Un sfat, pe fugă, despre Moş Crăciun

Tot aud zilele astea povestindu-se despre copii din generaţia fiică-mii sau apropiaţi ca vârstă, care află că Moş Crăciun nu există şi, din cauza asta, trec prin supărarea vieţii lor de până acum. Unora le spun înşişi părinţii lor, alţii află întâmplător, de la şcoală, prieteni sau chiar aiurea, de pe stradă – eram acum câteva zile la coadă la Mega şi două fetiţe de aproximativ 12 ani vorbeau cu un aer important şi în gura mare despre faptul că ele nu mai sunt mici şi fraiere, să creadă că Moşul chiar există, putea auzi orice copilaş din jur.

De aceea, revin cu un sfat din experienţa proprie, pe care l-am tot repetat pe aici, prin online, tocmai pentru că mi se pare foarte util: nu vă minţiţi copiii! Nici măcar dintr-o cauză atât de „nobilă” precum bucuria Crăciunului, dorinţele copiilor, vise şi magie sau orice altă motivaţie de acest gen. Da, povestea Moşului este una foarte frumoasă şi poate fi izvor infinit de idei de surprize. Dar în niciun caz nu merită să risipeşti pe ea încrederea de care ai nevoie să o clădeşti în relaţia cu copilul tău. Încrederea este baza oricărei relaţii sănătoase între oameni, de altfel, iar ea se construieşte greu şi se dărâmă la prima adiere de vânt, ca un castel din cărţi de joc. Dacă eşti părinte şi îţi doreşti ca fiul sau fiica ta să îţi vorbească deschis despre problemele vieţii sale, să te facă părtaş şi la bucurii, şi la necazuri, şi la boacăne, dacă vrei să rămâi o persoană la care să vină când are nevoie de un sfat – atunci nu îţi minţi niciodată copilul!

Ştiu, sunt situaţii în care pur şi simplu nu îi poţi spune unui copil anumite lucruri. Ar fi greşit să îi vorbeşti despre morţi violente unui copilaş de trei ani, de exemplu. Dar asta nu înseamnă că trebuie să îi ascunzi existenţa morţii. La fel, nu îi poţi arăta filme pornografice unui copil de şapte ani, dar cu siguranţă el trebuie să ştie ce are între picioare şi faptul că nu barza l-a adus pe lume. Şi bineînţeles că există o groază de întrebări de-ale celor mici la care e mai bine să evităm să răspundem pentru moment: unele necesită mai mult timp de gândire, pentru a da un răspuns potrivit, altele trebuie amânate până când copilul mai creşte şi poate asimila corect respectivul răspuns. Însă minciuna nu este niciodată, niciodată răspunsul potrivit. Evitare, edulcorare, adevăr. Cele trei variante posibile.

Revenind la delicata problemă a lui Moş Crăciun, evident că şi noi l-am „adoptat” în familie, încă de când era Luna foarte mică. Deşi prima lor întâlnire nu a fost una chiar fericită (s-a îmbrăcat taică-său în costum de Moş şi a venit, chipurile, la noi în sufragerie, de a îngheţat copilul de teamă şi emoţie, nehotărât dacă să plângă sau să se bucure), relaţia care a urmat a fost una frumoasă şi fructuoasă, ca să zic aşa. Moşul a continuat să vină în fiecare an, pe hornul casei de la Giurgiu, şi să lase grămezi de cadouri pentru răsfăţata familiei. O vreme, Luna nu a pus nicio întrebare. Iar noi, desigur, nu ne-am simţit obligaţi să îi dăm niciun răspuns. Apoi a început să observe detalii, să gândească logic, să pună întrebări. Şi m-a durut şi atunci când, pe la şase ani, i s-au umplut ochii de lacrimi după ce şi-a desfăcut toate cadourile şi şi-a dat seama că nu are cui să-i mulţumească pentru ele, o persoană fizică pe care să o poată îmbrăţişa cu recunoştinţă, aşa cum făceam noi toţi, adulţii, între noi – am povestit aici cum l-a întrebat atunci pe tatăl ei, marea ei iubire: „Tata, dar TU nu mi-ai luat nici un cadou?”

