Despre oameni şi legăturile lor invizibile

Prindem un 381 în ultimul moment. Fiică-mea e extrem de bucuroasă: pe de o parte, i se pare o aventură interesantă să circule cu autobuzul, pe de alta, îi place mult să alergăm împreună – râde în hohote nestăvilite când facem asta (rar), de întoarce capul după noi toată lumea de pe stradă. Sau de pe străzi, pentru că se aude până, hăt, departe. Aş face-o mai des, dar nu mă mai ţin balamalele. Acum, de exemplu, simt câteva înţepături în zona stomacului după doar cincizeci de metri alergaţi…

În autobuz e răcoare şi destul de liber. Chiar merg binişor autobuzele astea noi (şi nu, nu sunt un vlogger plătit de PMB pentru a le face reclamă, cum au păţit ieri ruşinea băieţii ăia pe care zău dacă înţeleg de ce îi ascultă cineva). Ne aşezăm pe scaune, Luna mă ţine în continuare de mână, în timp ce se uită veselă pe geam, mergem spre un concert, deci moralul ne este deja încântat – în fine, toate bune şi frumoase. Apoi se aude un ţipăt. Nu e de spaimă sau de durere, ci de… suporter. Cineva urmăreşte, pe telefon, meciul de fotbal al echipei de juniori a României, care tocmai a început. Îl vedem de la spate, aşa cum stă aşezat pe primele scaune din autobuz. Pare un bărbat de cartier, cu douăzeci de ani şi treizeci de kile peste statutul de „băiat”, care trăieşte din plin ceea ce vede pe ecranul minuscul. Încă o ocazie la poartă, încă un strigăt, acompaniat de sunetul tribunelor, care ajunge vag până la noi, în spate.

Apoi vedem cum un alt bărbat, aparent un om al străzii, îmbrăcat sărăcăcios şi cu părul vraişte, care stă în picioare, pe culoar, se apropie încet de bărbatul cu telefonul şi i se uită, timid, peste umăr.

– Meci?, întreabă el.

– România–Anglia, îi răspunde bărbatul de cartier, fără să îşi ridice ochii din ecran.

– Cine bate?

– De-abia a început. Da’ sunt buni, dom’le, băieţii ăştia ai noştri, avem şanse!

De fapt, nu ştiu dacă exact astea au fost cuvintele schimbate de cei doi, pentru că eram prea departe pentru a auzi bine, dar cu siguranţă asta a fost esenţa.

– Vezi, Luna?, îi atrag eu atenţia fiică-mii, în scopul de a-i mai ţine o lecţie despre lume şi viaţă. Oamenii ăştia doi, în principiu, nu au nimic în comun. Nu şi-ar vorbi dacă s-ar întâlni pe stradă, ba chiar poate că bărbatul cu telefonul l-ar dispreţui făţiş pe homeless. Însă aici, în jurul unui ecran de televizor, sunt solidari, pentru că sunt amândoi suporteri ai echipei României. Face minuni echipa asta de juniori, aduce speranţe multora într-un domeniu în care ni le pierduserăm cu toţii.

Simt cum mi se umezesc uşor ochii de la atâta patriotism. Fiică-mea se uită înspre cei doi, evident interesată, dar nicidecum la fel de emoţionată ca şi mine. Aşa că plusez:

– Pentru că, vezi tu, pe lume există doar foarte puţine lucruri care pot să unească oamenii aşa cum o face fotbalul. Există sportul, în general, mai există muzica…

La „muzică” mi se umplu de-a binelea ochii de lacrimi. Muzica e călcâiul lui Ahile al meu, marea mea slăbiciune, care mă transportă, de fiecare dată când interacţionez cu ea, într-o lume a emoţiilor pure şi deosebit de puternice. Din telefon se mai aude un vuiet de tribune, omul străzii zâmbeşte, iar preaplinul ochiului meu stâng se sparge şi simt cum o lacrimă o ia în jos, pe obraz.

– … şi mai există alcoolul, găsesc eu inspiraţia de a-mi termina fraza. Sportul, muzica şi alcoolul sunt lucrurile care unesc cel mai rapid oamenii.

Şi uite-aşa, lacrimile aliniate la start în ochiul drept nu au mai căzut niciodată, şterse de biciul deosebit de prozaic al cuvântului „alcool”. Iar seara noastră între fete a continuat veselă, cu muzică bună, cartofi prăjiţi proşti şi încă un alergat după 381 la întoarcere. Pentru că unele lucruri merită toate înţepăturile din stomac de pe lume. Cum ar fi un hohot de râs de copil.

