Shazam. Un film la care NU aveţi absolut niciun motiv să mergeţi

Şi nici în IMAX-ul din Afi nu e cazul să călcaţi, în caz că doriţi să rămâneţi cu timpanele întregi şi cu buzunarele un pic mai pline. Eu am făcut greşeala să le combin pe cele două, filmul şi cinematograful. Şi am regretat. Iar dacă pe mine nu mă credeţi, găsiţi la sfârşitul acestui articol critica fiică-mii – copil nevinovat (deocamdată), care spune cam aceleaşi lucruri cu mine.

Ca să fie tacâmul complet, am tras după mine la această vizionare şi clasa fiică-mii, pentru că ne aflăm în Săptămâna Altfel. Noroc că sunt puţini copii în clasa ei, m-am pricopsit cu doar câteva înjurături şi blesteme. Deşi în mod clar am fost bine intenţionată… Le propusesem copiilor să mergem împreună la Afi Cotroceni, ca să vizităm Muzeul Simţurilor şi să vedem un film. Aveam de ales între Shazam şi Corgi: căţeii reginei. Primul părea o comedioară sensibilă cu adolescenţi, al doilea o animaţie nu prea strălucită, pentru copii mai mici. Iar în urma vizionării trailerelor, l-am ales, desigur, pe primul, care avea şi avantajul că rula la IMAX – o sală impresionantă prin forma ei rotundă şi prin mărimea ecranului. Iată cum arată trailerul acestui film:

Acord parental pentru copii mai mici de 12 ani. Pare potrivit ratingul, nu-i aşa? Ei bine, filmul acesta este un horror în toată regula, cu scene de o violenţă extremă, crime nejustificate, asupra unor oameni nevinovaţi, accidente de maşină redate fidel şi traumatizant, monştri din piatră cu ochi de foc, care prind viaţă, bătăi sângeroase şi infinite – şi lista ar putea continua. Totul brodat pe lângă un fir narativ foarte prietenos şi moralizator: un băiat abandonat de mamă pe când era mic îşi găseşte, în sfârşit, familia adoptivă ideală, după nenumărate eşecuri. Aceasta este formată din doi părinţi crescuţi, la rândul lor, în orfelinate, care au adoptat vreo patru-cinci copii de toate sexele, rasele şi defectele. Băiatul nostru primeşte o super-putere pentru că are un suflet neprihănit şi, în calitate de super-erou, îl învinge pe eroul negativ într-o luptă epică. Pe care, însă, nu ar fi câştigat-o fără ajutorul întregii şi ciudatei sale familii adoptive.

Aceasta e în mare povestea filmului, pe care o ştiu de la Luna. Pentru că eu am ieşit din sală după nici un sfert de oră, cu colegul ei care plângea îngrozit de ceea ce văzuse pe ecran. A mai ieşit o fetiţă cu noi, dar ea s-a îmbărbătat şi s-a întors. Băiatul (mai special de felul lui) nu a vrut să mai facă asta, aşa că a trebuit să ne pierdem următoarele două ore prin mall (mulţumescu-ţi ţie, Doamne, pentru librăria de acolo!), în aşteptarea celorlalţi colegi. Care colegi au stat până la sfârşit, curioşi, mai râzând de ce se întâmpla pe ecran, mai strângându-se în braţe la scenele dure, mai repetându-şi reciproc: „Băi, dar cât e de prost filmul ăsta!”. Acesta cred că a fost, de altfel, un mare noroc: faptul că era un film atât de prost făcut, încât îşi dădeau seama şi nişte copii de 10-11 ani. Astfel, nu s-au speriat prea tare, pentru că era ridicol.

