Florile lui Yaya

Pe mama mea nu a dorit-o mama ei. Nu-i plăceau fetele, aşa că a dat-o de foarte mică spre creştere soacrei, iar ea a continuat să nască băieţi (trei la număr), pe care i-a păstrat acasă la ea.

Bunica mamei mele, cea care a crescut-o, se numea Sofia, dar nu era grecoaică. Era doar măritată cu unul. Învăţase suficientă greacă cât să se certe cu bărbatu’ pe limba lui, pentru ca el să bage bine la cap ce avea ea de spus atunci când se întâmpla, rar, să nu fie mulţumită de ceva. În general, însă, străbunicii mei se iubeau şi se înţelegeau bine, iar mama mea a crescut înconjurată de dragoste. Şi de magie. Pentru că străbunica făcea o groază de vrăji mici şi bune. Despre multe dintre aceste vrăji mi-a povestit mama mea, şi despre puţine îmi aduc aminte, pentru că ascultam cu acea ureche nepăsătoare a copilului preocupat de treburile lui. Ştiu că ghicea viitorul, pur şi simplu, fără ajutorul zaţurilor sau juveţilor de hârtie. Că alunga deochiul cu un descântec şi că făcea în general vrăji de dragoste şi de sănătate. Vindeca de epilepsie, considerată la vremea respectivă boala diavolului, săpând după cărbuni încinşi în locul în care bolnavul avea o criză. Şi dăruia viaţă sigură bebeluşilor firavi după ce îi scălda în apa rece a Dunării, de Bobotează. Dar „vraja” care a marcat-o cel mai profund pe maică-mea, habar nu am de ce tocmai aceasta, a fost felul în care se trezea bunica ei, în fiecare an, într-o dimineaţă de sfârşit de iarnă, ieşea în faţa uşii şi spunea: „Să fie primăvară”. Apoi se apleca, lua un pumn de ţărână de pe jos şi îl presăra cu un gest larg prin curte. Apoi venea primăvara. Iar pe locul în care străbunica „sădise” ţărână, răsărea tot timpul anului pătrunjel.

A moştenit şi mama parte din darurile străbunicii. Ghicea şi ea viitorul, dar ajutată de ceşti de cafea şi de pachete de cărţi de joc (iar în cazul meu, de telepatie: ştia aproape tot ce făceam când eram plecată de-acasă). Descânta şi mama de deochi – dar cine oare nu descânta pe vremea copilăriei mele? Avea inteligenţa, instinctul şi determinarea necesare pentru a reuşi, ca prin magie, în absolut orice îşi punea în minte. Şi mai avea ceva extraordinar, tot rezultat al imensei energii pozitive pe care o risipea în jur: darul vindecării. O rană îngrijită de mama se vindeca de două ori mai repede decât oricare alta, un animal bolnav se revigora în prezenţa ei, iar o floare ofilită pe care punea mama mâna arăta ca nouă a doua zi.

Acum câţiva ani, când era deja ea însăşi bolnavă şi evident înspre apusul vieţii, mama a găsit în debara câţiva bulbi de flori. Îi luase din curtea casei noastre de la Giurgiu, de care a trebuit să se despartă atunci când a devenit clar că eu nu mă voi întoarce niciodată acolo şi când se mutase într-un apartament de bloc, în Bucureşti. Să-mi fie aproape. Împachetase bulbii într-o foaie de ziar şi îi pusese în debara. Iar acum, după mulţi ani de aşteptare – spre zece, poate – avea din nou la dispoziţie o bucată mică de pământ pentru bulbii ei, în curtea bărbatului meu, tot din Giurgiu. I-a cerut voie să îi sădească într-un pătrăţel de grădină nefolosit, înghesuit între gardul opac şi peretele casei, un loc unde cu greu pătrund razele soarelui şi unde era sigură că nu ar fi deranjat cu nimic. Apoi, nu după multă vreme, mama a murit.

