Este sau nu grea şcoala de astăzi?

„Matematica asta e din ce în ce mai grea, ceea ce mi se pare normal, mă aşteptam la asta, dar m-aş fi aşteptat să fiu şi eu din ce în ce mai deşteaptă, şi nu sunt, nu ştiu de ce…”

Cuvinte spuse, plângând, de fiica mea după ce a primit prima ei notă mai mică (un 7), la un test de matematică din clasa a cincea. Şi m-au durut cuvintele ei, şi am plâns şi eu. Pentru că nu am copil prost, din contră. Chiar şi la şcoală are aproape numai note de 10. Dar ţine din ce în ce mai greu pasul cu programa de azi, la materiile pentru care nu are o înclinaţie sau o pasiune deosebite. Iar notele acestea vor atârna, în câţiva ani, într-o balanţă după care va fi judecată de un computer şi repartizată la un liceu.

Am observat de mult acest aspect care decurge din dificultatea excesivă a şcolii: inocularea în creierul copiilor a ideii că ei sunt proşti şi incapabili, pentru că nu reuşesc să înţeleagă ceea ce li se impune să înveţe. Am văzut mulţi copii sclipitori, din generaţia fiică-mii, pierzându-se pe drumul şcolii. Copii isteţi şi exuberanţi, cu încredere în ei, care la grădiniţă zâmbeau larg şi făceau vitejii, şi care ajung, după câţiva ani la şcoală, trişti, şi terni, şi temători. Pentru că profesorii le spun mereu că sunt proşti, îi critică la orice greşeală, în loc să-i încurajeze la orice reuşită, şi pentru că întotdeauna vor exista pe lângă ei câţiva copii (nu mulţi) care vor reuşi să înveţe bine, să rezolve toate problemele, să înţeleagă lucruri peste vârsta lor. Am fost un astfel de copil, de altfel, ştiu prea bine că se poate şi aşa, să fii cel mai bun la toate, însă acestea sunt excepţii. În plus, nici nu cred că mi-a folosit în mod special mai târziu teancul de diplome, aş prefera să mi se fi pus baze mai sănătoase dezvoltării emoţionale, decât celei cognitive, să mă pot integra mai uşor în viaţa de după şcoală, să ştiu să fiu mai fericită.

Aşa că, acum, sunt hotărâtă să stau neobosit în spatele fiicei mele, să o sprijin atunci când greutăţile o dezechilibrează, să o asigur că nu e proastă doar pentru că nu ştie să rezolve un exerciţiu cu fracţii şi să o ajut, cât mai pot şi eu, ca data viitoare să ştie, naibii, şi exerciţiul ăla. Însă problemele de sistem pe care le avem acum, în învăţământul din România, nu se pot rezolva toate aşa…

Se vorbeşte foarte mult zilele acestea despre manualele şcolare, prea complicate şi cu prea multe greşeli, despre materiile în plus sau neadaptate nevoilor lumii moderne şi vârstei copiilor, despre programa gândită strâmb şi despre cadre didactice care predau greşit. Sunt lucruri pe care unii dintre noi le-am observat, analizat şi reclamat încă de când copiii noştri au luat primul contact cu şcoala. Pentru părinţii implicaţi, ca şi mine, în dezbaterea publică pe această temă, nu este un subiect nou. Şi nici nu ni se pare o prostie faptul că Ministerul Educaţiei a lansat ieri un sondaj prin care doreşte să afle părerea părinţilor asupra numărului de ore petrecute de elevi la şcoală şi materiile care sunt în plus sau, din contră, neglijate în programa de azi (dacă nu l-aţi văzut încă, el se află aici). Pentru sindicaliştii profesorilor, este o tragedie că MEN a îndrăznit să ceară şi părerea amărâţilor de părinţi. Şi de-abia aştept să văd ce spume la gură vor face când li se va cere şi părerea elevilor, după cum şi-a anunţat ministerul intenţia.

