Seri cu final neaşteptat

Ne-am întors de curând acasă de la lansarea albumului Irinei Rimes. A fost o seară luminoasă şi caldă acolo înăuntru, la Cărtureşti Carusel. Fătuca asta are nişte cântece foarte frumoase, cu ritmuri hipnotice şi versuri care vorbesc sufletului. În special unui suflet de adolescentă la vârsta primelor iubiri, or noi ieşeam în ambele direcţii din target: fiică-mea prea mică, eu, evident, prea mare. Dar asta nu ne-a împiedicat să ne simţim bine acolo, amândouă.

Cu excepţia momentului cozii la autografe, când fiică-mea nu s-a priceput să stea hotărâtă în rând şi i-au luat-o toţi înainte. Se tot uita după mine, deşi îi spusesem clar că o aştept lângă uşă, la ieşire (suport foarte greu aglomerările…). Până la urmă a reuşit să îşi ia mult-doritul autograf, iar Irina a fost foarte drăguţă cu ea („Vai, ce nume frumos ai!” a zis ea, „Şi tu” i-a răspuns Luna), a luat-o în braţe şi a făcut câteva selfie-uri memorabile pentru micuţa fană, care a ieşit topită toată şi îmbujorată din grămada de acolo:

– Mama, mama, a pus mâna pe mine, îţi dai seama? Wow, şi ce drăguţă e! Şi ce frumos a scris! Şi ai văzut cât de aproape am stat de ea când a cântat, eram prima în faţa ei! Şi ce frumos a cântat! Şi… Şi…

Tot drumul a vorbit înfocat despre asta. Până în 381 (cu aproape toate scaunele ocupate, încă, pe la nouă seara), când i-am retezat-o:

– Luna, aş vrea să te temperezi puţin. Adică înţeleg că îţi place de ea, şi mie îmi place, dar nu e totuşi o zeitate, sau ceva, să nu te mai speli acum o lună unde a pus ea mâna. Da, este o persoană ceva mai cunoscută decât majoritatea oamenilor, dar asta nu înseamnă să cădem în extaz în faţa ei.

– Eh, îţi dai seama că nu aş face aşa cu ORICINE este celebru! Adică dacă ar fi fost Tătăriceanu (!) în locul ei, nici nu l-aş fi băgat în seamă, chiar dacă el ar fi vrut!

E bine aşa, m-am liniştit.

Acum suntem acasă, deci, mâncăm, ascultăm CD-ul (îşi face toţi banii, pe lângă piesele deja arhicunoscute de la radio, am avut surpriza unor piese marcante şi inteligent lucrate, cum e de ex. „Octombrie roşu”) şi recapitulăm:

– Mi-ar fi plăcut să nu stai tot timpul cu ochii pe mine, Luna. Ai fi avansat mai rapid în coada aia de la autografe dacă nu te-ai fi speriat că nu sunt chiar lângă tine. Nu trebuia să ieşi din rând, eram alături. Nu ţi-am zis că eu voi fi ÎNTOTDEAUNA alături de tine? Trebuie doar să ai încredere!

– Întotdeauna-întotdeauna? Chiar şi după ce… ştii tu… după ce…

Înţeleg ce vrea să zică şi mi se umezesc instant ochii. Dar trebuie să fiu tare dacă vreau să fiu convingătoare cu discuţia asta.

– Da. Şi după ce o să mor. Şi eu şi tata. Părinţii sunt mereu lângă copiii lor, să îi vegheze. Nu ştiu sub ce formă va fi să fie, dacă ne facem spirite, sau îngeraşi, sau fantome…

– Sau poate vă… cum se spune?… poate reveniţi în altă formă…

Îi văd clar speranţa în ochişori. Asta cu reîncarnarea e varianta ei preferată pentru viaţa de după, de-abia aşteaptă să devină căţeluş. Şi noi să nu murim, de fapt, niciodată. Aşa că acum chiar că-mi dau lacrimile.

– „Vă reîncarnaţi” ai vrut să zici?

– Da!, se bucură ea că a găsit cuvântul. Poate vă reîncarnaţi în mormoloci!

Continuă să fie tare bucuroasă la gândul că o vom veghea, cu infinită dragoste părintească, de la înălţimea unui pui de pui de baltă. Iar eu care ne închipuiam, pe mine şi pe taică-său, plutind maiestuos şi, în acelaşi timp, duios pe deasupra creştetului ei, fâlfâind din uriaşele noastre aripi aurite… Şi sunt confuză, ca de obicei: cum se face oare că uit mereu că discuţiile noastre serioase au toate, dar TOATE, un astfel de final?!