În schimb, sunetul din acel cinematograf era de-a dreptul de groază. Depăşea clar limitele normalului, ale unui bun-simţ acustic, ca să zic aşa, deşi poate că nu şi pe cele ale suportabilului. Adică nu ni s-a spart niciun timpan, dar se simţea ca şi cum riscam asta în orice clipă. Am rezistat la o reclamă, două, de la începutul filmului, după care am ieşit în hol, să întreb pe cineva dacă se poate da o ţâră mai încet. Şi atunci am primit următorul răspuns din categoria Cascadorii râsului (pentru cei mai bătrânei, aşa, ca mine, care îşi mai aduc aminte de emisiunea aceasta de la televizor de pe vremuri):

– Nu putem da mai încet. E un domn din Canada care setează sonorul.

Deci noi eram într-o sală de cinema din Drumul Taberei, Bucureşti, România, şi un domn misterios, aflat la vreo opt mii de kilometri distanţă, avea butonul de la sonorul nostru şi îl ţinea probabil lipit cu scotch şi sub pază armată, să nu cumva să dea cineva mai încet din el.

– Dar să ştiţi că e la limita suportabilului, a continuat fătuca. Nu are mai mult de 90 de decibeli.

Am verificat acum: 90 de decibeli e intensitatea zgomotului unei străzi aglomerate. În sala aia era un concert rock de-a binelea (cam 120 de decibeli, adică). Ştiu, pentru că am fost la multe. Dar atunci, pe loc, nu am avut ce să mai spun. Simţeam că aş fi vorbit cu un perete dacă aş fi continuat dialogul cu angajatele cinematografului. Şi m-am întors în sală fix la timp să aud un ţipăt îngrozit dinspre ecran. Pentru că, de ce nu?, se dădea o reclamă la un horror clasic, înaintea filmului nostru cu AP 12. Practic, erau toate semnele că va urma ceva prost. Şi aşa s-a întâmplat.

Îmi pare rău că am dat nişte bani aiurea (şi destul de mulţi) pentru ceva atât de fundamental greşit. Şi îmi pare cu atât mai rău cu cât nici măcar nu este prima oară când mă las păcălită de un trailer. De altfel, am impresia că aceasta este o nouă modă acum, să se prezinte în trailer scenele cele mai benigne din film şi să te trezeşti în sală cu scene de groază pe care nu îţi doreai să le vezi. Sau pe care nu este deloc în regulă să le vezi, cum este cazul copiilor. Atunci când am mai păţit chestia asta, am găsit ca modalitate de reparaţie să îi arăt fiică-mii alte filme, de pe net, în care se explică cum se creează efectele speciale, măştile personajelor terifiante, rănile, sângele, zombii ş.a.m.d. La fel am făcut şi acum, cu colegul ei, ca să îl liniştesc după ce am ieşit din sală. Şi cred că a funcţionat, pentru că s-a destins imediat.

La întoarcerea acasă, i-am spus fiică-mii că nu am de gând să las nesancţionate toate aceste lucruri greşite. Că o să le reclam distribuitorilor („prietenii mei de la Vertical Entertainment) păcăleala cu ratingul şi cu trailerul, iar cinematografului Afi sunetul şi reclamele nepotrivite. Şi o să scriu şi pe blog despre asta, pentru că mi se pare important să nu se mai păcălească şi alţi adulţi care să îşi ducă copiii la oroarea asta. Iar atunci, Luna a sărit în sus:

– Mama, mama, pot să scriu eu articolul? Că şi pe mine m-au supărat lucrurile astea!

– Ǎăăă…, am ezitat eu câteva clipe. Cred că e mai bine să îl scriu eu, totuşi, ca să explic clar…

– Atunci, măcar un articol foarte mic mă laşi să scriu şi eu? Te roooog…

Păi cum să rezist la aşa o rugăminte? Şi mi l-a scris, de cum a ajuns acasă. Pe telefon. Mi l-a trimis pe WhatsApp, din sufragerie în birou. Pentru că aşa e generaţia asta tânără, electronică şi tactilă.