Şi atunci i-am spus un lucru simplu, care nu este neapărat un adevăr, dar nici minciună nu este:

Moş Crăciun vine doar la cei care cred în el.

I-am explicat că, în general, copiii sunt cei care cred în Moş. Adulţii, pe măsură ce cresc, uită să mai creadă în poveşti şi atunci la ei nu mai vine Moşul – ceea ce explica faptul că noi mergeam la cumpărături împreună, să luăm cadouri pentru bunici. I-am povestit despre legenda Sfântului Nicolae, adevăratul Moş al copiilor, care obişnuia să le facă multe cadouri acestora. I-am povestit despre succesul avut de imaginea Moşului din reclamele Coca-Cola, care a ajuns simbolul universal al Crăciunului, recunoscut şi de ţările care nu ţin această sărbătoare. I-am vorbit despre amestecarea sfinţilor, simbolurilor şi sărbătorilor, care a dus la transformarea unei zile de mare importanţă pentru religia creştină, naşterea lui Isus Hristos, în ziua aceea din an în care ne scăldăm în cadouri şi ne îmbuibăm cu sarmale. I-am spus că Moşii aceia nenumăraţi pe care îi vede prin filme, magazine şi pe stradă în luna decembrie (şi nu numai) sunt nişte actori care interpretează un rol, iar pe Moşul adevărat nu l-a văzut nimeni niciodată. Iar acesta este motivul pentru care adulţii ajung la un moment dat să nu mai creadă în existenţa sa. Pentru că adulţii au nevoie de probe, de dovezi, de lucruri pe care să poată pună degetul ca să ştie că există. Adulţii nu mai cred în vise.

Nu pare că am greşit absolut deloc făcând acest lucru. Cât a fost mai micuţă, Luna a decis că ea mai vrea să creadă o vreme în Moş Crăciun. Aşa că şi noi am decis să jucăm în continuare acest joc minunat al poveştii şi am continuat să îi luăm pe ascuns cadourile pe care le cerea ea, în scrisorile adresate Moşului. Anul trecut, însă, am văzut deja o scădere a interesului pentru tradiţionala scrisoare, pe care a făcut-o în fugă şi doar pentru că a apărut ceva important de cerut fix înainte de Sărbători. Iar anul acesta, deşi am insistat de-a dreptul să o facă, pe motiv că ne ajută şi pe noi să ne inspirăm pentru cadourile de ziua ei (care este tot în decembrie), nu a mai vrut să o scrie deloc. Mi se pare un semn clar de delimitare faţă de legenda în care nu mai crede, acum, la venerabila vârstă de zece ani fără câteva zile. Şi mă bucur că a făcut trecerea într-un mod firesc şi raţional, fără supărări şi crize de nervi, şi – cel mai important, după părerea mea – fără să să-şi piardă încrederea în noi, părinţii ei, care nu am minţit-o niciodată, ci doar ne-am adaptat cu jocurile noastre diverselor vârste ale viselor ei. Iubire, comunicare şi adevăr. Regula de aur.

Publicitate

Despre cum o frizură ridicolă poate fi salvatoare pentru o discuţie „grea”

