Nesimţitul

Cred că sunt mai mult de cinci minute de când vorbeşte neîntrerupt, puştiul ăsta. Am făcut greşeala să îi pun o întrebare din domeniul său de interes, şi acum nu se mai opreşte. Suntem la Noaptea Cercetătorilor, un fel de expoziţie ştiinţifică organizată pentru copii şi tineri, în holul unui mall, iar el pare cel mai tânăr dintre specialiştii expozanţi de aici. M-am oprit la standul lui şi m-am gândit că îi va face plăcere să îl întreb despre mecanismul pe care l-a adus să îl prezinte. N-am înţeles prea bine ce este şi la ce foloseşte, dar la un moment dat a zis ceva despre facerea lumii şi despre diversele teorii ale altora referitoare la acel moment, cu găuri negre, galaxii şi Big Bang, şi părea atât de pasionat de subiect, iar eu l-am întrebat doar atât:

– Dar părerea TA, personală, asupra acestui subiect, care este?

A tăcut o clipă (o clipă scurtă), uşor debusolat de faptul că cineva e interesat de părerea lui, apoi a început din nou să vorbească şi nu s-a mai oprit. Părerea lui este că un singur Big Bang nu ar fi avut suficientă forţă să producă tot acest univers în care ne află. Că mai degrabă au fost mai multe Big Bang-uri simultane. Şi explică, şi explică, şi aduce argumente savante, şi eu dau din cap uneori, zâmbind, deşi nu înţeleg mai nimic, iar fiică-mea a plecat de mult spre alte standuri, plictisită pentru că nici ea nu înţelegea…

Sunt sigură că îi face plăcere că îl ascultă cineva. Fac deseori lucrul ăsta, să îi ascult, pur şi simplu, pe oameni. Fie ei cunoscuţi, necunoscuţi, interesanţi, plicticoşi, fericiţi, deprimaţi, tineri, bătrâni… Apropo, oare câţi ani să aibă tânărul acesta? După cum vorbeşte, în ce termeni şi cu câtă dezinvoltură, pare să fie student. Şi este şi foarte voinic. Dar după trăsăturile feţei şi coşurile de pe ea, pare mult mai mic.

– În ce an eşti?, îl întreb eu.

– În niciun an. Sunt în clasa a opta. Am 15 ani.

Stupoare. Chiar la asta nu m-am aşteptat, să fie încă elev de şcoală generală! Cel mai probabil, este un copil mult supra-dotat, un geniu, chiar.

– Şi părinţii tăi ce zic despre tine?

Întrebare firească, de mamă. Eu aş fi topită de mândrie să am un astfel de copil pasionat de ceva, orice. Tace pentru o clipă, privindu-mă cu curiozitate în ochi, apoi schimbă, în mod surprinzător, subiectul:

– Am evaluare anul ăsta, şi mi-e o frică de mor.

Altă stupoare. Cum să-i fie frică de o evaluare şcolară unui astfel de copil?

– Doar de limba română mi-e frică. Pentru că e o limbă cu prea multe neregularităţi, nu o pot reduce la formule precise, apar tot timpul excepţii de la reguli. Iar ceea ce nu e logic şi nu pot reprezenta printr-o schemă fixă, mi-e greu să înţeleg.

Nu m-am gândit niciodată la limba română din acest punct de vedere, dar are dreptate copilul. Scot o carte de vizită şi i-o întind:

– S-ar putea să am nişte idei pentru tine. Ştiu o profesoară care a scos o carte de gramatică modernă, fix pentru copii ca tine. Şi mai ştiu una care face cursuri gratuite de limba română la Palatul Copiilor, tocmai în vederea evaluărilor ăstora. Şi chiar eu am absolvit Filologia, aş putea încerca să te ajut să vezi cu alţi ochi limba noastră.

Ia cartea de vizită şi se uită lung la ea, vizibil emoţionat.

– „Mama… Aluniţă”?, se miră el.