Iată-l:

Despre filmul „Shazam”

                     articol foarte mic, de Luna

Filmul se presupune a fi un film pentru copii, dar nu este, din 4 motive:

  1. Un personaj negativ își omoară fratele si tatăl care credeau că nu va fi bărbat niciodată. Să zicem (dar e foarte foarte exagerat) că are motive să își omoare familia. Dar acum vine partea rea: nişte monștri horror şi foarte hidoşi, care făceau tot ce spunea cel rău, au ucis aproximativ 10 oameni nevinovaţi. Asta nu se face într-un film cu acord parental.
  2. Erau multe faze horror, cum ar fi un accident violent în maşină şi chiar un coleg s-a speriat și a plâns. Nu mai spun că acei monștri erau şi ei foarte hidoşi si scârboşi.
  3. La începutul filmului au pus o reclamă horror, foarte foarte horror, şi dacă era un film pentru copii nu aveau voie să pună această reclamă.
  4. Trailerul a fost simpatic (fără scene violente), dar aproximativ trei sferturi din film au fost violenţă şi lucruri oribile.

Şi mai e ceva: în acel cinema era dat volumul foarte tare şi chiar o colegă şi-a ținut mâinile la urechi tot filmul.

Atât.

Reclame

Despre cum o frizură ridicolă poate fi salvatoare pentru o discuţie „grea”

Acum câţiva ani, m-am întâlnit pe stradă cu o fostă colegă de şcoală. Eram fiecare cu copilul ei de mână: eu cu fiică-mea de doar câţiva anişori, ea cu băiatul ei de nouă sau zece. Nu mai ţin minte despre ce am vorbit, dar cert este că la un moment dat l-am pomenit pe fostul soţ al acestei colege, iar ea s-a înroşit toată (sau înverzit – nici asta nu mai ţin minte bine), făcându-mi semne discrete, dar disperate, cum că cel mic nu ştie că a mai existat cineva în viaţa ei înainte de tatăl lui. Copilul a întrebat imediat despre ce era vorba, noi am încercat să o dregem cumva, nu ştiu dacă am reuşit… în fine, a fost o discuţie tare jenantă, care m-a urmărit multă vreme prin vinovăţia pe care o resimţeam pentru gafa făcută. Dar nici nu am înţeles atunci de ce se întâmplase ceea ce s-a întâmplat. Eu am vorbit mereu cu fiică-mea despre aproape orice şi de la orice vârstă, convinsă fiind că sinceritatea este o condiţie absolută a unei relaţii corecte între noi (şi între oricine, la urma urmei). Ne-am propus ca regulă de aur în familie să nu ne minţim şi ca regulă de aur de parenting să îi vorbim deschis copilului, ca unui om mare. Deci nu vedeam nicidecum motivul pentru care o mamă i-ar putea ascunde băiatului ei faptul că a mai fost căsătorită o dată, înainte de a se căsători cu tatăl lui. Şi apoi a crescut şi Luna. Şi a început să îşi adore tatăl, şi să vorbească la superlativ despre nunţi, şi să întoarcă capul cu mare dispreţ de la orice film în care doi oameni îşi exteriorizează iubirea oricât de cast, prin pupici (“Dar cum pot să facă aşa ceva dacă nu sunt căsătoriţi??!!”) sau, Doamne fereşte, în care o femeie are mai mult decât un iubit toată viaţa ei. Şi atunci, m-am surprins că cel mai greu îmi este să îi vorbesc nu despre moarte, nici despre sex, după cum presupuneam, ci despre foşti. Drept care, iată că a ajuns şi ea la nouă spre zece ani, precum băieţelul colegei mele pe atunci, şi încă nu am putut deschide acest subiect.

Până aseară. Când l-am deschis cu mult mai multă uşurinţă decât mă temeam.

Aseară am fost la Parklake, în încercarea de a vedea concertul Innei – încercare ratată, pentru că era teribil de nepotrivit locul cu evenimentul şi, după vreo jumătate de oră în spatele unei înghesuieli uriaşe, am hotărât că e mai bine să renunţăm. Dar dacă tot am ajuns într-un mall, am profitat şi am mâncat ceva acolo, apoi ne-am uitat puţin la vitrine şi, de voie, de nevoie, ne-am uitat şi la oameni.

