Când simţi că nu mai poţi şi totuşi mai poţi puţin

Când ai obosit să ai grijă singură de fetiţa ta care are doisprezece ani, dar este încă la fel de neputincioasă precum un bebeluş. Şi ştii că aşa va rămâne mereu.

Când îţi înmormântezi băieţelul de zece ani, pe care l-ai crescut până acum în ciuda faptului că un medic ţi-a spus, imediat după naştere, că nu va trăi decât câteva zile. Cu dispreţ ţi-a spus asta, iar tu te-ai încăpăţânat să îi arăţi că se înşală.

Când nu mai ai nimic, nici maşină, nici haine, nici casă, nici dinţi – doar un capăt de pat de spital, pe care dormi, de luni de zile, lângă copilul tău grav bolnav, pentru tratamentele căruia ţi-ai dat şi ultimul ban.

Când de-abia ai loc în casă să pui unul lângă altul cele patru sicrie ale copiilor tăi morţi deodată într-un accident de maşină.

Când bărbatul te părăseşte imediat cum află că vrei să-i păstrezi sarcina, pentru că el nu-şi doreşte copii. Apoi te îmbolnăveşti de cancer.

Când te întorci de la serviciu şi îţi găseşti copilul spânzurat în dormitor, şi te întrebi, ani, şi ani, şi ani, unde ai greşit şi de ce nu ai ştiut să citeşti semnele disperării?

Când îţi moare fata de doar douăzeci de ani chiar de ziua ta şi tu răspunzi cu „Mulţumesc” urărilor de „La mulţi ani” venite de la oameni care încă nu au aflat.

Când ai un băiat cu handicap care are nevoie de sprijin permanent, iar tu îmbătrâneşti, şi el îmbătrâneşte, aveţi amândoi părul alb, dar tot de mână trebuie să îl ţii pe stradă. Şi simţi că se apropie moartea, şi cine o să-l îngrijească după? Şi apoi mori.

Când simţi că nu mai poţi, întotdeauna mai poţi puţin, atunci când eşti mamă.

La meci cu bunicul

Nu sunt microbistă. Probabil pentru că nu sunt nici sportivă. Îmi place să mă uit doar la meciurile cu miză ale naţionalei de fotbal şi doar dacă am companie. Deci astă-seară nu mă uit la „marele derby de România”. Dar îmi doresc din tot sufletul să câştige Steaua. Pentru că la acest meci, în tribunele stadionului, se află şi bunicul Lunei – pentru prima dată pe un stadion de când era tânăr locotenent. Acum e comandor în retragere. Are 85 de ani.
A fost o oarecare aventură să îi facem surpriza de a-l duce acolo. Mai întâi a trebuit să găsesc bilete – şi, credeţi-mă, nu e deloc uşor să găseşti bilete dacă nu eşti un cunoscător al domeniului! Era marţi când mi-a trasat bărbatu-meu ingrata sarcină:
– Hai să-i facem o surpriză şi să mă duc eu cu el la meci sâmbătă! Dar să nu-i spunem nimic!
Zis şi făcut. Am căutat mai întâi, bineînţeles, pe Google. Am găsit ştiri despre toate meciurile Steaua-Dinamo din ultimele două-trei cincinale, dar nimic despre cel care urma să aibă loc la sfârşitul acestei săptămâni. Nimic pe site-ul Stelei, nimic pe site-ul Arenei. Mi-am zis că e normal, toată lumea fiind ocupată cu marea întâlnire (şi dezamăgire) cu Manchester, aşa că am revenit pe Google a doua zi. Şi am găsit bilete. În galeria lui Dinamo. Ceea ce ar fi fost, într-adevăr, o mare surpriză pentru socru-meu, stelist înfocat. Chiar ne-am amuzat o vreme, cu bărbatu-meu, să ni-l închipuim, săracu’ bătrânel, cu vreun steguleţ stelist în mână, în mijlocul unei tribune pline cu câini roşii. Risca să se lase cu sânge, aşa că ne-am zis să mai aşteptăm o zi, totuşi. Joi am găsit bilete şi pe site-ul Stelei, dar până ne-am codit noi (să luăm la tribună?… să ne răsfăţam cu nişte VIP-uri?… da’ oare n-o adormi bunicu’ în repriza a doua, că e cam târzior pentru el?…) s-au deschis şi casele de la Arena Naţională. Aşa că biletele de pe site au dispărut, pentru că probabil nu există un sistem informatic centralizat, care să contorizeze vânzările în timp real. E ori, ori. Deci vineri m-am dus la stadion şi am cumpărat, old fashion style, bilete la ghişeu, cu banii jos.
S-ar zice că aventura se terminase, dar nu, eu am mai vrut nişte senzaţii tari. Mi-am adus aminte cum am ocolit noi tot stadionul (dar tot!) atunci când am fost cu Luna acolo şi aveam bilete în sectorul M, iar noi am luat-o de la A la dreapta, de era să ratăm meciul.

