Cuvinte, cuvinte

– Mama, îl mai ştii pe X?, începe fiică-mea una dintre nenumăratele poveşti pe care le are de spus după prima zi de şcoală de vacanţă.

Îl ştiu pe X, cum să nu-l ştiu! E cel care face declaraţii de iubire universală în timpul mesei de prânz de la şcoală şi care a cerut-o pe Luna de nevastă în ultima tabără în care au fost împreună.

– Băieţelul care s-a ridicat de la masă şi a declarat că le iubeşte pe toate femeile, nu-i aşa?, îmi verific eu memoria.

– FETE, nu femei! E o diferenţă, mama!

Nu, zău…

– Da, el este. Azi am stat mai mult cu el. Pentru că îl plac foarte mult. Nu îl IUBESC, pentru că e o diferenţă, dar îl plac.

Altă diferenţă esenţială…

– Şi l-am învăţat matematică.

– Şi el a vrut?, mă îndoiesc eu. Că e totuşi vacanţă.

Am nişte scenarii horror în minte, pentru că ştiu prea bine forţa de persuasiune a Lunei atunci când îşi pune ceva în cap — şi nu mă refer neapărat la o forţă metaforică.

– Da! Că i-am dat nişte exerciţii frumoase. Uite!

Scoate repede un caiet să-mi arate. E plin de calcule destul de complexe, aşa că o întreb din nou cu îndoială:

– Şi a ghicit?

– Nu a ghicit, a CALCULAT! Că e o…

– … diferenţă, ştiu, ştiu…

Deci, stimată doamnă mama lui X, dacă vă vine copilul acasă şi vă spune că ştie ecuaţii cu trei necunoscute şi înmulţiri cu 11, deşi de-abia a terminat clasa pregătitoare, credeţi-l, că doar ce l-a învăţat Luna astăzi. Printre altele. Pentru că au mai făcut o groază de lucruri: au văzut documentare cu invenţii, au făcut artă din reciclabile, s-au plimbat prin parc, au mâncat prostii, s-au dat în tiribombe, au făcut şi teme… Nu se mai oprea din turuit fiică-mea astă-seară, la culcare. Până când, la a nu ştiu câta întrebare filozofică pe care mi-a pus-o, i-am răspuns neatent şi necenzurat:

– E o reminiscenţă din comunism, probabil.

Şi atunci am auzit brusc ceea ce tânjeam să aud de foarte multă vreme:

– Cred că o să mă culc acum, totuşi. Noapte bună, mama!

De azi înainte, o să ţin dicţionarul de neologisme la capul patului. Nu se ştie niciodată când pot avea nevoie ba de o clarificare de sens pentru mine, ba de un somnifer garantat pentru ea.

Matematică şi durere

Pentru că, în continuare, refuză să facă orice fel de teme în această vacanţă, suntem nevoiţi să îi punem Lunei creieraşul la treabă cu exerciţii ad-hoc, inspirate de situaţii cotidiene. De fapt, „suntem nevoiţi” este mult spus. Pentru că nouă chiar ne place să facem asta. Şi credem că este o metodă de exersare a neuronilor mult mai eficientă, pentru copiii electronici din ziua de azi, decât plictisitoarele tomuri cu exerciţii, fie ele şi mascate sub forma unor cărţi prietenos ilustrate sau cu nume mai atractive decât tradiţionalele  „manual” şi „culegere” cu care ne-am luptat noi, hăt, demult, în copilăria noastră şcolară comunistă.

Nu că exerciţiile noastre n-ar fi şi ele plictisitoare pentru fiică-mea. Şi încă cum!

Acum vreo trei luni, mergeam pe autostradă spre finii noştri de la Piteşti. Luna era nerăbdătoare să ajungă, drept urmare ne întreba ca papagalul – des şi cu ton egal:

– Cât mai avem până la Piteşti?

– Cât mai avem până la Piteşti?

– Cât mai avem până la Piteşti?

Prima dată pusese această întrebare după primele cinci minute de mers. Adică nici nu ieşiserăm bine din cartier. Apoi a mai întrebat prin Militari. Apoi de două ori pe autostradă. M-am enervat:

– Uite, pe panoul ăla scrie că suntem la kilometrul 24. Dacă de la Bucureşti până la Piteşti sunt 110 km în total, câţi mai avem acum?

Până a calculat ea, am ajuns pe la kilometrul 30. E drept că taică-său conduce cam repede…

– Bine, dar în cât timp ajungem acolo?, a insistat ea.

– Păi să calculăm, am continuat eu, necruţătoare. Dacă până la Piteşti, mai sunt, iată, 80 de kilometri, iar maşina merge cu 145 km/oră (Ceee?! Mergi mai încet!!!), în cât timp ajunge?