– Luna, niciodată-niciodată să nu ai un iubit dintr-ăştia în pantaloni cu floricele şi trăznind a parfum dulce!, i-am atras eu atenţia asupra unui puşti pe lângă care am trecut pe culoar.

Nu e prima dată când fac aşa ceva, mi se pare de datoria mea să o învăţ să nu-şi piardă capul după papagali, egocentrici sau lipsiţi de bun gust şi bun simţ. Sunt conştientă că, atunci când va veni vremea, va face oricum nişte tâmpenii, aşa cum am făcut cu toţii la vremea noastră, dar măcar să încerc să limitez dezastrul, pe cât se poate. De nenumărate ori i-am atras atenţia în metrou, de exemplu, atunci când vedem vreun băiat (prea) modern, frumuşel, aranjat, cu muşchiuleţii la vedere, dar stând jos, pe scaun, în timp ce în faţa lui stau în picioare fete sau oameni care chiar ar avea nevoie de scaunul ăla. “Să nu te prind vreodată că îţi pierzi capul după unul ca ăsta, care nu se gândeşte decât la el!”

În schimb, este prima dată când am curajul să adaug:

– Şi crede-mă că ştiu ce vorbesc, pentru că am ceva experienţă în domeniu. De altfel, când o să începi să ai probleme de genul acesta, cu băieţi şi altele, ştii tu, să vii să vorbim deschis despre toate. Aş putea să îţi fiu de mare ajutor, pentru că eu am avut mulţi iubiţi înainte de taică-tău.

Pentru o fracţiune de secundă, am impresia că s-a terminat aerul din mall. Nu-mi vine nici mie să cred ce cuvinte mi-au putut aluneca pe gură. Şi am nişte emoţii crunte în aşteptarea reacţiei fiică-mii. Care se produce, însă, sub forma unui hohot de râs:

– Pe bune, mama?

Nu este nici şocată, nici supărată, nici revoltată, nici neîncrezătoare… Nu este nicicum. Are acelaşi ton cu care s-a mirat şi când a auzit că mie îmi place broccoli: “Pe bune, mama?”. Aşa că mă simt încurajată şi plusez cu ceva extrem de periculos de spus:

– Pe bune. Viaţa e mai complicată decât pare. Şi să ştii că, dacă ai fi fost băiat, ai fi avut de unde beneficia de sfaturi din domeniu şi mai abitir, pentru că taică-tău a avut muuuult mai multe iubite decât am avut eu iubiţi.

Moment în care nu, nu se prăbuşeşte tavanul mall-ului peste noi, dar se întorc câteva capete la auzul râsului sonor şi de nestăvilit care o apucă pe fiică-mea:

– Asta chiar că nu mai creeeeeed… Cu frizura aia a lui???!!!

Ce noroc pe capul nostru că tocmai a văzut o fotografie cu taică-său prin liceu, pe vremea când încă avea foarte mult păr, şi ondulat pe deasupra, iar moda pe atunci era aceea teribilă, de neuitat, a anilor ’80! Iată că m-a ajutat să trec cu mare uşurinţă peste acest hop al discuţiilor “grele” dintre noi. Iar dacă nu ştiţi despre ce coafură e vorba, vă las aici câteva poze ilustrative. Nu e niciuna a lui bărbatu-meu, nu de alta, dar mi-e clar că nu va fi fericit nici să citească acest articol, darămite să îi public şi o astfel de poză. Însă puteţi pune onduleurile lui Clooney peste volumul tunsorii lui Bono şi să adăugaţi albastrul privirii lui Brad Pitt, ca să vă faceţi o idee despre cum arăta el pe atunci. Pentru că toţi am fost tineri şi sub vremi, la un moment dat, şi toţi vom fi judecaţi pentru asta de către generaţiile următoare. Bine, măcar, că deocamdată ne limităm doar la păr!