De câţiva ani încoace, primele semne ale primăverii din curtea bărbatului meu sunt narcisele galbene ale mamei mele. „Florile lui Yaya”, cum le-a botezat fiică-mea. Acoperă tot colţişorul de grădină în care au fost sădite. Şi anul acesta au înflorit primele, ca de obicei, numai că astăzi a dat îngheţul peste ele, cu acea ploaie neaşteptată care a îmbrăcat în pojghiţă tare tot ce a atins. Probabil că mâine vor fi deja ofilite. Dar nu moarte. Ştiu sigur că vor înflori din nou la anu’, că doar nu le-o înfrânge o biată chiciură după o viaţă atât de încercată. Şi tare mi-ar plăcea ca mama să afle, cumva, de acolo de unde o fi acum, că florile ei sunt încă pe pământ. Că are şi ea pătrunjelul ei fermecat.

Anunțuri

De 8 martie, pentru Mamele de tot felul

Au trecut aproape 15 ani de-atunci, dar încă îmi amintesc că eram emoţionată în legătură cu întâlnirea ce urma. Nu că nu m-aş emoţiona des sau că nu mi-aş face griji şi planuri meticuloase pentru orice întâlnire pe care o am în program. Dar aceasta urma să fie o premieră pentru mine din mai multe puncte de vedere. În primul rând, pentru că nu mai cunoscusem suficient de îndeaproape nişte americani, încât să fiu invitată la ei acasă. Vedem atât de multe filme americane şi aflăm atât de multe ştiri despre ţara aceea la televizor, astfel încât avem impresia că îi cunoaştem pe toţi locuitorii ei, dar câţi dintre noi am pus, de fapt, degetul pe un american în carne şi oase? Iar eu urma să pun degetul nu pe un american oarecare, ci pe unul care lucra la o agenţie din alea despre care tot prin filme auzim de obicei. Ceea ce mi se părea de departe cel mai tare lucru! Mă mai intersectasem eu la viaţa mea cu oameni cu profesii interesante, de la producători de filme la ambasadori şi de la ofiţeri sub acoperire la prinţi (dacă a fi prinţ poate fi considerată o profesie), dar cu agenţi din aceia făcuţi celebri de Hollywood, niciodată. Îmi închipuiam un bărbat frumos, înalt şi atletic, cu ochi mustind de inteligenţă si un zâmbet hipermasculin agăţat etern într-un colţ de gură…

– Hello! Bine aţi venit, haideţi, intraţi!

Absolut nicio legătură între portretul-robot din mintea mea şi bărbatul plinuţ şi cu înfăţişare perfect anostă care ne-a deschis uşa. Doar ochii erau clar ai unui om inteligent, în rest am simţit o mică dezamăgire… Dar una şi mai mare urma să vină de la nevastă-sa, care m-a luat imediat în braţe de parcă nu ne mai văzuserăm dintr-o copilărie luminoasă şi comună:

– Vaaaai, ce mă bucur că ai venit! Prietenul tău ne-a povestit multe despre tine, de-abia aşteptam să te cunosc!

Şi m-a pupat cu foc dar din vârful buzelor pe amândoi obrajii, în acel stil afectat pe care îl văzusem tot prin filme şi pe care îl detestasem întotdeauna. Iar cireaşa de pe tort a fost când m-a luat de braţ şi m-a tras după ea:

– Hai, fată, să-i lăsăm pe băieţi cu ale lor şi tu vino cu mine, să-ţi arăt casa!

Sunt multe lucruri pe care le urăsc pe lumea asta, dar segregaţia pe sexe la întâlniri, discuţiile “de fete” care trebuie purtate în alte camere decât cele “între bărbaţi”, vizitatul unor case care nu-mi trezesc nicio curiozitate – toate astea sunt în vârful topului lucrurilor care mă enervează în mod deosebit. Am fost mereu un pic masculină în fire şi preocupări, am preferat prietenii bărbaţi şi am privit întotdeauna din afară către conversaţiile despre modă, bărbaţi, cancanuri, electrocasnice, reţete, cosmetice etc. etc. etc. Iar acum eram plimbată printr-un apartament, aranjat cu gust, e drept, de către cineva care turuia încontinuu şi incredibil de feminin despre ce-a mai gătit, şi de la ce magazin cu decoraţiuni interioare a găsit lampa aia superbă, “N-o să-ţi vină să crezi, fată, la ce preţ!”, şi despre bărbatu-său care e mai mereu ocupat “cu ale lui, dragă, ştii tu cum sunt toţi”… Mă întrebam dacă este autentic sau doar un personaj, atât de multe clişee erau adunate în această nevastă de telenovelă americană care-şi ţinea o mână în poziţie de plimbat o poşetă imaginară şi care îşi dădea ochii peste cap de fiecare dată când îmi spunea ceva “terrible” după părerea ei.