Linişte. Stupoarea Lunei era mai mare decât tendinţa ei naturală de a vorbi neîntrerupt.

– Hai să simplificăm, am propus eu. Mai avem încă 70 km de mers, iar tata merge cu 140 km/oră (Şi mai încet, te rog!!!). Acum poţi calcula mai uşor în cât timp ajungem.

– Habar nu am! Nu ştiţi că eu nu mă pricep la maşini?, s-a oţărât Luna la noi.

Până la urmă, am reuşit să o facem să calculeze. Am mai scos un zero de la fiecare număr, am mai sugerat o comparaţie între întreg şi jumătatea lui, în fine, a dat, triumfătoare, răspunsul corect la un moment dat. Apoi a mai îndrăznit să întrebe abia peste vreo jumătate de oră, cu voce joasă şi doar pe taică-său:

– Tata, te rog să nu mă mai pui să calculez, dar îmi poţi spune cât timp mai avem?

Deci,  de la o simplă lecţie improvizată de matematică, am obţinut nu numai un copil un picuţ mai isteţ decât la plecare, ci şi mai politicos şi, cel mai şi cel mai important, am obţinut linişte în maşină la drum lung!

Am ţinut-o mai mereu în astfel de „lecţii”. Uneori nici nu îşi mai dă seama că e pusă la încercare. Alteori se plânge cu cerul şi cu pământul de cât de tare o chinuim, şi abia apoi se apucă de calculat. Ultimul exemplu a fost chiar azi de dimineaţă, când tăticul Lunei ne-a adus gogoşi calde. În timp ce le devoram cu toţii, s-a apucat să o întrebe:

– Să presupunem că la magazin sunt 40 de gogoşi.

– Bleah…, s-a auzit copilul, deja plictisit de ceea ce ştia că urmează să se întâmple (mâncăm prea des gogoşi).

– Vine un client şi cumpără 18. Câte au mai rămas?

Gândire profundă. A durat mult.

– … 22?

– Da! Foarte bine! Din astea 22, 5 sunt cu gem, 7 cu ciocolată şi restul simple. Câte sunt simple?

– Asta e grea, m-am simţit eu datoare să fiu solidară cu puiul. Presupune două operaţii de făcut, e mai compli…

– Ştiu: 10!, a răspuns Luna mult mai devreme decât mă aşteptam.

Eram mândră nevoie mare. Dar şi curioasă ce metodă a folosit: 5+7=12 şi apoi 22-12=10? Sau: 22-5=17 şi apoi 17-7=10? Este mult mai important să o ajutăm să îşi dezvolte un simţ logic universal decât să memoreze formule, scheme şi metode sterile, utile pe moment, dar nicidecum pe termen lung.

– Cum ai calculat?

– Păi am făcut aşa: 22-10, care e 5+7-2=12-2, şi 22-2… Stai, că m-am încurcat. Deci: 22-… cât?

Mda. Parcă a fost mai uşor ieri, după întâlnirea cu o prietenă de-a mea, în parc, când m-a întrebat:

– Mama, câţi ani avea doamna asta?

Pe „doamna” asta o ştiu de pe când avea câteva luni şi scutece (pline). Pentru câţiva ani, pe când eu eram în facultate, a avut mama grijă de ea. Acum plănuieşte un doctorat în antropologie şi are…, ia să vedem câţi ani are:

– E născută în 1991. Deci câţi ani are?

– E prea greu…, s-a întristat Luna.

Aşa este. Nu a făcut niciodată calcule cu mii. În plus, până şi mie mi se pare dificil să calculez cu trecere peste mileniu, noroc ca m-am născut în an rotund (1970) şi măcar vârsta mea îmi iese uşor la socoteală. Şi mă înspăimântă. În fine.

– E greu, dar ştiu că poţi, am încurajat-o eu. Dacă eşti atentă. Deci e născută în 1991, iar noi suntem în 2016.

– Aaa, ştiu!

Fiică-mea părea a avea o revelaţie. Am aşteptat cu încredere răspunsul corect. Care, într-un fel, a şi venit:

– Are peste o sută de ani!

„Case closed”, cum zicea odată un personaj celebru. Degeaba a adăugat Luna „25”, după câteva secunde, răul fusese deja făcut: am realizat că aş fi putut fi mama cuiva născut în secolul trecut. Fir-ar ea să fie de matematică!

Dirigu’

Când am intrat la liceu eram un tip bun la matematică. O medie de peste 9 la treapta I mi-a asigurat un loc într-una din cele patru clase şi jumătate de mate-fizică de la liceul „Mihai Viteazul”. În URSS abia explodase Cernobîlul; la noi încă se făcea carte.

