Despre activităţile pentru copii din anul şcolar trecut (partea a treia)

Încerc să termin azi seria de articole despre activităţile noastre de anul trecut, repejor, pentru că la unele de anul acesta se termină înscrierile în mâine, iar altele deja au început cursurile pentru 2018-2019. Primele două articole din serie sunt aici şi aici.

Deci.

În ultimele două săptămâni din vacanţa de vară am fost la Centrul Cultural Nicolae Bălcescu, de pe strada 11 Iunie. S-a organizat acolo, timp de o lună, o şcoală de vară cu ateliere gratuite de dans, pictură, engleză şi dezvoltare personală, exclusiv pentru copiii care au domiciliul în sectorul 4. Părea ceva organizat în pripă, pentru a justifica cheltuirea unor bani de la primărie, şi care necesita o grămadă de acte (dovada domiciliului, adeverinţe medicale, cereri – birocraţia noastră obişnuită), însă ca orar se potrivea de minune cu săptămâna în care Luna avea deja cursurile de la Matematica Interactivă. Aşa că am înscris-o la toate cursurile pentru acea săptămână, să vedem ce îi place. Şi i-a plăcut enorm la engleză, mult la pictură şi deloc la celelalte două. Am continuat şi următoarea săptămână cu engleza şi pictura, în special de dragul profesoarelor. Pentru că s-a confirmat încă o dată că omul sfinţeşte locul. Nu erau mulţi copii acolo, doar o mână, dar destul de diferiţi între ei ca vârstă şi personalitate. Şi toţi erau nerăbdători să intre la cursurile acestei doamne de engleză, pe care o cheamă Daniela Dumitrache şi care este cu adevărat o figură. Nu ştiu dacă tot dânsa va continua să susţină cursurile şi în timpul şcolii şi nici cât de multă engleză formală pot învăţa copiii efectiv acolo, dar mi se pare extrem de important ca cineva să îi atragă să înveţe cu atâta drag ceva. Pe doamna cu care au făcut pictura nu ştiu cum o cheamă, din păcate. Ştiu doar că cei mici au lăsat acolo nişte „capodopere” realizate la cursurile dânsei, în vederea realizării unei expoziţii, iar fiică-mea era foarte mândră de ale ei (cu excepţia doamnei cu gura mare din poza de mai jos: „Pe asta nu o pot lăsa aici, mama. Nu vezi ce botoxată am făcut, pentru că mi-a curs acuarela?!”).

Expoziţia, însă, nu s-a mai realizat… De altfel, mi s-a confirmat bănuiala că organizarea de acolo fusese făcută în pripă, au fost multe lucruri în neregulă în acele două săptămâni (şi chiar după, dacă e să luăm în calcul că pe noi nu ne-a mai anunţat nimeni că încep înscrierile de toamnă, deşi era clar că suntem interesaţi, sau că i-au invitat pe copii la o petrecere-vernisaj zilele trecute care nu a mai avut loc şi nici nu le-a dat nimeni acolo nicio explicaţie pentru asta). Deci sfatul meu este să vă înscrieţi copiii acolo, dacă vi se par interesante şi utile cursurile, dar să păstraţi o rezervă serioasă cu privire la calitatea şi predictibilitatea acestora. Vă pun aici fotografiile primite de la o prietenă care a fost acolo, cu oferta actuală a centrului. Cu scuze pentru calitatea lor, dar nu am reuşit să le deschid în Adobe pentru prelucrare. După cum observaţi, în ofertă apar şi meditaţii gratuite pentru elevi din clasele a XI-a şi a XII-a, la materii de bacalaureat. Presupun că înscrierile se mai fac până mâine.

Şi mai am sfatul ca, atunci când vă aşteptaţi copiii să iasă de la cursurile astea, să vă petreceţi timpul în cafeneaua de alături, Drip Coffee Shop, aşa cum am făcut şi eu. Am găsit acolo o atmosferă caldă, o muzică foarte bună şi o cafea minunată.