Însă atunci când s-au mai diminuat stupefacţia iniţială şi impulsul iniţial, de respingere, m-am convins că era pe bune, nimic prefăcut, nimic jucat. Aşa se născuse. Şi, dacă mă gândeam mai bine, nici măcar nu îmi displăcea chiar atât de tare. Punea un entuziasm uimitor în tot ceea ce făcea, în felul în care îmi arăta fiecare colţişor al casei de care se ocupa vizibil cu multă dăruire, în dragostea cu care îşi bârfea gălăgios partenerul, cu micile sale defecte, aşa încât să audă şi el din camera de alături, în felul în care stătea foarte aproape de mine, cu un braţ mereu gata să mă protejeze de ceva, orice ar fi putut să mă deranjeze. Apoi mi-a deschis uşa de la ultima cameră:

– Iar aici… Ta-daaa! Aici va veni Copilul!

Copilul, da. Am auzit clar majuscula din pronunţie. Ştiam că aşteaptă un copil şi eram deja pregătită sufleteşte să suport şi poveşti pe subiectul acesta, care nici el nu mă interesa deloc pe atunci. Eu nu mi-am dorit niciodată copii, nu mă atrăgeau nici ai altora şi în niciun caz nu îmi închipuiam că voi ajunge la un moment dat să pun viaţa unuia mai presus de orice – mai presus de viaţa mea – aşa cum mi se întâmplă acum. Perechea aceasta de americani, însă, îşi dorise un copil de foarte multă vreme şi, bineînţeles, nu putuse avea unul. Până când găsiseră o femeie dispusă să le “fabrice” ea un copil, cu ovulul ei şi în uterul ei. O mamă purtătoare pe care acum o aşteptau să nască, de pe o zi pe alta, şi să le trimită în curând spre bună creştere Copilul viselor lor. În acea ultimă cameră, aşezaseră în centru un pătuţ, de vis şi el, cu danteluţe şi cu baldachin, câteva piese de mobilă alese cu pricepere şi mai multe pluşuri uriaşe pe margini, şi ele în aşteptarea unui stăpân mititel care să le dăruiască viaţa pentru care fuseseră concepute. Şi îl mai aştepta ceva aici pe acel copil: foarte, foarte multă dragoste. Aproape că o puteam atinge în aer în acea cameră, o vedeam în ochii plini de lacrimi ai viitoarei lui mame, o auzeam în vocea ei, gâtuită de emoţie, atunci când îmi povestea ce fericire i-a lovit şi cât de norocoşi se simt pentru că vor putea fi părinţi (ai unei fetiţe, cum arătaseră ecografiile), chiar şi în situaţia specială a cuplului lor.

Şi atunci am ştiut că va fi cea mai bună mamă posibilă pentru acel copil. Pentru că avea inima plină de iubire pentru un sufleţel, deşi acesta nu se născuse încă. Pentru că îşi adora evident soţul, deşi îi trimitea mici înţepături drăgăstoase. Pentru că era mai femeie decât mine şi decât orice femeie pe care o cunoscusem eu, deşi o chema John şi era un bărbat, de fapt. Pentru că mamele pot fi de foarte multe feluri, dar doar cele cărora le strălucesc ochii aşa ca lui John, când vorbea de copilul lui nenăscut de el, îşi merită cu adevărat acest titlu. La mulţi ani lui John şi tuturor celorlalte mame adevărate din lume!

Când simţi că nu mai poţi şi totuşi mai poţi puţin

Când ai obosit să ai grijă singură de fetiţa ta care are doisprezece ani, dar este încă la fel de neputincioasă precum un bebeluş. Şi ştii că aşa va rămâne mereu.

