Alţi căţei

A fost o săptămână urâtă, cu greutăţi, suişuri şi coborâşuri, cu multe lacrimi şi gene de speranţă, aşa cum puţine săptămâni ştiu să fie. După ce prima căţeluşă din cuibul din curtea noastră a murit, chiar in dimineaţa de Paşti, am aşteptat cu frică să vedem dacă se mai îmbolnăvesc şi cele patru surori ale ei. Trecuseră deja două zile de când prima arătase semne de boală, le făcuserăm tuturor injecţii întăritoare, au mai trecut două zile şi nu s-a întâmplat nimic, după care… După care au picat, brusc, toate. Marţi dimineaţă erau toate bine, au mâncat şi s-au jucat ca de obicei, marţi la prânz una dintre ele zăcea pe o margine de cărare. Când am ajuns eu acolo, cât de repede am putut, doar una mai era la vedere, celelalte trei se ascunseseră cine ştie pe unde, prin curtea aceea uriaşă şi plină cu de toate. Şi doar pe ea am putut să o duc la veterinar.

Au urmat două zile lungi de căutări, pe de o parte, ale căţeluşelor dispărute şi de tratamente, pe cealaltă parte, a căţeluşei găsite. Nu îndrăzneam să mai sperăm absolut nimic. Apoi, ieri, am găsit două dintre fetiţe, amândouă moarte deja: Numărul 3 şi Pufoasa. Şi a devenit evident că şi a treia (Ţiganca) a avut aceeaşi soartă, chiar dacă, încă, nu i-am găsit trupuşorul. Patru fetiţe, deci, frumoase, jucăuşe şi foarte, foarte tinere, au murit din cauza noastră. Am rămas cu o vină teribilă, care ştiu că nu va trece niciodată. Şi am mai rămas şi cu marea nedumerire că niciunul, nici măcar unul singur dintre ceilalţi şapte câini din curtea aceea nu le-a găsit pe amărâtele astea mici. Nici măcar mama lor să nu le fi simţit mirosul, să nu le ştie în primejdie, să nu încerce să ne semnaleze, cumva, că ar avea nevoie de ajutorul nostru? Nu mi se pare normal să ai un pui bolnav sau mort la doi paşi de tine şi să te comporţi absolut la fel ca întotdeauna. Sau poate că aşa e normal în lumea lor şi doar am văzut eu prea multe filme…

A cincea fetiţă, în schimb, s-a trezit azi dimineaţă plină de energie şi de foame. Numărul 2 este. După trei zile de apatie, în care a zăcut aproape tot timpul şi nu părea să o mai intereseze absolut nimic, azi dimineaţă a dărâmat de câteva ori toate obstacolele care o ţineau în curticica ei de contenţie şi a început să latre, să sară, să ceară de mâncat şi de băut – tot ce face un căţel normal, de vârsta şi cu energia ei. Veterinarul s-a arătat complet optimist şi mi-a zis că tot ce a fost mai greu a trecut. Dar eu încă nu îndrăznesc să mă bucur, după ce am văzut cât de fragili sunt copiii aceştia, cât de repede s-a prăpădit sora ei (care şi ea dădea uşoare semne de ameliorare la un moment), cât de agresiv poate fi virusul ăsta nenorocit. Prefer să mai aştept o vreme, să nu o mai văd schelet ambulant, cum a ajuns acum, să mai trecem o noapte, două, cu bine… E mai înţelept aşa.

Însă nici nu m-ar mira foarte tare să se fi făcut, totuşi, bine chiar azi. Curtea aceasta mică pe care am putut-o izola ca să le ţinem pe bolnăvioare în ea este aceeaşi în care am plantat, acum nişte ani, narcisele mamei mele (am povestit despre florile astea aici). Pe prima căţeluşă am adăpostit-o într-un alt colţ al ei, dar acesteia i-am pus coteţul improvizat fix deasupra lor. Iniţial, am făcut asta din întâmplare, căutând un loc mai potrivit în care să o pot instala cât mai bine. Apoi mi-am dat seama că este aşezată peste acele flori şi am vrut să o mut de acolo, să nu le rupă frunzele de tot. Însă m-a fulgerat un gând: cum ar fi ca mama, aşa cum a făcut ea toată viaţa ei şi chiar şi după moarte, ca în cazul acestor flori, să poată da în continuare viaţă, să „repare” lucruri? Şi am lăsat intenţionat coteţul acolo, dintr-o speranţă vagă şi superstiţioasă.