– Mda, zâmbesc eu, pentru că ştiu că numele meu de blogger sună ridicol pentru unul ca el. Dar alte cărţi de vizită nu am. Iar de pe blog poţi ajunge la e-mailul meu sau la pagina de Facebook, pentru contact.

– Mulţumesc mult, îmi spune el şi bagă cartea de vizită în buzunar.

Urmează un alt moment de tăcere, mai lung de data asta, pe care îl interpretez ca pe un semn că pot pleca, în sfârşit, de acolo. Mă cântăreşte puţin din priviri, evident nehotărât dacă să îmi spună ceva. Apoi îl aud, cu o voce mult mai mică decât până acum, aproape în şoaptă:

– Nesimţit.

– Poftim?, îl întreb eu pentru că nu înţeleg ce vrea să spună cu asta.

– Nesimţit. Asta spun părinţii mei despre mine, că sunt nesimţit. Pentru că nu îi aud când mă cheamă la masă, pentru că nu am timp să îmi fac patul sau ordine prin cameră, pentru că de multe ori nu îi ascult când îmi vorbesc despre ce vor ei să îmi vorbească. Dar eu nu sunt aşa…

***

Sunt foarte multe, dureros de multe lucruri în neregulă în această întâmplare. De exemplu, felul în care şcoala românească induce frică până şi unor copii foarte buni. Sau lipsa unor profesori care să facă un copil inteligent să înţeleagă nişte amărâte de reguli gramaticale. Nevoia unui copil de a fi ascultat (şi nevoia oamenilor, în general, de a fi ascultaţi – mai nou, toată lumea vorbeşte, dar nimeni nu mai ascultă). Nepotrivirea acelui copil cu sistemul în care a fost integrat, inclusiv de vârstă, după părerea mea: să ai 15 ani la începutul clasei a opta mi se pare exagerat, ar fi trebuit dat la şcoală cu cel puţin un an mai devreme. Idioţenia de regulă şcolară care le cere copiilor noştri să fie buni la absolut toate materiile, altfel nu reuşesc să intre la o şcoală „bună” sau la un liceu „de elită”. Iar cea mai uimitoare dintre toate – opacitatea părinţilor unui astfel de copil, care îl judecă şi îl umilesc, în loc să fie mândri de el, să îi fie alături, să îl sprijine să înflorească în domeniul acela pentru care manifestă un atât de mare interes. Părinţi care nu cunosc nimic despre psihologia vârstelor, despre incapacitatea fizică a unui copil sau a unui adolescent de a procesa mai multe informaţii deodată, de a se ocupa de mai multe lucruri simultan, de a da importanţă unor sarcini cărora, efectiv, nu le înţelege rostul, cum ar fi făcutul patului.

Şi m-a durut această întâmplare cu atât mai mult cu cât şi eu am scăpat de multe ori vorbe grele asupra copilului meu. M-am lăsat luată de valul exasperării, al oboselii, al frustrărilor. Şi i-am zis ba că e prost, dacă nu ştia să rezolve un exerciţiu de la şcoală, ba că e nesimţit, dacă îşi lăsa ciorapii înşiraţi prin casă sau farfuria murdară, din care terminase de mâncat, pe masă. Chiar şi tâmpit i-am spus că este, ajunsă la limită cu răbdarea după ce nu reuşea şi pace să înţeleagă o temă. De altfel, momentele în care ne certăm cel mai tare au de obicei legătură cu aceste teme, disputele noastre cele mai serioase izbucnesc aproape întotdeauna în după-amiezele în care trebuie să îşi facă temele şi, evident, nu prea vrea. Şi nu am nici copil prost, nici copil nesimţit, nici tâmpit. Din contră.

Mereu îmi promit că nu voi mai rosti astfel de cuvinte, şi ele îmi scapă iar. Din ce în ce mai rar, e drept, pentru că lucrez la asta, dar tot îmi scapă. Şi îmi pare foarte rău, imediat după aceea. Pentru că o vorbă, odată scoasă pe gură, nu se mai poate întoarce înapoi. Iar rana a fost făcută.