Când îţi înmormântezi băieţelul de zece ani, pe care l-ai crescut până acum în ciuda faptului că un medic ţi-a spus, imediat după naştere, că nu va trăi decât câteva zile. Cu dispreţ ţi-a spus asta, iar tu te-ai încăpăţânat să îi arăţi că se înşală.

Când nu mai ai nimic, nici maşină, nici haine, nici casă, nici dinţi – doar un capăt de pat de spital, pe care dormi, de luni de zile, lângă copilul tău grav bolnav, pentru tratamentele căruia ţi-ai dat şi ultimul ban.

Când de-abia ai loc în casă să pui unul lângă altul cele patru sicrie ale copiilor tăi morţi deodată într-un accident de maşină.

Când bărbatul te părăseşte imediat cum află că vrei să-i păstrezi sarcina, pentru că el nu-şi doreşte copii. Apoi te îmbolnăveşti de cancer.

Când te întorci de la serviciu şi îţi găseşti copilul spânzurat în dormitor, şi te întrebi, ani, şi ani, şi ani, unde ai greşit şi de ce nu ai ştiut să citeşti semnele disperării?

Când îţi moare fata de doar douăzeci de ani chiar de ziua ta şi tu răspunzi cu „Mulţumesc” urărilor de „La mulţi ani” venite de la oameni care încă nu au aflat.

Când ai un băiat cu handicap care are nevoie de sprijin permanent, iar tu îmbătrâneşti, şi el îmbătrâneşte, aveţi amândoi părul alb, dar tot de mână trebuie să îl ţii pe stradă. Şi simţi că se apropie moartea, şi cine o să-l îngrijească după? Şi apoi mori.

Când simţi că nu mai poţi, întotdeauna mai poţi puţin, atunci când eşti mamă.

La meci cu bunicul

Nu sunt microbistă. Probabil pentru că nu sunt nici sportivă. Îmi place să mă uit doar la meciurile cu miză ale naţionalei de fotbal şi doar dacă am companie. Deci astă-seară nu mă uit la „marele derby de România”. Dar îmi doresc din tot sufletul să câştige Steaua. Pentru că la acest meci, în tribunele stadionului, se află şi bunicul Lunei – pentru prima dată pe un stadion de când era tânăr locotenent. Acum e comandor în retragere. Are 85 de ani.
A fost o oarecare aventură să îi facem surpriza de a-l duce acolo. Mai întâi a trebuit să găsesc bilete – şi, credeţi-mă, nu e deloc uşor să găseşti bilete dacă nu eşti un cunoscător al domeniului! Era marţi când mi-a trasat bărbatu-meu ingrata sarcină:
– Hai să-i facem o surpriză şi să mă duc eu cu el la meci sâmbătă! Dar să nu-i spunem nimic!
Zis şi făcut. Am căutat mai întâi, bineînţeles, pe Google. Am găsit ştiri despre toate meciurile Steaua-Dinamo din ultimele două-trei cincinale, dar nimic despre cel care urma să aibă loc la sfârşitul acestei săptămâni. Nimic pe site-ul Stelei, nimic pe site-ul Arenei. Mi-am zis că e normal, toată lumea fiind ocupată cu marea întâlnire (şi dezamăgire) cu Manchester, aşa că am revenit pe Google a doua zi. Şi am găsit bilete. În galeria lui Dinamo. Ceea ce ar fi fost, într-adevăr, o mare surpriză pentru socru-meu, stelist înfocat. Chiar ne-am amuzat o vreme, cu bărbatu-meu, să ni-l închipuim, săracu’ bătrânel, cu vreun steguleţ stelist în mână, în mijlocul unei tribune pline cu câini roşii. Risca să se lase cu sânge, aşa că ne-am zis să mai aşteptăm o zi, totuşi. Joi am găsit bilete şi pe site-ul Stelei, dar până ne-am codit noi (să luăm la tribună?… să ne răsfăţam cu nişte VIP-uri?… da’ oare n-o adormi bunicu’ în repriza a doua, că e cam târzior pentru el?…) s-au deschis şi casele de la Arena Naţională. Aşa că biletele de pe site au dispărut, pentru că probabil nu există un sistem informatic centralizat, care să contorizeze vânzările în timp real. E ori, ori. Deci vineri m-am dus la stadion şi am cumpărat, old fashion style, bilete la ghişeu, cu banii jos.
S-ar zice că aventura se terminase, dar nu, eu am mai vrut nişte senzaţii tari. Mi-am adus aminte cum am ocolit noi tot stadionul (dar tot!) atunci când am fost cu Luna acolo şi aveam bilete în sectorul M, iar noi am luat-o de la A la dreapta, de era să ratăm meciul.

