Cronică de film: Ştrumpfii – Satul pierdut

Varianta pentru tătici:

Nu vă duceţi.

Varianta pentru mămici:

Am auzit despre lansarea unui nou film cu micii omuleţi albaştri cu ocazia lansării colecţiei de jucărioare de la Mega Image (SPOILER: jucărioarele alea, popz cred că le zice, nici măcar nu se regăsesc toate în film, multe sunt o invenţie de marketing). Nu mi-a trecut atunci prin cap că voi ajunge să-l văd, având copil de opt ani şi ştiind că filmele trecute păreau să se adreseze unei categorii de vârstă mai mici. Spre surprinderea mea, însă, copilul celălalt din familie, tăticul (47), a insistat să mergem la cinema şi… ne-am dus. Astă-seară. Noi şi încă vreo douăzeci de familii cu copii, de era sala pe jumătate plină, cum nu am mai văzut de multă vreme la vreun film.

Presupun că, dacă mersul la acest film ar fi fost ideea mea, bărbatu-meu ar fi ieşit pur şi simplu din sală după primul sfert de oră, când a devenit clar că nu e pentru noi. Aşa cum a făcut la Snoopy. De fapt, a şi propus la un moment dat, timid, dar excedat, să ne aşteptăm copilul pe hol. Pentru că nu-mi terminasem nachos-ul, m-am opus. Dar nu mi-a fost uşor.

Acţiunea filmului, uşor idioată, este clar pentru copii mici. Efectele vizuale, nu. Mi s-a părut filmul cel mai agresiv din punct de vedere vizual pe care l-am văzut până acum. Nu numai că toate scenele sunt colorate violent de viu (Trolii poate părea film alb-negru, prin comparaţie, sau roz-negru, ca să fim riguroşi), dar şi dinamica este de-a dreptul ucigătoare, viteza cu care se mişcă imaginile alea pe ecranul uriaş şi cu care vin, din când în când, spre spectatori, datorită unui 3D de altfel binişor realizat. Dacă mai adăugaţi şi sonorul mult prea tare din sala de cinema de la Sun Plaza (iar eu sunt aia care dă rock-ul la maximum în maşină, nu vreo Mimosa pudica sonora), atunci aveţi toate motivele să NU vă duceţi copiii prea mici acolo.

De fapt, chiar vă rog pe voi, părinţii de copii mici, să nu-i mai duceţi deloc la cinema până nu sunt pregătiţi pentru aşa ceva. Astă-seară, cam juma’ de sală se foia şi comenta, evident din cauză că plozii nu erau interesaţi de ceea ce se întâmplă pe ecran. O să vină un moment pentru toate, dragi părinţi grăbiţi, nu trebuie să îi forţaţi să facă lucruri înainte de a ajunge la vârsta necesară. Dacă îi ştiţi că nu au răbdare să stea o jumătate de oră nemişcaţi în faţa televizorului din spaţiul familiar de acasă, de ce credeţi că ar putea sta de trei ori mai mult în faţa unui televizor mult mai mare, în întuneric şi înconjuraţi de necunoscuţi, într-un vacarm teribil? Sau dacă îi duceţi la cinematograf şi constataţi că nu le place, ieşiţi de acolo şi nu îi chinuiţi în continuare, nici pe ei, nici pe ceilalţi spectatori.

E drept, probabil că sunt mai subiectivă acum, deoarece am avut parte astă-seară de o situaţie pe care nu am mai întâlnit-o până acum. Pe rândul din spatele nostru, a fost agitaţie mare mai tot filmul. Se auzeau o fetiţă care vorbea tare şi nu stătea locului şi un bebeluş care tuşea a măgărească şi mai plângea şi el din când în când. Pentru că sunt mamă şi, mai mult, una care nu are cu cine să-şi lase copilul atunci când iese în oraş, am toată înţelegerea faţă de astfel de situaţii. Dar nici nu am deranjat niciodată pe nimeni pe unde am fost cu fiică-mea. Ori am renunţat să mai ies, dacă ştiam că nu era un loc potrivit pentru ea. Mama de astă-seară, însă, nu părea a avea vreo jenă socială, astfel încât îi răspundea şi ea copilului în gura mare, purtând conversaţii lungi şi pe alocuri răstite în spatele nostru. Spre sfârşitul filmului, fetiţa evident complet dezinteresată de film a început şi să plângă, moment în care mama ei s-a răstit şi mai tare la ea (fetiţa fugise la câteva locuri depărtare, spre marginea rândului), să se potolească şi a adăugat cu patos:

– Futu-ţi gura mă-tii că nu te mai iau nicăieri!