Şi mai există o categorie de oameni care ironizează acest demers: cei care NU au copiii la şcoală acum. Cu părere de rău, dar eu chiar cred că nu poţi judeca cu adevărat profund un fenomen, oricare, pe care nu îl cunoşti nemijlocit. La fel cum nu poţi fi şi bărbat, şi specialist în alăptare, de exemplu, sau femeie empatică cu o durere de prostată, cred că nu poţi să ai o părere argumentată asupra unui manual dacă nu ai un copil care să îl fi folosit recent. Dar dacă ai şi copil şcolar, şi educaţie serioasă, şi nişte studii teoretice în domeniul psiho-pedagogiei, cum am norocul (sau ghinionul…) să fi urmat eu înainte să devin mamă, atunci chiar că îţi permiţi luxul de a afirma că ceea ce se întâmplă acum cu manualele româneşti este un dezastru.

În clasa pregătitoare, de exemplu, deşi în teorie ar trebui doar să pregăteşti copiii pentru şcoală, relaxat, fără manuale şi fără teme, am cumpărat o groază de cărţi şi culegeri, s-au predat sisteme de ecuaţii cu două necunoscute, s-a impus participarea la concursuri grele, iar copiilor li se dădeau teme multe. Desigur, am avut ghinion de o persoană care nu era cu adevărat învăţătoare şi de o şcoală prost manageriată, însă ştiu sigur că astfel de lucruri se întâmplă cam peste tot. În clasa întâi, începusem să adun, într-un grup pe Facebook, perlele întâlnite în manualele fiică-mii – alt lucru de neimaginat pentru mintea mea: cum să editezi manuale cu greşeli flagrante, în condiţiile în care manualele acelea sunt literă de lege pentru copii, sunt primele modele de învăţătură pe care pun ei ochii? Ce exemple le dai? Mai mult de atât, şi în al doilea an de şcoală am avut ghinionul unei învăţătoare care nu era chiar bună, din moment ce nici măcar nu observa greşelile cu pricina.

În clasa a treia am mutat copilul la o mică şcoală privată, iar acela a fost momentul în care am încetat să mai citesc manualele. Era multă suferinţă inutilă în demersul acela, de fiecare dată când deschideam unul, vedeam cel puţin o greşeală, fie ea de scriere, fie de formulare, de logică sau de adaptare la capacitatea de înţelegere a copiilor. Doar când mă ruga copilul în mod expres să îl ajut la vreo temă mă mai uitam pe manuale (şi atunci, inerent, mă enervam din nou). În cei trei ani scurşi aşa, încercând să ignor ceva ce, oricum, nu puteam schimba, m-am mai detaşat de subiect şi am renunţat să mai alimentez pagina aceea de Facebook. Însă a început clasa a cincea, şi atunci…

La gimnaziu este, pur şi simplu, dezastru. Sunt 15 materii în clasa a cincea, şi la fiecare există cerinţe disproporţionate, comparativ cu capacităţile fizice, psihice şi cognitive ale copiilor. Orarul unei zile poate arăta aşa: română, matematică, istorie, geografie, engleză, franceză. Sunt zile cu 7 ore de şcoală, după care copilul vine acasă şi mai are 2-3 ore de teme, plus lectura obligatorie, care nu e întotdeauna din cărţi plăcute cititorului sau măcar de înţeles pentru el. Iar de câte ori m-am plâns de dificultăţile materiei predate la a cincea, de materia stufoasă, exprimată cu ajutorul unor cuvinte multe şi imposibile, mi s-a spus că încă nu am văzut ce e mai rău, că materia de clasa a şaptea depăşeşte cu mult orice imaginaţie.

E adevărat, am văzut manual de biologie de-a şaptea care pare curs de facultate de medicină. Oare care e sensul acelui manual, impus unor copii care, mulţi dintre ei, nici măcar nu ştiu precis cum au ajuns pe lumea asta sau cum să se protejeze de boli sau să dea un prim ajutor, de exemplu? De ce sărim etape, la ce ne trebuie analiză matematică şi învăţare pe dinafară, cum credem că îi pregătim pentru viaţa reală pe nişte copii care nu vor şti lucruri esenţiale la absolvire? Cum să micşorăm procentul acela uriaş de analfabeţi funcţionali, dacă în loc să îi învăţăm pe copii să citească un text şi să dezbată împreună ce au înţeles din el, le impunem memorarea unor analize literare complicate, scrise cândva de nişte critici pretenţioşi şi prăfuiţi? Şi cum să ne mai înţelegem între noi, în viitorul apropiat, dacă în loc să îi învăţăm pe copii să scrie corect româneşte, îi forţăm să cunoască zeci de trăsături şi categorii gramaticale inutile oricui altcuiva decât lingviştilor?