Când am văzut căţeluşa vioaie, azi dimineaţă, nu mi-am putut împiedica gândul – atât de fantezist, sunt perfect conştientă – că mama este, cumva, responsabilă pentru acest lucru. Iar asta din simplul motiv că fix azi se împlinesc şase ani de când a murit. Poate că a fost felul ei de a-mi spune că nu trebuie să mă întristez pe veci atunci când vine, în fiecare an, ziua asta de 7 mai, plină de amintiri urâte pentru mine. Poate că a vrut să mă însenineze azi, când aş fi fost de două ori mai tristă dacă s-ar fi dus şi asta mică. Şi mi-a trimis un semn, şi o minune.

Nu ştiu încă dacă va dura această minune, după cum spuneam. Nu pot decât să sper la asta. Dar faptul că m-am bucurat azi, pentru prima oară după multe zile, este cert un cadou pe care nici măcar nu ştiu dacă îl meritam, dar de care aveam infinită nevoie. Şi mă încăpăţânez să cred că i-l datorez mamei mele, această femeie extraordinară despre care încă nu mi-am găsit resursele să povestesc aşa cum ar merita, iată, nici măcar la şase ani după ce a plecat dintre noi. Cândva – curând – va trebui să fac şi asta. Ar fi mare păcat să nu îi pot cinsti memoria măcar aşa, cu vorbe frumoase şi cu amintirile celor care au cunoscut-o şi ale căror vieţi au fost marcate de ea.

Mulţumim pentru tot, mama!

Numere

26 ianuarie 2020 a fost o zi memorabilă pentru mine. Una dintre puţinele zile din viaţa mea în care m-am tuns şi nu m-am întors acasă de la coafor plângând din cauza felului în care arătam. Mai întâi, pentru că eram deja acasă, unde mă tunsesem singură pentru prima dată, deci nu aveam de unde să vin acasă. Apoi, pentru că eram foarte mulţumită de felul în care arătam. Sigur că îmi mai intrasem eu în păr de-a lungul vieţii, de obicei cu câte un scurtat timid de breton, cât să mai reziste câteva zile, până când aveam să găsesc timpul şi banii să ajung la un coafor. Însă nu avusesem niciodată până atunci curajul să tund serios, cu plan şi cu metodă, centimetri întregi din toată zona vizibilă în oglindă. Şi cu foarfeci profesionale, pe care, spre norocul meu, acceptasem de curând să i le cumpăr fiică-mii, după insistenţe insistente din partea ei.

Printr-o drăguţă coincidenţă, pe 26 februarie, deci la fix o lună după această tunsoare, am simţit nevoia să repet experienţa. De data aceasta, am rugat-o şi pe fiică-mea să mă ajute şi să mă tundă la spate, unde chiar nu mă simţeam capabilă să încerc. Şi evident că şi ei i-a plăcut – deşi mititică, ea e mult mai preocupată decât mine de aspectul exterior, de îngrijirea corporală, de cosmetică, machiaje şi alte lucruri de acest gen. Aşa că, încurajată de aceste reuşite, îmi propusesem ca pe 26 martie să organizez o acţiune şi mai complexă: să mă tund iar, dar după ce mi-aş fi şi vopsit părul. Tot acasă mă vopsesc de obicei, de ani şi ani de zile, cu mici excepţii, deci nu mi se părea că ar fi foarte complicat să le fac pe toate odată.

Numai că, pe 26 februarie, se anunţa şi primul caz de îmbolnăvire cu Covid-19 din România. Nu aveam de unde să ştiu pe atunci cât de important avea să se dovedească, în curând, acel anunţ. Şi nici că pe 26 martie nu îmi va mai păsa deloc de cum îmi arată părul, cu fire albe pe mai mulţi centimetri. Sau că urma să îmi petrec mare parte din acea zi traducând o cărticică în versuri, pentru copii, despre noul inamic al liniştii noastre: coronavirusul. Aşa mi s-a părut mie normal să încerc să mă fac utilă în acele zile, cu scris, cu tradus, cu distribuit de informaţii utile şi demontat de informaţii false – lucruri pe care o să continui să le fac cât timp va fi necesar şi îmi voi permite.

Pe 29 ianuarie încheiam seria povestirilor despre ultima noastră vacanţă, petrecută la Odorheiu Secuiesc. Acum, când ştiu că acea vacanţă chiar ar putea fi ultima pentru multă vreme de acum înainte, mi se par de-a dreptul neimportante toate defectele pe care le înşiram atunci în relatarea mea. Şi simt că m-aş putea mulţumi cu o vacanţă de zece ori mai nereuşită, doar să ştiu că am putea pleca fără teamă undeva, oriunde…

Pe 31 ianuarie, se împlineau 100 de ani de la naşterea tatălui meu şi i-am dedicat un articol în care am pus mult suflet şi multă emoţie. În aceeaşi zi, Italia şi Spania raportau primele cazuri de Covid-19. Acum au peste 200.000 de cazuri, şi italienii, şi spaniolii. Şi 25.00030.000 de decese fiecare. La fel ca şi Franţa sau Anglia, ţările europene cel mai grav lovite de pandemie.

