar căciula se bagă pe mâneca hainei. Ca să nu le piardă. Sau ca să nu meargă ca ciobanul / ca mine prin oraş, cu ditamai cuşma cu moţ (verde) în cap, pe stradă, la mall, în metrou…

Fostul