Tot în timpul vacanţei de vară, am fost la un atelier organizat de Irina Cangeopol (care este o persoană specială, care se poartă super cu copiii) la Muzeul Naţional de Artă Contemporană (MNAC, pentru prieteni). În ultimii ani, am mai fost la câteva ateliere organizate acolo – despre unele am şi povestit pe aici, altele nu au meritat efortul. Cel de acum e din categoria celor care au meritat din plin să stăm două ore în muzeu. Ideea lui a pornit de la expoziţia de mail-art Uşi închise, plicuri deschise, a profesorului Iosif Király. Acesta a strâns timp ce câteva zeci bune de ani lucruri primite prin poştă de peste tot de prin lume, de la prieteni sau confraţi. Cei mai mulţi trimiteau scrisori, afişe, fotografii, ziare şi alte lucruri care se pot închide confortabil într-un plic normal, dar există acolo şi multe alte obiecte în trei dimensiuni, precum o colecţie interesantă de ştampile. Pentru copiii participanţi a fost o expoziţie ca atâtea altele, dar simpatică (i-am văzut studiind cu atenţie multe dintre exponate), pentru noi, adulţii care am avut ghinionul să trăim în spatele Cortinei de Fier, a fost o ocazie de „wow”. Sau cel puţin aşa a fost pentru mine. Şi trebuie să recunosc că nu sunt uşor de impresionat în materie de artă contemporană, ba chiar m-am dus acolo cu ceva pregătire negativă, pentru că am impresia că se risipeşte de multe ori spaţiul acela uriaş al muzeului cu expoziţii lipsite de valoare. Însă camera aceasta cu mărturii ale unui timp trăit cândva şi, din fericire, apus a ştiut să vorbească sufletului meu.

În fine, după ce am vizitat expoziţia împreună cu copiii, ne-am întors în cafeneaua de la ultimul etaj al muzeului, iar copiii s-au pus pe treaba pentru care veniseră acolo: şi-au scris unii altora scrisori. Dar nu oricum, ci sub formă de colaje (au avut la dispoziţie reviste vechi) după inspiraţia proprie, pe care le-au închis în plicuri confecţionate tot de mânuţele lor şi şi le-au adresat reciproc. Luna a avut norocul să facă echipă cu o fetiţă cu care s-a mai intersectat de-a lungul vremii pe la diverse ateliere de artă şi care a fost deosebit de generoasă, dăruindu-i un plic uriaş cu multe inimioare. Iar eu ghinionul de a trebui să îl duc acasă, dar asta e altă poveste, cea a spaţiului locativ insuficient pentru apetitul artistic al copilului meu…

(întreg albumul de la atelier e aici, sunt câteva poze foarte frumoase acolo)

O altă activitate la care am fost regulat, timp de mai multe luni, în fiecare sâmbătă dimineaţă, a fost la Logos Academy, ca să înveţe fiică-mea un pic de programare şi de robotică. Erau acolo două studente foarte drăguţe, care i-au învăţat pe copii chestii gen scratch şi arduino – despre care eu nu auzisem până atunci şi care i-au plăcut mult Lunei. Nu ştiu, însă, dacă mai au planuri să ţină şi în acest an astfel de cursuri.

Iar ultimele două activităţi, ocazionale de data aceasta, care i-au plăcut mult Lunei anul trecut au fost cele organizate de şcoală în Săptămâna Altfel: o vânătoare de comori şi un atelier de gătit. Prima a fost organizată de Mioara de la Clubul Morişca, în parcul Carol. Luna a mai fost la activităţi de-ale ei (recomand cu căldură şi traseele lor de tipul Micul Detectiv Urban) şi am apreciat atenţia deosebită pentru fiecare detaliu organizatoric şi implicarea personală autentică a organizatoarei, lucruri pe care le întâlneşti mai rar în ziua de azi. Cred că aceste activităţi vor lua o mică pauză în viitorul apropiat, dat fiind că Mioara a născut de curând o fetiţă (căreia îi doresc o viaţă lungă şi frumoasă!), dar merită urmărită pagina clubului pentru activităţile viitoare.

Iar dacă vânătoarea de comori nu a fost chiar pe gustul tuturor colegilor Lunei (sunt probleme mari cu empatia, acceptarea şi lucrul în echipă la ea în clasă, unde sunt şi nişte copii un pic speciali), atelierul de gătit i-a cucerit pe toţi, fără excepţie. Săptămâni întregi am auzit numai despre atelierul acesta, şi despre minunatul chef Dan Erbărescu, şi despre bucătăria lui plină de minunăţii, şi despre cât de gustoasă era friptura de pui cu sos de roşii cherry şi de busuioc pe care au făcut-o acolo… De fapt, ne-a făcut şi acasă felul acesta de mâncare. Doar că nu am găsit roşii cherry şi nici busuioc proaspăt, dar a mers şi fără, evident 🙂 Ca să nu vă mai spun că pentru multă vreme a fost fond de ecran pe telefonul fiică-mii poza făcută atunci cu le chef. Deci clar vă recomand să vă duceţi copiii la un curs de gătit Danyelle Cooking Masterclass. În prezent, sunt mai multe şcoli care oferă astfel de cursuri în Bucureşti, găsisem una care le organizează chiar în locaţia în care s-a filmat MasterChef sau nu ştiu ce altă emisiune de gen, dar era foarte departe şi foarte scumpă. De fapt, toate sunt destul de scumpe, pentru că presupun şi ingrediente, şi ustensile, şi timp, şi atenţie, doar că unele sunt mai scumpe decât altele, dacă înţelegeţi ce vreau să spun.