sectoare-Arena-Nationala

Aducându-mi aminte, deci, şi intenţionând să-i scutesc pe bărbaţii familiei de o astfel de excursie, am intrat din nou pe site-ul Arenei Naţionale în căutarea sectorului F şi a porţii de acces aferente. Care era alta decât cea principală, aşa că am zis să caut şi harta de ajuns la ea. Administratorii site-ului Arenei au fost foarte drăguţi când s-au gândit să ne ofere o hartă de acces (acum mulţi ani, probabil, după care or fi emigrat, că nu pare a se mai ocupa cineva de site-ul acela): au făcut o pagină dedicată şi au scris clar acolo „îţi oferim o hartă de acces”. Apoi, mai jos pe pagină, au scris mare „Hartă”. Şi atât. Harta nu e.
harta-National-Arena În fine, până la urmă am decis că ne putem descurca şi cu intrarea principală, bunicul a fost adus în mare ceaţă de la Giurgiu şi coborât în faţa stadionului. S-a prins unde este abia când a trecut pe lângă el un grup masiv de suporteri stelişti şi a strigat „M…e Dinamo!”. Şi i s-au umplut ochii de lacrimi. Nu chiar atunci, ci când a văzut acel stadion uriaş, şi atmosfera de acolo, şi luminile, şi gazonul, şi…
Acum chiar îmi doresc să fie un meci bun, memorabil pentru un om care, probabil, nu va mai vedea vreodată altul pe un stadion. Şi mă bucur că am reuşit să îi facem surpriza până la sfârşit şi nici măcar Luna nu s-a dat de gol, aşa cum o fac deseori copiii, luându-i gura pe dinainte, de nerăbdare. Dar ea pare să se fi făcut fetiţă mare de-acum, şi să înţeleagă unele lucruri. Mai ales ceea ce i-am povestit ieri, atunci când ne întorceam de la casa de bilete:
– De ce i-am luat şi lui Titi bilet?, m-a întrebat ea în maşină.
– Pentru că sunt lucruri pe care trebuie neapărat să le faci atunci când poţi, i-am răspuns eu. Să nu amâni. Să nu aştepţi un alt moment potrivit pentru că e posibil să nu mai existe altul. Să fie prea târziu.
– Ce vrei să spui?
– Bunicul tău e bătrân. S-ar putea ca, în curând, să nu mai poată merge nicăieri, deci e bine să îi facem acum o bucurie, cât încă se mai poate.
Nu am ştiut cum să pun problema fără să folosesc cuvinte prea triste, dar cred că lecţia de viaţă era mult prea preţioasă ca să nu i-o ţin cum trebuie:
– Uite, eu am rămas şi acum cu regretul că nu am dus-o pe mama la Paris, după cum ştiam că îşi dorea mult. Am dus-o în Grecia, acum douăzeci şi cinci de ani, din primii mei bani câştigaţi prin muncă: era pe sfert grecoaică şi nu fusese niciodată acolo. Şi nicăieri în afara României, de altfel. Dar la Paris nu am luat-o niciodată, deşi mi-ar fi fost uşor, pentru că am stat ani de zile acolo. Şi deşi tatăl prietenului meu francez de-abia aştepta să o plimbe prin oraş, fiind cam de aceeaşi vârstă cu mama şi născut în România. Apoi el a murit, iar mie mi s-a părut complicat să trebuie să am eu grijă de mama. Apoi şi ea a murit şi nu am mai avut de cine să am grijă, deşi acum aş fi vrut să am. De aceea e important să faci lucrurile atunci când chiar poţi să le faci.
Mi-am încheiat cu lacrimi în ochi lunga povestire plină de regrete. Mi-ar fi plăcut să ştiu unele lecţii la vârsta Lunei. Sau poate că le-am ştiut atunci, dar le-am uitat. Pentru o clipă, a fost linişte în maşină. Apoi am auzit din spatele meu vocea Lunei, şi ea uşor tremurată:
– Mama, tu unde o să vrei să te duc când voi fi mare?
M-am uitat în oglindă: îşi luase carneţelul în mână, să noteze cu grijă locurile alea. Acelaşi carneţel în care scrie meticulos numele tuturor căţeilor pe care îi întâlneşte în parc. Dar asta e altă poveste. Una mai veselă. Până atunci… hai Steaua!