Desigur că m-am întors la ea şi m-am răstit şi eu să tacă, pentru că nu toţi suntem dornici de limbaj de mahala. Mama nu a mai înjurat, copilul a suferit sonor până s-a terminat filmul, iar eu am aşteptat să se aprindă lumina în sală pentru a vedea ce hal de femeie este aia. Aveam dreptate cu mahalaua: trei piţipoance de genul celor care ies de la salonul de înfrumuseţare doar ca să intre la shopping prin magazinele de fiţe din mall, cu tenul mai închis la culoare şi asta nu de la solar, una cu o fetiţă de maximum trei ani, frumuşică foc şi alta cu o fetiţă mult mai mică, adormită în braţele mamei sale. Mai ştiţi poezia aia cu „Viitor de aur ţara noastră are”? Ei bine, este valabilă şi acum.

strumfi-popz

Publicitate

Invazia Pluşicăi

La fel ca 99% din populaţia Bucureştiului, noi locuim lângă un Mega Image. Atât de des ne facem cumpărăturile acolo, încât fiică-mea e prietenă cu mai toţi angajaţii. Casierei preferate, o doamnă mai vârstnică şi tare drăguţă, care lucrează doar în weekend-uri, îi povesteşte tot ce a făcut în cursul săptămânii, spre încântarea (sau nu) a cozilor de clienţi. Iar pe unul dintre băieţi, cel mai rocker dintre toţi, îl sperie cu câte un „Bau” drăgăstos oricând îl prinde. Şi îl prinde des.

Mai mult de atât, locul nostru de parcare e fix lângă ieşirea din spate a magazinului, acolo unde îşi depozitează deşeurile reciclabile. Partea rea e că era să ne ia foc maşina, în noaptea în care s-au aprins deşeurile ne-asigurate de lângă portbagajul nostru. Cine a ratat aventura mea nocturnă, cu bărbaţi neînfricaţi, cămaşă de noapte şi picior rupt, o poate citi aici. Partea bună e că, astfel, avem o sursă inepuizabilă de materie primă pentru creaţii artistice. Luăm din gunoi absolut tot ce ni se pare demn de transformat în capodoperă: carton, plastic, cutii, standuri, decoramente – tot. Cât pe ce să luăm şi o uriaşă ladă frigorifică Algida la un moment dat, scoasă temporar afară pe când se renova magazinul. Luna începuse să plângă că vrea şi ea una în casă, crezând că aşa ar avea la dispoziţie o sursă infinită de îngheţată.

Deoarece am neglijat să îi explic fiică-mii că acela e singurul loc din care luăm deşeuri, pentru că sunt curate, am păţit ieri o mare ruşine. Am fost invitate la lansarea grilei de toamnă de la Disney Junior. Adulţilor ni s-a vorbit despre noile episoade din serialele consacrate ale postului şi ni s-a ţinut un mic curs de prim-ajutor. Ambele demersuri au fost uşor inutile pentru mine. Filmele cu pricina le voi vedea oricum, pentru că Luna se uită acum aproape exclusiv la Disney Junior. Ea de-abia aşteaptă seria nouă cu drăguţa Sofia, de peste două săptămâni, iar mie îmi place, mai nou, Şeriful Callie, care e plin de întâmplări cu morale cântate, uşor de reţinut pentru copii. Şi procedurile de prim-ajutor le cunosc deja, în teorie. În practică, nu ştiu, şi nici nu vreau să aflu dacă ştiu. O singură noutate am auzit, şi anume că nu trebuie intervenit niciodată în timpul unei crize convulsive (genu’ gheaţă pe frunte sau lingură în gură), ci trebuie aşteptat până se termină. Sper să nu ne fie nici informaţia asta utilă vreodată, dar, pentru orice eventualitate, e bine de reţinut.