Simt că aş putea scrie la nesfârşit pe acest subiect. Atunci când vorbesc despre şcoala de astăzi, şcoala pe care copilul meu este obligat să o facă, mă ia întotdeauna valul emoţional al frustrării că nu pot face mai mult, că nu pot schimba în bine ceea ce se vede de la o poştă că este fundamental greşit (afară de cazul în care ai ochelari de cal sau eşti rău intenţionat). O să mă opresc din scris aici, dar vă las mai jos exemple din manuale, ilustrative pentru ceea ce am afirmat aici. Judecaţi şi singuri, vă rog, care poate fi răspunsul la întrebarea din titlul articolului.

––––

Primul lucru pe care îl citeşte un copil de 10 ani când deschide manualul de TIC de a cincea. Faceţi, vă rog, exerciţiul de a da definiţia fiecărui cuvinţel de pe pagina asta. Apoi, dacă aţi reuşit (dar sigur nu veţi reuşi), încercaţi să vă închipuiţi că sunteţi un copil care încă vă amuzaţi când faceţi pârţuri ca de cea mai bună glumă, vă vine mai uşor să ziceţi „bărărean” sau „barmanist”, în loc de „barman” şi, ceea ce e cel mai important, nu aţi văzut în viaţa voastră un PC, doar telefoane şi tablete (cel mult). Ah, şi verificaţi dacă ştiţi ce înseamnă TIC. Sau câţi copii ştiu că înseamnă Tehnologia Informaţiei şi a Comunicaţiilor. Dar oare ce e aia „tehnologie”, ştie cineva?

––––-

Am deschis la întâmplare manualul de matematică al fiică-mii din primul semestru de clasa a cincea. Ea ştie acum să rezolve aproape toate exerciţiile de acolo, dar pentru mine multe sunt limbă străină (şi am absolvit un liceu de matematică-fizică cu pretenţii, printre cei mai buni elevi). Şi mă întreb cât timp de acum înainte va mai şti şi ea să le rezolve… Ia să vedem, câţi dintre voi aţi făcut în ultima săptămână, hai lună, ca să fim generoşi, calcule cu fracţii cu numere în baza 10? Poate la piaţă, când aţi vrut să comparaţi preţul pătrunjelului de la prima tarabă cu cel de la ultima, nu-i aşa? Sau când v-a propus şeful o mărire de salariu, în timp ce vă cerea să faceţi mai multe ore suplimentare, iar voi încercaţi să calculaţi dacă vrea să vă păcălească sau vă plăteşte echitabil?

––––––––-

Eleva Esmeralda dintr-a şaptea primeşte drept temă ceea ce primesc toţi copiii ţării ăsteia la vârsta ei, şi anume să scrie o compunere despre poezia „Scoica” a lui Ion Pillat. Problema este că nu i se cere să citească poezia, să încerce să o înţeleagă şi să pună pe hârtie, cu cuvintele ei, gândurile şi (eventualele) emoţii pe care i le-a cauzat lectura, ci să facă o analiză literară pe care, evident, nici nu o înţelege, nici nu e nevoie să o facă. Mai mult, ştie că profesorul îi sancţionează la notă pe cei care nu folosesc limbaj de specialitate, aşa că Esmeralda se duce (unde altundeva?) pe net şi întreabă pe site-uri făcute special pentru aşa ceva. Iar săritorul Jorge843 o ajută prompt. Remarcaţi, vă rog, limbajul de lemn al răspunsului, evident copiat, la rândul lui, de la generaţii anterioare de nefericiţi care au trecut prin aşa ceva. Şi mai remarcaţi şi multitudinea greşelilor gramaticale, de ortografie şi de aşezare în pagină, pe care le face savantul Jorge843. Pentru că fix aceste lucruri, atât de folositoare de fapt, nu l-a învăţat nimeni.

De curiozitate, poezia este următoarea – una frumoasă, după părerea mea, care vorbeşte de nostalgia copilăriei, visare şi departe şi despre care s-ar putea scrie multe cu sufletul, nu cu copy/paste, însă poate nu chiar potrivită pentru 12 ani:

Scoica

de Ion Pillat

Din ţara fabuloasă cu crânguri de polip,
Cu flori ca pietre scumpe încremenind pe stâncă,
Pe-un ţărm, pe care valul îl bate şi-l mănâncă,
Copil, zarii o scoică zvârlită pe nisip.