Acum câţiva ani, m-am întâlnit pe stradă cu o fostă colegă de şcoală. Eram fiecare cu copilul ei de mână: eu cu fiică-mea de doar câţiva anişori, ea cu băiatul ei de nouă sau zece. Nu mai ţin minte despre ce am vorbit, dar cert este că la un moment dat l-am pomenit pe fostul soţ al acestei colege, iar ea s-a înroşit toată (sau înverzit – nici asta nu mai ţin minte bine), făcându-mi semne discrete, dar disperate, cum că cel mic nu ştie că a mai existat cineva în viaţa ei înainte de tatăl lui. Copilul a întrebat imediat despre ce era vorba, noi am încercat să o dregem cumva, nu ştiu dacă am reuşit… în fine, a fost o discuţie tare jenantă, care m-a urmărit multă vreme prin vinovăţia pe care o resimţeam pentru gafa făcută. Dar nici nu am înţeles atunci de ce se întâmplase ceea ce s-a întâmplat. Eu am vorbit mereu cu fiică-mea despre aproape orice şi de la orice vârstă, convinsă fiind că sinceritatea este o condiţie absolută a unei relaţii corecte între noi (şi între oricine, la urma urmei). Ne-am propus ca regulă de aur în familie să nu ne minţim şi ca regulă de aur de parenting să îi vorbim deschis copilului, ca unui om mare. Deci nu vedeam nicidecum motivul pentru care o mamă i-ar putea ascunde băiatului ei faptul că a mai fost căsătorită o dată, înainte de a se căsători cu tatăl lui. Şi apoi a crescut şi Luna. Şi a început să îşi adore tatăl, şi să vorbească la superlativ despre nunţi, şi să întoarcă capul cu mare dispreţ de la orice film în care doi oameni îşi exteriorizează iubirea oricât de cast, prin pupici (“Dar cum pot să facă aşa ceva dacă nu sunt căsătoriţi??!!”) sau, Doamne fereşte, în care o femeie are mai mult decât un iubit toată viaţa ei. Şi atunci, m-am surprins că cel mai greu îmi este să îi vorbesc nu despre moarte, nici despre sex, după cum presupuneam, ci despre foşti. Drept care, iată că a ajuns şi ea la nouă spre zece ani, precum băieţelul colegei mele pe atunci, şi încă nu am putut deschide acest subiect.

Până aseară. Când l-am deschis cu mult mai multă uşurinţă decât mă temeam.

Aseară am fost la Parklake, în încercarea de a vedea concertul Innei – încercare ratată, pentru că era teribil de nepotrivit locul cu evenimentul şi, după vreo jumătate de oră în spatele unei înghesuieli uriaşe, am hotărât că e mai bine să renunţăm. Dar dacă tot am ajuns într-un mall, am profitat şi am mâncat ceva acolo, apoi ne-am uitat puţin la vitrine şi, de voie, de nevoie, ne-am uitat şi la oameni.

– Luna, niciodată-niciodată să nu ai un iubit dintr-ăştia în pantaloni cu floricele şi trăznind a parfum dulce!, i-am atras eu atenţia asupra unui puşti pe lângă care am trecut pe culoar.

Nu e prima dată când fac aşa ceva, mi se pare de datoria mea să o învăţ să nu-şi piardă capul după papagali, egocentrici sau lipsiţi de bun gust şi bun simţ. Sunt conştientă că, atunci când va veni vremea, va face oricum nişte tâmpenii, aşa cum am făcut cu toţii la vremea noastră, dar măcar să încerc să limitez dezastrul, pe cât se poate. De nenumărate ori i-am atras atenţia în metrou, de exemplu, atunci când vedem vreun băiat (prea) modern, frumuşel, aranjat, cu muşchiuleţii la vedere, dar stând jos, pe scaun, în timp ce în faţa lui stau în picioare fete sau oameni care chiar ar avea nevoie de scaunul ăla. “Să nu te prind vreodată că îţi pierzi capul după unul ca ăsta, care nu se gândeşte decât la el!”

În schimb, este prima dată când am curajul să adaug:

– Şi crede-mă că ştiu ce vorbesc, pentru că am ceva experienţă în domeniu. De altfel, când o să începi să ai probleme de genul acesta, cu băieţi şi altele, ştii tu, să vii să vorbim deschis despre toate. Aş putea să îţi fiu de mare ajutor, pentru că eu am avut mulţi iubiţi înainte de taică-tău.