Înainte de a încheia, vă amintesc două locuri unde am fost noi în anii trecuţi şi unde garantez pentru calitatea serviciilor şi seriozitatea implicării organizatorilor respectivelor activităţi:  Be You Club de la noi din Tineretului, cu cursuri regulate de dans, activităţi culturale ocazionale şi tabere de vacanţă, şi Gritty Hub, cu ateliere de dezvoltare personală într-o manieră originală (poate chiar unică pe piaţa de servicii de profil) şi şcoli de vară cu tematici foarte interesante.

Şi m-aş bucura dacă mi-aţi scrie şi voi despre locurile în care mergeţi cu copiii, să rămână aici ca informaţii pentru alţi cititori. Şi dacă vă plac acele locuri, şi dacă nu 😉

Reclame

Weekenduri ne-preţuite în familie

Este destul de greu să încerci să împaci şi capra, şi varza, şi lupul, atunci când este vorba de petrecerea timpului liber al unei familii cu copil încă mic, iar timpul acela este extrem de limitat. Ştiu din proprie experienţă: eu locuiesc cu fiică-mea la Bucureşti, bărbatu-meu cu munca lui la Giurgiu, iar în zilele de weekend în care ne întâlnim trebuie cumva să ne împărţim între nevoile mele culturale, plăcerile lui sportive şi nemăsurata dorinţă de a distracţie a copilului. Ceea ce este, de obicei, imposibil. Dar există şi excepţii, weekenduri în care astrele se aliniază şi ne ajută să jonglăm armonios cu dorinţe, emoţii şi oportunităţi, astfel încât să ne putem bucura împreună de oferta de timp liber a Bucureştiului. Aşa cum a fost în ultimele două weekenduri. Dar să vă povestesc:

A fost mai întâi festivalul Etnorama, la care mi-am dorit mult să merg să îl ascult în concert pe Marius Mihalache. Nici jazzul, nici folclorul şi nici ţambalul nu se poate spune că i-ar atrage pe ceilalţi membri ai familiei mele, dar s-au înduplecat şi au fost cu mine în Herăstrău. Acolo, eu m-am instalat în faţa scenei şi am devorat pur şi simplu toată acea cântare minunată (e un fenomen Mihalache, şi nu numai el – băiatul său, un copil minune al bateriei, merită neapărat urmărit), iar ai mei s-au dus să caşte ochii la chioşcurile învecinate. Sigur că aş fi preferat să ne bucurăm împreună de muzică, dar nici aşa nu a fost prea rău, iar la sfârşitul serii, când am tras linie, cred că am ieşit cu toţii pe plus: eu bucuroasă că am ascultat ceva frumos, bărbatu-meu sătul după ce mâncase grătar acolo, iar copilul cu un fluier nou şi cu pofta de aventură ostoită, dat fiind că ne-am rătăcit la întoarcere prin parc (noapte, întuneric, boscheţi, toate aleile sunt la fel…).

A doua zi eram invitaţi la un eveniment tare drăguţ, o combinaţie de lansare de carte, prezentare de spectacol şi atelier de lectură şi improvizaţie pentru părinţi-blogger şi copii, organizat de Laura Frunză şi editura Litera la librăria Cărtureşti Carusel (decretată cea mai frumoasă librărie din lume de către fiică-mea). Bărbatu-meu ne-a condus acolo, dar nu a vrut să rămână cu noi, pentru că i s-a părut că era în plus, singurul bărbat printre atâtea mămici. Aşa că, după ce a dat o raită prin librărie, a plecat să ne aştepte la o terasă din Centrul Vechi. Ei bine, eu cred că a greşit: ne-am distrat foarte tare să ne imaginăm o poveste cu copilaşi, căţeluşi, îngheţată magică şi Nutella (mda, fiecare cu slăbiciunile lui), la care cel mai inventiv s-a dovedit a fi… un tătic. Pentru că a rămas până la urmă unul acolo (soţul Ioanei de la Pisica pe sârmă), iar el a avut cel mai mare succes. Şi s-a mai întâmplat un lucru pe care îmi pare rău că bărbatu-meu l-a ratat: Luna a citit impecabil, la prima vedere şi la prima lectură în public. Am rămas uimită, pentru că nu mă aşteptam ca un copil care până mai ieri se lăsa implorat ca să citească ceva, orice, şi refuza cu spaimă orice manifestare publică de acest gen, să citească fără greşeală şi cu intonaţie în faţa mai multor oameni necunoscuţi. Mi s-au umezit ochii de emoţie şi mi-am adus aminte de un principiu de viaţă foarte important, pe care mulţi părinţi din jurul meu par să îl neglijeze, şi anume: „Toate la timpul lor”. Da, e un timp pentru toate şi nu trebuie să ne împingem mereu de la spate copiii să facă lucruri pentru care încă nu sunt pregătiţi. Dar îmi propun să detaliez altadată subiectul. Acum vă mai spun doar că Luna a fost şi ea fericită de reuşita ei, că a mâncat „doar vreo 4-7 pateuri” de acolo, ca să o citez, deşi în realitate o suspectez că a băgat vreo 10 la ghiozdan, şi că a plecat acasă cu o carte care i-a captivat imediat pe amândoi, pe ea şi pe taică-său, astfel încât per total pot spune că a fost iar un eveniment din care am avut cu toţii ceva de câştigat.