sectoare-Arena-Nationala

Aducându-mi aminte, deci, şi intenţionând să-i scutesc pe bărbaţii familiei de o astfel de excursie, am intrat din nou pe site-ul Arenei Naţionale în căutarea sectorului F şi a porţii de acces aferente. Care era alta decât cea principală, aşa că am zis să caut şi harta de ajuns la ea. Administratorii site-ului Arenei au fost foarte drăguţi când s-au gândit să ne ofere o hartă de acces (acum mulţi ani, probabil, după care or fi emigrat, că nu pare a se mai ocupa cineva de site-ul acela): au făcut o pagină dedicată şi au scris clar acolo „îţi oferim o hartă de acces”. Apoi, mai jos pe pagină, au scris mare „Hartă”. Şi atât. Harta nu e.
harta-National-Arena În fine, până la urmă am decis că ne putem descurca şi cu intrarea principală, bunicul a fost adus în mare ceaţă de la Giurgiu şi coborât în faţa stadionului. S-a prins unde este abia când a trecut pe lângă el un grup masiv de suporteri stelişti şi a strigat „M…e Dinamo!”. Şi i s-au umplut ochii de lacrimi. Nu chiar atunci, ci când a văzut acel stadion uriaş, şi atmosfera de acolo, şi luminile, şi gazonul, şi…
Acum chiar îmi doresc să fie un meci bun, memorabil pentru un om care, probabil, nu va mai vedea vreodată altul pe un stadion. Şi mă bucur că am reuşit să îi facem surpriza până la sfârşit şi nici măcar Luna nu s-a dat de gol, aşa cum o fac deseori copiii, luându-i gura pe dinainte, de nerăbdare. Dar ea pare să se fi făcut fetiţă mare de-acum, şi să înţeleagă unele lucruri. Mai ales ceea ce i-am povestit ieri, atunci când ne întorceam de la casa de bilete:
– De ce i-am luat şi lui Titi bilet?, m-a întrebat ea în maşină.
– Pentru că sunt lucruri pe care trebuie neapărat să le faci atunci când poţi, i-am răspuns eu. Să nu amâni. Să nu aştepţi un alt moment potrivit pentru că e posibil să nu mai existe altul. Să fie prea târziu.
– Ce vrei să spui?
– Bunicul tău e bătrân. S-ar putea ca, în curând, să nu mai poată merge nicăieri, deci e bine să îi facem acum o bucurie, cât încă se mai poate.
Nu am ştiut cum să pun problema fără să folosesc cuvinte prea triste, dar cred că lecţia de viaţă era mult prea preţioasă ca să nu i-o ţin cum trebuie:
– Uite, eu am rămas şi acum cu regretul că nu am dus-o pe mama la Paris, după cum ştiam că îşi dorea mult. Am dus-o în Grecia, acum douăzeci şi cinci de ani, din primii mei bani câştigaţi prin muncă: era pe sfert grecoaică şi nu fusese niciodată acolo. Şi nicăieri în afara României, de altfel. Dar la Paris nu am luat-o niciodată, deşi mi-ar fi fost uşor, pentru că am stat ani de zile acolo. Şi deşi tatăl prietenului meu francez de-abia aştepta să o plimbe prin oraş, fiind cam de aceeaşi vârstă cu mama şi născut în România. Apoi el a murit, iar mie mi s-a părut complicat să trebuie să am eu grijă de mama. Apoi şi ea a murit şi nu am mai avut de cine să am grijă, deşi acum aş fi vrut să am. De aceea e important să faci lucrurile atunci când chiar poţi să le faci.
Mi-am încheiat cu lacrimi în ochi lunga povestire plină de regrete. Mi-ar fi plăcut să ştiu unele lecţii la vârsta Lunei. Sau poate că le-am ştiut atunci, dar le-am uitat. Pentru o clipă, a fost linişte în maşină. Apoi am auzit din spatele meu vocea Lunei, şi ea uşor tremurată:
– Mama, tu unde o să vrei să te duc când voi fi mare?
M-am uitat în oglindă: îşi luase carneţelul în mână, să noteze cu grijă locurile alea. Acelaşi carneţel în care scrie meticulos numele tuturor căţeilor pe care îi întâlneşte în parc. Dar asta e altă poveste. Una mai veselă. Până atunci… hai Steaua!