Pentru o fracţiune de secundă, am impresia că s-a terminat aerul din mall. Nu-mi vine nici mie să cred ce cuvinte mi-au putut aluneca pe gură. Şi am nişte emoţii crunte în aşteptarea reacţiei fiică-mii. Care se produce, însă, sub forma unui hohot de râs:

– Pe bune, mama?

Nu este nici şocată, nici supărată, nici revoltată, nici neîncrezătoare… Nu este nicicum. Are acelaşi ton cu care s-a mirat şi când a auzit că mie îmi place broccoli: “Pe bune, mama?”. Aşa că mă simt încurajată şi plusez cu ceva extrem de periculos de spus:

– Pe bune. Viaţa e mai complicată decât pare. Şi să ştii că, dacă ai fi fost băiat, ai fi avut de unde beneficia de sfaturi din domeniu şi mai abitir, pentru că taică-tău a avut muuuult mai multe iubite decât am avut eu iubiţi.

Moment în care nu, nu se prăbuşeşte tavanul mall-ului peste noi, dar se întorc câteva capete la auzul râsului sonor şi de nestăvilit care o apucă pe fiică-mea:

– Asta chiar că nu mai creeeeeed… Cu frizura aia a lui???!!!

Ce noroc pe capul nostru că tocmai a văzut o fotografie cu taică-său prin liceu, pe vremea când încă avea foarte mult păr, şi ondulat pe deasupra, iar moda pe atunci era aceea teribilă, de neuitat, a anilor ’80! Iată că m-a ajutat să trec cu mare uşurinţă peste acest hop al discuţiilor “grele” dintre noi. Iar dacă nu ştiţi despre ce coafură e vorba, vă las aici câteva poze ilustrative. Nu e niciuna a lui bărbatu-meu, nu de alta, dar mi-e clar că nu va fi fericit nici să citească acest articol, darămite să îi public şi o astfel de poză. Însă puteţi pune onduleurile lui Clooney peste volumul tunsorii lui Bono şi să adăugaţi albastrul privirii lui Brad Pitt, ca să vă faceţi o idee despre cum arăta el pe atunci. Pentru că toţi am fost tineri şi sub vremi, la un moment dat, şi toţi vom fi judecaţi pentru asta de către generaţiile următoare. Bine, măcar, că deocamdată ne limităm doar la păr!

Seri cu final neaşteptat

Ne-am întors de curând acasă de la lansarea albumului Irinei Rimes. A fost o seară luminoasă şi caldă acolo înăuntru, la Cărtureşti Carusel. Fătuca asta are nişte cântece foarte frumoase, cu ritmuri hipnotice şi versuri care vorbesc sufletului. În special unui suflet de adolescentă la vârsta primelor iubiri, or noi ieşeam în ambele direcţii din target: fiică-mea prea mică, eu, evident, prea mare. Dar asta nu ne-a împiedicat să ne simţim bine acolo, amândouă.

Cu excepţia momentului cozii la autografe, când fiică-mea nu s-a priceput să stea hotărâtă în rând şi i-au luat-o toţi înainte. Se tot uita după mine, deşi îi spusesem clar că o aştept lângă uşă, la ieşire (suport foarte greu aglomerările…). Până la urmă a reuşit să îşi ia mult-doritul autograf, iar Irina a fost foarte drăguţă cu ea („Vai, ce nume frumos ai!” a zis ea, „Şi tu” i-a răspuns Luna), a luat-o în braţe şi a făcut câteva selfie-uri memorabile pentru micuţa fană, care a ieşit topită toată şi îmbujorată din grămada de acolo:

– Mama, mama, a pus mâna pe mine, îţi dai seama? Wow, şi ce drăguţă e! Şi ce frumos a scris! Şi ai văzut cât de aproape am stat de ea când a cântat, eram prima în faţa ei! Şi ce frumos a cântat! Şi… Şi…

Tot drumul a vorbit înfocat despre asta. Până în 381 (cu aproape toate scaunele ocupate, încă, pe la nouă seara), când i-am retezat-o:

– Luna, aş vrea să te temperezi puţin. Adică înţeleg că îţi place de ea, şi mie îmi place, dar nu e totuşi o zeitate, sau ceva, să nu te mai speli acum o lună unde a pus ea mâna. Da, este o persoană ceva mai cunoscută decât majoritatea oamenilor, dar asta nu înseamnă să cădem în extaz în faţa ei.