Cum afli dacă ai Alzheimer

Aseară ne-am dus în mall. Sâmbătă seara este, în mod normal, un moment al săptămânii în care evităm să facem o astfel de incursiune, pe motiv de aglomeraţie. Dar nu aveam încotro: ghiozdanul fiică-mii s-a rupt într-atât încât numai înlocuirea putea fi o soluţie. Eu mă mir că a rezistat atât de mult – târâit pe jos un an şi jumătate, cu aprox. şapte kile de învăţătură pe zi, care în nici un caz nu pot fi transportate de copilul de tot atâţia ani până la şcoală, plus un etaj urcat acolo, până în clasă.

Tot pe motiv de aglomeraţie, parcarea subterană a mall-ului era ahiplină, aşa că nu am reuşit să găsim loc prea aproape de intrarea în magazine. Având în vedere că uit de la mână pân’ la gură, că nu mai am cheie cu piuituri (ştiţi, din alea pe care le apeşi şi îţi piuie maşina, ca să o detectezi de la distanţă) şi că aveam întăriri, m-am uitat la numărul de pe perete şi le-am trasat sarcină alor mei:

– Ţineţi minte: suntem parcaţi la H7!

– Eu propun aşa, a răspuns tatăl, prudent. Luna, tu ţii minte „hâş”, că e litera ta preferată, eu ţin minte 7, iar mama ţine minte… Ce ţii minte tu, mama?

– Eu ţin minte culoarea maşinii.

Şi eram destul de mândră de mine că puteam şi atât.

Ei bine, eu cred că, atunci când ajungi să spui aşa ceva (aşa ceva??!!), eşti în mod clar atins de blânda boare a Alzheimer-ului. Şi vă rog să nu vă hliziţi prea tare, că vă vine tuturor rândul 😉

Cronică de două filme

Ieri a fost una dintre acele zile crunte în care nimic nu iese după cum ai plănuit, când ghinioanele se ţin lanţ şi când ajungi să ţipi la copil, spre seară: „Vezi??? Dacă nu mă asculţi, uite ce păţeşti! Ascultă-mă data viitoare, pentru că eu am întotdeauna dreptate!” Numai tâmpenii, de altfel – şi ceea ce a făcut copilul, şi ceea ce îi spui tu, exasperat.

Dar nu despre asta vreau să vă povestesc, ci despre cele două filme văzute de noi, ieri, simultan. În timp ce tăticul vedea filmul pentru copii Star Wars – The Force Awakens, în ziua premierei, cu bilet cumpărat demuuult, să fie sigur că apucă, fiică-mea şi cu mine vedeam cel mai discutat, controversat, filosofat etc. film de desene animate din ultima vreme: Bunul dinozaur.

În general, nu îmi place să citesc părerile altora înainte de a vedea un film, dar de data asta mi-a prins bine să fiu avertizată că, într-un film de desene animate, voi vedea pufoşenii devorate şi gândaci cu capul smuls. Aşa am putut să-mi acopăr ochii la scenele cu pricina şi să o sfătuiesc şi pe Luna să facă la fel. Ceea ce a şi făcut, dar s-a uitat printre degete. Da, e un film cu ceva mai multă violenţă decât îmi place mie, dar de aici şi până la a-l desfiinţa cu totul, cum am citit pe net, pe motiv că traumatizează copiii („sala întreagă plângea la sfârşit”??!!), e cale tare lungă. Mie mi s-a părut un film făcut cam degeaba, nu mi-a atins coarda aceea sensibilă, deşi eu sufăr de plânsatită atopică, după părerea Lunei, sătulă să mă vadă plângând şi la o reclamă doar un pic emoţionantă. E o poveste mai deosebită de altele, prin ineditul tipurilor de personaje şi, da, mai violentă, în mod neaşteptat şi aparent gratuit. Dar viaţa însăşi este violentă, helău! Iar filmul nu are nici a zecea parte din violenţa unui documentar despre viaţa în sălbăticie, aşa că mai uşor cu ipocrizia, dragi mame care vă lăudaţi că vi se uită copiii la Discovery! Al meu nu se uită. Nici eu. Suntem abonaţi la RDS.

