Jurnal de lăsat de fumat – Ziua 454

Da, e mai mult de un an (bisect!) de când nu mai fumez. Nu regret nimic, nu am nicio poftă, nici măcar nu mai visez noaptea că sunt prinsă fumând, cum mi s-a întâmplat de două ori la început şi credeam că o să mă bântuie coşmaruri tematice pentru tot restul vieţii mele. Pot sta liniştită în locuri afumate, bărbatu-meu fumează alături de mine, am ţigări în casă şi brichetă în geantă. Nu se ştie niciodată când ai nevoie de foc şi doar n-o să mă întorc acum la iască şi cremene, doar pentru că nu mai fumez. Nu ştiu cum a reuşit acel medicament-minune, Champix, să mă spele pe creier, dar iată că a funcţionat.

Şi nu, nu m-am transformat în apostol al lăsatului de fumat. Doar atunci când trec pe lângă nişte oameni chirciţi de frig, pe la uşa vreunui local sau a unui loc de muncă, ducând la gură, cu degetele înţepenite, o ţigară tremurândă – doar atunci, deci, simt nevoia să le spun că pot suna cu încredere la numărul de telefon scris pe pachetele de ţigări. Sunt mulţi oameni care şi-ar dori ajutor să se lase, dar sunt neîncrezători în şansa de reuşită a programului Stop Fumat. Iar eu sunt dovada vie că acel program dă rezultate bune.

În plus, am calculat astăzi şi câţi bani am economisit nedându-i pe minimum un pachet de ţigări pe zi: spre 7.500 lei. Plus cam o treime din costurile de încălzire pe timpul iernii. Pentru că fumam, evident, cu geamul deschis, indiferent de anotimp. Şi am repartitoare de căldură. Echivalentul unei vacanţe elegante în Grecia, aş zice (se aude, domnu’? la vară NU mai vreau în Bulgaria, avem bani de mai bine!).

Singurul amănunt uşor deranjant este luatul în greutate. Vreo 10 kile am pus pe mine. Mai concret, 14. Majoritatea în zona taliei, de a trebuit să-mi cumpăr câteva haine noi. Ceea ce, hai să recunoaştem, nu este chiar atât de neplăcut! Restul kilogramelor, le-am pus bine unde le-am pus. Nu intru în detalii, să zicem doar că nu mai am nevoie de implanturi în niciun loc la modă. Mă consolez cu asta în aşteptarea momentului în care voi reveni la silueta mea obişnuită. Pentru că am dat eu jos ditamai surplusul de peste 50 de kilograme după ce am născut, n-o să mă încurc acum cu un mizilic de 14, nu-i aşa?

Publicitate

M-am săturat de publicitatea fricii

– Mama, mai ţii minte reclama aia la Penny, cu Moş Crăciun care te aşezai în poală la el şi îţi dădea cadouri?

– Da, îi confirm eu că nu am uitat simpaticele spoturi legate de Campionatul European de Fotbal din vara viitoare.

– Se găseşte undeva în realitate chestia aia?

– De ce?, mă abţin eu să pufnesc în râs, pentru că sunt curioasă să aud ce perle mai scoate.

– Să se ducă şi tata să câştige o excursie unde vrea el pentru trei persoane.

Până aici m-am abţinut. Pufnesc în râs. Şi sunt imediat pedepsită pentru îndrăzneală:

– Sau pentru două persoane. Tu poţi să stai acasă.

Cam aceasta este relaţia dintre copii şi reclamele TV: ei ar crede tot ce aud, dacă nu ar exista părinţi grijulii (sau răi la suflet, depinde de perspectivă) să le spulbere iluziile. Ca mine.

Cel mai uşor îmi este cu reclamele la mâncare şi cel mai greu cu cele la jucării. Nefiind un copil mâncăcios, Luna nu s-a lăsat niciodată tentată de bomboanele, chipsurile şi celelalte prostii pe care le-a văzut la televizor. Am avut noroc şi cu vizita pe care a făcut-o, acum câţiva ani, cu grădiniţa, la o fabrică de croissanţi celebri din apropierea Bucureştiului. Mirosea atât de urât acolo încât am bănuiala că nu va mânca niciodată aşa ceva, chiar de-ar viziona non-stop spoturi la produsele respective. În schimb, în lunile de dinaintea Crăciunului, îşi notează pe lista pentru Moş aproape toate jucăriile cărora li se face reclamă la televizor. Şi nu ne putem opune chiar tuturor dorinţelor ei.

De când a descoperit tehnologia, sub forma tabletei şi a telefonului mobil, pe care le foloseşte din an în Paşte, o văd interesată şi de reclamele de profil. Mai întâi mi-a bătut apropouri subtile, ca atunci când s-a întors zgomotoasă (cum altfel?) din oraş:

– Mama, să vezi ce coadă mare era azi la smartfonturi!