Şapte mai

Prima noapte fără grija ei la culcare.

Prima zi fără grija ei la trezire.

Primele cumpărături fără pachetul de Halls luat la sfârşit, de la casă, pentru suflul ei îngreunat.

Primul coş de hipermarket fără dulciurile multe şi ieftine cumpărate pentru ea, copilul bătrân, cu prea puţine bucurii rămase pe lumea asta.

Prima lună fără drumuri la doctori, dus-întors, dus-întors. Prima lună fără reţete savante, avize şi certificate umilitoare. Prima lună fără să-mi pese că a căzut, iar, sistemul informatic de la CNSAS.

Prima vacanţă fără să-i pot lăsa în grijă căţelul.

Primul drum lung fără să am pe cine suna, după, să-l liniştesc că am ajuns cu bine. Primul gând că, de acum înainte, nimeni nu mai are grija mea.

Prima mea zi de naştere fără să-mi sune telefonul la 15:15 – ora la care m-am născut.

Prima Sf. Mărie fără să ne felicităm reciproc.

Prima lună de nefumătoare, fără să se poată bucura de reuşita mea. Se supăra atât de tare că îmi făceam rău…

Primul Crăciun fără să am cui cumpăra o pijama nouă, pentru îndelungata şedere la pat.

Primul Revelion fără să-i spun „La mulţi ani!”

Prima zi de 9 ianuarie fără să-i spun „La mulţi ani!”

Prima colecţie Mega Image fără toate prostiile pe care ea le mânca pentru ca Luna să poată colecţiona cartonaşe şi flizz-uri.

Prima primăvară fără să-şi fi mirosit floarea preferată, liliacul.

Primul Paşte fără să ciocnim un ou. Oricum nu mai putea, de mult, să spargă vreunul.

Primul an fără mama mea.

Scurta coborâre pe schiuri a vieţii

– Mama, în câte ore ajungem acasă de aici cu metroul?

Suntem la o terasă de pe lângă Piaţa Romană. Tocmai am primit ajutorul de deces pentru mama mea, care a plecat săptămâna trecută într-un loc, sper, mai bun decât patul pe care a suferit mulţi ani. Şi, cum mama era mare iubitoare de dulciuri, mâncăm din ultimii ei bani prăjiturele cu ciocolată şi îngheţate – cu mare poftă (fiică-mea) şi cu lacrimi în ochi (eu).

– În cinci minute, Luna.

– Da’ cu calul cât facem?