Deci, faptul că am intrat la film cu cele mai mici aşteptări posibile m-a ajutat să ies de la el cu mica satisfacţie că nu a fost chiar atât de rău. Nu mi s-a părut nimic deplasat în ipoteza că, dacă dinozaurii nu ar fi dispărut, ar fi evoluat înspre ocupaţii şi comportamente umane, deşi e o mare prostie ştiinţifică. Nu m-a deranjat nici că hominizii din film au apucături canine, deşi nu ar avea absolut nici o justificare biologică să facă aşa ceva. Nici tipul de parenting, cam dur, al dinozaurilor nu m-a scandalizat. Cât despre plângerea că scena cu halucinogenele ar fi dăunătoare copiilor, nu pot spune decât că e… halucinantă: se îmbată, din greşeală, doi copii şi râd până nu mai pot, chiar e un păcat de moarte? După cum spuneam, mi s-a părut un film cam degeaba, nici urmă de intensitatea şi dramatismul despre care citisem prin cronicile altora, mai ales ale americanilor din ce în ce mai spălaţi pe creier. Şi presupun că la această părere a ajuns şi primul regizor al filmului, care la un moment dat s-a blocat, pur şi simplu, şi a trebuit să preia conducerea adjunctul lui. Se „simte” că e o poveste trasă de păr, fără o direcţie precisă.

Totuşi, filmul are o grafică absolut incredibilă, nu am ştiut precis unde este filmare şi unde animaţie. Există scene de o frumuseţe rară, fie ele sensibile, ca cea a licuricilor, fie surprinzător de violente, ca cea a viiturii. Am râs în hohote, ceea ce nu-mi aduc aminte s-o fi făcut de multă vreme, la scena în care bietul dinozaur îşi pierde vocea de frică. Am apreciat sfatul valoros care este dat în film, şi anume că nu ai cum să negi frica, pentru că ea există şi e chiar necesară. Şi am şi plâns un pic la sfârşit, de emoţia regăsirii dintre o mamă şi fiul ei.

Aşa că, până la urmă, am ieşit oarecum mulţumită de la film. Ceea ce nu a fost cazul lui bărbatu-meu, care mi-a spus că „Războiul stelelor” e cel mai slab film pe care l-a văzut vreodată. Având în vedere că tocmai a văzut ultimul „James Bond”, mi se pare grav că există un film şi mai prost decât ăla. Nu voi dezvolta subiectul aici pentru că mi-e teamă de furia fanilor (sunt mulţi!). Bag un spoiler mic la P.S., să-i fie opţională lectura. Şi îl citez aici doar pe primul ieşit din sală, pe când îl aşteptam pe tati. Era un domn bruneţel şi corpolent, de tipul conlocuitor vivace şi locvace, care a spus în gura mare cea mai concisă cronică de film pe care am auzit-o eu vreodată:

– Păi câte filme să facă şi ei, săracii, tot cu săbiile alea?

 

P.S. Totuşi, ceva tot m-a deranjat şi pe mine, rău, la Bunul dinozaur. Noi am văzut filmul la Mall Vitan şi am avut parte de 15 minute de reclame înainte de film, ceea ce e prea mult pentru nişte copii, şi de un film scurt de-a dreptul horror în deschidere. Deci, dacă aţi putea evita să intraţi la film înainte de filmul propriu-zis, ar fi foarte bine.

P.S.-ul cu spoilerul: Ştiaţi că Luke Skywalker a stat singurel, pe o stâncă, în deşert, de când s-a terminat episodul şase şi până acum? Mă miram eu de ce nu l-am mai văzut pe actorul ăla şi în alte filme…