Reclame

Uciderea lui Alex Tigaie

– Mama, aş vrea să te întreb ceva… pentru că am făcut ceva… şi nu ştiu dacă am procedat bine.

E prinsă de mâna mea în timp ce aştept la coadă la măcelăria arăbească din cartier.

– Dar nu chiar acum, adaugă ea repede. Afară…

Cam aşa îmi închipui că încep toate veştile proaste: cu precauţii şi amânări. Am mai avut parte de o emoţie dintr-asta de mamă nu mai departe de aseară, când m-a invitat să mă aşez bine pe canapea şi să mă pregătesc sufleteşte, pentru că urma să-mi spună „ceva absolut îngrozitor”, care avea să mă facă („probabil”) să leşin („aşa cum te ştiu eu”). Iar apoi mi-a spus  următoarele:

– Ştii că o atletistă (!) a căzut la televizor şi i-au ieşit coastele?

Mi-ar plăcea să fie o poveste la fel de impersonală şi acum, dar zice că de data asta a făcut ea ceva… Înşfac punga cu fripturi şi mă grăbesc să ieşim din magazin.

– Aşa. Acum poţi să-mi spui.

– Păi… să vezi… eu m-am gândit ca, atunci când aud un cuvânt pe care nu-l ştiu, să-l notez într-un carneţel şi să te întreb pe tine acasă ce înseamnă.

Ca şi aseară, mă trezesc uşor debusolată:

– Dar de ce nu o întrebi pe persoana respectivă, cea care a spus cuvântul acela, ce înseamnă? Aşa ai putea să înţelegi pe loc ce spune.

– Tu explici mai bine decât oricine.

Eh, aşa da! Acum sunt pe deplin liniştită şi chiar măgulită de răspuns.

– În cazul ăsta, da, e o idee bună. Notează ce vrei, şi eu îţi explic acasă.

– Perfect. Pentru că am deja câteva cuvinte pentru tine.

– Zi.

– Acasă.

– Bine…

Şi iată-ne acasă, după câteva minute. Ne scoatem încălţările, ne spălăm pe mâini, ne schimbăm în haine de interior, aranjăm cumpărăturile şi încă alte câteva activităţi rutiniere care nu fac decât să mărească suspansul.

– Deci? Cuvintele alea?, o atac eu direct după ce mă aşez pe scaunul meu obişnuit, din faţa calculatorului.

– Stai puţin!

Se mai scurg câteva clipe lungi, cât se duce să îşi caute carneţelul, să îl deschidă, să caute pagina cu pricina… Apoi, brusc, înţeleg de ce a făcut totul pentru a întârzia momentul. Pentru că prima întrebare este:

– Ce e aia „pedofil”?

A silabisit cu ezitare cuvântul. Iar eu nici măcar nu am clipit. Ştiam că va trebui să vină cândva şi întrebarea asta.

– Mai ştii ce este pediatrul?, o iau eu pe departe.

– Doctor de ochi?

– Nu, de copii. „Pedofilul” e din aceeaşi familie, „fil” vine de la iubire, deci înseamnă iubitor de copii.

Îi văd mirarea pe faţă. Ce îi spun eu e de bine, iar ea cu siguranţă ştia că e ceva de rău.

– Dar nu e o iubire frumoasă, adaug eu, ci înseamnă că omul acela vrea să facă sex cu copii.

– MAMAAAAA!!!!!!!!!!

Există câteva înlănţuiri de litere care îi declanşează trăgaciul indignării acestui copil, iar S, E, X este una dintre ele. Îi explic că sunt oameni cu probleme pe lume, care se simt atraşi de copii, deşi acest lucru este interzis. Ştie asta, aşa că trece la următorul cuvânt:

– „Perversiuni” ce înseamnă?

Nu se mai încurcă la silabisit, cred că a prins un pic de curaj după primele explicaţii. Mă încurc eu, în schimb. La întrebarea asta chiar că nu mă aşteptam, la nouă ani. Pe mine m-a pocnit (parcă…) maică-mea pe când aveam vreo doişpe şi, la întoarcerea de la o prietenă, i-am povestit cu nonşalanţă că mama acesteia era „pe stop”. Habar nu aveam ce e aia, dar mi se păruse interesantă expresia. Am aflat ce înseamnă abia după vreun an şi doar după ce m-a bufnit un plâns disperat în toaleta taberei în care mă aflam, descoperind pe pantaloni ceea ce credeam a fi un semn că eram pe moarte. Deci clar că s-au schimbat mult de tot lucrurile în patruzeci de ani!