N-am cum să nu zâmbesc la o astfel de întrebare, indiferent de cât de tristă sunt, de câte necazuri m-au lovit în ultima vreme, de durerea pe care încă o mai simt în mâna ruptă… Copiii au imensa putere de a accepta viaţa exact aşa cum vine peste ei, cu boli şi bucurii, eşecuri, victorii şi moarte. Sinceritatea şi firescul trăirilor copilăriei, pe care le observ la Luna, m-au ajutat, de altfel, să depăşesc deznădejdea şi depresia care mă pândesc de mult timp încoace.

Iar întrebarea ei de astăzi îmi trezeşte o altă amintire legată de mama, pentru că totul în jurul meu îmi aminteşte de ea acum. Era în iarna trecută, când încă nu aveam ajutor permanent şi trebuia să ajung aproape zilnic la ea, într-un alt cartier. Situaţia, care pe mine mă obosea şi mă întrista peste măsură, pe Luna o bucura. Mergea cu entuziasm neştirbit la o bunică bătrână şi bolnavă, pe care nu o cunoscuse niciodată glumeaţă, harnică, generoasă şi optimistă, aşa cum fusese până la optzeci de ani. Şi îi accepta cu naturaleţe ursuzenia de om suferind şi deseori pierdut în confuzia Alzheimer-ului: era, doar, Yaya a ei. Într-o zi, când am văzut ce ninsoare teribilă se pornise afară, m-am supărat şi mai tare, la gândul că drumul prin troiene va fi dificil. Fiică-mea, bineînţeles, ţopăia de bucurie că ninge:

– De ce eşti supărată? Nu vezi ce frumos e afară?, s-a mirat Luna.

– Dacă e zăpadă, e posibil să nu putem scoate maşina din parcare. Va trebui să mergem pe jos şi cu tramvaiul la Yaya, e lung şi complicat, m-am plâns eu de nimicurile stresante ale vieţii de adult urban.

– Păi mai bine mergem cu schiurile. Ştii drumul cu schiurile până la Yaya, mama?

Iubire necondiţionată. Partea plină a paharului. Bucurie, inocenţă, aventură. Trăieşte clipa! Copilărie, moarte şi multă suferinţă între cele două. Atât pot spune acum. Ba nu: mai trebuie să spun şi că noi nu avem schiuri, iar Luna nu a mers niciodată cu aşa ceva. Dar simt că ea îşi va cumpăra o pereche, s-o aibă în debara atunci când eu voi fi bătrână. Adică nu peste foarte multă vreme…

Crăciun cu Moşi bizari şi lacrimi cu nemiluita

Aştept cu nerăbdare Crăciunul. Nu neapărat pentru cadouri, cât de teamă că, dacă mai durează mult perioada asta de emoţii de sezon, îmi vor rugini ochii.

În ultima vreme, am plâns mult. A fost mai întâi serbarea de Crăciun de la şcoală. Ca orice spiriduşă de nădejde, m-am ocupat de micile detalii care asigură succesul surprizelor. Şi am bâzâit discret pe holul şcolii atunci când am văzut sclipirea de bucurie din ochii copiilor la ivirea Moşului cu sacul plin. Nu am putut rămâne în clasă, dar am vizionat ulterior filmarea şi ochii mi s-au umezit din nou. Copiii se urcau pe rând în poala Moşului, uşor teleghidaţi din cauza emoţiilor, şi primeau cadoul. Am rămas cu mica mea frustrare că nu au recitat şi poezioare la schimb. Învăţătoarea dăduse fiecăruia un mic text festiv, dar Luna nu a apucat să îl spună Moşului pentru că acesta, când a auzit cum o cheamă, a inversat rolurile şi s-a pus el pe cântat o romanţă despre astrul de mătase care ne luminează nopţile. Bine că nu a pretins şi un cadou drept recompensă, pentru că fiică-mea nu era pregătită pentru aşa ceva.