Şapte mai

Prima noapte fără grija ei la culcare.

Prima zi fără grija ei la trezire.

Primele cumpărături fără pachetul de Halls luat la sfârşit, de la casă, pentru suflul ei îngreunat.

Primul coş de hipermarket fără dulciurile multe şi ieftine cumpărate pentru ea, copilul bătrân, cu prea puţine bucurii rămase pe lumea asta.

Prima lună fără drumuri la doctori, dus-întors, dus-întors. Prima lună fără reţete savante, avize şi certificate umilitoare. Prima lună fără să-mi pese că a căzut, iar, sistemul informatic de la CNSAS.

Prima vacanţă fără să-i pot lăsa în grijă căţelul.

Primul drum lung fără să am pe cine suna, după, să-l liniştesc că am ajuns cu bine. Primul gând că, de acum înainte, nimeni nu mai are grija mea.

Prima mea zi de naştere fără să-mi sune telefonul la 15:15 – ora la care m-am născut.

Prima Sf. Mărie fără să ne felicităm reciproc.

Prima lună de nefumătoare, fără să se poată bucura de reuşita mea. Se supăra atât de tare că îmi făceam rău…

Primul Crăciun fără să am cui cumpăra o pijama nouă, pentru îndelungata şedere la pat.

Primul Revelion fără să-i spun „La mulţi ani!”

Prima zi de 9 ianuarie fără să-i spun „La mulţi ani!”

Prima colecţie Mega Image fără toate prostiile pe care ea le mânca pentru ca Luna să poată colecţiona cartonaşe şi flizz-uri.

Prima primăvară fără să-şi fi mirosit floarea preferată, liliacul.

Primul Paşte fără să ciocnim un ou. Oricum nu mai putea, de mult, să spargă vreunul.

Primul an fără mama mea.

Scurta coborâre pe schiuri a vieţii

– Mama, în câte ore ajungem acasă de aici cu metroul?

Suntem la o terasă de pe lângă Piaţa Romană. Tocmai am primit ajutorul de deces pentru mama mea, care a plecat săptămâna trecută într-un loc, sper, mai bun decât patul pe care a suferit mulţi ani. Şi, cum mama era mare iubitoare de dulciuri, mâncăm din ultimii ei bani prăjiturele cu ciocolată şi îngheţate – cu mare poftă (fiică-mea) şi cu lacrimi în ochi (eu).

– În cinci minute, Luna.

– Da’ cu calul cât facem?

N-am cum să nu zâmbesc la o astfel de întrebare, indiferent de cât de tristă sunt, de câte necazuri m-au lovit în ultima vreme, de durerea pe care încă o mai simt în mâna ruptă… Copiii au imensa putere de a accepta viaţa exact aşa cum vine peste ei, cu boli şi bucurii, eşecuri, victorii şi moarte. Sinceritatea şi firescul trăirilor copilăriei, pe care le observ la Luna, m-au ajutat, de altfel, să depăşesc deznădejdea şi depresia care mă pândesc de mult timp încoace.

