Perle FB 11

Ianuarie 2017 (continuare)

Raportul de seară din tabără:

– Ce-aţi avut la micul dejun, Luna?

– Ouă. Sau nu.

La cât de puţin mănâncă ea, în general, suspectez că a optat pentru „nu”.

––––––-

Februarie 2017

Fiică-mea a ieşit din baie. Sharpei zici că e, după ce a stat mai mult de o jumătate de oră în cadă, să se joace cu zecile de prostioare înşirate pe marginea ei şi să… mănânce o îngheţată. Nu ştiu de unde şi până unde acest mic răsfăţ boieresc, dar uneori îi place să se delecteze astfel, iar eu nu văd nimic rău în asta. Ceea ce văd rău, în schimb, este dezordinea pe care o lasă aproape fără excepţie în urma ei. Acum, pe lângă jucăriile părăsite care pe unde şi-a terminat rolul în piesele de teatru ad-hoc ale Lunei, pe marginea căzii mai tronează şi o linguriţă:

– Lunaaaaa!!! E o linguriţă în baie!!!, urlu eu către recidivista în ale dezordinii.

O văd cum vine spre mine, cu picioruşele ei încă mici lipăind hotărât pe gresie şi cu o expresie de uimire sinceră întipărită pe faţă:

– Wow! Ǎsta e cel mai ciudat lucru pe care l-am auzit în viaţa mea!

Zona crepusculară, când vă spun eu…

––––––-

– Vaaai, Luna, ia uite ce lucruri frumoase se pot face din sticle reciclate!

Vine repede la calculator. E obişnuită şi să recicleze, şi să facă diverse obiecte de artă (sau pe-aproape…) din materiale culese, fără jenă, de pe oriunde găsim ceva interesant. Se uită cu atenţie la pozele de pe ecran, după care dă cu seriozitate verdictul:

– Interesante, da! Dar trebuie să bei mult prea multe beri pentru asta. Nu facem.

ADN patern. Că numai taică-său dă trei paşi înapoi, îşi scuipă-n sân şi-şi face cruce dacă i se nimereşte vreo sticlă de alcool în drum. Maică-sa ar putea face un ghiveci dintr-ăsta. E drept, mai mititel 🙂

––––––-

În nebunia din februarie 2017, pe când Piaţa Victoriei fierbea, i-am ţinut un lung discurs revoltat lui bărbatu-meu, despre conducătorii noştri care începuseră să-şi arate arama pe faţă, şi l-am încheiat cu:

– Am mai spus eu că ţara asta are nevoie de nişte femei curajoase, să ia puterea, că ne-am cam săturat de bărbaţi dintr-ăştia vai de capul lor, care nu sunt în stare să îşi asume nimic, nişte laşi de bărbaţi…

– Vai, mama, dar cum poţi să spui aşa ceva??!!, s-a auzit o voce oripilată şi fermă lângă umărul meu. Nu-ţi dai seama că pe tata îl afectează??!!

Şi nu glumea deloc. Eu cred că numai o fetiţă îi putea lua atât de vitejeşte apărarea tăticului ei. Adică… quod erat demonstrandum 😉

––––––-

Mă uit cu fiică-mea la un film. Sună telefonul şi ratez câte ceva din povestea de pe ecran:

– Ce s-a mai întâmplat?

– I-a dat bunică-sa uniforma lui bunică-su.

– Fusese soldat bunicul?

– Ǎă?!

– Era o uniformă de armată?

– A, nu! Era o uniformă normală, aşa. De-aia de nuntă.

Realităţi paralele, v-am mai spus eu.

––––––-

Atunci când mamele pun întrebări redundante:

– Hi, hi, hi, mama, să ştii că azi, la şcoală, X. a spus de două ori cuvântul „rahat”…

– În ce context?

– Într-unul de rahat.

––––––-

Mi-am tot încurajat copilul în ultima vreme să facă hip hop. E un gen muzical care ne place amândurora, Luna ştie deja multe melodii de-ale altora şi le cântă binişor, are oareşce veleităţi de versificator… în fine, eu chiar cred că ar putea face asta. Sau, mai bine zis, credeam. Până adineaori. Când m-a anunţat mândră nevoie mare:
– Mama, am făcut o melodie, să îmi spui dacă-ţi place.
Şi-a început să se tânguie armonios:

„Viaţa mea e ca o dubăăăăă,
Care se pieeeeeerde-n spaţiu.”