A doua zi am fost la film cu copilul: „Paddington”. Pe ursuleţul mâncător de dulceaţă de portocale l-am cunoscut târziu, la treizeci de ani, atunci când am primit cadou de ziua mea prima carte cu aventurile lui. Atât de mult mi-a plăcut încât am cumpărat toată seria şi de-abia am aşteptat să i-l pot prezenta şi Lunei. Cartea a atras-o şi nu prea, pentru că nu are ilustraţiile abundent colorate cu care a fost obişnuită. Filmul, în schimb, ne-a emoţionat pe amândouă. Deşi are adăugiri de senzaţional hollywoodian, personajul e surprinzător de fidel cărţii şi deosebit de ataşant. Aşa că am urmărit aproape tot filmul printre lacrimi.

Pe seară, ieşeam din piaţă cu sacoşele pline, când am auzit în urma mea un cor puternic, bărbătesc. M-am întors imediat şi am izbucnit în plâns idem. Vreo zece tineri îmbrăcaţi la costum, purtând la gât ecusoanele centrului de zi „Speranţa” din Oneşti, iar pe faţă şi pe corp stigmatele păcatelor părinţilor lor, cântau cuviincios şi armonios colinde româneşti. Îndrumaţi de un dirijor energic şi ajutaţi de un domn cocârjat, în câteva minute au reuşit să umple cu bani, mere şi covrigi coşuleţul împrumutat de la un tarabagiu. Iar sufletele şi ochii celor din piaţă s-au umplut şi ele de emoţia unui moment unic, când ne-am oprit cu toţii, printre morcovi, ceapă şi salate, să facem schimb de daruri cu nişte oameni pedepsiţi de viaţă.

În weekend, a venit Moşul şi la clubul de baschet unde învaţă Luna să joace. Din înaltul sălii unde stăteam, am privit printre lacrimi la copilul nostru, care era din nou cel mai mic printre zecile de mini-baschetbalişti de acolo (cu excepţia băieţelului de cam trei ani al vreunui sportiv, care dribla uimitor cu ambele mâini pe o margine a terenului). Spre surpriza mea, nici aici nu s-a pus problema vreunei prestaţii artistice a copiilor, în schimbul pungii cu daruri primite, ci tot de o performanţă a Moşului, la fel de ciudată ca cea de la şcoală, dar adaptată ocaziei: un slam-dunk spectaculos.

Mos-Craciun-baschetbalist

Weekendul ne-a adus cadou şi un Preşedinte nou. Ochii mei, umeziţi automat de solemnitatea momentului şi de auzirea cuvintelor „consens”, „calm” şi „români” din discursul lui Iohannis, s-au uscat instantaneu când a început să vorbească Patriarhul Daniel: „Doamne Dumnezeule, fie ca Preşedintele să lucreze în folosul Tău şi al obştei ca să te slăvească pe Tine!” (citat aproximativ). Şi a ţinut-o aşa încă vreo cinci minute, cu preaslăvirea întru Domnul şi îndemnuri la umilinţă. Dar nici o rugăciune pentru bucuria, bunăstarea şi fericirea OMULUI, care nu pare să fie obiectivul firesc al Bisericii noastre naţionale – şi mă întreb dacă a fost vreodată. Nici Băsescu, în discursul de adio din ajun, nu găsise normal să spună măcar o vorbă despre viaţa de zi cu zi a oamenilor de care ar fi trebuit să aibă grijă în ultimii zece ani, ba chiar evitase golăneşte orice întrebare referitoare la subiect şi se pierduse în peroraţii aburitoare despre securitate naţională şi alte alea. Cu atât mai mult m-am bucurat să nu aud la Iohannis nimic despre „Servicii” sau „reformarea Justiţiei”. Iar speranţele mele de a mă simţi din nou reprezentată de un Preşedinte prezentabil şi hotărât, chibzuit, demn şi educat au crescut.

Sunt sigură că voi mai plânge până la Crăciun, de-ar fi numai tristeţea de a nu fi alături de mama mea. Nu este prima dată când nu petrecem sărbătoarea împreună; acum douăzeci şi cinci de ani, Revoluţia m-a blocat (la propriu) în Bucureşti şi a trebuit să-i fac urările la telefon. Dar este prima dată când mama nu va mai putea sta pe scaun la o masă festivă şi când pare să nu se mai bucure de nimic, prin ceaţa bătrâneţii şi a bolii care o ţin la pat. Am ales să stau cu fetiţa mea deoarece pentru ea astfel de lucruri încă mai contează. Acolo e speranţa şi acolo trebuie construit acum.