– Serios? De ce crezi asta?

– Păi dacă costă doar un leu, e normal!

Am încercat să îi tai elanul povestindu-i cum stă treaba cu preţurile promoţionale, dar nu a prea interesat-o. În schimb, s-a arătat extrem de curioasă când a auzit un sfârşit de reclamă la televizor:

– … şi poţi câştiga câte un televizor full HD pe zi.

– Cum adică? Câştigi în fiecare zi câte un televizor? Păi nici nu ai loc unde să le pui!, s-a mirat ea, scrutând în jur, prin casă, cu un licăr de speranţă în ochi că ar găsi, totuşi, unde să pună mii şi mii de televizoare.

– Înseamnă că azi câştigi tu un televizor, mâine câştigă altcineva, poimâine altcineva…

– Cine?

Şi iar nu m-am priceput să îi răspund eficient. Aşa că a recidivat, în ziua în care a auzit o reclamă la un medicament, în care se recomanda „o tabletă pe zi”:

– Wow! O tabletă PE ZI!!! Adică în fiecare zi alta? Vreau şi eu!!!

Deci e clar că nu a înţeles nimic.

Nu-mi dau seama, însă, ce anume a înţeles din reclamele la medicamente din ultima vreme, care par să se înscrie într-un trend al publicităţii horror. Unele induc groaza că eşti praf pe dinăuntru, deşi tu te simţi bine, mersi: „Ficatul tău, asediat din toate părţile, se deteriorează, chiar dacă nu se vede la exterior”, durerile tale banale „pot ascunde o suferinţă mare a pancreasului”, iar unghiile „încarnate, îngroşate, exfoliate şi sensibile” („Ce coşmar!”) pot fi semn de „micoză care va distruge treptat unghiile”. Brrr!

Avem apoi spoturile teroriste de-a dreptul, care încearcă să ne convingă că ni se poate întâmpla oricând şi oriunde să ne pocnească o durere de cap sau nenorociri şi mai rele, pe partea opusă a corpului: „Ritmul tău zilnic poate fi afectat de o durere neaşteptată”, incontinenţa urinară „te poate lovi oriunde, în tren, în maşină, la serviciu”, iar maşina aia de spălat stricată se porneşte să meargă în stomacul tău când ţi-e lumea mai dragă, provocându-ţi frumuseţe de diaree „de cauză neinfecţioasă”. Astfel, reiese că e musai să ai la tine, dacă nu ai luat deja, preventiv, medicamente de cea mai nouă generaţie, care să conţină la coadă din ce în ce mai multe epitete de genul „expres”, „forte”, „ultra”, „power” şi altele, de n-or să mai aibă timp să spună întreaga denumire a produsului în cele 30 de secunde de reclamă, oricât s-ar grăbi actorii ăia să recite pe repede înainte.

Mai avem şi reclamele subtil de groază, care îşi taie singure craca de sub picioare prin repetitivitate obsesivă. Din cauza lor, Catena este ultima farmacie în care intru în căutarea unui medicament, abia după ce am epuizat toate celelalte lanţuri farmaceutice sau farmacii independente de pe raza cartierului. Şi promit aici, cu martori, că nu voi cumpăra niciodată Ibusinus. Niciodată, niciodată!

Acum câteva luni, a existat o propunere în Parlament, de interzicere a reclamelor la medicamente, pe motiv că duc la supra-medicaţia populaţiei, după ureche. Eu m-am bucurat, dar proiectul a fost respins de către Preşedinte – el a înţeles că, dacă dispar aceste reclame, dispar şi televiziunile româneşti: aproximativ două treimi dintr-un calup publicitar pe timp de iarnă este asigurat de companiile farmaceutice. Deci ştiu că nu avem cum să scăpăm de reclamele la medicamente. Da’ măcar să le facă mai puţin teribile? Să nu mai animeze pancreasul ăla amărât de-mi dau lacrimile când mă gândesc la suferinţa lui?

De altfel, animaţiile mi se par contra-productive şi în alte industrii. Monstruleţii de sub capacul WC-ului îmi provoacă empatie, mai degrabă, decât dorinţa de a scăpa de ei. Şi ce să mai spun despre omuleţii aceia drăguţi cu viaţă proprie, ocupaţie şi copilaşi, pe care suntem îndemnaţi să îi mâncăm, de către o fabrică de iaurturi? Niciodată nu voi comite un asemenea homicid!

În schimb, mi-am cumpărat bere Neumarkt doar pentru că ador umorul reclamelor lor. Mi-a plăcut şi am mai cumpărat o dată, doar că nu am mai găsit cutii la colţul blocului, ci numai sticla aia de plastic, muncitorească. Am luat-o cu jenă de pe raft şi am încercat să o deschid pe şest acasă, dar ochiul vigilent al fiică-mii m-a zărit:

– Nuuuu! Nu te las să bei! Din astea beau beţivii ăia care dorm pe trotuar!