– A face sex…

– MAMAAAAA!!!!!!!!!!

– … ascultă-mă, te rog, ridic eu vocea, ca să o acopăr. A face sex este un lucru absolut normal între doi adulţi care sunt de acord cu asta. Orice altă situaţie este anormală. E ori perversiune, ori ilegalitate. De exemplu, pedofilia despre care vorbeai este o perversiune.

– Şi e şi ilegală, nu-i aşa? Adică omul acela o să intre la puşcărie, nu?

– Sigur că da, o liniştesc eu.

Ştiu ce o nelinişteşte, pentru că a văzut la televizor întâmplarea cu bărbatul din lift. Am considerat că e mai bine să ştie de ea şi am folosit-o ca pretext pentru discuţii educative, deşi bănuiam că o va şi speria un pic. În doze rezonabile, frica este utilă; păzeşte pepenii şi i-a salvat pe europeni de la dispariţie, când cu vikingii, aşa că trebuie să profităm şi de beneficiile ei.

În timp ce faţa îmi afişează o siguranţă liniştitoare, creierul mi se zbuciumă într-o mare disperare. Pur şi simplu nu ştiu despre ce alte perversiuni să îi vorbesc, pentru că niciuna care îmi vine în minte nu mi se pare potrivită de dat drept exemplu unui copil atât de mic. Deşi îmi vin ruşinos de multe, dar niciuna ilegală. Noroc că tot copilul mă salvează, pentru că trece rapid la următoarea întrebare notată cu scrupulozitate în carneţelul ei:

– Îl cunoşti pe Alex Tigaie?

Şi oricât de greu v-ar fi să credeţi, după ce m-am oprit din râsul provocat de suprarealismul situaţiei, mi-am dat seama că de-abia asta este o întrebare cu adevărat dificilă. Pentru că pot da explicaţii de dicţionar unor termeni, pot descrie realităţile vieţii bazându-mă pe propriile experienţe, dar nu ştiu dacă pot lupta cu imaginaţia copiilor şi cu demonii zămisliţi de aceasta. Se pare că Alex Tigaie este un bărbat care umblă pe stradă îmbrăcat în multe tigăi şi care este pedofil. Un coleg de-al Lunei s-a întâlnit cu el prin oraş şi i-a furat portofelul, aflând astfel, din actele sale, cum îl cheamă.

I-am spus fiică-mii, pe un ton categoric, că Alex Tigaie nu există şi că acel coleg al ei are doar o imaginaţie foarte bogată. Ştie şi ea asta, pentru că nu e nicidecum prima dată când inventează lucruri ieşite din comun, deci nu mi-e greu să o conving. Dar oare cum va fi pe viitor? Pentru că, la un moment dat, ea va înceta să mă întrebe pe mine, atât de deschis, ceea ce nu ştie. Şi întotdeauna se va găsi câte un copil să inventeze ceva, o poveste înfricoşătoare sau un monstru oribil, ca urmare a unei bucăţele de realitate auzite aiurea. Iar astfel de plăsmuiri au mare trecere printre cei mici, se răspândesc rapid, îmbogăţite cu noi şi noi detalii impresionante, până ajung legende urbane, apoi teorii ale conspiraţiei, apoi convingeri ferme sau traume.

Haideţi să vorbim mai deschis cu copiii noştri despre orice lucru. Să nu mai băgăm capul între umeri când ne pun întrebări pe care noi le considerăm nepotrivite pentru vârsta lor – la urma urmei, dacă acum a pus o anumită întrebare, înseamnă că acum îl preocupă subiectul. Să acceptăm ajutorul altora atunci când noi nu ştim (sau nu putem) răspunde la întrebările delicate, nu să refuzăm consilierea psihologică sau orele de educaţie sexuală din şcoli. Să nu ne dăm de ceasul morţii dacă apucă copilul să vadă ştirile de la ora cinci (deşi clar că nu ar trebui niciodată deschis televizorul la ora aceea), ci să-i explicăm ce înseamnă anormalitate sau accidente, pentru că e mai bine să afle de la noi şi să se ferească, decât să se lovească de ele, absolut nepregătit. Haideţi să îl ucidem în faşă pe Alex Tigaie, pentru liniştea tuturor.