Ca să rezum, despre emoţie, iubire şi speranţă este vorba în preajma Crăciunului meu. Şi vă urez tuturor să fie la fel şi în viaţa voastră. De Sărbători, opriţi-vă o clipă şi uitaţi-vă bine în jur: e imposibil să nu vedeţi ceva care să vă umezească ochii, să vă umple sufletul sau să vă (re)dea impulsul natural de a spera într-un viitor mai bun, mai liniştit şi mai îndestulat. Cel puţin, eu asta vă urez!

Cum mi-am petrecut sfârşitul vieţii…

… de 43 de ani.

Ieri a fost ultima zi în care am putut spune că am 43 de ani. De ceva vreme încoace, această ultimă zi a unei vârste a devenit mai importantă decât prima zi a vârstei următoare, adică aniversarea în sine. În loc să mă bucur că am mai trăit un an, sunt tristă că a mai trecut unul. Aşa că, încă de dimineaţă, m-am apucat să scriu texte depresive şi să dau cu aspiratorul (e drept că şi treburile casnice mă deprimă, poate ar fi trebuit să mă abţin).

Apoi mi-am dus, pe rând, mama şi copilul la doctori. Apoi am scos în parc o trupă de şoc formată dintr-o femeie bătrână, care merge greu, cu cadrul, o femeie doar cu puţin mai în vârstă decât mine, dar care nu mai fusese niciodată într-un parc şi doi copii extrem de entuziaşti să se afle acolo. Apoi am căutat sfaturi pentru a fi o mamă mai bună, la o întâlnire pentru părinţi. Apoi am ajuns din nou în parc, de data asta în Cişmigiu. La intrare, am adunat de pe jos o groază de cutii cu mărţişoare pe care presupun că Zeul Mărţişor în persoană le risipise pe acolo pentru noi. Mai încolo, un bătrân cânta frumos la acordeon şi i-am dat bani, deşi am principii destul de hotărâte în privinţa asta (dau doar mâncare copiilor care cerşesc); mi-a urat atât de recunoscător „Sănătate” încât chiar cred că o să am, cel puţin o vreme de acum înainte. Pe pajiştea de la „Copacul cu cărţi”, i-am citit Lunei câteva cărticele pentru copii, la ieşirea din parc am făcut amândouă duş pulverizat de Nivea şi am mâncat promoţionale ronţăitoare de la Lidl, iar pe drumul spre maşină l-am cunoscut pe însuşi Regele Pisicilor, un motan care trona relaxat pe o buturugă din mijlocul trotuarului şi care a acceptat cu generoasă majestate mângăierile nesfârşite ale fetiţei mele. Acasă, am ajutat-o pe Luna să-şi orneze coroana de carton primită la întâlnirea pentru mame. Iar după ce am culcat-o fericită pentru micile cadouri pe care le primise toată ziua de la zei, pisici, supermarketuri şi ONG-uri, am vrut să termin textul depresiv început de dimineaţă.

Dar n-am mai putut. Ceva se schimbase în dispoziţia mea şi nu înţelegeam de ce, după o zi tracasantă, în care nu am făcut nimic pentru mine, nu mai eram deloc tristă. Şi s-a făcut miezul nopţii şi au început felicitările de la oameni care şi-au rupt din timpul lor să îmi trimită un gând bun şi atunci mi-am dat seama: tocmai pentru că nu m-am gândit la mine mi-am găsit împăcarea.

Când eşti prea ocupat să ai grijă de alţii, viaţa se ocupă să aibă grijă de tine.

(Nota 1: Prietenii mei credincioşi pot înlocui „viaţa”cu „Dumnezeu”, azi nu vreau să supăr pe nimeni.

Nota 2: Sunt prea obosită să o photoshopez şi să o semnez „Mama Poptămaş”, dar simt că aş fi avut succes cu fraza asta pe Facebook.)