Iar întrebarea ei de astăzi îmi trezeşte o altă amintire legată de mama, pentru că totul în jurul meu îmi aminteşte de ea acum. Era în iarna trecută, când încă nu aveam ajutor permanent şi trebuia să ajung aproape zilnic la ea, într-un alt cartier. Situaţia, care pe mine mă obosea şi mă întrista peste măsură, pe Luna o bucura. Mergea cu entuziasm neştirbit la o bunică bătrână şi bolnavă, pe care nu o cunoscuse niciodată glumeaţă, harnică, generoasă şi optimistă, aşa cum fusese până la optzeci de ani. Şi îi accepta cu naturaleţe ursuzenia de om suferind şi deseori pierdut în confuzia Alzheimer-ului: era, doar, Yaya a ei. Într-o zi, când am văzut ce ninsoare teribilă se pornise afară, m-am supărat şi mai tare, la gândul că drumul prin troiene va fi dificil. Fiică-mea, bineînţeles, ţopăia de bucurie că ninge:

– De ce eşti supărată? Nu vezi ce frumos e afară?, s-a mirat Luna.

– Dacă e zăpadă, e posibil să nu putem scoate maşina din parcare. Va trebui să mergem pe jos şi cu tramvaiul la Yaya, e lung şi complicat, m-am plâns eu de nimicurile stresante ale vieţii de adult urban.

– Păi mai bine mergem cu schiurile. Ştii drumul cu schiurile până la Yaya, mama?

Iubire necondiţionată. Partea plină a paharului. Bucurie, inocenţă, aventură. Trăieşte clipa! Copilărie, moarte şi multă suferinţă între cele două. Atât pot spune acum. Ba nu: mai trebuie să spun şi că noi nu avem schiuri, iar Luna nu a mers niciodată cu aşa ceva. Dar simt că ea îşi va cumpăra o pereche, s-o aibă în debara atunci când eu voi fi bătrână. Adică nu peste foarte multă vreme…

Crăciun cu Moşi bizari şi lacrimi cu nemiluita

Aştept cu nerăbdare Crăciunul. Nu neapărat pentru cadouri, cât de teamă că, dacă mai durează mult perioada asta de emoţii de sezon, îmi vor rugini ochii.

În ultima vreme, am plâns mult. A fost mai întâi serbarea de Crăciun de la şcoală. Ca orice spiriduşă de nădejde, m-am ocupat de micile detalii care asigură succesul surprizelor. Şi am bâzâit discret pe holul şcolii atunci când am văzut sclipirea de bucurie din ochii copiilor la ivirea Moşului cu sacul plin. Nu am putut rămâne în clasă, dar am vizionat ulterior filmarea şi ochii mi s-au umezit din nou. Copiii se urcau pe rând în poala Moşului, uşor teleghidaţi din cauza emoţiilor, şi primeau cadoul. Am rămas cu mica mea frustrare că nu au recitat şi poezioare la schimb. Învăţătoarea dăduse fiecăruia un mic text festiv, dar Luna nu a apucat să îl spună Moşului pentru că acesta, când a auzit cum o cheamă, a inversat rolurile şi s-a pus el pe cântat o romanţă despre astrul de mătase care ne luminează nopţile. Bine că nu a pretins şi un cadou drept recompensă, pentru că fiică-mea nu era pregătită pentru aşa ceva.

A doua zi am fost la film cu copilul: „Paddington”. Pe ursuleţul mâncător de dulceaţă de portocale l-am cunoscut târziu, la treizeci de ani, atunci când am primit cadou de ziua mea prima carte cu aventurile lui. Atât de mult mi-a plăcut încât am cumpărat toată seria şi de-abia am aşteptat să i-l pot prezenta şi Lunei. Cartea a atras-o şi nu prea, pentru că nu are ilustraţiile abundent colorate cu care a fost obişnuită. Filmul, în schimb, ne-a emoţionat pe amândouă. Deşi are adăugiri de senzaţional hollywoodian, personajul e surprinzător de fidel cărţii şi deosebit de ataşant. Aşa că am urmărit aproape tot filmul printre lacrimi.

