Povestiri din criptă

Lucrul care îmi lipseşte cel mai mult de trei ani încoace este telefonul pe care mi-l dădea mama, în fiecare an de ziua mea, fix la ora la care mă născusem: 15:15. Atunci când ea a murit, bineînţeles că am ştiut că urma să îmi lipsească cu totul, dar încă nu realizam în ce măsură voi regreta micile gesturi, obişnuinţele şi chiar lucrurile care mă enervau dintotdeauna la ea. În plus, acest telefon era dovada clară că măcar un om de pe lumea asta pândea minutele pentru a-mi trimite toată (dar toată!) dragostea pe care o purta în suflet.

Nu ştiu în ce lume o mai fi acum sufletul mamei mele, dacă o mai fi pe undeva, dar ştiu unde se află restul. Şi anume, la cimitir. Aşa că joia trecută, de ziua mea, mi-am dorit să mă aflu şi eu acolo, la sus-amintita oră de trei şi un sfert după-amiaza. Şi-aşa cad rău în depresie la date aniversare de genul naştere sau Crăciun, când calculez că a mai trecut un an fără să realizez nimic notabil, fără să fiu fericită cu mine însămi, fără să trăiesc cu plăcerea şi intensitatea cu care o făceam, de foarte multe ori, pe vremuri. Deci ce loc mai potrivit decât cimitirul pentru a marca un astfel de moment? Însă, văzând că afară turna cu găleata, la fel ca în inima mea, am rămas acasă, iar vârsta de 48 de ani m-a prins la duş, cu copilul care îmi cânta „Mulţi ani trăiască” aşa cum nu îmi închipuisem că mi se va întâmpla vreodată, adică, evident, în fundul gol. Eu, nu ea. A fost bine, până la urmă. Ai mei m-au răsfăţat cu cadouri despre care vă voi povesti altădată, iar seara am plecat până la dragii noştri vecini bulgari, unde am mâncat ultima mea descoperire culinară: o salată de sushi fără sushi, o grozăvie!

Abia a doua zi am ajuns la cimitir. Am profitat de o ruptură în stratul gros de nori care ne-a făcut atât de udă şi imprevizibilă vacanţa asta mare, până acum, şi ne-am propus să facem nu numai o vizită „de curtoazie” acolo, aşa cum obişnuim o dată la câteva luni, ci şi un pic de curăţenie, precum şi să rezolvăm cumva o problemă restantă de ani de zile: identificarea. Cavoul în care se află mama este de suprafaţă, ca o căsuţă cu cripte pe ambele părţi. În dreapta se află familia bunicului meu „adoptat”, George, respectiv el, cu fratele mai mare şi cu mama lor. Pe peretele acela există trei plăcuţe de marmură, cu datele celor trei. În stânga, până la moartea mamei, nu exista decât un loc ocupat, de către tata, mort în 1986. Nu ştiu de ce, dar mama nu i-a pus niciodată şi lui vreo plăcuţă din aceea, poate pentru că nu exista risc de confuzie, fiind singurul locatar de pe acel perete. Însă atunci când am adus-o şi pe mama acolo, lucrurile au început să se complice. Dacă uităm, cumva, cine unde se află? Deşi i-am pus cam ca în viaţă, tata în cripta de sus, mama în cea de jos, dar… totuşi… Şi pentru că, iată, timp de trei ani de zile, nu m-am învrednicit să le comand şi eu plăcuţe din acelea frumoase, să rămână pentru eternitate (sau, în fine, cât le-o fi dat să rămână), am hotărât că putem fabrica noi cu puterile noastre o piedică în calea uitării şi ne-am înarmat cu creion, riglă şi markere, cu care să scriem direct pe zid numele locatarilor criptelor. Ceea ce a făcut, deodată, ca mica excursie să devină deosebit de atractivă pentru fiică-mea, altfel complet ne-atrasă de perspectiva de a merge cu mine într-un cimitir:

– Mama, mă laşi pe mine să scriu? Te rooooog…

Dacă mi-ar fi spus cineva acum câţiva ani că va veni o vreme în care voi intra cu zâmbetul pe buze pe aleile cimitirului şi, mai mult decât atât, că voi avea curajul de a intra într-un cavou, nu l-aş fi crezut. Dintotdeauna am fost o fire teribil de fricoasă, sunt şi acum, parcă mai mult ca niciodată, dar faptul de a vrea să cresc un copil diferit de mine m-a făcut să îmi schimb, măcar de faţadă, felul în care am abordat chestiunea morţii. Pentru că eu cred că maică-mea nu a procedat bine atunci când a încercat să-mi ascundă părţile urâte, dar inerente ale vieţii, făcându-mi-le astfel de două ori mai înspăimântătoare în imaginaţia mea. S-a luptat singură şi din răsputeri cu boala grea a tatălui meu şi cu suferinţele celorlalţi membri ai familiei de care a trebuit să aibă grijă. Mi-a ascuns moartea bunicii mele „ca să nu-mi strice vacanţa”, pentru că eram plecată în tabără pe atunci. Nu mă lua cu ea la cimitir decât foarte rar, nu mă implica în nicio pregătire a acelor cutume legate de pomenirea morţilor, nu mi se plângea de nimic. Nu că mi-ar fi plăcut să fac toate aceste lucruri, dar cred că, dacă mi s-ar fi prezentat moartea ca fiind ceva firesc, o parte a vieţii tuturor, nu aş mai fi fost atât de paralizată de frica ei cum sunt azi. Aşa că pe fiică-mea am lăsat-o să îşi vadă bunica zăcând în pat de boală şi mama plângând de tristeţe, i-am povestit cu ton egal despre ciclul vieţii şi am luat-o cu mine la cimitir să îi „prezint” înaintaşii pe care nu a avut cum să îi cunoască în viaţă. Iar pentru a face toate astea, a trebuit să mă întăresc eu şi, după cum spuneam, să zâmbesc la vederea vreunui lucru drăguţ de printre morminte şi chiar să bravez că nu am deloc inima strânsă la intrarea în cavoul nostru. Deşi nu era deloc adevărat. Însă un copil nu doar îţi creează frici pe care nu le aveai înainte, când nu erai responsabil de viaţa lui mică şi preţioasă, dar te şi vindecă de unele care te supărau dintotdeauna, stându-ţi pur şi simplu alături. Pentru că e un echilibru în toate.

Ca în orice altceva ţine de educaţia copilului, încă nu ştiu dacă am procedat bine abordând aşa această chestiune. Voi afla, poate, atunci când va ajunge la maturitate. Tot ceea ce ştiu până acum e că pare un copil echilibrat emoţional, empatic, dar şi foarte, foarte pozitiv. Şi mai ştiu că, până la urmă, mica noastră excursie funebră s-a transformat într-o ocazie de a-mi simţi, din nou, inima plină de iubire şi de recunoştinţă că mi-e dat să trăiesc astfel de clipe bogate. Pentru că, după ce am măturat păianjenii şi am trasat eu cu rigla şi creionul literele numelor părinţilor mei, astfel încât să fie măcar cât de cât aliniate, dacă tot le marcăm amatoristic peste var, Luna a plusat, cum face de obicei, şi a zis:

– Mama, pot să îi fac şi o inimioară lui Yaya?

Când a murit bunică-sa, i-a făcut un căţel din hârtie de origami, pe care i-a scris „Te iubesc” şi care a fost aşezat în sicriu, alături de ea. Deci inimioară e bine, zic eu.

– Sigur că poţi.

Şi apoi:

– Hai să-i fac şi lui Emil una! Pot?

Nu ştiu de ce nu-i spune „bunicul”, ori pentru că are deja unul în viaţă, care e foarte important pentru ea, ori pentru că îi place numele ăsta, Emil. Dar nu o corectez. Şi evident că poate să îi facă şi lui o inimioară.

Şi apoi:

– Mă laşi să le fac şi la ăştia trei?

– „Aştia trei” sunt un fel de bunic care a contat enorm pentru mine, Luna, omul fără de care probabil că nu aş fi avut cultura pe care o am, nici gusturile, nici formaţia umanistă. Şi lângă el e familia lui, oameni buni şi importanţi pentru lume la vremea lor, când valoarea umană şi educaţia înaltă chiar contau…

– Bine, bine, scuze, n-am vrut să sune rău. Dar pot să le fac şi lor inimioare?

Sunt cinci inimioare acum în cavoul nostru. Şi îmi place să cred că, undeva, cinci suflete s-au bucurat să afle că nu au fost uitate. Chiar dacă e vorba de cineva care nu le-a întâlnit, pe acest Pământ, niciodată.

Reclame

Seri cu final neaşteptat

Ne-am întors de curând acasă de la lansarea albumului Irinei Rimes. A fost o seară luminoasă şi caldă acolo înăuntru, la Cărtureşti Carusel. Fătuca asta are nişte cântece foarte frumoase, cu ritmuri hipnotice şi versuri care vorbesc sufletului. În special unui suflet de adolescentă la vârsta primelor iubiri, or noi ieşeam în ambele direcţii din target: fiică-mea prea mică, eu, evident, prea mare. Dar asta nu ne-a împiedicat să ne simţim bine acolo, amândouă.