Aşa că o iau de la capăt:

Astăzi este prima zi în care pot spune că am 44 de ani. Nu am planuri precise. Ştiu doar că la ora 15:15 mă voi duce la mama – deşi îmi vorbeşte uneori cu „doamnă”, încă nu a uitat că m-a născut la ora aceea, într-o după-amiază de duminică, după mai mult de douăzeci de ani de aşteptare şi câteva ore de travaliu. Şi că voi primi un cadou de la iubitul meu (de obicei îi pun pe lista cu dorinţe cărţi sau cratiţe, hai să vedem care dintre ele e de data asta!), mulţi pupici de la fetiţa mea şi multe mesaje de la prietenii mei, care sunt, din păcate, din ce în ce mai mulţi virtuali, odată cu trecerea anilor. Eu cred că e de ajuns, mai ales dacă încerc să îmi imaginez cum o fi ziua de naştere a bătrânului acordeonist din parc…

Şi apropo de prieteni virtuali, să ştiţi că voi toţi, care mă citiţi, îmi faceţi cel mai preţios cadou chiar acum. Colţul ăsta de internet unde mi-am găsit locşorul de ceva timp este unul dintre puţinele lucruri rămase doar pentru sufletul meu. Mă bucură orice afişare, orice like şi orice comentariu şi vă mulţumesc pentru ele. Cu o menţiune specială pentru persoana din America pe care am văzut-o ieri pe statisticile blogului că a citit tot dintr-o suflare. Toate povestioarele de până acum. Care sunt, ce coincidenţă, 44!

La mulţi ani tuturor!

Conferinţa cu bebeluşi, furseci şi tatuaje

Mai ţineţi minte bancul acela în care iepuraşul cădea într-o groapă şi măgarul îl scotea de-acolo cu ce avea el mai lung, apoi cădea măgarul, iar iepuraşul, neavând cu ce să-l tragă afară, scotea telefonul mobil şi chema ajutoare? Este un banc inventat pe vremea când telefonul mobil era un lux, iar frustraţii spuneau că îţi trebuie unul numai dacă nu eşti suficient de bine dotat.

O morală asemănătoare m-am chinuit să trag şi eu, pentru îmbărbătare, acum câteva zile, când m-am aflat într-o sală arhiplină, iar eu eram singura care nu avea smartphone. Aţi înţeles, nu? Adică, de ce mi-ar trebui mie SMARTphone?

Dar nu despre refuzul meu de a mă alinia tehnologic vreau să vă vorbesc acum, ci despre motivul pentru care mă aflam în acea sală: participam la o conferinţă. Nu mi s-a mai întâmplat aşa ceva de când m-am lăsat de serviciu, ori asta a fost acum foarte mult timp. S-au schimbat multe de pe vremea aceea: atmosfera e mult mai destinsă acum, se poate sta şi mânca la mese ca la nuntă, în timpul prezentărilor, vorbitorii şi moderatorii îşi etalează tatuajele de pe spate (cum se explică, oare, tranziţia statutului tatuajelor, de la mici scrijeliri semnificative şi intime către vaste tâmpenii exhibate?), sponsorii sunt ceva mai generoşi cu promoţionalele şi nimeni nu se supără dacă bebeluşii din sală încep să plângă. Sau poate că diferenţele se datorează faptului că, pe vremuri, participam la conferinţe scorţoase de afaceri şi de IT, iar acum m-am dus la una pentru părinţi bloggeri.

Bineînţeles că prima prelegere a fost una de parenting, a celebrei Urania Cremene, că doar nu degeaba scriam de curănd un articol împotriva invaziei de specialişti din domeniu (nimic nu rămâne nepedepsit pe lume). Dar a fost doar una şi aceea de bun simţ, din care am aflat şi ceva nou, şi anume că ponderea copiilor din România care cresc în familii mono-parentale sau recompuse este de 60%.