– Eh, îţi dai seama că nu aş face aşa cu ORICINE este celebru! Adică dacă ar fi fost Tătăriceanu (!) în locul ei, nici nu l-aş fi băgat în seamă, chiar dacă el ar fi vrut!

E bine aşa, m-am liniştit.

Acum suntem acasă, deci, mâncăm, ascultăm CD-ul (îşi face toţi banii, pe lângă piesele deja arhicunoscute de la radio, am avut surpriza unor piese marcante şi inteligent lucrate, cum e de ex. „Octombrie roşu”) şi recapitulăm:

– Mi-ar fi plăcut să nu stai tot timpul cu ochii pe mine, Luna. Ai fi avansat mai rapid în coada aia de la autografe dacă nu te-ai fi speriat că nu sunt chiar lângă tine. Nu trebuia să ieşi din rând, eram alături. Nu ţi-am zis că eu voi fi ÎNTOTDEAUNA alături de tine? Trebuie doar să ai încredere!

– Întotdeauna-întotdeauna? Chiar şi după ce… ştii tu… după ce…

Înţeleg ce vrea să zică şi mi se umezesc instant ochii. Dar trebuie să fiu tare dacă vreau să fiu convingătoare cu discuţia asta.

– Da. Şi după ce o să mor. Şi eu şi tata. Părinţii sunt mereu lângă copiii lor, să îi vegheze. Nu ştiu sub ce formă va fi să fie, dacă ne facem spirite, sau îngeraşi, sau fantome…

– Sau poate vă… cum se spune?… poate reveniţi în altă formă…

Îi văd clar speranţa în ochişori. Asta cu reîncarnarea e varianta ei preferată pentru viaţa de după, de-abia aşteaptă să devină căţeluş. Şi noi să nu murim, de fapt, niciodată. Aşa că acum chiar că-mi dau lacrimile.

– „Vă reîncarnaţi” ai vrut să zici?

– Da!, se bucură ea că a găsit cuvântul. Poate vă reîncarnaţi în mormoloci!

Continuă să fie tare bucuroasă la gândul că o vom veghea, cu infinită dragoste părintească, de la înălţimea unui pui de pui de baltă. Iar eu care ne închipuiam, pe mine şi pe taică-său, plutind maiestuos şi, în acelaşi timp, duios pe deasupra creştetului ei, fâlfâind din uriaşele noastre aripi aurite… Şi sunt confuză, ca de obicei: cum se face oare că uit mereu că discuţiile noastre serioase au toate, dar TOATE, un astfel de final?!

Uciderea lui Alex Tigaie

– Mama, aş vrea să te întreb ceva… pentru că am făcut ceva… şi nu ştiu dacă am procedat bine.

E prinsă de mâna mea în timp ce aştept la coadă la măcelăria arăbească din cartier.

– Dar nu chiar acum, adaugă ea repede. Afară…

Cam aşa îmi închipui că încep toate veştile proaste: cu precauţii şi amânări. Am mai avut parte de o emoţie dintr-asta de mamă nu mai departe de aseară, când m-a invitat să mă aşez bine pe canapea şi să mă pregătesc sufleteşte, pentru că urma să-mi spună „ceva absolut îngrozitor”, care avea să mă facă („probabil”) să leşin („aşa cum te ştiu eu”). Iar apoi mi-a spus  următoarele:

– Ştii că o atletistă (!) a căzut la televizor şi i-au ieşit coastele?