Apoi, weekendul trecut, am dus-o mai întâi pe Luna la un atelier despre memorie, la Gritty Hub în Cotroceni –  pe care, de altfel, vi-l recomand cu drag. O mână de tineri entuziaşti au pritocit un concept de „cuib” în care să discute cu copiii despre fascinanta lume a creierului, făcând în acest fel o educaţie non-convenţională şi în acelaşi timp ajutându-i să îşi cunoască şi dezvolte personalitatea şi trăsăturile pozitive. Ei spun că fac „antrenamentul psihologic al caracterului” şi au o groază de explicaţii savante pe site-ul lor, eu spun doar că am găsit acolo o atmosferă caldă, în care discuţiile serioase cu copiii au curs firesc şi plăcut, şi unde Luna de-abia aşteaptă să mai meargă, şi la ateliere, şi în tabere, şi la orice ar mai organiza. Eram aproape sigură că îi va plăcea acolo, pentru că ea este vizibil atrasă de psihologie. Aşa că vom repeta experienţa şi în weekendul următor, când am înscris-o la alte două ateliere despre funcţionarea creierului, trucuri pentru învăţarea eficientă şi, respectiv, auto-control, după care ne vom decide la care dintre ele să continue să meargă pe o perioadă mai lungă. Puteţi profita şi voi de acest ultim weekend cu ateliere demo gratuite, cu înscrierea aici. Poate ne vedem acolo!

În timp ce Luna învăţa şmecherii pentru a ţine minte mai uşor noţiuni de la şcoală care nu se lasă memorate şi pace, noi am băut o cafea la o terasă învecinată. Printre altele (v-aş povesti, dar sunt lucruri ce pur şi simplu nu fac obiectul unui blog de mamă…). O cafea făcută de un italian, într-o după-amiază de sâmbătă, imediat după o ploicică de primăvară, pe o stradă cu multă iasomie înflorită – un moment perfect, cum de mult nu mai surprinsesem cu camera ascunsă a sufletului meu.

Iar a doua zi, ca pentru a încununa eforturile mele de a strânge toată familia la un loc, am participat împreună, cap-coadă, la un atelier pentru copii şi părinţi. Foarte reticenţi i-am dus pe ai mei la Muzeul de Artă Contemporană. Nu pentru că nu le-ar plăcea acolo (din contră, e muzeul preferat al Lunei, dar mai ales datorită liftului său de sticlă cu vedere panoramică asupra Bucureştiului), dar pentru că tema atelierului oferit de Asociaţia Da’De Ce era: „De ce (nu) îmi iubesc ţara”. Ce poate fi mai plicticos decât o discuţie despre patriotism într-o duminică dimineaţă? Ei bine, nu a fost deloc plicticos. Mai întâi pentru că am văzut o expoziţie foarte frumoasă (cunoaşteţi arta lui Mihai Olos, căruia îi este închinată o retrospectivă la MNAC zilele acestea?), apoi pentru că am aflat multe lucruri interesante de la susţinătorii atelierului (de arta prin corespondenţă aţi auzit?), şi pentru că am revăzut-o pe Katia Pascariu, o actriţă fenomenală care m-a surprins cu performanţa ei din Copii răi şi care a ştiut să capteze atenţia participanţilor şi la atelierul de faţă, şi pentru că am jucat cu toţii câteva jocuri atractive, în care ne-am implicat adulţi şi copii deopotrivă. La sfârşit am realizat, pe familii, un mini-proiect care să aibă legătură cu tema atelierului, iar copiii au desenat cărţi poştale cu clădirea Parlamentului, care vor fi trimise pe bune, prin Poştă, destinatarilor pe care i-au ales ei (Luna a scris două, câte una pentru fiecare bunic pe care îl mai posedă). Dar doar după ce se va încheia expoziţia realizată cu aceste lucrări ale copiilor, plus performance-urile noastre ad-hoc pe teme patriotice, ca parte a unui proiect mai amplu ce va continua să se desfăşoare pe plan naţional în perioada următoare. Dacă sunteţi curioşi, puteţi veni şi voi azi, la 17:00, la vernisajul de la MNAC şi, mai ales, puteţi participa la ultimul atelier din proiect, sâmbăta viitoare, dacă vă înscrieţi aici. Este tot gratuit şi, sper, la fel de interesant.