O, de-aş putea în mine din nou să înfirip
Fiorul de atuncea, mirarea mea adâncă
De-a prinde-n scoica mută ca o şoptire încă
De ape nevăzute, de valuri fără chip;

Şi noaptea, cu urechea pe scoică, depărtat
Să tot aud, pe plaja tăcută a visării,
Urcând, urcând vuirea şi murmurile mării…

Dar ce copil de veghe la geamul alb de stele,
Va fi, purtându-mi versul în suflet încrustat,
Misterioasa scoică a nemuririi mele?

––––––

Aici avem „umpicuţ” de fizică de clasa a şaptea. Ceea ce poate explica de ce nu ştiu tinerii din ziua de azi că pot muri dacă ating firele de înaltă tensiune sau de ce traversează ca boii prin faţa unei maşini care ar trebui să le fie evident că nu are distanţă suficientă să frâneze la timp. Iar exemplele de lucruri cu adevărat utile pe care le-ar putea învăţa copiii noştri, în loc de hieroglife absurde, pot mult continua.

–––––-

Şi am lăsat la desert testul acesta de biologie pentru clasa a şaptea, care a circulat zilele trecute pe net şi care mi s-a părut de-a dreptul delicios. Vă daţi seama că e ca şi rezolvată problema crizei medicilor de la noi, e suficient să ne ducem la un copil dintr-ăsta de 12-13 ani, să îl rugăm să ne diagnosticheze?

Atât.

Publicitate

Pas cu pas, de-adevăratelea

Domnul Petru are 58 de ani şi un rucsac de vreo 14 kile, cu care a plecat în spate de la Iaşi la Atena (Grecia). Pe jos. Şi-a propus să facă drumul acesta pentru a atrage atenţia asupra unor necesităţi ale societăţii noastre: o finanţare suficientă a învăţământului şi a investiţiilor în cunoaştere şi cercetare, precum şi primenirea clasei politice actuale, dovedită drept incapabilă să ne conducă spre mai bine. Are, de altfel, şi un steag tricolor la el, pe care şi-a scris obiectivele:

  • 6% pentru învăţământ
  • Fără penali în funcţii publice

Şi mai are un obiectiv domnul Petru: înfiinţarea unei biblioteci de filosofie şi de limbi clasice şi orientale la Iaşi. Doar că textul ăsta era cam lung să încapă pe galbenul tricolorului, aşa că nu l-a mai scris acolo. Dar dorinţa o poartă mereu în suflet cu el. Pentru că domnul Petru crede că democraţia este baza ideală a oricărei societăţi, iar primele texte ale democraţiei s-au scris în greaca veche. La fel, filosofia este cea care dă naştere gândirii critice, indispensabilă oricărei democraţii, iar marile filosofii ale lumii tot în marile limbi clasice au fost scrise – iar aici domnul Petru include greaca, latina, chineza şi sanscrita. A fost o vreme când visa la construirea unei universităţi dedicate, tot la Iaşi, în care să se înveţe aceste limbi. Şi a unui institut de cercetare la care să se poată angaja absolvenţii acelei universităţi. Dar erau vise prea îndrăzneţe. A rămas doar cu cel al bibliotecii. Şi a pornit-o la drum.

Toată viaţa lui a fost împărţit domnul Petru între iubirea de filosofie şi nevoia de bani. A renunţat la facultatea de filosofie pentru a se duce în Valea Jiului, să se angajeze în mină. Şcoala îl dezamăgise, i se părea că mai mult îi îngrădea educaţia decât i-o dezvolta. Iar în mină auzise el că erau cele mai mari salarii din ţară. Şi chiar erau mari. Dar şi munca pe măsură. Căra în braţe bolovani de lut de 40 de kilograme, pe scările verticale dintre abataje, şi trunchiuri groase de copac pe umăr, pentru fixarea tavanelor. În mină şi-a făcut, de altfel, condiţia fizică pe care o are şi azi, cea care îl ajută, printre altele, să facă la aproape 60 de ani un drum de 2.100 km pe jos, cu un rucsac greu în spate. Banii câştigaţi în Valea Jiului s-au dus preponderent pe cărţi. Vreo 700 de cărţi şi-a cumpărat domnul Petru în anul acela cât a muncit acolo. O consideră şi în ziua de azi investiţie – în minte, suflet şi vise. Cea mai importantă dintre toate.