Reclame

Perle FB 7

* Notă: În categoria Perle FB copiez periodic şi în ordine cronologică calupuri de postări de-ale mele de pe Facebook, care sunt tot bucăţele din viaţa noastră, doar că mai mici.

Octombrie 2016 (continuare)

– Mama, cât de greu i-o fi fost primului om de pe Pământ?

– De ce?, mă prefac eu îngrijorată.

– Păi n-avea casă, săracu’. Că nu existau alţi oameni să i-o construiască. (discuţia e din august 2015)

–––––-

Înainte de plecarea la şcoală, fiică-mea, cu năuceala tipică dimineţilor de vineri, a spart solniţa. Era oarecum vina mea, pentru că m-am apucat să o întreb ceva fix când ea se concentra să îşi strângă masa după micul-dejun – or se ştie că ăştia micii nu le prea au cu atenţia distributivă până, hăt, când devin femei (la bărbaţi, oricum, nu se pune problema de aşa ceva, niciodată). I-am atras atenţia să nu calce în cioburi, am îndepărtat câinele, am luat o mătură şi am început să strâng pretextul pentru şapte ani de certuri grele de acum înainte, dacă ar fi să mă iau după superstiţii. Dar nu mă iau. E doar sare vărsată şi-atât.

În tot timpul ăsta, copilul înţepenit:

– Să ştii… că… eu… nu am vrut…

– Ştiu, Luna.

– Dar nu ştiu cum… nu m-am uitat… şi…

– Da, Luna. Nu face nimic. Data viitoare să fii mai atentă.

– Da’ nu mă cerţi deloc-deloc??!!, izbucneşte ea deodată, ajunsă la capătul stuporii.

– Nu, pentru că a fost un accident. Eram acolo, am văzut cum s-a întâmplat, clar nu a fost din neglijenţa ta… Eu nu te cert niciodată atunci când nu eşti vinovată.

Şi îmi dau seama că discursul meu calm şi moralizator a luat-o, totuşi, pe panta exagerării:

– Bine, poate nu chiar niciodată, mi-o mai fi scăpat şi mie uneori să te cert fără motiv…

– De două ori!, se aude prompt fiică-mea.

– „De două ori” ce?

– De două ori m-ai certat aiurea în toată viaţa mea.

Stau bine. (Cred.) Dar nu ştiam că mă contorizează…

–––––-

În drum spre şcoală, dimineaţa, întâlnire de gradul trei într-unul dintre gangurile prin care trecem de obicei: câinele nostru, mic, aiurit, dar cutezător şi un câine-lup uriaş, superb şi aparent isteric la vederea noastră. Stăpânu-său, galant (sau panicat la gandul că a omis să îi pună botniţă fiarei), ne face semn să trecem primii prin spaţiul îngust, în timp ce el se chinuie să-şi ţină în frâu animalul dezlănţuit.

După vreo cincizeci de metri, reuşeşte şi fiică-mea să articuleze ceva:

– Mama, ce rasă era AIA?

– Ciobănesc german, Luna, îi răspund eu. Sau… nu ştiu sigur, pentru că avea părul mult mai lung decât un german, o fi fost belgian, sau ce alte variante de lup mai sunt…

– A, nu! Sigur era german!

– De unde ştii tu, mă, boţ de om?, zâmbesc eu la ea.

– După lătrat. Părea german.