Pe 9 februarie împărtăşeam pe blog experienţa şi informaţiile noastre referitoare la admiterea la gimnaziile de top din Bucureşti. Îmi doream să fie de folos părinţilor care intenţionau să îşi înscrie copiii în clasa a V-a a colegiile din Capitală – acum nici măcar nu se ştie cum şi dacă se vor mai face astfel de înscrieri.

Pe 13 februarie, cu o zi înainte de Sf. Valentin, ţineam un atelier despre cărţi şi dragoste cu copiii de la biblioteca metropolitană „Emil Gârleanu”. Citeam despre cât de frumoasă şi firească este iubirea, vorbeam cu cei mici despre sentimentele lor, coloram inimioare… Am făcut aproape lunar astfel de ateliere în ultimii 2 ani şi îmi plăceau, nu aveam cum să îmi închipui că acesta din februarie avea să fie ultimul pentru foarte multă vreme de acum înainte (dacă nu chiar pentru totdeauna, pentru că lumea nu va mai fi la fel de acum înainte).

Pe 23 februarie, ne întâlneam, într-o reuniune non-formală, un grup de părinţi şi de copii din clasa Lunei, să discutăm unele lucruri care nu erau în regulă cu ei. Acum nici măcar nu mai merg la şcoală copiii, cât de lipsite de sens mi se par discuţiile de atunci! Iar pe 7 martie ieşeam, la fel, cu mai mulţi colegi de-ai fiică-mii şi unii părinţi, la film la mall. Cine s-ar fi gândit că Onward avea să fie ultimul film văzut într-o sală de cinema, cu gaşcă, floricele şi suc, pentru cine ştie cât de mult timp?

Pe 3 martie aveam programare cu maşina la revizia obligatorie (anuală, deja, pentru că maşinuţa mea e mai veche de 12 ani). Cu câteva ore înainte, am primit un mesaj de la băiatul de la service, care mă anunţa că avusese un accident şi că era posibil să întârzie la Urgenţă, să amânăm pentru a doua zi. L-am întrebat dacă era OK şi mi-a spus că fusese doar un accident uşor. Pe seară mi-a scris din nou, însă, să-mi spună că rămăsese internat şi că urma să ne vedem vineri, când avea să iasă din spital. I-am confirmat că puteam aştepta până sâmbătă, chiar, când îmi expira ITP-ul, şi i-am urat multă sănătate. Nu am mai auzit niciodată de el, nu mi-a mai scris nimic, iar mie mi-a fost teamă să îi scriu şi să aflu, cumva, că nu era bine…

Pe 8 martie ar fi trebuit să fie o duminică obişnuită, poate cu nişte atenţii în plus, datorate Zilei Femeii, dar din păcate a fost o zi cu ghinion pentru noi şi ziua în care am realizat că pericolul coronavirusului care începuse să facă ravagii prin lume este îngrijorător de mare. Preferasem să rămân prudentă în timp ce în jurul meu se aglomerau informaţiile (100.000 de îmbolnăviri în lume, câteva mii de morţi, deja, în România 13 cazuri, dar multe persoane băgate în carantină) şi nu făcusem nici stocuri de alimente, nici rezerve de medicamente sau produse de igienă. Însă în acea zi am simţit nevoia să cumpăr mai multă mâncare, mai multe neperisabile şi chiar nişte pastile pentru creşterea imunităţii – în care nu cred pe deplin, în vremuri normale, dar care acum mi se păreau necesare.

Şi de aici, lucrurile au început să se precipite. A doua zi urma să cerem închiderea şcolilor, să fac programare de urgenţă la alt service pentru ITP-ul de care aveam, totuşi, nevoie, a treia zi nu mai îndrăzneam să îmi trimit copilul la şcoală, iar a patra zi, pe 11 martie, începeau şcoala online şi o cu totul altă viaţă pentru noi toţi, cu alte obiceiuri, cu reguli noi, cu interdicţii…

Am învăţat să stăm numai în casă, să ne uităm la filme numai la televizor, să ieşim în oraş numai adulţii, şi numai cu treabă. Mi-am tăiat scurt unghiile, ca să nu adun viruşi sub ele (noroc că şi manichiura mi-o fac exclusiv acasă, ca şi părul sau depilatul, deci nu am resimţit această perioadă ca pe o problemă în acest sens). Am făcut planuri şi liste raţionale pentru fiecare ieşire la cumpărături, o dată la 5-7 zile. Am gătit mai mult ca de obicei şi am uzat mai multe pijamale ca niciodată. Hainele de primăvară ale copilului au rămas să-şi trăiască în dulapuri ultima primăvară în care le-ar fi putut purta, înainte să crească prea mult pentru ele. Neplăcut, trist, dar nu de nesuportat, aşa cum a fost această perioadă pentru alţii, mai amărâţi decât noi.