Greusus a începutusus

După cum era de aşteptat, după discuţia de ieri seară, cand fiică-mea nu putea dormi de grija „Cine-a fost primul, mama: oul, găina, laptele sau vacele?”, curioasa mică şi insomniacă a vrut să ştie lucruri şi mai complicate pentru mine:

– Da’ România de când este?

Zic că sunt şi mai complicate întrebările din istorie pentru că aici nu merge să te dai lovit că nimeni nu ştie cum a fost, că Facerea lumii, că bla, bla… Aici trebuie să vii cu cifre precise.

– Ǎăă… România Mare, aşa cum o cunoaştem noi acum, s-a format în 1918. Chiar, la anu’ împlineşte o sută de ani.

– O sută de ani?!, se miră fiică-mea. Doar atât?! Nu, pe mine mă interesează să ştiu de când era România mică. Cât de mică, micuţă o fi fost ea.

Fac rapid o trecere în revistă a cunoştinţelor mele în domeniu („rapid” pentru că am puţine, merge repede rememorarea). Să-i zic de Cuza? Da, că îi place de el. De solistul de la Noaptea Târziu, adică.

– Era acum mai mult de un secol şi jumătate. Aici, unde suntem noi, se numea Ţara Românească, în Moldova era, ce să vezi, Moldova, şi…

– N-ai înţeles. Îţi spun altfel: primul român, când s-a născut el?

Şi atunci îmi aduc aminte că tocmai ce-a fost cu şcoala la o expoziţie tematică despre Roma Antică, la un mall (unde altundeva?), şi s-au îmbrăcat cu togi, şi s-a întors oripilată că au văzut nişte ţâţe de lupoaică, şi amărâtă că ea nu a înţeles nimic, iar eu am profitat şi i-am spus că, dacă ar citi şi ea câte ceva din când în când, ar şti, precum unii dintre colegii ei, şi despre împăraţii romani, şi despre zeii din mitologie… Cam o oră a durat atunci interesul ei pentru cultura antichităţii. Am răsfoit vechea mea carte cu mitologia greco-romană, am schiţat un arbore genealogic al zeilor principali, de ne-am prins amândouă urechile cu incestuoşii ăia de se cuplau frate cu soră, mamă cu fiu etc. şi atât. A doua zi, uitase cu desăvârşire cât de ruşinată se simţise că nu ştiuse să răspundă la nicio întrebare de-a animatorilor de la mall. Dar eu nu am uitat, aşa că prind momentul acum:

– Mai ţii minte cum era cu romanii ăia de la mall?

– Mda, răspunde ea evaziv. Cu băieţeii ăia, Romanosus şi frate-său… cum îi zicea?

Nu-i prea zicea. Că eu deja hohoteam. Romanosus! După ce îmi recapăt darul vorbirii, o iau de mai aproape:

– Demult de tot, prin anul 100, cam în locul României de azi era o ţară care se numea Dacia.

– Ca maşina?

– Maşina e ca ţara, dar să trecem. Şi Imperiul Roman, care era foarte puternic şi cucerea totul prin jur, a cucerit şi Dacia. Mai ştii cum îl chema pe împăratul ăla roman care…

– Asus!

Asus e laptopul lu’ taică-său. După ce râdem iar sănătos, îi mai dau o şansă. Ultima:

– Chiar nu mai ştii cum îl chema pe împărat?

– Mmm…, meditează ea. Cumva… Poseidos?

Şi uite-aşa şi-a risipit şi ultima şansă la răbdarea mea. Tot incultă s-a culcat şi azi.