Mi-ar plăcea să nu mai ajung în astfel de situaţii. Să nu mai ajungă niciun părinte să îşi jignească copilul din motive care nici măcar nu ţin de el, de voinţa acestuia. Dacă vă gândiţi bine, cele mai multe situaţii în care v-aţi pierdut cumpătul au fost provocate de factori externi, de cauze din afara voastră, pe care nu le-aţi putut controla. Şi deseori ne vărsăm nervii pe ceea ce ne este la îndemână, pe apropiaţi, pe cei mai slabi decât noi. Pentru că aşa ne este confortabil, deşi am putea mai mult.

Suntem mai puternici de atât. Şi mai bine ne-am concentra pe adevăratele bube ale ţării ăsteia, pe sistemul bolnav care ne aduce în halul ăsta de nervi, încât să ne urâm între noi – colegi, vecini, rude sau foşti prieteni – sau să ne insultăm propriii copii – lumina ochilor noştri şi carne din carnea noastră. Să luptăm să schimbăm ceva în jurul nostru, astfel încât să putem fi mai senini şi nu mereu încrâncenaţi şi nervoşi, aşa cum observ eu că stau lucrurile acum. Să reparăm nedreptăţile care ne produc frustrare, indiferent unde ar fi acestea: în administraţii, în sistemul medical, în trafic sau în şcolile copiilor noştri. Să le netezim drumul spre un viitor mai bun măcar lor, dacă pe al nostru nu am fost în stare să ni-l construim cum ar fi trebuit. Să scăpăm de adevăraţii nesimţiţi.

***

Nu pot încheia fără să vă spun că băiatul acela nu m-a căutat niciodată. Au trecut câteva luni bune de la întâlnirea noastră. Nu ştiu dacă aş fi putut să îl ajut concret cu ceva, dar ştiu că măcar aş fi încercat. Sper să treacă fără probleme de evaluarea de la sfârşitul acestui an şcolar. Să nu se împiedice de hopurile injuste pe care ţara lui i le scoate în cale la tot pasul. Să îşi poată deschide aripile şi să zboare, cu încredere peste toate.

Reclame

Expoziţia interactivă (?) despre Corpul Uman – cronică la cald

Le iau de la şcoală pe fiică-mea şi pe prietena ei. Aceasta din urmă e îmbrăcată suspect de elegant, în fustă de stofă şi bluză cu mâneci lungi şi inserţii de perle.

– De ce te-ai îmbrăcat atât de elegant astăzi?, sunt eu curioasă.

– Pentru că am fost la operă.

– Azi?

– Mai demult. Dar azi mi-au fost hainele astea la îndemână.

– Ah, ok…, mă prefac eu că am înţeles.

Mai am de stat câteva ore cu fetele şi nu intenţionez să îmi risipesc de pe acum întreaga raţiune cu desluşirea unor chestiuni atât de complicate.

– Mai bine povestiţi-mi cum a fost la expoziţie, la mall Promenada.

– Nu cine ştie ce, le aud eu pe amândouă pe jumătate plictisite.

– Mie mi s-a părut impresionant, din poze. Am văzut un creier uriaş şi foarte colorat…

– Da, da, mă întrerup ele. Acela era într-adevăr impresionant.

– Şi să ştii că mai era ceva acolo ce n-ai văzut!, completează prietena Lunei.

– Ce?

– Un cerebel!!!

– Ǎăă, am mai văzut… De ce spui că n-am mai văzut?, mă mir eu.

– Pentru că era ascuns în spatele creierului aceluia mare. Nu aveai cum să-l vezi în poză.

E greu. Dar eu tot mai sper:

– Şi totuşi, chiar nu aţi aflat nimic cu adevărat interesant acolo?

– Ba da! S-a inventat un al cincilea simţ, îmi răspunde fiică-mea.