Apropo de ieşiri, pe 16 martie aveam bilete la concertul de la Sala Palatului cu trupa aceea simpatică de polonezi care interpretează Mozart cu palete de pingpong şi cu mâini în ghips fals. Concert care ar fi trebuit să fie o surpriză pentru fiică-mea şi care, bineînţeles, nu s-a mai ţinut (şi nici nu doreşte nimeni să ne mai dea banii înapoi pe bilete, deocamdată…). Seara de 16 martie 2020 a fost până la urmă o seară de luni obişnuită, cu mâncatul de paste tradiţional în familia noastră şi cu urmărit serialul TV preferat al fiică-mii, Castle.

Primul deces datorat Covid-19 din România a fost anunţat pe 22 martie. Probabil că nu a fost primul, de fapt, dar oficial el a deschis lista aceea lungă şi cinică, îmbogăţită în fiecare zi cu noi şi noi numere de morţi.

Pe 26 martie am primit ultima plată de la o editură pentru care am făcut o traducere. Nu ştiu când voi mai primi vreuna sau chiar DACĂ voi mai primi. Lucrez şi acum la o traducere de carte, însă mai mult pentru a-mi ţine mintea ocupată şi cu altceva decât cu grijile cotidiene, nu am nicio siguranţă că nu o fac degeaba. Domeniul editorial este lovit crunt de criza aceasta şi nimeni nu ştie cum îşi va reveni. Iar pentru mine era o sursă de venit importantă, nu prin volum (plăţile sunt destul de rare şi de mici), ci prin liniştea psihologică pe care mi-o oferea faptul de a şti că, la o adică, nu aş muri de-a dreptul de foame. Acum nu mai ştiu asta. Aşa cum nu mai ştiu când şi dacă vor mai apărea vreodată pe piaţă ultimele cărţi pe care le-am tradus şi de-abia aşteptam să apară, să le recomand prietenilor, să fiu mândră că am avut continuitatea de a traduce romane lungi sau din limba engleză (premiere pentru mine), să pun în raft cărţi la care am lucrat cu drag, în aşteptarea vremii potrivite pentru ca fiica mea să vrea să le citească.

Pe 27 martie, în România erau 1.292 cazuri confirmate de îmbolnăviri cu coronavirus şi aveam să aflăm că unul dintre ele era al dirigintei Lunei. Trecuseră mai mult de 14 zile de la ultimul contact dintre dânsa şi copii, dar tot nu ne-a picat bine vestea, am pândit cu încordare orice semn posibil de boală în următoarele zile. Din fericire, diriginta s-a făcut bine, după ce a stat în spital cu copiii dânsei şi cu siguranţă a fost o perioadă teribil de grea pentru toţi. Dar alţi 24 de români erau deja decedaţi.

Pe 28 martie, şcoala avea programată o ieşire în natură cu copiii, să planteze copaci pentru binele planetei. Pe 3 aprilie, fiică-mea urma să plece într-o excursie mult-aşteptată, tot cu şcoala, în Delta Dunării, unde nu a fost niciodată. În mai ar fi trebuit să se organizeze la şcoală o altă zi mult-aşteptată: ziua fără şcoală. O zi în care urmau să se facă tot felul de activităţi în incinta şcolii, de la ateliere de diverse la spectacole cu interpreţi cunoscuţi, şi de la competiţii sportive la standuri cu hamburgeri. Luna era foarte implicată în organizarea acestui eveniment, în calitatea ei de reprezentantă a clasei în consiliul elevilor. De altfel, ea era foarte implicată în orice ţinea de şcoala aceea, la care se ducea cu mare drag în fiecare dimineaţă şi de unde trăgea de timp să se întoarcă acasă. Avea acolo un „squad” (am citat-o) de băieţi care îmi plac mult, făceau tot felul de activităţi extra-şcolare, atmosfera din şcoală era frumoasă, drumurile cu metroul erau o rutină extrem de importantă pentru ea (aşa cum sunt, în general, rutinele pentru orice copii)… În fine, această închidere a şcolilor este o dramă cu mult mai mare decât ne putem închipui acum pentru unii copii, cum este fiică-mea. Şi am realizat acest lucru destul de târziu, după cea mi-a zis într-o zi, aparent din senin, dar probabil că nu era deloc aşa: „Ce ghinion pot să am şi eu, să fiu într-un an şefa clasei şi fix atunci să se închidă şcoala!”. Căci trecând peste aparenţa umoristică a acestei vorbe, e un regret uriaş în spatele acesteia şi o lipsă din viaţa socială care nu ştiu dacă va putea fi recuperată vreodată, complet. Iar dacă asta se întâmplă la clasa a V-a, nici nu vreau să mă gândesc la durerea copiilor din clase terminale, de a VIII-a sau a XII-a, care nu numai că nu ştiu cum îşi vor da examenele de luna viitoare, dar vor rata şi cel mai aşteptat, probabil, eveniment din viaţa lor de până acum: banchetul.