Avea dreptate. Dar berea a fost bunicică şi la PET. Deci iată un exemplu de campanie reuşită, fără teroare şi cu mult umor!

În încheiere, ţin să mulţumesc pe această cale echipei care se ocupă de imaginea Orange. Deşi am mobil de pe vremea când au apărut în România, sub numele de Dialog, nu am fost niciodată abonată la ei. Dar reclamele lor mi se par printre cele mai bune de pe piaţă şi îmi produc deseori bucurii sincere, aşa cum am păţit de Crăciun. Eram în bucătărie, găteam cu oareşce tristeţe şi, deodată, am auzit o melodie la pian, cântată la patru mâini. Am ţâşnit spre televizor:

– S-a întors?!, nu mi-a venit să-mi cred ochilor înlăcrimaţi de emoţie.

Da, se întorsese: Milidge nu mai era singură, Doig cânta alături de ea, ziua mea a devenit mai frumoasă.

Jurnal de lăsat de fumat – Sfârşit

A trecut mai mult de o lună de când nu mai fumez. Ştiu că unora nu li se pare mare lucru, dar un fumător veteran, ca mine, înţelege cu siguranţă că este, de fapt, o mare realizare.

În ultimele două săptămâni, am redus treptat medicaţia, iar săptămâna viitoare o termin complet. Nu am simţit nici un efect advers, nici o schimbare de dispoziţie, nici o tentaţie de a fuma. E drept, mă gândesc, încă, deseori la fumat. Vechile obiceiuri nu au cum să dispară dintr-odată şi ştiu că voi mai avea o vreme reflexul de a mă duce să fumez o ţigară după fiecare masă, de exemplu. Dar pofta nu mai există. Când mă gândesc la ţigări e cam la fel cu amintirea unui fel de mâncare extraordinar, pe care l-am mâncat odată, într-o vacanţă, departe; mi-a plăcut la nebunie şi îmi voi aminti de el toată viaţa, dar ştiu că nu e posibil să îl mai mănânc vreodată exact pe acela, pentru că timpul nu poate fi dat înapoi.

Într-o noapte, mi s-a întâmplat şi ceea ce mă avertizaseră toţi foştii fumători. M-am trezit cu o ţigară în mână şi cu un muc în scrumieră şi m-a apucat o teamă teribilă că m-am apucat din nou să fumez, fără să îmi dau seama. Dar era doar în vis. Subconştientul ăsta şmecher al meu a încercat să se consoleze cu o ţigară onirică (ba chiar două!), dacă a văzut că eu nu îi mai dau nimic real. Cică voi mai visa asta mult şi bine…

O să închei aici jurnalul, pentru că nu cred că vor mai interveni schimbări. M-am hotărât să nu mai fumez şi nu voi mai fuma. M-aş bucura să aud că am fost de ajutor cuiva care s-a lăsat de fumat, la rândul lui, prin intermediul programului Stop Fumat. Şi îi sfătuiesc şi pe nehotărâţi să încerce, pentru că nu au nimic de pierdut. Mai ales pe cei care îşi propun ca rezoluţie de Anul Nou să renunţe la ţigări – cu medicamente pare mult mai uşor. Nu ştiu dacă din ianuarie vor fi aceleaşi condiţii, legile se schimbă de la an la an, dar acum, în decembrie, programul funcţionează foarte bine şi există stoc de medicamente gratuite. Trebuie doar să daţi un telefon la 08008STOPFUMAT (0800878673). Până şi apelul e gratis, de ce să nu încercaţi?

CONTINUAREA AICI.

Jurnal de lăsat de fumat – Ziua 26

Ca urmare a unor plângeri sosite la poşta redacţiei, trebuie să vă ţin la curent, pe scurt, cu progresele mele în lupta cu nicotina. Adică mă întreabă lumea pe stradă şi la telefon dacă mai fumez, ba chiar şi soacră-mea m-a sunat pentru un spoiler, cică are o prietenă care se tot uită degeaba pe blog de o vreme încoace. Ca să nu mai vorbesc despre fostul meu coleg de liceu, în prezent aprig luptător antitero, care îmi mai bagă câte un „blajin” mesaj motivaţional de tipul: „Nu-mi vine să cred că ai fumat! Să nu mai faci aşa ceva!!!” Deci, îmi permiteţi să raportez… răspunsul e… nu. Nu mai fumez.