– Cum adică, “s-a inventat” un simţ?, întreb eu năucă. Şi să ştii că există deja cinci simţuri, poate că e al şaselea… Cum e simţul ăsta?

– Păi de exemplu cârnatul.

– Simţul cârnatul??!!

– Nu.

Uf. Totuşi.

– Simţul umimi.

??!!

– Ah, pardon, nu e simţ, e gust. Ştii că avem gustul sărat, dulce, amar şi acru. Ǎsta e umimi. Gustul cârnatului.

Mai fac o singură încercare, jur, după care mă las:

– Pare foarte interesant. De ce spuneţi că nu v-a plăcut prea tare?

– Pentru că doamna aceea de acolo nu era deloc drăguţă cu noi. Părea plictisită când vorbea, nici nu ne zâmbea, nici nu ne-a lăsat să punem mâna pe nimic…

– Dar era o expoziţie interactivă, ar fi trebuit să atingeţi lucruri.

– Da, exact asta am zis şi noi. Scria mare pe afiş că e interactivă, iar ea nu ne-a dat voie să atingem nimic. Ne-a întrebat dacă avem curaj să băgăm mâna într-un săculeţ, noi am spus că da, apoi tot ea a băgat singură mâna. Mi-ar fi plăcut şi mie să simt cum pulpează inima, totuşi!

V-am zis că a fost ultima încercare. Mi s-a părut mai înţelept să le las să vorbească singure tot restul drumului. Păreau că ele între ele se înţeleg perfect, deci de ce să inoportunez cu nelămuririle mele? În plus, ştiam şi că voi avea parte de o cronică detaliată a vizitei mai târziu, când vom rămâne singure. Ceea ce s-a şi întâmplat, la cină, în timp ce savuram tradiţionalele paste de luni seara:

– Hai să-ţi spun cum a fost cu expoziţia aia. Mai întâi ne-a arătat pe o tabletă cum intră mâncarea în gură, dar era cam scârbos, pentru că semăna cu o diaree. Apoi ne-a vorbit despre diverse sisteme din corp: nervos, osos, digestiv…

– … circulator, reproducător, o ajut eu să-şi amintească.

– Circulator, da, reproducător, nu. Ce e aia?

– Care e responsabil cu reproducerea, e despre cum se fac copiii.

– Aaaa, nu, cum să ne arate aşa ceva? Erau toate organele acolo, doar ALEA, nu. De parcă n-am fi toţi oameni şi n-am avea toţi aşa ceva!

Sunt mândră de revolta ei. Până şi un copil de nouă ani ştie mai bine ca parlamentarii noştri inculţi şi ipocriţi că educaţia sexuală ar fi ceva absolut normal pentru şcolile noastre. Şi mă întristează faptul că până şi o expoziţie privată şi aşa-zis ştiinţifică a eludat subiectul, ca şi când nu ar exista.

– Şi apoi am ajuns la creier. Ştiai că creierul are patru culori?

– Poate zone, vrei să spui. Creierul e albicios, materialului din care e făcut i se spune “materie cenuşie” şi e acelaşi peste tot.

– Nu, sunt culori. Creierul mic e albastru, iar cel mare are patru culori şi în fiecare culoare e câte un simţ. Şi ne-au plimbat în câte o zonă, mai întâi la pipăit, unde nu am avut voie să punem mâna, apoi la mirosit, unde ne-a trecut în viteză pe la nas nişte capace, apoi la văzut, unde ne-a zis că n-o să ne uităm la nimic, că oricum nu e interesant… Am mai văzut nişte organe, o gură care mânca nişte mazăre, şi gata, s-a terminat. Parcă de-abia aştepta să scape de noi doamna aceea, crede-mă când îţi spun că nu era deloc bună.

Încep să o cred. Păcat. Ar fi putut ieşi mult mai bine de-atât. Oare când vor învăţa şi românii că atitudinea contează cel mai mult?