Am greşit iar ceva, nu-i aşa?

––––––-

Învăţătoarea:

– În curând, mă gândesc să facem o revistă a clasei…

Luna:

– Uau! Ce frumos! Şi cine o să fie pe copertă?

Bătând des din gene, evident…

––––––-

– Mama, am visat că eram preşedinta unei constituţii (!) de alergat pe sub apă.

Eu cred că există o genă a preşedinţiei, care se transmite din generaţie în generaţie. Şi că am exagerat cu educaţia civică, la o vârstă la care, evident, copilul are cu totul altele în cap 🙂

––––––-

– Mama, ia uite ce poezie frumoasă avem la română!

Mi-o citeşte dintr-o suflare. E prima dată când o văd atât de încântată de un text din manual şi e tot prima dată când îmi place şi mie mult ce aud. Nu cunosc poezia. Deşi copilărească, îmi pare genială.

– A cui este?, întreb eu când termină.

– Nichita Stănescu.

– Ce?!, mă mir eu, pentru că la asta nu m-aş fi aşteptat, totuşi.

– Da!, mă asigură ea. E băiat, să ştii!

Acum ştiu 🙂

Anunțuri

Mâncărurile uitate ale copilăriei

„Tu ce mai găteşti? Că eu nu mai ştiu ce să fac”.

Spun des lucrul ăsta, şi îl aud des în jurul meu, în special în apropierea weekendurilor, când femeile au mai mult timp pentru bucătărie. Chiar şi acum, când scriu, îmi dau seama că nu am poftă de mai nimic din ceea ce aş putea pregăti din conţinutul frigiderului meu – pui, porc, miel, brânză, ouă, verdeţuri… Nu s-ar putea zice că am frigiderul gol şi totuşi…

Şi îmi aduc aminte cât de simplă era viaţa pe vremea copilăriei mele, acum 30-40 de ani, când nu se găsea poate nici a suta parte din materiile prime disponibile acum. Mama făcea doar puţine feluri de mâncare, niciunul prea complex, dar toate cu un gust perfect. Şi nu mă plictiseam niciodată de ele.

În primul rând, erau multe ouă în meniul nostru. Oul fiert de la micul dejun, oul prăjit ocazional la vreun prânz, oul şodou din weekendurile de vară, când găinile noastre erau mai productive.

Apoi era multă carne de pui. Supa de pui cu tăiţei făcuţi de mama în casă. Părţile mele de pui preferate, exclusiv în castronelul meu: pipoţica, inimioara, târţiţa. Bleah acum, numai când aud cuvântul!

La felul doi, rasolul de găină – carnea fiartă, morcovul şi cartoful scoase din supă, servite stropite cu puţin ulei şi zeamă de lămâie. Sau grătarul, preponderent de pui. Uneori vită sau peşte, în special pentru tata, căruia îi plăceau şi capetele peştilor. Le scobea ochii şi le sugea creierul, cu o mişcare ce mă îngreţoşa şi atunci, şi acum, în amintire. Deşi am auzit că e delicios capul de peşte.

Amintirea memorabilă a bucăţilor de porc prăjite în ulei de zugravii angajaţi de tata. Nu mâncasem niciodată aşa ceva (prea nesănătos pentru familia noastră, probabil) şi presupun că uimirea mea la descoperirea acelui gust divin le-a părut şi ea uimitoare ţiganilor care mă invitaseră să gust din tigaia la lor. O singură dată am regăsit acel gust, acum vreun an, în atelierul unor instalatori din cartier. Mă dusesem să caut un reparator de robinete şi am găsit o madlenă a fericirii absolute. Reparatorul s-a dovedit un escroc mai târziu, nu-l recomand.