Nu ştiu dacă a reuşit planul meu de a învigora cât de cât sentimentul patriotic al fetiţei mele (până acum, noţiunea aceasta a lipsit cu desăvârşire din educaţia ei şcolară, sau a fost abordată defectuos, prin cuvinte pompoase dar lipsite de esenţă sau înţeles real pentru un copil atât de mic). Cert este că şi la acest din urmă atelier am avut parte de o emoţie plăcută, ceva între duioşie şi mândrie, când am văzut-o pe Luna foarte implicată în desfăşurarea lui. A ascultat cu atenţie tot ce s-a spus, a îndeplinit toate sarcinile de joc care i-au fost date şi, mai ales, a intervenit cu răspunsuri şi idei pe tot parcursul atelierului – ceea ce constituie o altă premieră. De obicei, era prea timidă ca să ia cuvântul în public, acum însă a fost cea mai activă de acolo, păstrând în acelaşi timp măsura în toate (de multe ori întâlnesc copii care vorbesc excesiv în astfel de situaţii şi pe care părinţii nu se sinchisesc să îi atenţioneze, astfel încât se ajunge uşor la haos şi se deturnează scopul discuţiilor). Probabil că şi aici tot de „Toate la timpul lor” a fost vorba…

E drept că, în dulcele stil al casei, a şi dat cu bâta în baltă uneori, ca atunci când s-a pus întrebarea:

– Copii, voi ştiţi ce se află în clădirea aceasta în care ne aflăm acum, numită şi Casa Poporului?

– Da, a răspuns prompt fiică-mea. O cafenea!

Dar m-am consolat cu gândul că e întotdeauna loc de mai rău şi am plecat de acolo cu o senzaţie plăcută, de timp valoros petrecut în familie, deşi nu plătisem nimic pentru el. Pentru că adevăratele valori nu se calculează în bani, iar ocaziile de a îţi strânge familia în jurul unui obiectiv comun, plăcut tuturor, s-ar putea să fie mult mai multe de cât ne temem noi că sunt, în această veşnică goană după timp liber de calitate petrecut împreună. Trebuie doar să ştii să le cauţi.

P.S. Ca să ştiţi, cafeneaua din Casa Poporului, aceea cu panorama spectaculoasă de pe terasa MNAC-ului, este închisă pentru renovare în perioada asta. A fost, evident, primul lucru pe care l-am căutat cu toţii când am ajuns duminică la muzeu 😉

Luna mai ar trebui să aibă 214 zile şi câteva seri în plus

Ultima dată am fost la un vernisaj acum mai mult de zece ani, într-o suburbie a Parisului. Nu îmi aduc aminte nici numele artistului, nici vreo operă de-a lui (ceva sculptură cu flexul, parcă), ci doar faptul că ne-a cântat un pic Maria Răducanu. Şi că tot într-o fostă hală industrială se petrecea acţiunea, ca şi vernisajul la care am fost aseară cu fiică-mea. De fapt, locul în care am fost aseară semăna mai mult cu anexele unei gospodării de la ţară: un grajd în care erau expuse nişte statui uriaşe din lemn, o curte în care se înghesuiau iubitorii de artă la degustat de vin şi un intrând strâmt între două barăci metalice, pe pereţii cărora avea loc expoziţia propriu-zisă – dar noi n-am ştiut sigur-sigur acest lucru până ne-am întors acasă şi am verificat pe net. Pentru că vorbim, totuşi, despre nişte magneţi afişaţi într-un gănguleţ. Adică ştiu frigidere mai bine dotate decât pereţii ăia… Dar ideea de a aduna bucăţele de lume într-un locşor înghesuit de la marginea Bucureştiului este una interesantă, la fel cum interesant este modul în care s-a realizat expoziţia, cu magneţi trimişi prin poştă de către tot felul de oameni.