luna-in-roma-antica.jpg

La meci cu bunicul

Nu sunt microbistă. Probabil pentru că nu sunt nici sportivă. Îmi place să mă uit doar la meciurile cu miză ale naţionalei de fotbal şi doar dacă am companie. Deci astă-seară nu mă uit la „marele derby de România”. Dar îmi doresc din tot sufletul să câştige Steaua. Pentru că la acest meci, în tribunele stadionului, se află şi bunicul Lunei – pentru prima dată pe un stadion de când era tânăr locotenent. Acum e comandor în retragere. Are 85 de ani.
A fost o oarecare aventură să îi facem surpriza de a-l duce acolo. Mai întâi a trebuit să găsesc bilete – şi, credeţi-mă, nu e deloc uşor să găseşti bilete dacă nu eşti un cunoscător al domeniului! Era marţi când mi-a trasat bărbatu-meu ingrata sarcină:
– Hai să-i facem o surpriză şi să mă duc eu cu el la meci sâmbătă! Dar să nu-i spunem nimic!
Zis şi făcut. Am căutat mai întâi, bineînţeles, pe Google. Am găsit ştiri despre toate meciurile Steaua-Dinamo din ultimele două-trei cincinale, dar nimic despre cel care urma să aibă loc la sfârşitul acestei săptămâni. Nimic pe site-ul Stelei, nimic pe site-ul Arenei. Mi-am zis că e normal, toată lumea fiind ocupată cu marea întâlnire (şi dezamăgire) cu Manchester, aşa că am revenit pe Google a doua zi. Şi am găsit bilete. În galeria lui Dinamo. Ceea ce ar fi fost, într-adevăr, o mare surpriză pentru socru-meu, stelist înfocat. Chiar ne-am amuzat o vreme, cu bărbatu-meu, să ni-l închipuim, săracu’ bătrânel, cu vreun steguleţ stelist în mână, în mijlocul unei tribune pline cu câini roşii. Risca să se lase cu sânge, aşa că ne-am zis să mai aşteptăm o zi, totuşi. Joi am găsit bilete şi pe site-ul Stelei, dar până ne-am codit noi (să luăm la tribună?… să ne răsfăţam cu nişte VIP-uri?… da’ oare n-o adormi bunicu’ în repriza a doua, că e cam târzior pentru el?…) s-au deschis şi casele de la Arena Naţională. Aşa că biletele de pe site au dispărut, pentru că probabil nu există un sistem informatic centralizat, care să contorizeze vânzările în timp real. E ori, ori. Deci vineri m-am dus la stadion şi am cumpărat, old fashion style, bilete la ghişeu, cu banii jos.
S-ar zice că aventura se terminase, dar nu, eu am mai vrut nişte senzaţii tari. Mi-am adus aminte cum am ocolit noi tot stadionul (dar tot!) atunci când am fost cu Luna acolo şi aveam bilete în sectorul M, iar noi am luat-o de la A la dreapta, de era să ratăm meciul.