În ultimul articol, cel din ziua a zecea, v-am povestit că am fumat imediat cum am rămas singură acasă. După aceea, de la o ţigară seara, înainte de culcare, am „progresat” la două pe zi (una şi la cafeaua de dimineaţă), apoi la patru. I-am mărturisit doctoriţei nemulţumirea mea că sunt slabă şi temerea că, în ritmul acesta, voi ajunge din nou să fumez regulat. M-a asigurat că nu e grav, la urma urmei, era un mare progres să ajung de la douăzeci la doar patru ţigări pe zi. Mi-a dat medicamentele pentru următoarele două săptămâni şi m-a rugat să îmi fixez un nou termen pentru renunţarea definitivă.

Dar nu a mai fost nevoie. De cum m-am întâlnit din nou cu prietenul meu, în weekend, am renunţat complet la fumat. Şi aşa am rămas până azi, chiar şi când sunt singură. În total, nu am mai fumat deloc de unsprezece zile, fără nici cel mai mic regret.

Ca bonus pentru hotărârea mea, se pare că am scăpat şi de alte dependenţe, la pachet cu fumatul. Cafeaua de dimineaţă are, pur şi simplu, un gust atât de rău încât nu mai beau decât ocazional; din cauza asta, acum dorm mai mult, dar cred că e doar o fază. Berea de seară (un panaché din acelea cu un strop de alcool şi multă aromă chimică de grapefruit sau lămâie) rămâne nebăută pe jumătate, pentru că şi gustul ei era asortat cu nicotina. Iar pentru jocurile pe calculator – ocupaţie care mi-a mâncat ani din viaţă – nu mai am nici tragere de inimă, nici timp. Pentru că acum stau la calculator strict cât am treabă acolo, şi nu ca pretext pentru încă o ţigară, şi încă una, şi încă una…

Pofta de mâncare resimţită în primele zile a revenit la normal, deci probabil că nici şansa să mă îngraş nu o am, deşi vine iarna şi tare mi-ar prinde bine nişte kilograme în plus! Am avut şi curajul de a merge la restaurant, la un loc cu fumătorii, şi tot n-am simţit nici o poftă. Singura reminiscenţă a fumătoarei din mine este un reflex condiţionat de care încă nu am scăpat: salivez la auzul cuvântului „ţigară”. Iar acum, când scriu şi sunt nevoită să mă gândesc la subiectul ăsta, înghit în sec cu o frecvenţă de m-ar invidia orice Saint-Bernard. Dar e doar un reflex inconştient. Am încă ţigări în sertar, lângă mine (ssst! să nu-i spuneţi doctoriţei!) şi absolut nici o tentaţie să mă ating de ele.

Bărbatu-meu nu a fumat nici el, deloc, încă din a opta zi de tratament, aşa cum scrie la carte. În schimb, are o poftă foarte puternică dimineaţa, la cafea, şi îi cam sare ţandăra din orice. M-am întâlnit cu angajaţii lui din grupul de şoc (cei care au luat pastile odată cu noi) şi i-am avertizat pe jumătate în glumă:

– Aveţi grijă, că e cam nervos în ultima vreme.

Mi-au răspuns cu atâta resemnare amărâtă în glas încât am regretat pe loc tonul glumeţ:

– Nouă ne spui…

Uitasem că ei stau cu el mai mult timp decât mine.

Apropo de ceilalţi, rata succesului e de peste optzeci la sută, aş zice. Cel mai tare s-a dovedit a fi muncitorul de la bărci: ziua a opta a zis, ziua a opta a fost. Nici o poftă şi nici un regret, deşi înainte suda ţigările. Ceilalţi doi băieţi au renunţat şi ei total, dar par cam supăraţi, mai ales acela care trebuie să facă frecvent drumuri lungi cu maşina, iar ţigara este, după cum bine ştim, un sprijin util chinuitului şofer român. Numai secretara lui bărbatu-meu nu a reuşit să le lase complet, mai fumează şi acum cinci-şase ţigări pe zi, dar speră să le reducă de tot. Ea s-a plâns şi de ceva efecte adverse, ca greaţa şi visele complicate.

Puţină greaţă am început să simt şi eu, de câteva zile încoace, imediat cum iau pastilele. E vagă şi durează un minut, două, dar cred că a venit momentul să reduc şi tratamentul. Aşa că mâine, când e întâlnirea de control cu doctoriţa, îi voi cere acordul să mă las şi de Champix. Ca la orice medicament care acţionează asupra psihicului, şi tratamentul acesta trebuie întrerupt treptat, şi nu brusc. Sunt puţin speriată de perspectiva de a rămâne, în curând, fără acest sprijin medical, dar sper să reuşesc şi singurică să mă abţin de la a-mi mai bate joc de sănătatea mea. Şi de banii mei. Apropo, ştiţi ce cizme mişto mi-am luat cu banii de ţigări pe vreo trei săptămâni?…

 

CONTINUAREA AICI.