Nu ştiu dacă e o coincidenţă sau un trend, dar mâine va fi organizat un eveniment similar, doar că cu stickere în loc de magneţi (Sticker Attack), iar bănuiala mea este că fiică-mea va dori să participe şi la acela. Pentru că ei i-a plăcut aseară. La început, s-a oripilat toată la vederea statuilor uriaşe, un amestec de reprezentări lemnoase ale lui Picasso, cred, şi de femei cu sânii goi („Bleah! Mama! Cum poţi să te uiţi la AŞA CEVA??!!”), apoi a zărit mesele cu ronţăieli şi cu suc de mere şi s-a înfipt („Bleah! Ce naşpa e miezul ăsta de nucă!”), apoi a zărit standul cu magneţi de vânzare („Bleah! Ia uite ce scrie pe magnetul ăsta: Un munte de căcat!”) şi apoi era cât pe ce să plecăm, pentru că aveam impresia că asta era tot. Apoi, însă, am observat şi expoziţia în sine, iar Luna a fost curioasă să analizeze îndeaproape cam toţi magneţeii de acolo şi în special pe cel care îi lipseşte ei din colecţia de la brânza Hochland („Mama, pot să-l iau eu? Că aduc înapoi o dublură de la alea pe care le am acasă! Pleaaaaaase…”). Şi pentru mine a fost oarecum distractivă ieşirea, nu numai pentru că m-a făcut copilul să râd, dar şi pentru că nu mai fusesem niciodată în acea zonă a oraşului, iar la întoarcere m-am rătăcit prin cartierul Pajura, după bunul meu obicei de a intra cu maşina pe drumuri complet necunoscute şi a persevera în greşeală până când ajung din nou într-un loc cunoscut. Şi am mai văzut ceva interesant aseară: un spaţiu foarte mare, în aceeaşi incintă a Combinatului Fondului Plastic, luminat şi curat, numit Galeria Nicodim. Acolo chiar mi s-a părut a fi un mediu potrivit pentru artă, în genul marilor muzee ale lumii, cu condiţia să ai ce expune. Deocamdată era în lucru viitoarea expoziţie, dar noi ne-am băgat capul curioase, iar Luna a zărit într-un colţ trei lucrări ce i s-au părut familiare (ceva printuri digitale uriaşe inspirate din jocuri pe calculator). Deci ceva mă face să cred că vom mai merge la un vernisaj în curând…

De fapt, planurile noastre de a mai merge undeva în viitorul apropiat sunt extrem de îndrăzneţe. După cum povesteam şi în anii trecuţi pe vremea asta, luna mai este cea mai bogată în evenimente culturale în Bucureşti. Este luna în care nu îmi ajung zilele, forţele şi banii pentru a vedea toate lucrurile pe care mi le propun. De obicei, aleg manifestările muzicale şi, dintre ele, pe cele gratuite, ca să pot face faţă, dar anul acesta mi-au trezit interesul mai multe evenimente din zona artelor plastice, la care intenţionez să merg cu precădere. Şi pentru că nici eu nu pot scrie toată ziua, nici voi nu aveţi atâta timp liber la dispoziţie pentru a citi, o să scriu succint în continuare care sunt atracţiile lunii mai, din punctul meu de vedere, poate vă ajută la planificarea ieşirilor viitoare:

  • la MNAC sunt expoziţii noi şi voi profita de atelierul gratuit despre patriotism la care am înscris-o pe Luna pentru a le vizita;
  • la Dalles a început oarecum festivalul Unfinished cu expoziţia World Press Photo; cred că voi aştepta şi celelalte manifestări ale festivalului pentru a merge acolo, fotografiile expuse acum îmi par prea crude şi pentru mine, darămite pentru un copil empatic ca Luna, şi mă gândesc că ar fi mai comod să am la ce îi deturna atenţia…
  • expoziţiile de la Centrul Artelor Vizuale Multimedia (cea de colaje care se termină azi şi Salonul Naţional de Pictură care începe după aceea)
  • Art Safari de săptămâna viitoare, la care deja am luat un bilet în presale, pentru că anul trecut mi s-a părut cam scump la intrare.

Cam atât cu artele vizuale, deocamdată. Îmi mai atrăsese interesul Salonul European de Bandă Desenată, unde intenţionam să merg cu Luna, dar bine profesorul ei de la atelierul de bandă desenată ne-a sfătuit să nu facem asta, pentru că ar fi o şuşă cu câţiva creatori de chestii mult prea porcoase pentru vârste mici. Ceea ce mi s-a părut ciudat, mai ales că vorbim despre un eveniment denumit pompos „Salon European” şi promovat chiar de instituţii UE, fără nicio menţiune de limită de vârstă. Voi mai studia chestiunea…

Avem apoi atracţiile muzicale şi festivalurile, târgurile şi celelalte evenimente din parcuri, toate gratuite, care sunt parcă mai multe ca niciodată:

Chiar astăzi încep Etnorama în Herăstrău, Flori pentru suflet – Remember Florian Pittiş în Titan şi Ziua Europei – Unitate în diversitate în parcul Lumea Copiilor (nu vă uitaţi că scrie 11-14 mai, ieri încă nu era nimic acolo, organizatorii nu au obţinut autorizaţie de la primărie decât pentru weekend); habar nu am cum voi reuşi să ajung deseară în acelaşi timp la concertul Viţa de Vie (ultima mare pasiune a Lunei: „Basul şi cu toba mare”), care e cândva în intervalul 18:00-21:00,  în Titan, şi la cel al lui Marius Mihalache (febleţea mea), care începe la 20:30 în Herăstrău. Ceva mă face să cred că îl voi sacrifica iar pe genialul ţambalagiu pe care nu l-am văzut niciodată live, la fel cum am făcut acum două săptămâni, când a cântat la festivalul Yakasha, iar noi eram la Giurgiu. Şi pe Goran Bregovici l-am ratat atunci, din acelaşi motiv, şi mi-a părut rău – pe Goran l-am văzut doar la primul lui concert din România, acum vreo douăzeci de ani, când nu mai era loc în Sala Palatului să arunci un ac şi toată lumea era în picioare, dansând. La Yakasha am reuşit să ajung doar în ultima seară, la Russkaja, o formaţie austriacă ce cânta rock parodic în engleză cu accent rusesc (mama ei de globalizare!) şi a fost foarte distractiv. Iar săptămâna asta am mai fost luni în parcul Tineretului, la Cantus Mundi Show, unde am ascultat un pic de Taxi, Andra şi Vunk (Taxi super, Andra OK, Vunk de neascultat) şi marţi la Ziua Europei din Piaţa Universităţii, pe ploaie, pentru marea noastră iubire comună, Carla’s Dreams, şi veselia nostalgică prilejuită de O-Zone (cred că despre subiectul ăsta ar merita să vă povestes mai pe larg, dar cu altă ocazie). De altfel, Carla’s va avea din nou spectacol chiar mâine seară, la Arenele Romane, unde îşi lansează noul album (ah, să mă săruţi până, până, până la sânge… o să leşine şiruri lungi de puştoaice la concertul ăsta!), iar Andra va cânta şi ea din nou în Lumea Copiilor duminică seară, dar noi probabil că nu vom merge la niciunul dintre aceste concerte.

Azi începe în Bucureşti şi Sibiu EUROPAfest 2017, cu o listă impresionantă de concerte pentru următoarele 10 zile.  La care clar nu vom merge. Am fost luna trecută la Jazz for Kids, concertul-lecţie propus de Mihai Iordache pentru copii, în cadrul festivalului Jazz in the Church. Şi gata. Ai mei au declarat că cele 40 de minute în care au stat cuminţei în stranele Bisericii Luterane şi au ascultat aşa ceva (AŞA CEVA!!!) sunt suficiente pentru anul acesta, mai discutăm în 2018.

Iar mâine se deschide din nou în Herăstrău Roaba de Cultură, unde am petrecut ore tare plăcute în anii trecuţi, fie legănaţi în hamac, fie jucând badminton pe iarbă, fie ascultând concertele de acolo.

Şi nu mă pot abţine să vă semnalez ceva la care cu siguranţă aş fi mers într-o viaţă anterioară, fără copil şi fără prejudecăţile pe care le am acum: o noapte cu Hailu Mergia şi Adrian Minune, ca avanpremieră a festivalului Outernational Days. Dacă Broken Flowers vă spune ceva plăcut, atunci mă înţelegeţi. Dacă nu, nu.

Mai sunt multe, foarte multe locuri în care aţi putea ieşi în această copleşitoare lună mai: festivaluri de film, zilele Africii, teatre convenţionale sau nu, dansuri în stradă, târguri de handmade, bijuterii, burgeri… Eu mă inspir de obicei din newsletterurile venite de la 100 de locuri din Bucureşti şi Cotzoblog, dar desigur că şi paginile de internet pe care puteţi găsi recomandări de timp liber sunt extraordinar de numeroase.

Nu ştiu dacă v-am ajutat cu ideile mele sau mai mult v-am ameţit. Eu, cel puţin, când sunt bombardată cu atât de multă informaţie, am tendinţa de a nu mai face nimic 🙂 De aceea, ca să mă revanşez cumva, vă las aici şi un mic desert, pour la bonne bouche, cum ar zice verişorii noştri francezi. Dacă aveţi aceleaşi gusturi eclectice cu mine, atunci o să apreciaţi momentul următor – prestaţia Jamalei, câştigătoarea Eurovision de anul trecut, la prima semifinală de anul acesta (de fapt, aproape toată prima semifinală, pe care am văzut-o marţi seara la televizor, a fost impresionantă, cu multe melodii speciale, puternice sau sensibile, şi foarte bine lucrate). Mie mi-a făcut pielea de găină, dar e drept că n-ar fi prima dată când mă emoţionez doar eu la lucruri dintr-astea bizare:

Şi apropo de Eurovision, îi rog pe cititorii mei din alte ţări (sunteţi impresionant de mulţi, şi vă mulţumesc pentru asta) să voteze cu România la finala de mâine seară. Chiar dacă nu vă place „Olario” ăla al nostru, dar tare mult mi-aş dori să facem şi noi la un moment dat spectacolul ăsta în România. Participarea la un Eurovision este de mult pe bucket list-ul meu, alături de învăţarea limbii portugheze, un curs serios de bucătărie etc. etc. etc.