Natürlich! Cum de nu mi-am dat seama? 🙂

–––––-

Noiembrie 2016

E aproape ora zece, când va începe meciul echipei de fotbal favorite a Tatălui – un meci important pentru Steaua, trebuie să câştige pentru a rămâne în cupe (nu ştiu care anume, doar redau ceea ce aud prin jur). Cu câteva minute înainte, însă, Tatăl se uită la un alt meci. AG-PLZ scrie pe ecran:
– Argeş cu mai cine joacă?, întreabă Mama.
– Nu e Argeş, e Astra Giurgiu, giurgiuveanco ce eşti!, răspunde Tatăl.
– Aaaa! Auzi, Luna, e echipa aia de am trecut ieri pe la stadion la ei.
– Păi hai să mergem la meci!, propune Fiica, vitează.
– Meciul e pe Arena Naţională, le taie Tatăl elanul. Şi plouă rău afară.
– Bine…
După zece secunde:
– Tecşeira e giurgiuvean?, întreabă Mama.
– Da, răspunde Tatăl.
După alte zece secunde:
– Da’ Jeraldo?
– Şi el.
După…
– Şi Bubacar?
– Desigur. Giurgiuvean get-beget. De pe Ghizdarului, răspunde ironic Tatăl.
– Păi ştii că mă enervează să aud numai nume dintr-astea străine!, pufneşte Mama în râs.
Ca pentru a-i da peste nas, următoarele faze sunt asigurate exclusiv de nume româneşti:
– I-auzi: Lung!, se bucură Mama (fostă suporteriţă de-a lu’ tac-su). Şi Budescu! Şi Ioniţă! Deci sunt şi nişte români, totuşi!
– Eee, nu te bucura prea tare, o temperează Fiica. Ăştia sunt probabil la echipa cealaltă.
O patrioată plus o iubitoare de logică în familie. Noroc că s-a terminat meciul şi a început celălalt, mult-aşteptatul. Acum scrie STE-ZUR pe ecran:
– Joacă Steaua cu Zurli?, îl întreabă Fiica pe Tată, în timp ce îi îndeasă în gură un şerveţel.
Simulează un control la dentistul şi tocmai i-a scos un dinte Tatălui, aşa că acum îi trebuie pansamente, şi sfaturi multe, şi alte controale, pentru a se depista eventualele alte probleme…
Există seri în care nu e bine deloc să fii singurul bărbat din casă. Serile de meci, în special.

–––––-

Iată ce înseamnă să nu ai teme de făcut în vacanţă (uraaa!!! uraaaa!!): îţi botezi bilele. Alea de plastic, nu vă gândiţi la prostii…

Apoi o chemi pe mămica ta şi o pui să ghicească care e fiecare. Apoi o pui să le ordoneze într-un clasament, după modelul cel mai drăguţ – preferata mea e hibridul ăla de pepene cu minge de baschet. Apoi o pui să îşi aleagă şi numele preferate – „Nimicica Roz” e de comă, după părerea mea. Apoi…

Într-un fel, regret temele astăzi 🙂

 

Perle FB

De acum încolo, o să public şi pe blog unele dintre anecdotele pe care le scriu, destul de des, pe Facebook. Le voi grupa pe calupuri şi le voi strânge într-o categorie nouă, numită Perle FB. Simt nevoia unei continuităţi între poveştile de aici şi cele de acolo, toate sunt bucăţele din viaţa noastră, indiferent de lungimea textelor, şi cred că se pierde ceva important dacă nu le pun pe toate împreună. Ultima oară am făcut, în decembrie 2015, un top al „perlelor” din acel an, aşa că voi începe acum cu luna ianuarie 2016 şi, uşor-uşor, voi ajunge în zilele noastre.

Sper să vi se pară şi vouă o idee bună şi să vă amuzaţi măcar pe jumătate pe cât mă distrez eu când le trăiesc sau le scriu. Iar celor care le citesc şi pe Facebook, le cer îngăduinţă că mă repet.

Deci:

Ianuarie 2016

Mama, tu ai făcut vreodată greva foamei?
– Ce e aia?, o testez eu pe fiică-mea.
– E atunci când nu mănânci până nu ţi se dă ceva.
– Ce să mi se dea?
– De mâncare.

Deci am făcut-o şi pe-asta. Doar că nu ştiam 🙂

––––––

Din ciclurile „Mama, doar mama” şi „Fiică-mea la şapte ani”

Taică-său vrea să-i prepare o gauffre Lunei:

– Luna, ai vreun gem preferat dintre toate astea?, o întreabă el debusolat, uitându-se în frigiderul plin cu şase-şapte borcane deschise.

– Daaaa! Cum să nu?!, se miră ea că taică-său nu ştie un lucru atât de evident.

– Care e?

– Mama, care e gemul meu preferat?

––––––

Februarie 2016

Pentru că se cam plictiseşte la „Românii (nu) au talent”, fiică-mea îşi lasă imaginaţia să zburde:

– Mama, dacă o s-avem într-o zi un lingou de aur, putem să facem forme din el?

Ştiu la ce se referă, dar mă amuză să o aud din gura ei:

– Ce fel de forme?

– Păi steluţe, inimioare… chestii d-astea!

– Desigur.

De ce să-i spulber copilului visele? 🙂

––––––

Anul trecut, fosta învăţătoarea a fiică-mii le-a promis copiilor o vizită la biblioteca şcolii, în Săptămâna Altfel. Promisiunea nu a fost ţinută (la fel ca multe altele), nici măcar Săptămâna Altfel nu a prea fost ţinută, iar Luna a rămas cu dorinţa arzătoare de a vedea biblioteca.