A, şi nu uitaţi să staţi pe fază: luna viitoare au programată vizita la expoziţia Comorile Egiptului Antic de la Biblioteca Naţională (Comorile Egiptului Antic – Expoziţie De Excepţie, pe numele ei complet!). Am auzit că este o colecţie impresionantă de exponate din plastic chinezesc acolo, de-abia aştept şi cronica aceea de la copii.

Cum să-ţi schimbi permisul de conducere categoria B în Bucureşti

Varianta cea mai scurtă

Cu vreo două luni înainte de expirarea vechiului tău permis, te uiţi pe lista cu cabinete autorizate pentru a-ţi elibera fişa medicală şi ţi-l alegi pe cel care îţi este mai la îndemână. Suni pentru o programare, îţi faci controalele necesare (se fac şnur, durează max. o oră, iar cele de care ştiu eu au costuri între 135 şi 280 lei). Cu fişa completată (termen de valabilitate: un an), te duci la medicul de familie, care are şi el de pus o ştampilă acolo. Apoi intri pe site la D.R.P.C.I.V. şi te programezi online la ghişeu.

În ziua programării, ar fi bine să ajungi la timp la D.R.P.C.I.V. (şoseaua Pipera nr. 49, la un sfert de oră de mers pe jos de la metrou Aurel Vlaicu / mall Promenada). Permisele pentru Bucureşti se eliberează la etaj. Programările online merg foarte rapid dacă ai toate actele în regulă (fişa medicală în original, copie după cartea de identitate, permisul vechi). De asemenea, e bine să ai bani ficşi la tine, pentru orice eventualitate: 68 de lei costă taxa pentru preschimbarea permisului. La ghişeu eşti pus să dai o semnătură, să îţi verifici datele pe un formular şi să stai drept la poză. Cinci minute durează cu totul, cel mult. Apoi, dacă mai e minimum o oră şi jumătate până la terminarea programului, poţi lua permisul în aceeaşi zi. Dacă nu vrei să aştepţi sau dacă li se termină mai devreme programul, permisul ţi se trimite prin poştă în câteva zile.

Şi asta e tot. Stai liniştit pentru încă zece ani.

–––-

Varianta epopeică (a mea)

Începi să îţi faci griji că va trebui să îţi schimbi permisul de conducere cu vreun an înainte de data expirării acestuia. Doar trăieşti în România şi cunoşti prea bine birocraţia şi incompetenţa de aici! În plus, ai văzut de prea multe ori la televizor cozi de oameni disperaţi care aşteaptă cu zilele să ajungă la ghişeele alea de la D.R.P.C.I.V. (indiferent ce o mai însemna şi asta). Cauţi instrucţiuni pe Google şi eşti direcţionat către site-ul D.R.P.C.I.V. – instituţia emitentă a permisului. Dar acolo nimic nu e clar, e doar o grămadă de comunicate în limbaj de lemn şi hotărâri de guvern etc., aruncate de-a valma. Aşa că mai cauţi o dată pe Google şi ajungi la un site ceva mai util, al prefecturii Bucureşti. Noroc cu Google, pentru că niciodată nu m-aş fi gândit să caut pe site-ul prefecturii unui oraş (care nu este judeţ, deci) informaţii despre un permis de conducere autovehicule, când avem o direcţie Circulaţie în Poliţia Română, cu care dai, de altfel, şi examenul pentru permis.

De la prefectură afli lucruri ca programul de lucru cu publicul şi actele necesare, dar nu găseşti răspuns la întrebări mai complexe, precum cu cât timp înainte este necesar să îmi fac controalele medicale, ca să fiu sigur că am timp pentru toate şi apoi pentru programare la D.R.P.C.I.V. până îmi expiră permisul? Sau cât timp sunt valabile acele vize medicale primite? Adică să nu mă duc nici prea devreme să îmi fac controlul, ca să nu mai fie valabil atunci când mă duc şi la ghişeu, la expirarea permisului…

Până la urmă, cele mai clare informaţii tot pe un blog privat le găseşti. Citind ce scria acolo, inclusiv comentariile vizitatorilor, afli că lucrurile în domeniul ăsta merg destul de uşor în ultima vreme, aşa că te mai linişteşti. Şi stai oarecum calm până cu o lună înainte de fatidica zi a expirării.

