Perle FB 18

* Notă: În categoria Perle FB copiez periodic şi în ordine cronologică calupuri de postări de-ale mele de pe Facebook, care sunt tot bucăţele din viaţa noastră, doar că mai mici.

IUNIE 2017 (continuare)

Din ciclul „Noi nu greşim niciodată!”:

– Vai, mama, ce IREZISTABIL este Lord [labradorul nostru] uneori, cum se aşază el cu burtica în sus, la mângâiat… sau cum dă el laba… De ce râzi?

– Cum ai zis că e?

– Ǎăă… drăgălaş, parcă.

– Nu aşa ai zis. Ai şi uitat?

– Nu! Doar că nu m-am auzit!

–––––-

–––––-

– În viaţa mea nu mai pun piciorul la restaurantul ăsta! Ştii ce mi-a zis fata aia de la intrare?

– Ce?

– „Săru’ mâna”!

– Şi ce-i cu asta?

– Păi eu nu sunt vreo femeie bătrână de la ţară, să îmi zică „Săru’ mâna” o fată de peste douăzeci de ani!

– Ştiu şi eu, mama… Cu rochia asta… cam aşa arăţi!

Doreşte cineva să adopte copil obraznic şi fără simţ estetic? Are şi părţi bune, să ştiţi 😉

–––––-

–––––-

Am trecut ieri cu fiică-mea prin Piaţa Amzei. Din curtea unei case frumoase, se auzeau râsete de copii, aşa că ne-am uitat curioase prin gard şi am văzut un loc de joacă, o fetiţă chinezoaică şi un anunţ cum că se fac înscrieri la şcoala de acolo.

– Eu nu cred că e o şcoală adevărată aici, mi-a dat Luna coate discret (sau, în fine, ştiţi voi cât de discreţi pot fi copiii). Ia uite cum arată fata aceea, clar nu e româncă!

– Poate fi o şcoală pentru diplomaţi, încep eu o explicaţie, dar nu reuşesc să o termin.

– Aaaa, atunci pot merge şi eu!, se bucură ea. Că şi eu sunt diplomată acum!

Şi adaugă mândră de ea:

– Trei diplome am primit astăzi la şcoală!!!

Nu am putut să o contrazic 😉

–––––-

–––––-

Femeie la cratiţă, bărbat la piaţă, copil la televizor. Vreme urâtă afară, deci este clar o dimineaţă tipică de sâmbătă într-o familie tradiţională din România.

– Mama, cangurul este o rudă de-a noastră, nu-i aşa?

Deci cam până aici a fost cu familia tradiţională…

–––––-

–––––-

– Mama, pot să iau scula lui tata, care e goală, şi să mă joc cu ea pe-afară? Pardon, se corectează ea când îmi vede ochii beliţi (!), TRUSA de scule am vrut să spun, că e una fără nimic în ea la subsol…

–––––-

–––––-

Mâncarea preferată a fiică-mii de la McDonald’s este… salata grecească. Cred că cel mai tare o atrage procedura de asezonare, care presupune să adauge ea un sos, două, peste legume, să acopere cutia cu capacul şi să o zdrăngănească până o lasă puterile. Dar nici gustul nu pare să o lase indiferentă, ar mânca şi cu trei mâini deodată, dacă ar avea:

– Ho!, încerc eu să o temperez. Parcă ţi se bat turcii la gură!

– Adică?

– E o vorbă.

Cam cât de departe în istorie să merg cu explicaţiile? Suntem totuşi la un mall, căţărate pe nişte scaune înalte…

– Ştii, poporul român s-a luptat mult cu cel turc. Ţi-am mai povestit uneori, când treceam pe la Călugăreni, că acolo a fost o bătălie celebră. Demult de tot, turcii veneau mai mereu peste noi, aici, şi duceam des războaie cu ei, să ne apărăm ţara.

Sesizez expresia din categoria „wow” de pe faţa ei. Iată un copil căruia îi va plăcea istoria la şcoală – îndrăznesc să sper eu în gând.

– Wow! Şi ai prins şi tu un război dintr-ăsta?

E bine, totuşi, că am deschis subiectul. Acum, copilul meu ştie că nu sunt chiar ATÂT de bătrână încât să fi prins Războiul de Independenţă. Sper să nici nu uite…

–––––-

–––––-

Atunci când vine o prietenă în vizită la fiică-ta şi tu nu mai înţelegi nimic din conversaţiile lor:

– Auzi, da’ bunica ta din ce categorie este: mai glumeaţă sau…?, a întrebat Luna.

– Bunica mea are 55 de ani, a răspuns prietena ei.

– Ah, ok.