Şi armata i-a folosit la ceva domnului Petru. Deşi nu i-a fost uşor nici acolo, nu o consideră timp pierdut, deoarece i-a format rezistenţa fizică şi la stres, disciplina de viaţă, poate şi simţul umorului un pic, cu hazul de necaz pe care îl faci, vrei nu vrei, atunci când eşti un răcan filosof pus să îndeplineşti sarcinile acelea absurde ale superiorilor şi veteranilor. Dar spiritul liber nu i l-au putut distruge nici şcoala comunistă, nici munca grea din mină, nici armata. Aşa se face că, pe la jumătatea anilor ’80, domnul Petru a simţit că se sufocă aici. Că trăieşte într-o colivie care a devenit prea strâmtă pentru el. Şi a hotărât să plece.

Pentru început, urma să facă înconjurul lumii. Apoi o mai vedea. Îşi dorea în special să vadă India şi China, ţări care îl fascinau cu culturile lor. Însă era o utopie să visezi la aşa ceva într-o ţară din lagărul comunist, cu graniţele închise, precum era România. Şi atunci i-a venit ideea să se angajeze ca docher în port, la Constanţa, urmând să aştepte momentul propice pentru a se putea furişa pe un vas şi să plutească spre libertatea mult dorită. Lucrurile nu au ieşit din prima aşa cum ar fi vrut, prietenii cu care pornise la drum în aventura asta au renunţat pe rând la visul lor, însurându-se şi hotărându-se să se mulţumească cu ceea ce aveau aici. Şi aşa se face că abia în septembrie 1989 s-a urcat, în sfârşit, domnul Petru pe un vapor. Chinezesc. El şi prietenul cu care se aruncase în aventura asta observaseră că vasele din ţările comuniste erau păzite de doar un singur paznic, spre deosebire de cele capitaliste, care aveau doi. Deci şansele să urci pe un vas fără să te zărească cineva erau duble în cazul unuia comunist, iar de trecut tot prin strâmtoarea Bosfor trebuiau să treacă toate vasele, indiferent cui aparţineau, aşa că au hotărât să urce pe acesta şi să „coboare” în Turcia, acolo unde era strâmtoarea mai îngustă şi puteau înota mai puţin până la mal. Numai că socoteala de-acasă nu prea se potriveşte cu cea de pe vas, iar cei doi fugari au stat ascunşi patru zile într-un loc întunecos, fără hrană şi fără apă, deoarece vasul nu a mai plecat în ziua aceea. S-a desprins de mal abia într-a cincea şi într-o zi a ajuns în vizatul Bosfor, iar oamenii s-au aruncat în apă şi s-au apucat să înoate spre mal. Care era mult mai departe decât credeau (au calculat greşit momentul), la vreun kilometru. Prin miracol, au reuşit cumva să ajungă pe uscat, uzi, hămesiţi, istoviţi şi, desigur, în chiloţi. S-au bucurat că în Turcia era mult mai cald decât în România pe care o lăsaseră în urmă şi că de pe mal i-a cules o femeie care i-a dus acasă la ea, să se usuce şi să le dea o cafea. Apoi a chemat, bineînţeles, poliţia. După câteva luni de stat sub supraveghere acolo (domnul Petru îşi aminteşte cu mare drag de ospitalitatea turcească şi de bunăvoinţa poliţiei locale), s-a întors în ţară, în ianuarie 1990. Într-o ţară pe care o spera liberă de acum, după Revoluţie.

Au urmat aproape treizeci de ani de proiecte, vise şi afaceri. Unele s-au realizat, altele nu, iar afacerile toate au falimentat. Trebuie să ai o anumită construcţie, atât genetică, cât şi educaţională, pentru a reuşi în afaceri. Or filosofii sunt doar nişte visători, nişte handicapaţi în chestiunile practice ale supravieţuirii, aşa cum însuşi domnul Petru o spune despre absolvenţii de limbi clasice: pur şi simplu nu sunt pregătiţi pentru viaţă, după ce termină o şcoală gândită prost, făcută pe nişte manuale aiurea şi fără niciun scop pe termen lung. Pentru absolvenţii aceştia vrea dânsul să poată face ceva acum. Măcar să le pună la dispoziţie o bibiotecă unde să poată găsi resurse de valoare pentru nevoile lor de cunoaştere. „O bibliotecă vie”, spune domnul Petru, cu acţiuni săptămânale, atractive şi educative, care să îi atragă şi pe alţi tineri pe calea cunoaşterii acestui domeniu atât de minunat care este filosofia. Să se pregătească acea nouă generaţie pe care ne-o dorim cu toţii pentru ţara asta, cea cu gândire critică îndreptată constructiv, înspre salvarea ei.