Anul acesta, noua învăţătoare, din noua clasei a Lunei, şi-a dus elevii la bibliotecă încă din primele zile, spre marea ei bucurie. Iar azi au avut chiar marele privilegiu, mult aşteptat şi acesta, de a împrumuta cărţi pentru acasă. Nu pot să descriu în cuvinte cât de fericită era Luna la ieşirea de la şcoală:

– Uite ce carte am luat!, s-a lăudat ea. Numai eu am ales-o pe asta, restul copiilor au luat cărţi de-ale lui Cişpirilă!

Mă ajută careva să înţeleg cine e Cişpirilă ăsta? Luna mă asigură că e un mare autor român şi zău dacă n-aş vrea s-o cred, dar nu prea pot 🙂

––––––

Martie 2016

M-am dus să-mi fac ITP-ul. Cică am un semering ciupit şi o să-mi zboare chederul în curând. Când am cerut (din ochi de Bambi) traducere pentru aceste criptice zise, mecanicul m-a privit un pic mai atent şi a reformulat:

– Lăsaţi, nu e grav.

Apoi mi-a lipit abţibildul cum că am trecut ITP-ul. O să-i comunic peste doi ani dacă a avut dreptate 🙂

––––––

Fiică-mea se uită la „Românii au talent”. O dansatoare la bară, frumoasă şi bună, în sensul pe care îl preferaţi, se caţără sus, alunecă jos, îşi desface picioarele la 184 de grade – în fine, face tot ce poate pentru a obţine suspinele bărbaţilor. În momentul în care un spectaculos şpagat aerian ne arată din toate unghiurile şi cu mare generozitate interiorul coapselor respectivei, Luna nu mai rezistă:

– Tata, trebuie să vezi asta!, îl cheamă ea pe taică-său, aflat la o ţigară pe balcon. E o doamnă acrobată care face nişte chestii prin aer… Super tare! Şi mai ales că e pe tocuri, îţi dai seama?

Şi eu care credeam că, la şapte ani, se mai descâlcesc circumvoluţionile de pe creieraş…

––––––

Tot vorbeşte TVR-ul despre „Generaţia Eurovision”, dar nu ştiu exact la ce se referă. În schimb, ştiu sigur că o pot numi pe fiică-mea „Generaţia supermarket”. La începutul selecţiei naţionale de astă-seară, de la televizor, a fost un spectacol cu muzică populară maramureşeană, care i-a plăcut Lunei:

– Uite, ăştia sunt oşeni, îi arăt eu dansatorii frumos îmbrăcaţi de pe scenă.

– Adică AUCHANI, vrei să spui, mă corectează erudita mea fiică.

Şi sunt absolut sigură că asta ar fi fost grafia din capul ei, dacă ar fi ştiut să scrie în franceză 🙂

––––––

Fiică-mea tot nu are baftă să vadă pe stadion un meci cu imn. Îşi doreşte de mult asta, să poată cânta cât o ţin rărunchii. Acum câteva zile, i-am propus lui taică-său să mergem la Giurgiu, la meciul cu Lituania. Stadion mic, oraş mic, stres mic. N-a vrut. Cică nu sunt nici măcar scaune pe stadionul ăla. Azi n-aş fi mers eu până la Cluj, să vedem România-Spania. Aşa că, adineauri, ne-am mulţumit să ne aşezăm în şir, exact ca jucătorii, şi să cântăm imnul odată cu ei. Luna a fost atât de pătrunsă de emoţia momentului încât a uitat toate versurile şi care dintre mâinile ei este dreapta, îngânând melodia şi punându-şi stânga în dreptul inimii. Dar şi tare fericită că am organizat o asemenea manifestaţie ad-hoc în familie! A mai ţopărit un pic, a mai tras un chiot, două, de bucurie, apoi s-a aşezat relaxată pe canapea şi, înainte să ceară nişte seminţe, ne-a întrebat:

– Voi cine credeţi că câştigă: Steaua sau Italia?

Deci, hai România, totuşi! 🙂

Hai, România!

Acum câteva săptămâni, mă uitam cu fiică-mea la televizor, la probele de gimnastică feminină de la Jocurile Olimpice. Ca de obicei, Luna punea multe întrebări, ba despre aparate, ba despre vârsta concurentelor, ba despre culoarea medaliilor puse în joc („E cu totul şi cu totul de aur, mama?”). Şi tot ca de obicei, îşi dădea cu părerea despre lucruri pe care nu le cunoaşte, încercând să ghicească ţările de origine ale concurentelor după felul în care arătau acestea. Bineînţeles că nu-i ieşea. Mai ales atunci când a apărut o negresă, iar Luna a afirmat, foarte sigură pe ea:

– Asta e din Franţa.

