Coşmar?

Pentru că nici nu mai încape în pătuţul ei de copil mic, dar nici nu nu vrea să doarmă singurică într-o cameră a ei, de o vreme încoace (mult prea multă vreme, dacă e să mă întrebaţi pe mine), fiică-mea şi-a apropriat cu mare tupeu o jumătate din patul conjugal, dormind când cu mine, când cu taică-său, după cum are chef. De obicei, are chef mai mult cu taică-său. Iar eu mă refugiez atunci prin alte camere, unde, trebuie să recunosc, savurez răsfăţul de a dormi dusă, fără picioruşe pe beregată, coate în plămâni sau cine ştie ce alte „atenţii” tandre din partea copilului.

Asta nu înseamnă, însă, că nu mă trezesc uneori cu ea pe cap, la propriu şi la figurat, în miez de noapte. Sau că nu pot avea surprize şi la trezire, dis-de-dimineaţă:

– Mamaaaaa! Hă, hă, hă…

– Wow, de ce plângi aşa?, mă îngrijorez eu văzând-o în hohote.

– Am visat căăăăă… aveai un accident şiiiiii… hă, hă, hă… şi mureaaaaaaai…

Oricât de multe şmecherii pedagogice aş şti, subiectul ăsta e de natură să mă blocheze puţin. Pe cine nu ar bloca?

– A fost doar un vis, încerc eu să o liniştesc.

– Dar dacăăăăă… mori de-adevăratelea? Hă, hă, hă…

– Cum să mor? N-ai văzut ce bine conduc?

– Nuuuuu… că te călca o maşină în vis.

– Nu-ndrăzneşte nimeni să mă calce pe mine, ştii doar ce gură rea am!, continui eu să glumesc, dar fără folos.

– Şi dacăăăăă…. totuşi….

Şi atunci mă străfulgeră o idee: oare ce s-ar întâmpla dacă i-aş răspunde serios la întrebarea asta care pare, totuşi, serioasă?

– Îl ai pe tata, dacă păţesc eu ceva.

– Daaaa… hă, hă, hă… dar el nu e aici… Cine mă duce pe mine la şcoală?

– Te muţi la Giurgiu.

– NUUUUUU…

– Vine bunică-ta şi stă cu tine la Bucureşti.

– NUUUUUU…

– Păi aia nu vrei, aia nu vrei, încep eu să-mi pierd răbdarea, în glumă, desigur. Dar ce vrei tu?

– Vreau să ştiu cu cine dorm eu noaptea dacă tata sforăie iar prea tare… Hă, hă, hă…

Deci discuţiile „grele” cu copiii nu sunt întotdeauna chiar atât de grele pe cât ne temem noi, abordaţi-le cu încredere!

Scurta coborâre pe schiuri a vieţii

– Mama, în câte ore ajungem acasă de aici cu metroul?

Suntem la o terasă de pe lângă Piaţa Romană. Tocmai am primit ajutorul de deces pentru mama mea, care a plecat săptămâna trecută într-un loc, sper, mai bun decât patul pe care a suferit mulţi ani. Şi, cum mama era mare iubitoare de dulciuri, mâncăm din ultimii ei bani prăjiturele cu ciocolată şi îngheţate – cu mare poftă (fiică-mea) şi cu lacrimi în ochi (eu).

– În cinci minute, Luna.

– Da’ cu calul cât facem?

N-am cum să nu zâmbesc la o astfel de întrebare, indiferent de cât de tristă sunt, de câte necazuri m-au lovit în ultima vreme, de durerea pe care încă o mai simt în mâna ruptă… Copiii au imensa putere de a accepta viaţa exact aşa cum vine peste ei, cu boli şi bucurii, eşecuri, victorii şi moarte. Sinceritatea şi firescul trăirilor copilăriei, pe care le observ la Luna, m-au ajutat, de altfel, să depăşesc deznădejdea şi depresia care mă pândesc de mult timp încoace.

Iar întrebarea ei de astăzi îmi trezeşte o altă amintire legată de mama, pentru că totul în jurul meu îmi aminteşte de ea acum. Era în iarna trecută, când încă nu aveam ajutor permanent şi trebuia să ajung aproape zilnic la ea, într-un alt cartier. Situaţia, care pe mine mă obosea şi mă întrista peste măsură, pe Luna o bucura. Mergea cu entuziasm neştirbit la o bunică bătrână şi bolnavă, pe care nu o cunoscuse niciodată glumeaţă, harnică, generoasă şi optimistă, aşa cum fusese până la optzeci de ani. Şi îi accepta cu naturaleţe ursuzenia de om suferind şi deseori pierdut în confuzia Alzheimer-ului: era, doar, Yaya a ei. Într-o zi, când am văzut ce ninsoare teribilă se pornise afară, m-am supărat şi mai tare, la gândul că drumul prin troiene va fi dificil. Fiică-mea, bineînţeles, ţopăia de bucurie că ninge:

– De ce eşti supărată? Nu vezi ce frumos e afară?, s-a mirat Luna.