— Nu se poate să ignori o problemă zeci de ani şi să te aştepţi să rămâi nepedepsit, spune domnul Petre la masa la care ne-am aşezat să bem o cafea cât timp îmi notez eu una, alta, pentru acest articol. Educaţia la noi în ţară nu poate rămâne la nesfârşit o Cenuşăreasă. Trebuie o revoluţie acolo. Oamenii din sistem trebuie să-şi rupă lanţurile pe care le acceptă acum, să-şi schimbe conducerea asta de incompetenţi pe care o au. Ministerul Educaţiei ar trebui să fie independent politic. Tinerii să înveţe din nou despre valorile fundamentale ale omenirii: adevăr, dreptate, libertate, curaj…

Mai vorbim o vreme despre lucrurile acestea, despre ceea ce îl animă pe el să bată tot acest drum până la Atena, leagănul democraţiei moderne. A ajuns duminică în Bucureşti, după trei săptămâni de mers pe jos de la Iaşi. A dormit la prieteni, la fosta soţie (care l-a sprijinit şi îl sprijină încă în proiectele lui, la fel ca şi fiica pe care o au împreună), prin gări şi chiar pe câmp, o noapte, pe lângă Urziceni. A mâncat când şi dacă a avut ce anume. Cel mai generos om întâlnit pe drum a fost, culmea, tot un turc: un şofer de tir aşezat pe marginea drumului pe care mergea şi el, care l-a invitat de cum l-a văzut la çay şi ekmek (ceai şi pâine), deşi nu vorbea o iotă de română.

În Bucureşti, şi-a petrecut dimineaţa încercând să rezolve o problemă cu cardul pe care are nişte bani pentru drumul ăsta. Nu sunt prea mulţi, speră să se mai adune câte ceva pe parcurs, mai ales că nu are nimic prevăzut pentru cazările de pe drum (va ţine calea ferată, ca să poată dormi tot în gări), nici pentru drumul de întoarcere de la Atena. Nici măcar cu fosta soţie nu fusese nimic aranjat în prealabil, s-a întâlnit cu ea din întâmplare într-o gară şi aşa s-a făcut că a ajuns să se odihnească o noapte în casa ei. Nici credit pe telefonul mobil nu mai are acum, nici pe pagina de Facebook nu scrie prea clar că are nevoie de bani şi cum îi poate trimite cineva vreo donaţie, cât de mică, pentru proiectul său. E cu adevărat un filosof şi un visător domnul Petru, el ştie doar că şi-a pus o idee frumoasă în cap şi că va face tot ce poate el ca să o îndeplinească. Adică va merge 84 de zile, 2.100 km, trei milioane şi jumătate de paşi. O groază de paşi. De altfel, aşa se şi numeşte proiectul lui: Prin Educație Pas cu Pas spre Democrație. Iar în cazul lui, expresia „pas cu pas” nu e doar o vorbă în vânt, ca la alţii – el chiar vrea să facă toţi paşii ăştia.

— Şi ce-o să faceţi dacă rămâneţi fără nimic?

— Merg mai departe.

— Dar nu vă este frică deloc? Nu numai de lipsa banilor sau a mâncării, dar de dormit pe câmpuri sau de infractorii din drum?

Domnul Petru se gândeşte puţin înainte să îmi răspundă la întrebarea asta. Se uită în jur şi vede bulevardul din faţa Universităţii, supra-aglomerat de maşini:

— V-ar fi frică să traversaţi strada asta acum, nu-i aşa?

— Da… cred că da…

— Dar dacă ar fi fetiţa dumneavoastră pe partea cealaltă a străzii, în pericol, şi v-ar striga, nu-i aşa că v-aţi duce fără ezitare la ea?