La gustarea de după-amiază, coltuc cu brânză. Un colţ de pâine proaspătă scobit de miez, în care înghesuiam o bucată de brânză fărâmiţită. Pâinea era pe cartelă atunci, o apreciam cu totul altfel după ce stăteam uneori şi cu orele la coadă după ea. Friganele. Sau chiar pâine prăjită în ulei, presărată cu zahăr – până şi pe asta mi-o amintesc extraordinară.

Scovergi uneori, sau floricele de porumb pentru coacerea cărora ajungea să mă doară mâna învârtind la cilindrul de metal cu manivelă făurit de tata în atelierul lui din subsolul casei. Poc, poc, poc-poc-poc, poc…

Iar cina… Ceaiul de tei sorbit din bucata de covrig înmuiată în cană, alături de bucăţile de telemea sărată, al cărei gust rareori îl mai pot regăsi astăzi la piaţă. Sau macaroane cu brânză.

Mămăliguţa cu lapte, când nu era brânză.

Sau tăiţeii cu lapte.

Sau grişul cu lapte.

Sau orezul cu lapte. Îmi plăcea mult laptele, am mers cu o sticlă plină la şcoală până, hăt, în gimnaziu. Şi cu biberon în vârf, nu aveam nicio jenă să beau confortabil, şi nici nu îmi aduc aminte să fi râs vreun coleg de mine.

Rar de tot, la noi în casă se făceau cartofi prăjiţi. Atât de rar, încât îmi amintesc şi acum seara de sâmbătă în care m-am aşezat în faţa televizorului, pe întuneric, cu un castron plin în poală, aşteptând să înceapă un serial nou: Rădăcini. Cartofi prăjiţi şi Kunta Kinte – o asociere preţioasă în memoria mea.

Şi mai rar decât cartofii prăjiţi: Pepsi, salam de Sibiu, mandarine. Muşchiul ţigănesc fript pe jăraticul de lemne, în soba de teracotă din dormitor. Toate au rămas preferatele mele şi acum, deşi savoarea lor s-a pierdut cu timpul.

Şi să nu uit dulciurile. Nu foarte multe nici ele, nici rafinate, dar fantastice. Bezele, fursecuri, prăjitură Figaro, uscăţele. Cremă de zahăr ars, boule-de-neige, plăcintă cu mere. Spuma de căpşuni, demodata minune a copilăriei mele. Eu culegeam căpşunile, de sub frunzele care se întindeau de la an la an, luând uşor în stăpânire cam toată curtea.

Mai erau dulceaţă, peltea şi şerbet, când veneau musafiri. Pe unii îi suspectez că veneau special pentru dulceaţa mamei, de la cireşul pietros din curte.

Suc de trandafiri tot din curte, vin de portocale făcut de bunicul meu adoptat, cu mare efort, pentru că citricele nu se găseau chiar pe toate drumurile pe atunci. Mai făcea şi vin de soc, vin de smochine… Aici amintirile mele sunt mai mult olfactive, pentru că vârsta îmi limita dreptul la degustare. Şi mama. Deşi tot mama era cea care mă îmbia cu o gură de ţuică (îi improvizase tata şi un mic alambic, de pus pe aragaz, pentru producţia internă de ţuică din gutuiul nostru): „Pentru poftă de mâncare”. Ţuica nu îmi plăcea, şi nu îmi place nici acum. În schimb, scurgeam cu mare pasiune paharele de vin alb rămase nebăute în urma musafirilor, de preferinţă cu ajutorul grisinelor. Nu cred că există copil de pe vremea mea să nu fi supt vin cu grisina. Şi nu cred că am ajuns toţi alcoolici, aşa cum ne speriau părinţii când ne prindeau în flagrant. Ba chiar nici măcar nu îmi place şpriţul acum, prefer vinul roşu sec atunci când beau, rar, câte un pahar.

Posibil să mai fi fost câteva feluri de mâncare repetitive în arsenalul mamei mele. Da, chiar, am uitat de budinca cu brânză, cum am putut uita de ea? Şi de musacaua de cartofi, a cărei reţetă o moştenise de la bunicii ei greci. Dar nu cred că au fost mult mai multe. Erau vremuri simple, cu mâncare simplă şi cu viaţă simplă. Acum totul e complicat. Apropo, tu ce mai găteşti? Că eu nu mai ştiu ce să fac…