Pe 19 aprilie, de Paşti, am fost singuri acasă. Bunica Lunei nu a putut veni la noi, locuieşte departe şi are peste 65 de ani. Bunicul e foarte bătrân şi e la pat de aproape 2 ani, în mod normal ne-am fi dus noi la el, să ciocnim un ou, să mâncăm împreună… Încă nu ştim dacă a fost ultimul Paşte în care puteam face asta împreună, dar cine ştie vreodată astfel de lucruri? În schimb, ştim că pe 19 aprilie a decedat nr. 451 din România. O femeie de 65 de ani, din Braşov. Un număr pe o listă crudă. Dar în spatele numărului se afla un chip, o culoare de păr şi de ochi, o înălţime şi o greutate. Era mama cuiva, poate, soţia, mătuşa, bunica sau sora altcuiva. Lucruri care nu se scriu pe listele morţii.

Nici dacă anul trecut a fost ultimul festival Spotlight nu am de unde şti acum. Pe 23 aprilie (când a murit nr. 545) ar fi trebuit să înceapă ediţia 2020, am fi ieşit pe străzi, seara târziu, să ne uităm la lumini şi să dansăm în mijlocul Căii Victoriei, aşa cum am făcut în anii trecuţi. Iar luna mai ar fi continuat să fie, cel mai probabil, plină-plină de evenimente culturale, tot aşa cum a fost în anii trecuţi. Tot în mai urmau să se deschidă spectacolele de muzică şi lumini de la fântânile din Piaţa Unirii, pe care de-abia le aşteptam. În iunie ar fi urmat o altă ediţie de B-Fit in the Street, la care ne-ar fi plăcut să participăm, ca de obicei. Nimic din toate astea nu va mai fi, cel puţin în acest an.

Nici vacanţa de vară nu va mai fi aşa cum ne-o dorisem. Speram ca anul acesta să mergem din nou la mare într-o insulă grecească, aşa cum am mai fost şi cum ne place mult. Şi speram să mergem împreună cu nişte prieteni, cărora le povestiserăm cum am fost noi acum câţiva ani în Corfu şi am închiriat o vilă mare, cu piscină în curte şi o vedere frumoasă la mare, cu doar vreo 700 Euro pe 10 zile. „Lăsaţi că găsim noi ceva la fel de bun şi anul ăsta!”, ne-am lăudat noi. Dar când am început să căutăm, am găsit numai preţuri uriaşe şi multe locuri deja complet rezervate pe toată vara, deşi era de-abia începutul anului. Chiar şi la vila aceea din Corfu unde mai fuseserăm am sunat, în speranţa că am putea reveni acolo, deşi am fi preferat un loc nou. „Kalimera! Ne mai ştiţi, noi suntem românii ăia cu fetiţa mică, am stat la voi în 2013, de-abia începuserăţi să închiriaţi vilele, v-am scris şi o cronică bună pe Trip Advisor…” Da, ne mai ştiau. Dar 2.800 Euro costa acum o săptămână de cazare în vila în care fusesem, de mai mult de patru ori mai scump ca acum 7 ani. De ce se lăcomesc oamenii în halul ăsta? Şi care e limita de sus, până unde putem să cerem, să vrem, să ne dorim? Oare în vara care urmează vor mai putea cere preţurile astea gogonate şi vor mai exista clienţi care să le dea? Oare nu cumva criza care vine va fi o palmă binemeritată pentru mulţi dintre noi, care o luaserăm razna?