— Sigur că m-aş duce, dar nu prea văd legătura…

— Din iubire v-aţi duce la copil, nu din alt motiv. Eu cred că trebuie să ne depăşim frica, dacă vrem să facem ceea ce iubim.

–––––––––-

CONCRET:

Pe pagina de Facebook a proiectului se povestesc mai multe, şi despre obiective, şi despre etape (domnul Petru relatează impresii de pe drum, pe măsură ce îl parcurge), şi despre felul în care poate fi sprijinit în visul de a fonda biblioteca. Ştiu că există şi o campanie pe Patreon, dar nu am găsit detaliile concrete. Doar datele bancare le-am găsit şi vi le pun aici, în caz că vreţi să îl ajutaţi:

Banca Transilvania

Cod SWIFT: BTRLRO22

Nume: Petru Ghilan

Cont RON: RO92BTRLRONCRT0290813701

CONT EUR: RO42BTRLEURCRT0290813701

CONT USD: RO46BTRLUSDCRT0290813701

––––––

De asemenea,  în caz că reuşeşte să îşi cumpere azi bateria externă de telefon de care are nevoie la drum, domnul Petru ar avea nevoie de o cazare mâine noapte, undeva pe la mijlocul distanţei dintre Bucureşti şi Giurgiu; el speră să găsească ceva la Crucea de Piatră, care e chiar pe acolo şi sună simpatic, dar cred că şi la Călugăreni ar fi foarte bine. Iar noaptea următoare i-ar prinde bine un adăpost în Giurgiu. E un om cu mult bun simţ şi cu un simţ al umorului foarte dezvoltat, care are multe poveşti interesante de viaţă, ar fi o companie deosebit de plăcută, în caz că vă hotărâţi să îi oferiţi găzduire peste noapte. Apoi urmează Bulgaria şi Grecia, unde speră doar să existe gări cu scaune mai confortabile decât în România.

––––––-

Aici puteţi vedea un scurt reportaj care a apărut la ştirile TVR în ziua în care domnul Petru a plecat la drum.

–––––––-

Iar aici puteţi citi despre crunta realitate că suntem ţara europeană care alocă cei mai puţini bani de la buget pentru Educaţie (3% din PIB anul trecut, iar anul ăsta, după cum se ştie, încă s-au mai tăiat bani de acolo, în special de la Cercetare – această coloană vertebrală a dezvoltării viitorului nostru). Măcar şi din acest motiv, vă rog eu să daţi mai departe povestea domnului Petru. Să ştie cât mai mulţi oameni că e important de luptat pentru şcoală, pentru educaţie şi pentru viitor.

Am trimis petiţiunea

După articolul precedent, am primit multe sfaturi contradictorii: să trimit mesajul la Guvern, că de undeva, cândva, trebuie să înceapă schimbările, să nu-l trimit, că o fac degeaba, să mă plâng apoi la Ministerul Educaţiei, că poate se mai trezesc nişte conştiinţe, să nu mă plâng, că voi primi un răspuns răzbunător direct de la şcoala fetei mele…
Aşa că am trimis mesajul la Guvern. Ǎla politicos, de două rânduri, cu „vă rog să îmi daţi adresele de email ale Ministerului Educaţiei şi Ministerului Sănătăţii şi să vă asiguraţi că acestea apar şi pe site-urile instituţiilor respective, în conformitate cu Legea nr.” etc. etc.
Răspunsul, tot electronic, a venit în doar două zile, de la Cancelaria Primului Ministru: cică au trimis memoriul (!) meu celor două ministere şi aşteptăm împreună răspunsul lor. Eu zic că e de bine. Aşteptăm. Părea şi distinsa Cancelarie curioasă să afle răspunsul.
Doar că acum s-a născut o nouă întrebare: Cancelaria asta cum o fi trimis „memoriul”? Eu sper că acolo se cunosc niscai adrese de email de prin ministere şi că nu am cauzat cheltuieli bugetare prea mari cu intruziunea mea, forţându-i să folosească servicii poştale în acest scop. Pentru că tocmai am auzit o povestire tare veselă, despre funcţionarii de la etajul trei al Ministerului Transporturilor, care trimit corespondenţa către colegii lor de la etajul al doilea printr-o firmă de curierat privată. Acum măcar ştiu unde sunt unii dintre banii dumneavoastră. Vă ţin la curent şi cu restul informaţiilor!