N-am avut emoţii când am aflat că vom avea un diriginte de matematică. Nu putea fi mai dur decât dom’ profesor State de la „generală”. Notele mici date de acesta erau infinit mai suportabile decât castanele şi urechelile administrate cu drag pentru neatenţie şi indisciplină. Eram călit. Aşa credeam.

Dar tipul care a intrat în clasă la prima oră în bătrânul liceu nu semăna deloc cu State. Era un ochelarist mai degrabă slăbuţ, cu un început de chelie şi hainele în neorânduială. Avea o voce puternică, dar n-a ridicat niciodată glasul la noi. Nici vorbă de „corecţii” fizice. Profesorul Mărculescu venea parcă dintr-un film, era arhetipul profesorului distrat. Uneori chiar purta ciorapi de diferite culori şi în mod frecvent era încheiat greşit la nasturi.

Multe lucruri erau extrem de simpatice la el. De exemplu felul în care i se abureau ochelarii la problemele mai complicate. Îşi freca ochelarii minute în şir cu ochii ţintă la tablă, timp în care murmurul din clasă creştea într-un vuiet nepăsător. Apoi cu o bătaie din palme făcea linişte şi ne scotea la tablă pentru a-l asista la demonstraţie. Îi plăcea să ne scoată la tablă şi să lucreze cu noi. Din fericire. Atunci când nu ne scotea la tablă, scria el însuşi… în spirală. Începea de undeva din mijlocul tablei uriaşe, apoi trecea în dreapta, până ajungea la margine, o lua în jos, apoi la stânga, pe deasupra şi în final umplea fiecare locşor găsit liber cu o „ultimă” formulă sau explicaţie. Dacă întârziai 10 minute la oră nu mai pricepeai nimic.

Alt moment în care i se abureau ochelarii era atunci când discuta despre fotbal. Nu mai ţin minte cu ce echipă ţinea, parcă era Dinamo, dar în zilele în care ne simţeam nepregătiţi sufleteşte pentru vreo lucrare, mai ales lunea, aveam câţiva colegi care îl „atacau” pe Mărculescu cu vreun comentariu din Sportul, prilej de discuţii şi controverse ce se prelungeau în timpul orei, mutându-i gândul de la lucrare. Se prindea la sfârşit cum l-am păcălit, dar nu se supăra şi pica de fiecare dată în plasă. Recuperam la dirigenţie.

Cel mai tare am reuşit să-i aburesc ochelarii atunci când am decis să mă abţin într-o şedinţă UTC pentru alegerea reprezentatului claselor a IX-a pe liceu. Abţinerea mea strica unanimitatea şi a trebuit să-mi justific votul în faţa tovarăşei Mincu, în timp ce domnul Mărculescu, cu ochelarii aburiţi, îmi făcea semn din spatele clasei să las de la mine şi să votez ca restul lumii. Am votat cum am vrut eu, un vot fără valoare, doar că i-am mai scos nişte peri albi bietului diriginte.

M-a recunoscut după vreo cinci ani de la absolvire, atunci când am venit să-mi fac practica pedagogică în anul V de facultate. M-a ţintit ca un pistolar şi mi-a spus „Mihu”, apoi mi-a întins mâna. N-a fost foarte impresionat că terminam Fizica, nu cred că se aştepta la altceva de la noi.

M-a învăţat matematică. La treapta a II-a am luat undeva peste 9.50 şi am rămas în cele trei clase de matematică-fizică. L-am pierdut pe el drept profesor în clasele XI-XII, dar nu l-am uitat niciodată. State, Mărculescu, şi doamna Teodor au fost profii de mate care m-au trimis în direcţia cea bună. Şi doamna învăţătoare Oprea, desigur.

Acum câteva săptămâni am aflat că Mărculescu încă predă la „Mişu” şi începusem să-i povestesc băiatului meu ce şansă extraordinară ar fi să-l aibă drept profesor peste vreo trei ani. Mi-am promis chiar că voi face tot posibilul pentru a ajunge (din nou) la clasa lui. Ieri însă am primit un mesaj ce mi-a amintit de un vers din Borges: „numai zeii pot să promită, pentru că zeii sunt nemuritori”. Profesorul Constantin Mărculescu s-a stins zilele trecute „în urma unei evoluţii galopante a unei maladii incurabile, descoperită, din păcate, prea târziu”.

Odihniţi-vă în pace, dom’ profesor…

Mihu,
Un elev recunoscător

 

Textul a fost preluat, cu acordul autorului, de aici.

E dedicat tuturor dascălilor adevăraţi, cei care rămân, iată, în amintirile recunoscătoare ale elevilor lor, mult timp după ce au plecat – elevii din şcoală, profesorii din lumea asta…