În timpul acesta, copiii au fost răsfăţaţi cu un loc de joacă ca în filme. Adică s-au îmbrăcat în halate albe şi li s-au pus la dispoziţie „cabinete medicale” dotate cu instrumentarul necesar pentru consultarea lui Dragonel, Oiţă, Zăpi şi Hallie. Şi s-a umplut sala de Doctoriţe Pluşici, care mai de care mai ocupată. Luna s-a implicat atât de tare în proces, încât l-a ignorat până şi pe Aurelian Temişan, prezent în calitate de tătic incredibil de arătos pentru vârsta lui. Eu i-am propus să se ducă la el şi să îi spună că e fan (spre disperarea noastră, Lunei îi place Te cunosc de undeva), dar ea m-a refuzat dur:

– Nu, pentru că ultimele emisiuni nu mi-au mai plăcut.

Şi s-a întors la auscultat, palpat şi pansat pluşuri. Dar nu pentru foarte multă vreme, pentru că, în curând, a venit la mine cu un aer victorios:

– Bagă astea în geantă! Le-am luat din gunoi!

Şi mi-a îndesat în poală două foi cu abţibilduri aproape întregi, pe care le abandonaseră alţi copii. Nu ştiu câte capete de mămici oripilate s-or fi întors spre noi, pentru că eu nu am îndrăznit să îl ridic din poală pe al meu. Totuşi, bucuria copilului la vederea capturii atârna mult mai mult în balanţă decât jena mea de a avea la uşă o mică scormonitoare de pubele. Şi am băgat abţibildurile în geantă.

Bucuria a continuat mult timp după întoarcerea acasă, mai ales că, ce coincidenţă!, aveam programare la veterinar. Câinele nostru a fost operat de curând şi trebuia dus la control. Aşa că Luna a rămas îmbrăcată cu hălăţelul (nu, nu mi l-a îndesat pe şest în geantă, ci l-a primit cinstit de la organizatori), şi-a umplut buzunarele cu toate instrumentele medicale din plastic care au avut loc, a luat câinele de lesă şi, după un defileu triumfal prin cartier, a declamat serioasă la intrarea în cabinet:

– Bună ziua, colega! Haideţi să o consultăm pe Babe!

Am avut noroc cu tematica petrecerii. Dacă ar fi fost Sofia, poate ar fi avut pretenţii la cai înaripaţi şi la iepuraşi vorbitori. Iar dacă ar fi fost Jake şi piraţii, te pomeneşti că îşi punea pălăria de corsar şi se ducea să dea asaltul prin vecini. Dar aşa, singura victimă e sărmanul câine, care trebuie să suporte acum controale profesionale dimineaţa, la prânz, seara, apoi iar dimineaţa, la prânz…plusica

 

Oare şi mămicile de marţieni ştiu mai bine ce trebuie să cumpere copiii lor?

Am citit de dimineaţă un articol care mi-a ridicat o dilemă foarte interesantă: sunt sau nu de lăudat campaniile umanitare ale unor mari firme gen Coca-Cola sau McDonald’s, în condiţiile în care, în restul timpului, corporaţiile respective sunt ocupate cu producerea unor alimente demonstrat nocive?

Atât de tare am combătut pe subiect încât m-a apucat o poftă nebună de celebrii cartofi prăjiţi ai uneia dintre companiile mai sus amintite şi m-am hotărât să fac un ocol măricel din drumurile mele de mămică responsabilă pentru a mi-i procura. Ca să nu mă simt complet ipocrită, i-am promis şi Lunei o îngheţată de acolo, cu caramel, aşa cum a mai mâncat ea o dată, acum vreun an, la un mall. Bucuria copilului a fost mare, evident. Drept urmare, am plusat şi cu invitaţia de a comanda la McDrive, pentru că nu mai văzuse niciodată aşa ceva.

După complicate artificii de trafic într-una dintre cele mai aglomerate intersecţii din Bucureşti (pofta mea era de neoprit, chiar şi la oră de vârf), am reuşit să mă strecor pe aleea îngustă din jurul magazinului:

– Ia să vezi, Luna, ce chestie interesantă o să fac acum, am incitat-o eu pe măsură ce mă apropiam de primul interfon montat la marginea drumului.

– Vă rugăm să faceţi comanda la următorul aparat, îmi taie elanul o voce robotică.

Eu am rămas cu gura deschisă, iar copilul spânzurat în centură, de cât îşi întinsese gâtul să înţeleagă şi ea ce se întâmplă afară din maşină. Bun, mă duc la următorul:

– Bună seara, cu ce vă putem servi?

– O porţie de cartofi şi o îngheţată cu caramel, vă rog.

– Deci avem o porţie mare de cartofi şi o îngheţată. Doriţi extra-topping de caramel?