sectoare-Arena-Nationala

Aducându-mi aminte, deci, şi intenţionând să-i scutesc pe bărbaţii familiei de o astfel de excursie, am intrat din nou pe site-ul Arenei Naţionale în căutarea sectorului F şi a porţii de acces aferente. Care era alta decât cea principală, aşa că am zis să caut şi harta de ajuns la ea. Administratorii site-ului Arenei au fost foarte drăguţi când s-au gândit să ne ofere o hartă de acces (acum mulţi ani, probabil, după care or fi emigrat, că nu pare a se mai ocupa cineva de site-ul acela): au făcut o pagină dedicată şi au scris clar acolo „îţi oferim o hartă de acces”. Apoi, mai jos pe pagină, au scris mare „Hartă”. Şi atât. Harta nu e.
harta-National-Arena În fine, până la urmă am decis că ne putem descurca şi cu intrarea principală, bunicul a fost adus în mare ceaţă de la Giurgiu şi coborât în faţa stadionului. S-a prins unde este abia când a trecut pe lângă el un grup masiv de suporteri stelişti şi a strigat „M…e Dinamo!”. Şi i s-au umplut ochii de lacrimi. Nu chiar atunci, ci când a văzut acel stadion uriaş, şi atmosfera de acolo, şi luminile, şi gazonul, şi…
Acum chiar îmi doresc să fie un meci bun, memorabil pentru un om care, probabil, nu va mai vedea vreodată altul pe un stadion. Şi mă bucur că am reuşit să îi facem surpriza până la sfârşit şi nici măcar Luna nu s-a dat de gol, aşa cum o fac deseori copiii, luându-i gura pe dinainte, de nerăbdare. Dar ea pare să se fi făcut fetiţă mare de-acum, şi să înţeleagă unele lucruri. Mai ales ceea ce i-am povestit ieri, atunci când ne întorceam de la casa de bilete:
– De ce i-am luat şi lui Titi bilet?, m-a întrebat ea în maşină.
– Pentru că sunt lucruri pe care trebuie neapărat să le faci atunci când poţi, i-am răspuns eu. Să nu amâni. Să nu aştepţi un alt moment potrivit pentru că e posibil să nu mai existe altul. Să fie prea târziu.
– Ce vrei să spui?
– Bunicul tău e bătrân. S-ar putea ca, în curând, să nu mai poată merge nicăieri, deci e bine să îi facem acum o bucurie, cât încă se mai poate.
Nu am ştiut cum să pun problema fără să folosesc cuvinte prea triste, dar cred că lecţia de viaţă era mult prea preţioasă ca să nu i-o ţin cum trebuie:
– Uite, eu am rămas şi acum cu regretul că nu am dus-o pe mama la Paris, după cum ştiam că îşi dorea mult. Am dus-o în Grecia, acum douăzeci şi cinci de ani, din primii mei bani câştigaţi prin muncă: era pe sfert grecoaică şi nu fusese niciodată acolo. Şi nicăieri în afara României, de altfel. Dar la Paris nu am luat-o niciodată, deşi mi-ar fi fost uşor, pentru că am stat ani de zile acolo. Şi deşi tatăl prietenului meu francez de-abia aştepta să o plimbe prin oraş, fiind cam de aceeaşi vârstă cu mama şi născut în România. Apoi el a murit, iar mie mi s-a părut complicat să trebuie să am eu grijă de mama. Apoi şi ea a murit şi nu am mai avut de cine să am grijă, deşi acum aş fi vrut să am. De aceea e important să faci lucrurile atunci când chiar poţi să le faci.
Mi-am încheiat cu lacrimi în ochi lunga povestire plină de regrete. Mi-ar fi plăcut să ştiu unele lecţii la vârsta Lunei. Sau poate că le-am ştiut atunci, dar le-am uitat. Pentru o clipă, a fost linişte în maşină. Apoi am auzit din spatele meu vocea Lunei, şi ea uşor tremurată:
– Mama, tu unde o să vrei să te duc când voi fi mare?
M-am uitat în oglindă: îşi luase carneţelul în mână, să noteze cu grijă locurile alea. Acelaşi carneţel în care scrie meticulos numele tuturor căţeilor pe care îi întâlneşte în parc. Dar asta e altă poveste. Una mai veselă. Până atunci… hai Steaua!

Alienare

– Mama, dacă la început a fost un singur om, atunci de ce nu suntem toţi o singură familie?

Uriaşă întrebare a putut pune copilul ăsta la numai şase ani şi-un pic! Evoluţia şi creaţia, istoria consemnată sau doar închipuită, războaiele pornite de conducători lacomi sau habotnici, dragostea şi ura convieţuind egale în inimile noastre, cruciadele, rugurile şi vălurile, zeii şi profeţii atât de numeroşi, atât de diferiţi, Biblia, Talmudul şi Coranul, banii şi trufia proştilor care trăiesc doar pentru a-i aduna. Toate ar trebui explicate pentru a da o umbră de răspuns acestei întrebări pornite din simpla, dar imensa nevoie de iubire – nevoia de a da şi a primi iubire – pe care o simt copiii noştri.

– Ai dreptate, Luna, aşa ar trebui să fim. O singură familie. Te iubesc, puiul meu înţelept!

Rezolv cu un pupic lipsa răspunsului veritabil, aşa cum încă mai rezolv vânătăile şi cucuiele micii copilării, deşi trec oricum până a doua zi. Nu mă simt în stare să-i recunosc copilului meu că nu vreau deloc să fiu din aceeaşi familie cu unii oameni. Cu din ce în ce mai mulţi dintre ei. Cu aceia care m-au învins, prin teroare.

Money, money, money…

În sistemul de învăţământ Waldorf, copiii sunt consideraţi pregătiţi pentru şcoală abia după căderea măcar a unui dinte de lapte. Nu sunt în măsură să judec criteriul în sine, dar pot confirma că fiică-mea a devenit brusc mai înţeleaptă după prima vizită a Zânei Măseluţă, de acum câteva zile. E drept, nu în toate domeniile, dar cel puţin în cel financiar am observat un mare progres.

Am încercat de multe ori să o fac să înţeleagă noţiunile de „bani” şi „plată” sau măcar valoarea comparativă a lucrurilor. Până anul trecut, credea că bancomatul fabrică bani şi ni-i dă gratis, dansând de bucurie în faţa aparatului şi întrebându-mă nerăbdătoare după ce căpătam bancnotele:

– Cât am câştigat? Cât am câştigat?