Şi a schimbat subiectul, părând lămurită.

–––––-

–––––-

Şi tot cu prietena în vizită:

Fiică-mea îşi face temele cu prietena ei. Mă cheamă să le clarific un exerciţiu, iar eu observ în cerinţă un cuvânt pe care nu sunt sigură că fetele îl cunosc:

– Aici scrie că drumeţii au „poposit” de câteva ori pe drum. Ştiţi ce înseamnă asta?

– Da, sigur!, se bagă Miss Atotcunoaştere. E atunci când faci un POPOS!

– Ba nu se spune aşa!, o contrazice Miss Atotcunoaştere No. 2. Se spune POPASǍ!

Le-am lăsat să se clarifice singure. Nu păreau să aibă cu adevărat nevoie de mine.

–––––-

–––––-

Dar să vedeţi discuţii când are DOI prieteni în vizită:

– Mie îmi plac chihuahua şi o să-mi iau unul când o să fiu mare.

– Ăăă… nu vreau să te dezamăgesc… dar să ştii că chihuahua sunt defecţi, că au capul mare şi nu prea au echilibru.

– Nu cred că sunt toţi aşa. Eu cred că doar vreo 5%.

– Mda, posibil…

– Ştii magazinele alea de căţei? Ei bine, o fi frumos acolo, dar de unde vin căţeii nu e frumos. Pentru că există ca nişte fabrici, aşa, unde sunt multe fetiţe şi sunt închise şi sunt puse să facă pui toată viaţa lor.

– Vaaai, săracele! Da’ şi săracii pui, îţi dai seama? Că sunt născuţi cu forţa!

– Pe câinele vostru de unde l-aţi luat?

– De la un răufăcător.

– Wow, ce tare!

–––––-

–––––-

Şi un pic mai târziu:

– Ia uite, ce frumos, doamna aia îl pupă pe rechin!

– Da, săracul de el, îţi dai seama ce fericit e? Că el nu este animal de companie, să păţească des asta.

– În general, oamenii sunt răi cu rechinii. Şi cu balenele. Le vânează pentru grăsime. Nişte boieri răi, care vor numai bani!

– Bunicul mi-a zis că pe vremuri se făceau pantofi din piele de câine.

– Vai, nu mai zice asta, că mă întristezi! Eu am un experiement cu muşte… Vrei să guşti?

– Ce?

– Din zmeura asta.

– Ah, credeam că din muşte.

– Nuuu! Vai de mine! Deci, mă uit la muşte, la picioarele lor. Seamănă cu oamenii la picioarele din spate. Probabil că strămoşul nostru de acum mii de ani a fost muscă. Ştiu… nu are sens…

Să-i mai las pe copiii ăştia la televizor sau să nu-i mai las? Eventual să le schimb canalul, de pe Nature pe Disney sau ceva mai puţin savant?

–––––-

Oare şi mămicile de marţieni ştiu mai bine ce trebuie să cumpere copiii lor?

Am citit de dimineaţă un articol care mi-a ridicat o dilemă foarte interesantă: sunt sau nu de lăudat campaniile umanitare ale unor mari firme gen Coca-Cola sau McDonald’s, în condiţiile în care, în restul timpului, corporaţiile respective sunt ocupate cu producerea unor alimente demonstrat nocive?

Atât de tare am combătut pe subiect încât m-a apucat o poftă nebună de celebrii cartofi prăjiţi ai uneia dintre companiile mai sus amintite şi m-am hotărât să fac un ocol măricel din drumurile mele de mămică responsabilă pentru a mi-i procura. Ca să nu mă simt complet ipocrită, i-am promis şi Lunei o îngheţată de acolo, cu caramel, aşa cum a mai mâncat ea o dată, acum vreun an, la un mall. Bucuria copilului a fost mare, evident. Drept urmare, am plusat şi cu invitaţia de a comanda la McDrive, pentru că nu mai văzuse niciodată aşa ceva.

După complicate artificii de trafic într-una dintre cele mai aglomerate intersecţii din Bucureşti (pofta mea era de neoprit, chiar şi la oră de vârf), am reuşit să mă strecor pe aleea îngustă din jurul magazinului:

– Ia să vezi, Luna, ce chestie interesantă o să fac acum, am incitat-o eu pe măsură ce mă apropiam de primul interfon montat la marginea drumului.

– Vă rugăm să faceţi comanda la următorul aparat, îmi taie elanul o voce robotică.

Eu am rămas cu gura deschisă, iar copilul spânzurat în centură, de cât îşi întinsese gâtul să înţeleagă şi ea ce se întâmplă afară din maşină. Bun, mă duc la următorul:

– Bună seara, cu ce vă putem servi?