– Sigur, accept eu cu resemnare tentaţia surplusului de colesterol din sângele meu (deşi nu specificasem nimic legat de mărimea porţiei) şi a celui de glucoză din sângele copilului.

– Doriţi şi o plăcinţică să meargă cu îngheţata?, continuă neabătut omul radiofonic.

Îmi regăsesc voinţa rătăcită temporar şi îl refuz. Totul până la plăcinţică!

Ne îndreptăm spre ghişeul de plată. Mă mir că nu au instalat încă şi un automat care să îţi ia banii şi că mai folosesc pentru asta învechitele fiinţe umane. La ghişeu, agitaţie mare. Mai mulţi angajaţi se grăbesc să numere câştigul şi să-mi înmâneze, pe lângă rest, un mic aparat:

– O seară plăcută în continuare!, îmi urează ei.

Le mulţumesc cu juma’ de gură, preocupată să mă dumiresc ce anume este gadgetul respectiv. Şi primul gând care mă străfulgeră este teribil: e o bombă. Ce altceva poate fi o cutiuţă mică şi neagră, cu un afişaj electronic de tip cronometru, pe care secundele se împuţinează implacabil? Demarez în trombă până la ghişeul următor. Care se află la mai puţin de zece metri distanţă, deci mă văd nevoită să şi frânez în trombă:

– Daţi-mi repede bomba calorică şi luaţi-o pe asta înapoi!

Vânzătoarea pare şi ea speriată de bombe. Scapă pe jos capacul de la îngheţată, îl ridică, se duce să ia altul, tic-tac, tic-tac… Reuşim să facem schimbul şi o întreb, curioasă, ce e cu apărăţelul:

– Ei, oftează vânzătoarea, nu durează mult, doar vreo lună mai e.

Atât de tristă părea încât nu am mai întins gluma. Presupun că fiecare secundă scursă aiurea însemna vreun bănuţ mai puţin din salariul ei.

Luna nu a înţeles nimic din dialogul nostru, dar nici nu părea s-o mai intereseze ceva în afară de pleaşca neaşteptată a îngheţatei care îi căzuse în poală. La propriu, pentru că acolo s-a dus prima linguriţă pe care a intenţionat să o înghită:

– Mama, eşti sigură că o să pot mânca în maşină?

– Sunt sigură, m-am arătat eu generoasă, cu gura plină de cartofi fierbinţi. Lasă, că spăl eu acasă!

Încurajată, fetiţa mea s-a pus serios pe treabă. După alte două înghiţituri, reuşite de data asta, mă anunţă dezamagită:

– Nu pot s-o mănânc. Ţi-am spus eu că trebuia să fi mers la mall. Îngheţata de aici nu e aşa de bună ca aia de acolo…

– Reţeta McDonald’s e aceeaşi în toate magazinele. Deci gustul e acelaşi şi aici, şi la mall, şi în tot Bucureştiul, şi în toată ţara.

– Nu te cred!, pare epatată fetiţa mea.

– Ba da. Magazinul ăsta există peste tot în lume, iar îngheţata e la fel peste tot, exagerez eu, deşi ştiu că reţetele sunt fin ajustate în funcţie de studii făcute la nivel naţional, în fiecare ţară. Cred că şi pe Marte e acelaşi gust, zâmbesc eu şiret.

– Serios?, intră Luna în jocul meu. Şi pe Saturn?

– Da.

– Şi pe Venus?

– Da.

– Chiar şi pe Pluto?

– Acolo nu cred, pentru că Pluto a fost degradată de la rangul de planetă, e doar o pietricică mai mare, acum, care se plimbă prin Univers.

– Oricum, nici eu nu te cred că e McDonald’s pe Marte, replică Luna.

Uf, m-am liniştit. Începusem să cred că am un copil complet rupt de realitate.

– Dar Mega Image e cu siguranţă şi pe acolo.

A fost rândul meu să îmi vărs cartofii în poală. De râs. Până şi un copil de nici şase ani a remarcat campania nestăvilită de ocupare a fiecărui colţişor de cartier cu vad comercial dusă de vaşnicul leu Delhaize. În mod normal, ca cititor de Orwell, orice tendinţă de monopol mă nelinişteşte. Dar astă-seară am ales doar să mă amuz la gluma Lunei. Şi să îi dau ca premiu pentru simţul umorului trei cartofiori prăjiţi. Oare cât de tare am greşit?