Tot gratis credea că sunt şi nimicurile de plastic vândute împreună cu diverse produse pentru copii, rugându-mă să-i cumpăr ouă Kinder pe care nu le mânca sau vreo revistă pe care nu avea nici măcar să o răsfoiască vreodată:

– O vreau pe aia la care câştigăm o pereche de sandale, te rog!

Oul de ciocolată, însă, a avut şi avantajele lui. L-am folosit ca referinţă a preţului lucrurilor şi a funcţionat. Când auzea că o jucărie costă cât o sută de ouă, Luna renunţa la a o mai cere. Iar când m-am hazardat să îi vorbesc despre valute, acum vreun an, efectul a fost unul hazliu şi nicidecum educativ. Se uita la un desen animat în care apăreau Van Gogh şi Toulouse-Lautrec (ei, da, mai scapă şi astfel de desene pe Minimax). Într-un elan de culturalizare, am deschis repede Google şi i-am arătat imagini cu ei şi cu tablourile lor. Nu i-au prea plăcut, aşa că m-am gândit să îi trezesc altfel interesul:

– Uite, Luna, ăsta se numeşte Floarea soarelui şi e un tablou extrem de scump. Costă cât milioane de ouă. Sau mii de case! Adică multe milioane de dolari, m-am riscat eu cu noi repere.

S-a intimidat brusc. După câteva clipe, m-a întrebat cu o voce mică-micuţă:

– Tu ai?

– Ce să am? Tabloul ăsta sau bani?

– Milioane de dolari…

În aceste condiţii, o discuţie ca cea avută aseară nu poate fi explicată decât prin magia dinţilor de lapte. Spălam vase, aproape ca de obicei, iar la televizor era o reclamă la serviciile unei bănci, când fiică-mea m-a întrebat cu cel mai serios ton disponibil din registrul ei vocal variat:

– Mama, la bancă se fac şi bani?

– Da. Adică doar la Banca Naţională. E banca oficială a ţării noastre şi ea decide dacă fabrică sau nu bani.

– Şi e bună banca asta?

– Cum adică?

– Adică dacă e bună, deşteaptă sau face dezastru.

Na, că m-a prins! Habar nu aveam! M-am făcut că nu aud, am închis robinetul şi m-am strecurat în camera cealaltă, doar, doar oi fi scăpat. Dar copilul m-a urmat insistent:

– Zi, mama! Are grijă banca asta de ţară sau nu?

M-am apucat să răsfoiesc blogul lui Guru Moisan, pardon!, Moise Guran, în căutarea răspunsului. Încă nu l-am găsit.

O mână ruptă, un picior de lemn şi trei rinichi

De şase ani şi un pic, de când sunt mamă, mi-am pus nenumărate întrebări cu privire la felul în care îmi cresc copilul. Dacă ar exista o reciprocă a afirmaţiei că numai proştii nu au îndoieli, ar însemna că eu sunt extrem de deşteaptă, pentru că mă îndoiesc la aproape fiecare decizie luată pentru Luna. A avea sau nu bonă, vârsta la care să îi dăm prima ciocolată, alegerea grădiniţei, ieşirea în parc într-o zi mai noroasă, selecţionarea activităţilor extra-şcolare, cumpărarea unei reviste scumpe doar pentru că nimicul de plastic adăugat pe copertă o atrage inexorabil – toate deciziile, mici sau mari, mă frământă deopotrivă, şi înainte, şi după luarea lor. Doar faptul că mi-am fixat câteva principii generale pentru creşterea copilului mă ajută să păstrez o conduită cât de cât liniară în acţiunile mele cotidiene.

Unul dintre aceste principii este să fiu sinceră cu copilul. De mică, Luna ştie că avem o regulă în familie: să nu ne minţim niciodată. E drept că această regulă a început să se clatine de o vreme încoace, cam de când a început să mai facă şi prostioare pe la şcoală şi are tendinţa naturală de a le ascunde sau cosmetiza, dar, în general, încă o respectăm cu toţii. Numai că sinceritatea poate fi brutală uneori. Şi atunci mă întreb dacă am dreptul să îmi rănesc emoţional copilul, la o vârstă atât de fragedă, cu lucruri pe care, oricum, le poate afla şi mai târziu.