Azi este 7 mai – lista morţii a ajuns la nr. 886 şi cuprinde deja mama unei cunoştinţe şi tatăl alteia. Azi se împlinesc 5 ani de când a murit mama mea. Mama mea care nu era un număr pe o listă, ci era Maria Ştefanopol în certificatul de naştere, Maria Voiculescu în cel de căsătorie, Miorica pentru cunoscuţi, cam toată viaţa ei, şi Yaya pentru noi toţi din familie, după ce Luna a botezat-o aşa, cu pelticia ei de copil foarte mic. Îmi propusesem să scriu şi despre viaţa ei un articol amplu, aşa cum am scris despre tata. Mama a fost o persoană impresionantă şi merită din plin să nu fie pierdută complet în uitare. Însă chiar nu am avut cum să fac asta, nu acum, în aceste zile în care mintea mea e oriunde, doar la scris nu. Sper să am şansa să îmi îndeplinesc această îndatorire cândva. Să mai pot scrie şi altceva decât gânduri răzleţe, aşa cum fac acum. Şi mai sper să reuşesc să ajung şi la cimitir la un moment dat. Azi am vrut să plec într-acolo, sunt luni de zile de când nu am mai fost şi nu mai ştiu dacă e totul în regulă. Ştiam că cimitirul e închis, dar mi-am zis să risc, să încerc, poate, cine ştie… Am luat un formular de declaraţie, l-am completat cu datele personale şi cu locul deplasării. Şi apoi m-am blocat: nu am găsit niciun motiv de deplasare potrivit în lista oficială.

Am rămas acasă, până la urmă. Mai sunt 8 zile şi voi putea ieşi chiar şi fără motiv în oraş. Poate voi avea norocul să găsesc atunci şi o creangă de liliac înflorită, să i-o duc la mormânt – era floarea ei preferată, iar anul acesta nu am avut norocul să o văd decât în pozele de pe Facebook. Sau poate că se va fi ofilit de mult tot liliacul din lume până pe 15 mai. Dar măcar să ne rămână ăsta tot necazul atunci…

Florile lui Yaya

Pe mama mea nu a dorit-o mama ei. Nu-i plăceau fetele, aşa că a dat-o de foarte mică spre creştere soacrei, iar ea a continuat să nască băieţi (trei la număr), pe care i-a păstrat acasă la ea.

Bunica mamei mele, cea care a crescut-o, se numea Sofia, dar nu era grecoaică. Era doar măritată cu unul. Învăţase suficientă greacă cât să se certe cu bărbatu’ pe limba lui, pentru ca el să bage bine la cap ce avea ea de spus atunci când se întâmpla, rar, să nu fie mulţumită de ceva. În general, însă, străbunicii mei se iubeau şi se înţelegeau bine, iar mama mea a crescut înconjurată de dragoste. Şi de magie. Pentru că străbunica făcea o groază de vrăji mici şi bune. Despre multe dintre aceste vrăji mi-a povestit mama mea, şi despre puţine îmi aduc aminte, pentru că ascultam cu acea ureche nepăsătoare a copilului preocupat de treburile lui. Ştiu că ghicea viitorul, pur şi simplu, fără ajutorul zaţurilor sau juveţilor de hârtie. Că alunga deochiul cu un descântec şi că făcea în general vrăji de dragoste şi de sănătate. Vindeca de epilepsie, considerată la vremea respectivă boala diavolului, săpând după cărbuni încinşi în locul în care bolnavul avea o criză. Şi dăruia viaţă sigură bebeluşilor firavi după ce îi scălda în apa rece a Dunării, de Bobotează. Dar „vraja” care a marcat-o cel mai profund pe maică-mea, habar nu am de ce tocmai aceasta, a fost felul în care se trezea bunica ei, în fiecare an, într-o dimineaţă de sfârşit de iarnă, ieşea în faţa uşii şi spunea: „Să fie primăvară”. Apoi se apleca, lua un pumn de ţărână de pe jos şi îl presăra cu un gest larg prin curte. Apoi venea primăvara. Iar pe locul în care străbunica „sădise” ţărână, răsărea tot timpul anului pătrunjel.

A moştenit şi mama parte din darurile străbunicii. Ghicea şi ea viitorul, dar ajutată de ceşti de cafea şi de pachete de cărţi de joc (iar în cazul meu, de telepatie: ştia aproape tot ce făceam când eram plecată de-acasă). Descânta şi mama de deochi – dar cine oare nu descânta pe vremea copilăriei mele? Avea inteligenţa, instinctul şi determinarea necesare pentru a reuşi, ca prin magie, în absolut orice îşi punea în minte. Şi mai avea ceva extraordinar, tot rezultat al imensei energii pozitive pe care o risipea în jur: darul vindecării. O rană îngrijită de mama se vindeca de două ori mai repede decât oricare alta, un animal bolnav se revigora în prezenţa ei, iar o floare ofilită pe care punea mama mâna arăta ca nouă a doua zi.