Mi-ar plăcea să fie o poveste la fel de impersonală şi acum, dar zice că de data asta a făcut ea ceva… Înşfac punga cu fripturi şi mă grăbesc să ieşim din magazin.

– Aşa. Acum poţi să-mi spui.

– Păi… să vezi… eu m-am gândit ca, atunci când aud un cuvânt pe care nu-l ştiu, să-l notez într-un carneţel şi să te întreb pe tine acasă ce înseamnă.

Ca şi aseară, mă trezesc uşor debusolată:

– Dar de ce nu o întrebi pe persoana respectivă, cea care a spus cuvântul acela, ce înseamnă? Aşa ai putea să înţelegi pe loc ce spune.

– Tu explici mai bine decât oricine.

Eh, aşa da! Acum sunt pe deplin liniştită şi chiar măgulită de răspuns.

– În cazul ăsta, da, e o idee bună. Notează ce vrei, şi eu îţi explic acasă.

– Perfect. Pentru că am deja câteva cuvinte pentru tine.

– Zi.

– Acasă.

– Bine…

Şi iată-ne acasă, după câteva minute. Ne scoatem încălţările, ne spălăm pe mâini, ne schimbăm în haine de interior, aranjăm cumpărăturile şi încă alte câteva activităţi rutiniere care nu fac decât să mărească suspansul.

– Deci? Cuvintele alea?, o atac eu direct după ce mă aşez pe scaunul meu obişnuit, din faţa calculatorului.

– Stai puţin!

Se mai scurg câteva clipe lungi, cât se duce să îşi caute carneţelul, să îl deschidă, să caute pagina cu pricina… Apoi, brusc, înţeleg de ce a făcut totul pentru a întârzia momentul. Pentru că prima întrebare este:

– Ce e aia „pedofil”?

A silabisit cu ezitare cuvântul. Iar eu nici măcar nu am clipit. Ştiam că va trebui să vină cândva şi întrebarea asta.

– Mai ştii ce este pediatrul?, o iau eu pe departe.

– Doctor de ochi?

– Nu, de copii. „Pedofilul” e din aceeaşi familie, „fil” vine de la iubire, deci înseamnă iubitor de copii.

Îi văd mirarea pe faţă. Ce îi spun eu e de bine, iar ea cu siguranţă ştia că e ceva de rău.

– Dar nu e o iubire frumoasă, adaug eu, ci înseamnă că omul acela vrea să facă sex cu copii.

– MAMAAAAA!!!!!!!!!!

Există câteva înlănţuiri de litere care îi declanşează trăgaciul indignării acestui copil, iar S, E, X este una dintre ele. Îi explic că sunt oameni cu probleme pe lume, care se simt atraşi de copii, deşi acest lucru este interzis. Ştie asta, aşa că trece la următorul cuvânt:

– „Perversiuni” ce înseamnă?

Nu se mai încurcă la silabisit, cred că a prins un pic de curaj după primele explicaţii. Mă încurc eu, în schimb. La întrebarea asta chiar că nu mă aşteptam, la nouă ani. Pe mine m-a pocnit (parcă…) maică-mea pe când aveam vreo doişpe şi, la întoarcerea de la o prietenă, i-am povestit cu nonşalanţă că mama acesteia era „pe stop”. Habar nu aveam ce e aia, dar mi se păruse interesantă expresia. Am aflat ce înseamnă abia după vreun an şi doar după ce m-a bufnit un plâns disperat în toaleta taberei în care mă aflam, descoperind pe pantaloni ceea ce credeam a fi un semn că eram pe moarte. Deci clar că s-au schimbat mult de tot lucrurile în patruzeci de ani!

– A face sex…

– MAMAAAAA!!!!!!!!!!

– … ascultă-mă, te rog, ridic eu vocea, ca să o acopăr. A face sex este un lucru absolut normal între doi adulţi care sunt de acord cu asta. Orice altă situaţie este anormală. E ori perversiune, ori ilegalitate. De exemplu, pedofilia despre care vorbeai este o perversiune.