A doua prelegere, despre cuplu, a explicat întrucâtva tristul procent de mai sus, aducându-ne la cunoştinţă că un studiu recent a fixat durata de viaţă a hormonului îndrăgostirii la doar doi ani, ceea ce reduce şi mai mult perioada de graţie de trei ani acordată cuplurilor de către unul dintre scriitorii mei preferaţi, Frédéric Beigbeder. A fost, de altfel, şi prelegerea care mi-a plăcut cel mai mult, deşi puţin pe alături de tema conferinţei, dar susţinută cu har şi entuziasm de un psihoterapeut (Gáspár György) la care m-aş duce cu încredere dacă aş avea nevoie. Acum nu am.

A treia vorbitoare a dat oarecum cu bâta în baltă, scuzându-se pentru că a pronunţat greşit numele celebrei doctoriţe Pluşica de la Disney Junior:

–        Copilul meu are doar un an şi două luni şi suntem abia la perioada de Duck TV.

Serios? La un an şi două luni suntem deja la televizor? Dar nu i-a sărit nimeni în cap, iar eu aş fi fost nerecunoscătoare să-i atrag atenţia, având în vedere că era reprezentanta unui sponsor care ne dăduse nişte brelocuri drăguţe. La urma urmei, ce mai contează un copil în plus la numeroasele generaţii de viitori şcolari cu deficit de atenţie, ochelari şi creiere uşor atrofiate de la prea mult televizor?

Următorii vorbitori ne-au oferit informaţii utile legate de imaginea personală (cu micile detalii care contează atât de mult, mai ales în fatidicele şapte secunde în care cineva necunoscut îşi formează o părere despre tine, chiar şi citindu-ţi blogul), sănătatea copiilor (un scaun cântător şi vibrator, pardon, vibrant, care cică ar face minuni pentru copiii care suferă de colici sau o sală nou deschisă în Bucureşti, The Little Gym, unde se poate face, printre altele, gimnastică artistică), securitatea pe internet (câteva şpiluri de siguranţă pe Facebook şi o linie telefonică a organizaţiei Salvaţi Copiii, adresată părinţilor care se simt neputincioşi în faţa copiilor de neoprit în online) şi un frumos proiect caritabil despre care nu auzisem, Shoebox, în caz că vrem să înseninăm viaţa unor copii amărâţi cu nimicurile care ne prisosesc.

Cât despre tema propriu-zisă a conferinţei, doar trei bloggeri s-au ţinut de ea şi mi-au dat şi mie ceea ce îmi doream, adică informaţii concrete despre bloggeritul de succes: Prinţesa Urbană, Daniel Osmanovici şi Chinezu. Sau, în ordine: autentică, inedit şi talent cu carul.

Per total, am fost recunoscătoare şansei de a avea unde-mi lăsa copilul pentru câteva ore, de a-mi părăsi uniforma de mamă (cum numesc eu apetisanta combinaţie blugi-tricou-tenişi din care nu mai ies de când am născut) şi de a mânca doi furseci (cum ar spune fi-mea) delicioşi şi gratişi (idem). Aşa că le promit sponsorilor că voi continua să cumpăr din când în când apă Dorna, că voi folosi în continuare minunata Solution Micellaire de la Bioderma, care mi-a rezolvat nişte probleme dermatologice acum mulţi ani şi că mă voi lăsa sunată şi pe viitor de către singura mea bună prietenă abonată Orange, ca să le fac şi lor un pic de trafic in reţea.

Rămân însă cu o nedumerire: cum se face că, la doar o zi după această conferinţă la care am fost avertizaţi asupra fragilităţii imaginii publice pe care încercăm să ne-o construim prin blog, am scris pe Facebook cea mai perversă postare pe care mi-am permis-o vreodată şi care conţinea noţiunile „G” şi „centimetri în plus” în aceeaşi frază? Ţin să precizez că subiectele postării erau CASMB-ul şi ambuteiajele, dar, oare, mai contează acum?

 

Pentru conformitate, înregistrarea conferinţei se află aici. Selfie-uri nu am.