Acum câţiva ani, când era deja ea însăşi bolnavă şi evident înspre apusul vieţii, mama a găsit în debara câţiva bulbi de flori. Îi luase din curtea casei noastre de la Giurgiu, de care a trebuit să se despartă atunci când a devenit clar că eu nu mă voi întoarce niciodată acolo şi când se mutase într-un apartament de bloc, în Bucureşti. Să-mi fie aproape. Împachetase bulbii într-o foaie de ziar şi îi pusese în debara. Iar acum, după mulţi ani de aşteptare – spre zece, poate – avea din nou la dispoziţie o bucată mică de pământ pentru bulbii ei, în curtea bărbatului meu, tot din Giurgiu. I-a cerut voie să îi sădească într-un pătrăţel de grădină nefolosit, înghesuit între gardul opac şi peretele casei, un loc unde cu greu pătrund razele soarelui şi unde era sigură că nu ar fi deranjat cu nimic. Apoi, nu după multă vreme, mama a murit.

De câţiva ani încoace, primele semne ale primăverii din curtea bărbatului meu sunt narcisele galbene ale mamei mele. „Florile lui Yaya”, cum le-a botezat fiică-mea. Acoperă tot colţişorul de grădină în care au fost sădite. Şi anul acesta au înflorit primele, ca de obicei, numai că astăzi a dat îngheţul peste ele, cu acea ploaie neaşteptată care a îmbrăcat în pojghiţă tare tot ce a atins. Probabil că mâine vor fi deja ofilite. Dar nu moarte. Ştiu sigur că vor înflori din nou la anu’, că doar nu le-o înfrânge o biată chiciură după o viaţă atât de încercată. Şi tare mi-ar plăcea ca mama să afle, cumva, de acolo de unde o fi acum, că florile ei sunt încă pe pământ. Că are şi ea pătrunjelul ei fermecat.

De 8 martie, pentru Mamele de tot felul

Au trecut aproape 15 ani de-atunci, dar încă îmi amintesc că eram emoţionată în legătură cu întâlnirea ce urma. Nu că nu m-aş emoţiona des sau că nu mi-aş face griji şi planuri meticuloase pentru orice întâlnire pe care o am în program. Dar aceasta urma să fie o premieră pentru mine din mai multe puncte de vedere. În primul rând, pentru că nu mai cunoscusem suficient de îndeaproape nişte americani, încât să fiu invitată la ei acasă. Vedem atât de multe filme americane şi aflăm atât de multe ştiri despre ţara aceea la televizor, astfel încât avem impresia că îi cunoaştem pe toţi locuitorii ei, dar câţi dintre noi am pus, de fapt, degetul pe un american în carne şi oase? Iar eu urma să pun degetul nu pe un american oarecare, ci pe unul care lucra la o agenţie din alea despre care tot prin filme auzim de obicei. Ceea ce mi se părea de departe cel mai tare lucru! Mă mai intersectasem eu la viaţa mea cu oameni cu profesii interesante, de la producători de filme la ambasadori şi de la ofiţeri sub acoperire la prinţi (dacă a fi prinţ poate fi considerată o profesie), dar cu agenţi din aceia făcuţi celebri de Hollywood, niciodată. Îmi închipuiam un bărbat frumos, înalt şi atletic, cu ochi mustind de inteligenţă si un zâmbet hipermasculin agăţat etern într-un colţ de gură…

– Hello! Bine aţi venit, haideţi, intraţi!

Absolut nicio legătură între portretul-robot din mintea mea şi bărbatul plinuţ şi cu înfăţişare perfect anostă care ne-a deschis uşa. Doar ochii erau clar ai unui om inteligent, în rest am simţit o mică dezamăgire… Dar una şi mai mare urma să vină de la nevastă-sa, care m-a luat imediat în braţe de parcă nu ne mai văzuserăm dintr-o copilărie luminoasă şi comună:

– Vaaaai, ce mă bucur că ai venit! Prietenul tău ne-a povestit multe despre tine, de-abia aşteptam să te cunosc!

Şi m-a pupat cu foc dar din vârful buzelor pe amândoi obrajii, în acel stil afectat pe care îl văzusem tot prin filme şi pe care îl detestasem întotdeauna. Iar cireaşa de pe tort a fost când m-a luat de braţ şi m-a tras după ea:

– Hai, fată, să-i lăsăm pe băieţi cu ale lor şi tu vino cu mine, să-ţi arăt casa!