Ajungi cu un pic de teamă la clinica la care te-ai programat pentru controlul medical. Te gândeşti că poate oftalmologul te va trimite mai întâi să-ţi faci ochelari, ca să-ţi poată da voie să mai conduci. Sau că neurologul se va arăta interesat de ameţelile tale ocazionale. Dar te-ai temut degeaba. După ceva ce seamănă cu proba olimpică la hexatlon (adică o cursă contra cronometru şi adversari, între şase cabinete diferite unde ai de bifat în grabă nişte întrebări standard şi ţi se ia tensiunea prin mâneca hainei, pentru că nu e timp nici măcar pentru suflecat), ieşi hăituit dar şi victorios de acolo, cu o hârtie pe care ai şase ştampile valoroase. Pe a şaptea o capeţi de la medicul de familie, care e uşor nemulţumit că ai ales să te duci la altă clinică decât cea recomandată de el (dar care era cu vreo sută de lei mai ieftină).

Apoi te duci acasă şi vrei să te programezi online pentru permis. Intri pe site, însă vai! toate datele sunt ocupate pe o lună întreagă înainte, iar ţie îţi expiră permisul anterior. Aşa că îţi iei inima în dinţi şi te duci până în Pipera, cu maşina, într-o zi de vacanţă, în care copilul este plecat de acasă. Nu de alta, dar în astfel de escapade ştii când pleci de acasă, dar nu şi când te întorci. După cum ai citit pe blogul acela cu multe mărturii, se pare că partea propice a zilei, în care să nu fie foarte aglomerat, este după-amiaza. Azi e marţi, programul începe la 15:30, deci îţi planifici să ajungi acolo pe la 14:45, pentru orice eventualitate. Şi reuşeşti. Doar că înăuntru ai de parcurs iar un fel de labirint între diverse automate pentru bonuri de ordine, de pe care trebuie să citeşti foarte atent pentru ce operaţiune sunt: pentru permise, pentru înmatriculări, pentru paşapoarte… Şi când zic „foarte atent”, e cu accent pe „foarte”!

Ajungi în sfârşit la automatul care te interesează şi începi o conversaţie digitală (adică cu degetul pe ecran) cam aşa:

Tu:                        Vreau preschimbare permis.

Maşina:               Cum te cheamă?

Tu:                        Voiculescu.

Maşina:               Azi nu mai avem loc. Mai aşteaptă un catralion de persoane înaintea ta.

Tu (mental):        #ő*ř??ƺ*ƔȜȝʉɷ!℠₪

Maşina:               Următorul, vă rog.

Te uiţi în jur şi, da, vezi un catralion de persoane acolo, venite probabil cu luştri înainte, de s-a încheiat ziua de lucru la ghişee înainte chiar de a începe. Apoi pleci amărât şi nervos, suspectând că trebuie să îţi schimbi numele, pentru că altfel nu îţi explici de ce ai fost refuzat de maşină abia DUPǍ ce i-ai spus cum te cheamă.

Întors acasă, mai intri o dată pe site, cu gând să accepţi prima programare care ţi se oferă. Mai ai puţin şi rămâi ne-şofer, ceea ce pentru un oraş mare precum Bucureştiul nu e chiar comod. Pe site – supriză! – s-au eliberat ca prin magie nişte zile care erau ocupate săptămâna trecută. Aşa că dai clic pe prima liberă şi ţi se spune că eşti aşteptat la ghişeu la 16:50, tot într-o marţi.