Cu excepţia momentului cozii la autografe, când fiică-mea nu s-a priceput să stea hotărâtă în rând şi i-au luat-o toţi înainte. Se tot uita după mine, deşi îi spusesem clar că o aştept lângă uşă, la ieşire (suport foarte greu aglomerările…). Până la urmă a reuşit să îşi ia mult-doritul autograf, iar Irina a fost foarte drăguţă cu ea („Vai, ce nume frumos ai!” a zis ea, „Şi tu” i-a răspuns Luna), a luat-o în braţe şi a făcut câteva selfie-uri memorabile pentru micuţa fană, care a ieşit topită toată şi îmbujorată din grămada de acolo:

– Mama, mama, a pus mâna pe mine, îţi dai seama? Wow, şi ce drăguţă e! Şi ce frumos a scris! Şi ai văzut cât de aproape am stat de ea când a cântat, eram prima în faţa ei! Şi ce frumos a cântat! Şi… Şi…

Tot drumul a vorbit înfocat despre asta. Până în 381 (cu aproape toate scaunele ocupate, încă, pe la nouă seara), când i-am retezat-o:

– Luna, aş vrea să te temperezi puţin. Adică înţeleg că îţi place de ea, şi mie îmi place, dar nu e totuşi o zeitate, sau ceva, să nu te mai speli acum o lună unde a pus ea mâna. Da, este o persoană ceva mai cunoscută decât majoritatea oamenilor, dar asta nu înseamnă să cădem în extaz în faţa ei.

– Eh, îţi dai seama că nu aş face aşa cu ORICINE este celebru! Adică dacă ar fi fost Tătăriceanu (!) în locul ei, nici nu l-aş fi băgat în seamă, chiar dacă el ar fi vrut!

E bine aşa, m-am liniştit.

Acum suntem acasă, deci, mâncăm, ascultăm CD-ul (îşi face toţi banii, pe lângă piesele deja arhicunoscute de la radio, am avut surpriza unor piese marcante şi inteligent lucrate, cum e de ex. „Octombrie roşu”) şi recapitulăm:

– Mi-ar fi plăcut să nu stai tot timpul cu ochii pe mine, Luna. Ai fi avansat mai rapid în coada aia de la autografe dacă nu te-ai fi speriat că nu sunt chiar lângă tine. Nu trebuia să ieşi din rând, eram alături. Nu ţi-am zis că eu voi fi ÎNTOTDEAUNA alături de tine? Trebuie doar să ai încredere!

– Întotdeauna-întotdeauna? Chiar şi după ce… ştii tu… după ce…

Înţeleg ce vrea să zică şi mi se umezesc instant ochii. Dar trebuie să fiu tare dacă vreau să fiu convingătoare cu discuţia asta.

– Da. Şi după ce o să mor. Şi eu şi tata. Părinţii sunt mereu lângă copiii lor, să îi vegheze. Nu ştiu sub ce formă va fi să fie, dacă ne facem spirite, sau îngeraşi, sau fantome…

– Sau poate vă… cum se spune?… poate reveniţi în altă formă…

Îi văd clar speranţa în ochişori. Asta cu reîncarnarea e varianta ei preferată pentru viaţa de după, de-abia aşteaptă să devină căţeluş. Şi noi să nu murim, de fapt, niciodată. Aşa că acum chiar că-mi dau lacrimile.

– „Vă reîncarnaţi” ai vrut să zici?

– Da!, se bucură ea că a găsit cuvântul. Poate vă reîncarnaţi în mormoloci!

Continuă să fie tare bucuroasă la gândul că o vom veghea, cu infinită dragoste părintească, de la înălţimea unui pui de pui de baltă. Iar eu care ne închipuiam, pe mine şi pe taică-său, plutind maiestuos şi, în acelaşi timp, duios pe deasupra creştetului ei, fâlfâind din uriaşele noastre aripi aurite… Şi sunt confuză, ca de obicei: cum se face oare că uit mereu că discuţiile noastre serioase au toate, dar TOATE, un astfel de final?!

Coşmar?

Pentru că nici nu mai încape în pătuţul ei de copil mic, dar nici nu nu vrea să doarmă singurică într-o cameră a ei, de o vreme încoace (mult prea multă vreme, dacă e să mă întrebaţi pe mine), fiică-mea şi-a apropriat cu mare tupeu o jumătate din patul conjugal, dormind când cu mine, când cu taică-său, după cum are chef. De obicei, are chef mai mult cu taică-său. Iar eu mă refugiez atunci prin alte camere, unde, trebuie să recunosc, savurez răsfăţul de a dormi dusă, fără picioruşe pe beregată, coate în plămâni sau cine ştie ce alte „atenţii” tandre din partea copilului.