Sunt multe lucruri pe care le urăsc pe lumea asta, dar segregaţia pe sexe la întâlniri, discuţiile “de fete” care trebuie purtate în alte camere decât cele “între bărbaţi”, vizitatul unor case care nu-mi trezesc nicio curiozitate – toate astea sunt în vârful topului lucrurilor care mă enervează în mod deosebit. Am fost mereu un pic masculină în fire şi preocupări, am preferat prietenii bărbaţi şi am privit întotdeauna din afară către conversaţiile despre modă, bărbaţi, cancanuri, electrocasnice, reţete, cosmetice etc. etc. etc. Iar acum eram plimbată printr-un apartament, aranjat cu gust, e drept, de către cineva care turuia încontinuu şi incredibil de feminin despre ce-a mai gătit, şi de la ce magazin cu decoraţiuni interioare a găsit lampa aia superbă, “N-o să-ţi vină să crezi, fată, la ce preţ!”, şi despre bărbatu-său care e mai mereu ocupat “cu ale lui, dragă, ştii tu cum sunt toţi”… Mă întrebam dacă este autentic sau doar un personaj, atât de multe clişee erau adunate în această nevastă de telenovelă americană care-şi ţinea o mână în poziţie de plimbat o poşetă imaginară şi care îşi dădea ochii peste cap de fiecare dată când îmi spunea ceva “terrible” după părerea ei.

Însă atunci când s-au mai diminuat stupefacţia iniţială şi impulsul iniţial, de respingere, m-am convins că era pe bune, nimic prefăcut, nimic jucat. Aşa se născuse. Şi, dacă mă gândeam mai bine, nici măcar nu îmi displăcea chiar atât de tare. Punea un entuziasm uimitor în tot ceea ce făcea, în felul în care îmi arăta fiecare colţişor al casei de care se ocupa vizibil cu multă dăruire, în dragostea cu care îşi bârfea gălăgios partenerul, cu micile sale defecte, aşa încât să audă şi el din camera de alături, în felul în care stătea foarte aproape de mine, cu un braţ mereu gata să mă protejeze de ceva, orice ar fi putut să mă deranjeze. Apoi mi-a deschis uşa de la ultima cameră:

– Iar aici… Ta-daaa! Aici va veni Copilul!

Copilul, da. Am auzit clar majuscula din pronunţie. Ştiam că aşteaptă un copil şi eram deja pregătită sufleteşte să suport şi poveşti pe subiectul acesta, care nici el nu mă interesa deloc pe atunci. Eu nu mi-am dorit niciodată copii, nu mă atrăgeau nici ai altora şi în niciun caz nu îmi închipuiam că voi ajunge la un moment dat să pun viaţa unuia mai presus de orice – mai presus de viaţa mea – aşa cum mi se întâmplă acum. Perechea aceasta de americani, însă, îşi dorise un copil de foarte multă vreme şi, bineînţeles, nu putuse avea unul. Până când găsiseră o femeie dispusă să le “fabrice” ea un copil, cu ovulul ei şi în uterul ei. O mamă purtătoare pe care acum o aşteptau să nască, de pe o zi pe alta, şi să le trimită în curând spre bună creştere Copilul viselor lor. În acea ultimă cameră, aşezaseră în centru un pătuţ, de vis şi el, cu danteluţe şi cu baldachin, câteva piese de mobilă alese cu pricepere şi mai multe pluşuri uriaşe pe margini, şi ele în aşteptarea unui stăpân mititel care să le dăruiască viaţa pentru care fuseseră concepute. Şi îl mai aştepta ceva aici pe acel copil: foarte, foarte multă dragoste. Aproape că o puteam atinge în aer în acea cameră, o vedeam în ochii plini de lacrimi ai viitoarei lui mame, o auzeam în vocea ei, gâtuită de emoţie, atunci când îmi povestea ce fericire i-a lovit şi cât de norocoşi se simt pentru că vor putea fi părinţi (ai unei fetiţe, cum arătaseră ecografiile), chiar şi în situaţia specială a cuplului lor.

Şi atunci am ştiut că va fi cea mai bună mamă posibilă pentru acel copil. Pentru că avea inima plină de iubire pentru un sufleţel, deşi acesta nu se născuse încă. Pentru că îşi adora evident soţul, deşi îi trimitea mici înţepături drăgăstoase. Pentru că era mai femeie decât mine şi decât orice femeie pe care o cunoscusem eu, deşi o chema John şi era un bărbat, de fapt. Pentru că mamele pot fi de foarte multe feluri, dar doar cele cărora le strălucesc ochii aşa ca lui John, când vorbea de copilul lui nenăscut de el, îşi merită cu adevărat acest titlu. La mulţi ani lui John şi tuturor celorlalte mame adevărate din lume!