Zilele curg greu în aşteptare. Îţi pui deoparte dosarul mai mult decât complet (cu câte două còpii în loc de una, pentru orice eventualitate, şi cu banii ficşi ca nu cumva să intri în ei când te duci la piaţă) şi citeşti cu invidie pe net povestirile altor oameni care şi-au ridicat permisul într-o oră, două, fără programări, nimic. Apoi afli, absolut întâmplător, că e posibil să fi conversat cu un automat greşit, de fapt. Că la parter se dau permisele pentru Ilfov, iar cele pentru Bucureşti ar fi la etaj. Unde tu NU ai urcat.

Vine şi ziua P (de la Permis, desigur). Cu copilul de mână te urci în metrou, că doar nu eşti nebun să tai tot oraşul spre Pipera şi retur la oră de vârf, te bucuri că doar ninge uşor şi viscolit, pentru că putea fi mai rău, vreun torent de ploaie, de exemplu, iei vântu-n piept şi ajungi la clădirea D.R.P.C.I.V. Primul lucru pe care îl faci e să citeşti cu mare atenţie afişele. Ei bine, da, ai stat la o coadă greşită data trecută. A ta se află la etaj. Şi nici măcar nu e coadă. Sunt doar vreo 10-15 persoane care aşteaptă la ghişeele fără programare, iar la al tău nu e nici naiba. Îţi faci rapid treaba (acte, copii, semnături, poză, bani) şi ţi se spune să te întorci peste o oră şi jumătate.

Hotărăşti să nu stai acolo până atunci. Ai un copil cu tine şi un mall în imediata apropiere, deci pleci într-acolo. La uşă, îţi dai seama că ţi-ai pierdut mănuşile. Te întorci, le cauţi, rogi copilul să exploreze atent, pentru că are ochi mai buni… nimic. Ieşi în vânt cam amărât şi îţi îngheaţă mâinile, dar te consolezi aducându-ţi aminte că, pe vremuri, obişnuiai să pierzi câte ceva la fiecare nou iubit. De obicei era un cercel, dar putea fi şi un nasture sau orice alt lucru mic, de absenţa căruia îţi dădeai seama după prima întâlnire cu cineva. O luai ca pe un semn al universului, un fel plată supremă şi ideală pentru că urma să câştigi ceva: dădeai un cercel pentru un prieten. Îţi zici că şi acum poate fi un semn bun, că dai mănuşile pentru un permis nou, care să te însoţească la volan aşa cum a făcut-o şi fostul, zece ani fără escale pe la poliţişti.

După o oră de bătut magazinele cu jucării din mall, te întorci (vânt, ninsoare, mănuşi lipsă etc.) la D.R.P.C.I.V., unde ţi se înmânează o bucată de plastic cu mai puţine date pe ea decât precedenta, cu o poză în care arăţi surprinzător de bine deşi nu exista oglindă la ghişeu, să te aranjezi înainte de a fi tras în ea (în poză, adică), şi într-o nuanţă de roz ceva mai sălbatică decât bombonul pe care l-ai purtat în portofel de un deceniu încoace. Pleci spre casă (vânt, ninsoare, mănuşi lipsă etc.) şi, când te gândeşti că nimic nu te-ar putea face încă şi mai fericit decât eşti, te uiţi în sfârşit într-o oglindă. În liftul blocului. Şi observi că fesul îţi stă ciudat de ţanţoş pe cap. Dai să-l turteşti un pic, dar nu reuşeşti. Pentru că fesul tău e plin. Ţi-ai pus acolo mănuşile atunci când ţi le-ai scos, în sala de aşteptare, aşa cum bine l-ai învăţat şi pe copilul tău şi îl baţi la cap consecvent să facă: mănuşile se bagă în căciulă, iar căciula se bagă pe mâneca hainei. Ca să nu le piardă. Sau ca să nu meargă ca ciobanul / ca mine prin oraş, cu ditamai cuşma cu moţ (verde) în cap, pe stradă, la mall, în metrou…

Fostul