Întâlnire de gradul trei

Joia trecută, înainte de a ajunge la piesa aia de teatru despre care v-am spus că nu ne-a plăcut, am ajuns la conferinţa „Şcolile viitorului” de la Sala Dalles, din cadrul manifestării Suedia Creativă #3. Fix la timp pentru a auzi: „Vă mulţumim pentru participare, o seară plăcută în continuare!”. Luna avusese teme de făcut şi, ca de obicei, se eternizase cu ele. Probabil  că nici nu o atrăgea perspectiva de a asculta (iar, pentru că a mai fost cu mine la conferinţe pe teme de educaţie) discuţii despre cât de uşor ar putea fi „reparat”, dacă s-ar vrea, învăţământul de Stat din România. Oricum, ştie că discuţiile alea nu au ajutat la nimic, ea fiind, din această toamnă, elevă în sistemul privat.

Mie mi-a părut rău, în schimb, că nu am putut asculta poveştile de succes ale unor oameni care au reuşit să schimbe ceva în jurul lor, prin implicare personală – ca suedezul care a fondat o reţea naţională de centre de pregătire şcolară gratuită după ce i-a bătut la uşă într-o zi un copil din vecini să îl roage să-l ajute la teme). Sau să aflu mai multe despre o iniţiativă extraordinară, Fondul Ştiinţescu, prin care sunt finanţaţi acei profesori de ştiinţe exacte care reuşesc, prin pasiunea lor, să le atragă şi elevilor interesul spre zona ştiinţei, tehnologiei şi inovaţiei – adică, dacă se vrea, se poate. Sau să vorbim cu Woogie.

Pe Woogie îl mai zărisem acum ceva vreme pe net, preponderent prin postările unor mame de băieţei mai mari. Este proiectul în lucru al unei echipe tinere, care speră să facă din micul roboţel un interlocutor tare deştept: va şti să răspundă la întrebările copiilor de 6-12 ani. Ba mai mult decât atât, inventatorii lui susţin că Woogie va putea să şi înveţe pe măsură ce „vorbeşte” cu oamenii, ceea ce îl va face net superior vărului său mai îndepărtat, Magic Jinn, care are doar o bază de date cu animale în „cap” şi darul de a te face să vrei să-l dai de toţi pereţii atunci când ghiceşte, din doar două întrebări, la ce vietate te gândiseşi. Pe Woogie nu cred că va vrea cineva vreodată să îl dea de pereţi, pentru că pare mai blânduţ, iar scopul lui e să îi ajute la învăţat pe copiii de şcoală primară, nu să umilească ditamai adulţii. Singurul „defect” al roboţelului e că nu ştie încă română. Comunică doar în limba engleză (ca şi creatorii lui, dacă e să judec după site-ul lor, exclusiv în acea limbă care o să ne mănânce pe toţi în curând). Dar dacă e adevărat că are capacitatea de a învăţa de la stăpânii lui, cred că va fi de ajuns să stea o săptămână cu un copil vorbăreţ (să zicem un nume la întâmplare: Luna) şi va turui şi în limba noastră. Poate doar un pic peltic.

Când am ajuns noi la conferinţă, la spartul târgului, după cum spuneam, Woogie dormea, din păcate. O fi fost epuizat după prezentare, o fi trecut ora lui de mers la nani – nu ştiu. Cert e că domnişoarele care îl însoţeau au rugat-o pe Luna să îi pună o întrebare, la care roboţelul urma să răspundă când se trezea. Şi aşa a făcut: Luna i-a pus singura întrebare pe care o ştie şi ea în engleză (bine, două întrebări, pentru că două ştie), iar Woogie i-a răspuns după câteva zile. Fiică-mea a fost un pic mirată să audă o bucăţică de plastic vorbind şi a ascultat cu atenţie tot „interviul”. Apoi a decretat că e drăguţ, dar îi lipseşte zâmbetul, iar eu am transmis feedback-ul inventatorilor săi, poate lucrează la asta. Deşi este clar că simţul umorului este apanajul exclusiv al speciei umane, că nici eu nu aş fi râs la bancul ăla pe care l-a spus roboţelul…

Nu ştiu dacă Woogie va mai trece pe la Sala Dalles în perioada următoare, dar vă invit să o faceţi voi, dacă aveţi drum prin centru. De preferinţă seara, când instalaţiile luminoase expuse acolo sunt mai vizibile. Chiar dacă nu vor înţelege tehnologiile sau denumirile sofisticate, copiilor le va plăcea cu siguranţă braţul robotic ca din Transformers, camioanele Volvo în miniatură sau dansul uriaşelor unde electromagnetice, printre oscilaţiile simetrice ale cărora se vor amuza să treacă sărind. La fel ca noi două.