– Şi e şi ilegală, nu-i aşa? Adică omul acela o să intre la puşcărie, nu?

– Sigur că da, o liniştesc eu.

Ştiu ce o nelinişteşte, pentru că a văzut la televizor întâmplarea cu bărbatul din lift. Am considerat că e mai bine să ştie de ea şi am folosit-o ca pretext pentru discuţii educative, deşi bănuiam că o va şi speria un pic. În doze rezonabile, frica este utilă; păzeşte pepenii şi i-a salvat pe europeni de la dispariţie, când cu vikingii, aşa că trebuie să profităm şi de beneficiile ei.

În timp ce faţa îmi afişează o siguranţă liniştitoare, creierul mi se zbuciumă într-o mare disperare. Pur şi simplu nu ştiu despre ce alte perversiuni să îi vorbesc, pentru că niciuna care îmi vine în minte nu mi se pare potrivită de dat drept exemplu unui copil atât de mic. Deşi îmi vin ruşinos de multe, dar niciuna ilegală. Noroc că tot copilul mă salvează, pentru că trece rapid la următoarea întrebare notată cu scrupulozitate în carneţelul ei:

– Îl cunoşti pe Alex Tigaie?

Şi oricât de greu v-ar fi să credeţi, după ce m-am oprit din râsul provocat de suprarealismul situaţiei, mi-am dat seama că de-abia asta este o întrebare cu adevărat dificilă. Pentru că pot da explicaţii de dicţionar unor termeni, pot descrie realităţile vieţii bazându-mă pe propriile experienţe, dar nu ştiu dacă pot lupta cu imaginaţia copiilor şi cu demonii zămisliţi de aceasta. Se pare că Alex Tigaie este un bărbat care umblă pe stradă îmbrăcat în multe tigăi şi care este pedofil. Un coleg de-al Lunei s-a întâlnit cu el prin oraş şi i-a furat portofelul, aflând astfel, din actele sale, cum îl cheamă.

I-am spus fiică-mii, pe un ton categoric, că Alex Tigaie nu există şi că acel coleg al ei are doar o imaginaţie foarte bogată. Ştie şi ea asta, pentru că nu e nicidecum prima dată când inventează lucruri ieşite din comun, deci nu mi-e greu să o conving. Dar oare cum va fi pe viitor? Pentru că, la un moment dat, ea va înceta să mă întrebe pe mine, atât de deschis, ceea ce nu ştie. Şi întotdeauna se va găsi câte un copil să inventeze ceva, o poveste înfricoşătoare sau un monstru oribil, ca urmare a unei bucăţele de realitate auzite aiurea. Iar astfel de plăsmuiri au mare trecere printre cei mici, se răspândesc rapid, îmbogăţite cu noi şi noi detalii impresionante, până ajung legende urbane, apoi teorii ale conspiraţiei, apoi convingeri ferme sau traume.

Haideţi să vorbim mai deschis cu copiii noştri despre orice lucru. Să nu mai băgăm capul între umeri când ne pun întrebări pe care noi le considerăm nepotrivite pentru vârsta lor – la urma urmei, dacă acum a pus o anumită întrebare, înseamnă că acum îl preocupă subiectul. Să acceptăm ajutorul altora atunci când noi nu ştim (sau nu putem) răspunde la întrebările delicate, nu să refuzăm consilierea psihologică sau orele de educaţie sexuală din şcoli. Să nu ne dăm de ceasul morţii dacă apucă copilul să vadă ştirile de la ora cinci (deşi clar că nu ar trebui niciodată deschis televizorul la ora aceea), ci să-i explicăm ce înseamnă anormalitate sau accidente, pentru că e mai bine să afle de la noi şi să se ferească, decât să se lovească de ele, absolut nepregătit. Haideţi să îl ucidem în faşă pe Alex Tigaie, pentru liniştea tuturor.