– Iar, mă, Luna?…

Unii dintre voi ştiţi de ce m-am întristat să o aud cum recidivează. Am povestit pe Facebook cum, după ce a văzut echipa naţională a Franţei la Campionatul European de Fotbal din vara asta, a tras anumite concluzii greşite. Văzusem la colţul străzii noastre un negru, iar Luna m-a tras de mână, într-un fel pe care îl credea discret:

– Mama, uite cât de negru e negrul acela!

Aşa era: omu’ era deosebit de negru. Dar ne observase observându-l. Mi-a fost tare ruşine atunci şi m-am apucat să-i ţin fiică-mii o teorie zdravănă cum că nu e frumos să se holbeze la cineva, nici să-i arate cu degetul pe cei mai diferiţi de noi, că există multe feluri de oameni pe lume, că nu e un defect să fii de altă culoare…

– Daaa, ştiu că nu e un defect, a ripostat înţelept Luna. E doar din altă ţară omul ăla.

– Din ce ţară crezi că e?

– Din Franţa, a răspuns fără nicio ezitare fiică-mea.

Degeaba a adăugat după câteva momente un timid: „Sau din Africa”, îmi era clar cam ce părere greşită îşi făcuse despre francezi. Şi mi s-a părut ciudat să descopăr că, la nici o lună după acea discuţie, încă era convinsă că francezii sunt cam toţi negri.

– Nu, Luna, fetiţa asta nu e din Franţa, ci din America, i-am povestit eu despre cea care urma să devină revelaţia ultimelor Jocuri Olimpice.

A fost tare mirată:

– Aşa arată toate americanele?

Am simţit că era momentul să o mai învăţ ceva, împotriva voinţei ei:

– Luna, am început eu plicticoasă, primii americani, adică oamenii care au locuit primii acolo, erau indieni. Îi ştii tu, ăia din Peter Pan, cu pene şi cu şef de trib.

– Aha, păru ea puţin interesată spre deloc de lecţia ce i se prefigura.

– Apoi, în 1492, au ajuns primii europeni acolo. Primul explorator cunoscut, care se spune că a descoperit America, era un italian, Cristofor Columb. Deci un alb. Apoi au tot început să vină şi alţii ca să cucerească teritorii din America. Toţi albi: englezi, francezi, olandezi…, m-am ambalat eu într-o discuţie pe care nu aveam cum să o duc până la capăt, pentru că habar nu am cine şi ce a mai cucerit pe-acolo. Cei mai mulţi au fost englezi, totuşi, m-am grăbit eu să trag un fel de linie.

Apoi am deschis (un picuţ) subiectul sclaviei pentru ca, în sfârşit, să ajung să îi explic şi de ce multe „americane” sunt negrese. Dar nu am apucat, pentru că deodată mi-a pus solemn o mână pe genunchi şi mi-a întrerupt pomposul discurs cu cel mai grav ton posibil:

– Mama, mie atâta vreau să îmi spui:

(hait!, mi-am zis eu în sine, auzind cum pune clar două puncte alea)

– Noi – România, adică – am cucerit şi noi VREODATǍ pe cineva?

Acuma vă las pe voi să alegeţi dacă să râdeţi sau nu la întrebarea asta. Eu am râs atunci. Apoi mi-am dat seama de câtă nevoie de mândrie patriotică au copiii noştri, cărora le place, încă, faptul că sunt români şi care cântă cu plăcere imnul României când îl aud sporadic pe la competiţii sportive (pentru că la şcoală nici nu se pune problema să îi pună cineva să îl intoneze). E păcat că nu avem acel sentiment de ţară pe care marile naţiuni îl au. Poate că tocmai de aceea au şi ajuns mari, de altfel, pentru că au crezut în ele, aşa cum românii nu cred să o fi făcut vreodată. La scară mare, unul dintre efecte a fost că, de-a lungul istoriei, nu numai nu am cucerit nimic, dar am şi dat altora din ceea ce aveam. Iar la scară mică şi de strictă actualitate, mă bucur că avem antrenor străin la echipa naţională de fotbal. Nu pentru că ar fi mai bun decât românii (deşi…), ci pentru că l-am văzut adineaori la televizor şi părea să creadă în echipa noastră mai mult decât noi înşine.

Astă-seară voi asculta imnul împreună cu fiică-mea. Apoi vom striga împreună „Hai, România!” şi vom lăsa televizorul deschis în timp ce ne vom vedea de treburile noastre. Facem şi noi ce putem, adică.