– Dacă e zăpadă, e posibil să nu putem scoate maşina din parcare. Va trebui să mergem pe jos şi cu tramvaiul la Yaya, e lung şi complicat, m-am plâns eu de nimicurile stresante ale vieţii de adult urban.

– Păi mai bine mergem cu schiurile. Ştii drumul cu schiurile până la Yaya, mama?

Iubire necondiţionată. Partea plină a paharului. Bucurie, inocenţă, aventură. Trăieşte clipa! Copilărie, moarte şi multă suferinţă între cele două. Atât pot spune acum. Ba nu: mai trebuie să spun şi că noi nu avem schiuri, iar Luna nu a mers niciodată cu aşa ceva. Dar simt că ea îşi va cumpăra o pereche, s-o aibă în debara atunci când eu voi fi bătrână. Adică nu peste foarte multă vreme…

Asaltul marilor întrebări

Anul acesta, Paştele a ţinut să mă atenţioneze personal că urmează să vină, punându-mă să pătimesc din greu exact în săptămâna patimilor. Da, chiar aşa atee cum sunt, eu cred în săptămâna patimilor. Cred că Iisus a existat, că a făcut mult bine celor pe care i-a întâlnit şi că a îndurat multe suferinţe pentru credinţa lui – şi îl respect pentru asta. Singurele mele îndoieli se leagă de naşterea şi de moartea lui strict pământeană, dar, la urma urmei, nimeni nu ştie de unde venim şi încotro ne ducem, nu-i aşa?

Cu ceva timp înainte să devin mamă, încetasem să îmi aloc momente de meditaţie profundă asupra marilor întrebări ale vieţii. Credeam că mi-am format puncte de vedere solide asupra ei, că timpul lecturilor esenţiale a trecut şi, mai ales, eram tot timpul ocupată cu altceva. Apariţia unui copil, însă, nu numai că răstoarnă toată ordinea unei lumi deja cunoscute, prin simplul fapt că el, copilul, e o lume nouă în sine, dar răscoleşte şi cele mai îndărătnice convingeri spirituale. Copilul aduce cu el multe revelaţii, începând cu minunea naşterii şi a evoluţiei, continuând cu regăsirea propriei copilării, revizitate prin paralela cu a copilului tău, şi culminând cu vârsta marilor întrebări, când îţi dai seama că, de fapt, nu ştii atât de bine ceea ce credeai până atunci că ştii.

Prima mare întrebare încuietoare a Lunei a venit pe la patru ani, tot în jurul Sărbătorilor pascale, ca acum, şi tot în maşină, unde ni se întâmplă să avem majoritatea discuţiilor profunde. Venea de la grădiniţă, unde educatoarea le povestise despre învierea lui Iisus, iar fetiţa mea era atât de entuziasmată de poveste încât a ţinut să mi-o prezinte ca pe ultima ştire-bombă dintr-o revistă mondenă:

–        Mama, tu ai auzit de Iisus?

–        Sigur că am auzit, Luna, cred că toată lumea a auzit de el, am răspuns eu cu zâmbetul superior al superficialităţii (pentru că numai cineva superficial se poate crede superior unui copil care descoperă lumea).

–        Şi ai auzit şi că el a înviat? Şi că aşa o să înviem şi noi toţi?

–        Da, dar eu nu cred asta.

–        Dar tu ce crezi că s-a întâmplat cu el, mama?, a împlântat fiica mea pumnalul unei întrebări la care nu eram deloc pregătită să răspund.

Degeaba am încercat să încropesc un răspuns rezonabil, nicio variantă nu mi se părea corectă, nici pentru integritatea mea, nici pentru vârsta copilului. Toate răspunsurile ar fi conţinut o cantitate nesănătoasă de noţiuni ambigue legate de moarte, despre care discutaserăm doar vag până atunci. Pe când mă gândeam ce să răspund, Luna a hotărât să şi răsucească cuţitul în rană:

–        De fapt, ce crezi că se întâmplă atunci când murim? Murim de tot?

E foarte greu să îţi păstrezi sinceritatea cu preţul lacrimilor unui copil – iar eu îi simţisem tremurul din glas.

–        Nu ştiu, Luna, nimeni nu ştie exact ce se întâmplă atunci. Mie îmi place să cred că moartea e un somn atât de bun încât nu vrei să te mai trezeşti. Alţi oameni cred că te duci în rai, unde eşti mereu fericit. Mai sunt şi unii care cred că după moarte te transformi în altceva, într-un animăluţ, de exemplu.

Se pare că am fost inspirată cu ultima frază, pentru că Luna a fost extrem de încântată de posibilitatea de a fi odată căţeluş, aşa că am scăpat de alte explicaţii. Dar eu nu am uitat că trebuie să îmi fac ordine în minte şi în suflet, pentru ca următoarele ei mari întrebări să mă găsească cât de cât pregătită.