I-am vorbit deja despre moarte, cunoaşte partea urâtă a bătrâneţii, mai ales pentru că mama mea de aproape nouăzeci de ani este bolnavă de multă vreme, îi atrag atenţia când vedem pe stradă oameni handicapaţi, îndemnând-o să nu ironizeze niciodată pe cineva care este diferit de noi, şi ne uităm uneori împreună la filme emoţionante, la care eu plâng copios, iar ea mă consolează cu înţeleptul: „Aşa e viaţa, mama!”. Pentru că ei, copiii, acceptă mult mai uşor tragediile vieţii altora, tocmai pentru că sunt mici, iar eu cred că, cunoscându-le de pe acum, vor fi mai pregătiţi să le suporte şi pe ale lor, atunci când vor creşte.

Însă există momente în care o doare mai mult decât pe mine, iar atunci mi se pare că sunt prea crudă. De exemplu, pe când avea vreo patru ani, fiind supărată pentru că era (şi încă este) deosebit de mofturoasă la masă, i-am spus enervată:

– Îţi baţi joc de atâta mâncare bună, în timp ce există pe lume copii care trăiesc în gunoi şi mănâncă ce găsesc pe acolo.

I-au dat imediat lacrimile şi s-a ridicat de la masă:

– Atunci hai să le ducem lor mâncarea asta!

Am regretat pe loc că am putut spune un lucru atât de profund şi de trist, care a marcat-o până la suferinţă. Dar cred că cel mai mult ar fi trebuit să regret faptul că nu m-am ridicat şi eu de la masă împreună cu ea, să mergem să hrănim astfel de copii.

În schimb, atunci când i-am atras atenţia asupra unui participant la o emisiune de talente care dansa de mama focului deşi avea un picior de lemn, exhibat pe scenă, nu a fost deloc impresionată:

– Aaaa, e cu scotch, a decretat nonşalant fiică-mea, după care s-a întors la jocul cu pluşurile ei preferate.

Săptămâna trecută, cred că am fost pedepsită pentru o astfel de cruzime. Într-o seară, am văzut la televizor un reportaj despre un bărbat născut orb, surd şi mut, care a reuşit să înveţe să comunice, nu numai în română, dar şi în cinci limbi străine, să termine mai multe şcoli, să aibă un serviciu şi să ajute mulţi copii cu handicap să se integreze în societate. Deşi îl vedeam că există şi auzeam explicaţiile legate de utilizarea simţului tactil şi a vibraţiilor produse de sunetele şi mişcările din jur, îmi este teribil de greu să înţeleg cum poate cineva ca el, pentru care lumea e un loc întunecat şi absolut tăcut, să atingă o astfel de performanţă uluitoare. Am chemat-o şi pe fiică-mea să se uite la omul care a reuşit imposibilul:

– Luna, când ai necazuri în viaţă, adu-ţi aminte de omul ăsta şi bucură-te că tu eşti întreagă, ai înţeles?

– Da.

Asta e tot?! Nici o lacrimă, nici strop de empatie sau uimire, nici o perlă de înţelepciune filială?! Ba da, perla a venit imediat. Dar nu de înţelepciune:

– E ca unii oameni care au trei rinichi, a afirmat Luna cu calm.

– ????

– Sunt oameni care au trei rinichi.

– Cine ţi-a spus asta?

– Domnul de baschet.

– Da’ câţi rinichi are omul în mod normal?

– Păi… unul, doi sau trei.

– În ce context v-a povestit domnul de baschet asta? Adică despre ce vorbeaţi?

– Era atunci când ne-a zis că, dacă vrea cineva să împuşte pe altcineva în inimă, nu poate, pentru că are inima în partea cealaltă.

Nu asta e pedeapsa despre care spuneam că am primit-o, deşi putem considera şi aşa momentul în care realizezi că progenitura ta a luat-o complet pe arătură. Pedeapsa adevărată am primit-o a doua zi, când mi-am rupt (puţin) mâna. Acum pot experimenta şi eu, în mod direct, frustrant şi foarte dureros, cum e să trăieşti cu un singur membru superior valid. Cel puţin pentru câteva săptămăni. După care voi încerca să fiu mai selectivă cu sfaturile pe care i le dau superior copilului, despre situaţii ipotetice. Pentru că nu se ştie niciodată ce „sfat” traumatic îmi poate oferi, la schimb, viaţa reală…