– O porţie de cartofi şi o îngheţată cu caramel, vă rog.

– Deci avem o porţie mare de cartofi şi o îngheţată. Doriţi extra-topping de caramel?

– Sigur, accept eu cu resemnare tentaţia surplusului de colesterol din sângele meu (deşi nu specificasem nimic legat de mărimea porţiei) şi a celui de glucoză din sângele copilului.

– Doriţi şi o plăcinţică să meargă cu îngheţata?, continuă neabătut omul radiofonic.

Îmi regăsesc voinţa rătăcită temporar şi îl refuz. Totul până la plăcinţică!

Ne îndreptăm spre ghişeul de plată. Mă mir că nu au instalat încă şi un automat care să îţi ia banii şi că mai folosesc pentru asta învechitele fiinţe umane. La ghişeu, agitaţie mare. Mai mulţi angajaţi se grăbesc să numere câştigul şi să-mi înmâneze, pe lângă rest, un mic aparat:

– O seară plăcută în continuare!, îmi urează ei.

Le mulţumesc cu juma’ de gură, preocupată să mă dumiresc ce anume este gadgetul respectiv. Şi primul gând care mă străfulgeră este teribil: e o bombă. Ce altceva poate fi o cutiuţă mică şi neagră, cu un afişaj electronic de tip cronometru, pe care secundele se împuţinează implacabil? Demarez în trombă până la ghişeul următor. Care se află la mai puţin de zece metri distanţă, deci mă văd nevoită să şi frânez în trombă:

– Daţi-mi repede bomba calorică şi luaţi-o pe asta înapoi!

Vânzătoarea pare şi ea speriată de bombe. Scapă pe jos capacul de la îngheţată, îl ridică, se duce să ia altul, tic-tac, tic-tac… Reuşim să facem schimbul şi o întreb, curioasă, ce e cu apărăţelul:

– Ei, oftează vânzătoarea, nu durează mult, doar vreo lună mai e.

Atât de tristă părea încât nu am mai întins gluma. Presupun că fiecare secundă scursă aiurea însemna vreun bănuţ mai puţin din salariul ei.

Luna nu a înţeles nimic din dialogul nostru, dar nici nu părea s-o mai intereseze ceva în afară de pleaşca neaşteptată a îngheţatei care îi căzuse în poală. La propriu, pentru că acolo s-a dus prima linguriţă pe care a intenţionat să o înghită:

– Mama, eşti sigură că o să pot mânca în maşină?

– Sunt sigură, m-am arătat eu generoasă, cu gura plină de cartofi fierbinţi. Lasă, că spăl eu acasă!

Încurajată, fetiţa mea s-a pus serios pe treabă. După alte două înghiţituri, reuşite de data asta, mă anunţă dezamagită:

– Nu pot s-o mănânc. Ţi-am spus eu că trebuia să fi mers la mall. Îngheţata de aici nu e aşa de bună ca aia de acolo…

– Reţeta McDonald’s e aceeaşi în toate magazinele. Deci gustul e acelaşi şi aici, şi la mall, şi în tot Bucureştiul, şi în toată ţara.

– Nu te cred!, pare epatată fetiţa mea.

– Ba da. Magazinul ăsta există peste tot în lume, iar îngheţata e la fel peste tot, exagerez eu, deşi ştiu că reţetele sunt fin ajustate în funcţie de studii făcute la nivel naţional, în fiecare ţară. Cred că şi pe Marte e acelaşi gust, zâmbesc eu şiret.

– Serios?, intră Luna în jocul meu. Şi pe Saturn?

– Da.

– Şi pe Venus?

– Da.

– Chiar şi pe Pluto?

– Acolo nu cred, pentru că Pluto a fost degradată de la rangul de planetă, e doar o pietricică mai mare, acum, care se plimbă prin Univers.

– Oricum, nici eu nu te cred că e McDonald’s pe Marte, replică Luna.

Uf, m-am liniştit. Începusem să cred că am un copil complet rupt de realitate.

– Dar Mega Image e cu siguranţă şi pe acolo.

A fost rândul meu să îmi vărs cartofii în poală. De râs. Până şi un copil de nici şase ani a remarcat campania nestăvilită de ocupare a fiecărui colţişor de cartier cu vad comercial dusă de vaşnicul leu Delhaize. În mod normal, ca cititor de Orwell, orice tendinţă de monopol mă nelinişteşte. Dar astă-seară am ales doar să mă amuz la gluma Lunei. Şi să îi dau ca premiu pentru simţul umorului trei cartofiori prăjiţi. Oare cât de tare am greşit?