Pe seară, ieşeam din piaţă cu sacoşele pline, când am auzit în urma mea un cor puternic, bărbătesc. M-am întors imediat şi am izbucnit în plâns idem. Vreo zece tineri îmbrăcaţi la costum, purtând la gât ecusoanele centrului de zi „Speranţa” din Oneşti, iar pe faţă şi pe corp stigmatele păcatelor părinţilor lor, cântau cuviincios şi armonios colinde româneşti. Îndrumaţi de un dirijor energic şi ajutaţi de un domn cocârjat, în câteva minute au reuşit să umple cu bani, mere şi covrigi coşuleţul împrumutat de la un tarabagiu. Iar sufletele şi ochii celor din piaţă s-au umplut şi ele de emoţia unui moment unic, când ne-am oprit cu toţii, printre morcovi, ceapă şi salate, să facem schimb de daruri cu nişte oameni pedepsiţi de viaţă.

În weekend, a venit Moşul şi la clubul de baschet unde învaţă Luna să joace. Din înaltul sălii unde stăteam, am privit printre lacrimi la copilul nostru, care era din nou cel mai mic printre zecile de mini-baschetbalişti de acolo (cu excepţia băieţelului de cam trei ani al vreunui sportiv, care dribla uimitor cu ambele mâini pe o margine a terenului). Spre surpriza mea, nici aici nu s-a pus problema vreunei prestaţii artistice a copiilor, în schimbul pungii cu daruri primite, ci tot de o performanţă a Moşului, la fel de ciudată ca cea de la şcoală, dar adaptată ocaziei: un slam-dunk spectaculos.

Mos-Craciun-baschetbalist

Weekendul ne-a adus cadou şi un Preşedinte nou. Ochii mei, umeziţi automat de solemnitatea momentului şi de auzirea cuvintelor „consens”, „calm” şi „români” din discursul lui Iohannis, s-au uscat instantaneu când a început să vorbească Patriarhul Daniel: „Doamne Dumnezeule, fie ca Preşedintele să lucreze în folosul Tău şi al obştei ca să te slăvească pe Tine!” (citat aproximativ). Şi a ţinut-o aşa încă vreo cinci minute, cu preaslăvirea întru Domnul şi îndemnuri la umilinţă. Dar nici o rugăciune pentru bucuria, bunăstarea şi fericirea OMULUI, care nu pare să fie obiectivul firesc al Bisericii noastre naţionale – şi mă întreb dacă a fost vreodată. Nici Băsescu, în discursul de adio din ajun, nu găsise normal să spună măcar o vorbă despre viaţa de zi cu zi a oamenilor de care ar fi trebuit să aibă grijă în ultimii zece ani, ba chiar evitase golăneşte orice întrebare referitoare la subiect şi se pierduse în peroraţii aburitoare despre securitate naţională şi alte alea. Cu atât mai mult m-am bucurat să nu aud la Iohannis nimic despre „Servicii” sau „reformarea Justiţiei”. Iar speranţele mele de a mă simţi din nou reprezentată de un Preşedinte prezentabil şi hotărât, chibzuit, demn şi educat au crescut.

Sunt sigură că voi mai plânge până la Crăciun, de-ar fi numai tristeţea de a nu fi alături de mama mea. Nu este prima dată când nu petrecem sărbătoarea împreună; acum douăzeci şi cinci de ani, Revoluţia m-a blocat (la propriu) în Bucureşti şi a trebuit să-i fac urările la telefon. Dar este prima dată când mama nu va mai putea sta pe scaun la o masă festivă şi când pare să nu se mai bucure de nimic, prin ceaţa bătrâneţii şi a bolii care o ţin la pat. Am ales să stau cu fetiţa mea deoarece pentru ea astfel de lucruri încă mai contează. Acolo e speranţa şi acolo trebuie construit acum.

Ca să rezum, despre emoţie, iubire şi speranţă este vorba în preajma Crăciunului meu. Şi vă urez tuturor să fie la fel şi în viaţa voastră. De Sărbători, opriţi-vă o clipă şi uitaţi-vă bine în jur: e imposibil să nu vedeţi ceva care să vă umezească ochii, să vă umple sufletul sau să vă (re)dea impulsul natural de a spera într-un viitor mai bun, mai liniştit şi mai îndestulat. Cel puţin, eu asta vă urez!