Asta nu înseamnă, însă, că nu mă trezesc uneori cu ea pe cap, la propriu şi la figurat, în miez de noapte. Sau că nu pot avea surprize şi la trezire, dis-de-dimineaţă:

– Mamaaaaa! Hă, hă, hă…

– Wow, de ce plângi aşa?, mă îngrijorez eu văzând-o în hohote.

– Am visat căăăăă… aveai un accident şiiiiii… hă, hă, hă… şi mureaaaaaaai…

Oricât de multe şmecherii pedagogice aş şti, subiectul ăsta e de natură să mă blocheze puţin. Pe cine nu ar bloca?

– A fost doar un vis, încerc eu să o liniştesc.

– Dar dacăăăăă… mori de-adevăratelea? Hă, hă, hă…

– Cum să mor? N-ai văzut ce bine conduc?

– Nuuuuu… că te călca o maşină în vis.

– Nu-ndrăzneşte nimeni să mă calce pe mine, ştii doar ce gură rea am!, continui eu să glumesc, dar fără folos.

– Şi dacăăăăă…. totuşi….

Şi atunci mă străfulgeră o idee: oare ce s-ar întâmpla dacă i-aş răspunde serios la întrebarea asta care pare, totuşi, serioasă?

– Îl ai pe tata, dacă păţesc eu ceva.

– Daaaa… hă, hă, hă… dar el nu e aici… Cine mă duce pe mine la şcoală?

– Te muţi la Giurgiu.

– NUUUUUU…

– Vine bunică-ta şi stă cu tine la Bucureşti.

– NUUUUUU…

– Păi aia nu vrei, aia nu vrei, încep eu să-mi pierd răbdarea, în glumă, desigur. Dar ce vrei tu?

– Vreau să ştiu cu cine dorm eu noaptea dacă tata sforăie iar prea tare… Hă, hă, hă…

Deci discuţiile „grele” cu copiii nu sunt întotdeauna chiar atât de grele pe cât ne temem noi, abordaţi-le cu încredere!

Scurta coborâre pe schiuri a vieţii

– Mama, în câte ore ajungem acasă de aici cu metroul?

Suntem la o terasă de pe lângă Piaţa Romană. Tocmai am primit ajutorul de deces pentru mama mea, care a plecat săptămâna trecută într-un loc, sper, mai bun decât patul pe care a suferit mulţi ani. Şi, cum mama era mare iubitoare de dulciuri, mâncăm din ultimii ei bani prăjiturele cu ciocolată şi îngheţate – cu mare poftă (fiică-mea) şi cu lacrimi în ochi (eu).

– În cinci minute, Luna.

– Da’ cu calul cât facem?

N-am cum să nu zâmbesc la o astfel de întrebare, indiferent de cât de tristă sunt, de câte necazuri m-au lovit în ultima vreme, de durerea pe care încă o mai simt în mâna ruptă… Copiii au imensa putere de a accepta viaţa exact aşa cum vine peste ei, cu boli şi bucurii, eşecuri, victorii şi moarte. Sinceritatea şi firescul trăirilor copilăriei, pe care le observ la Luna, m-au ajutat, de altfel, să depăşesc deznădejdea şi depresia care mă pândesc de mult timp încoace.

Iar întrebarea ei de astăzi îmi trezeşte o altă amintire legată de mama, pentru că totul în jurul meu îmi aminteşte de ea acum. Era în iarna trecută, când încă nu aveam ajutor permanent şi trebuia să ajung aproape zilnic la ea, într-un alt cartier. Situaţia, care pe mine mă obosea şi mă întrista peste măsură, pe Luna o bucura. Mergea cu entuziasm neştirbit la o bunică bătrână şi bolnavă, pe care nu o cunoscuse niciodată glumeaţă, harnică, generoasă şi optimistă, aşa cum fusese până la optzeci de ani. Şi îi accepta cu naturaleţe ursuzenia de om suferind şi deseori pierdut în confuzia Alzheimer-ului: era, doar, Yaya a ei. Într-o zi, când am văzut ce ninsoare teribilă se pornise afară, m-am supărat şi mai tare, la gândul că drumul prin troiene va fi dificil. Fiică-mea, bineînţeles, ţopăia de bucurie că ninge:

– De ce eşti supărată? Nu vezi ce frumos e afară?, s-a mirat Luna.

– Dacă e zăpadă, e posibil să nu putem scoate maşina din parcare. Va trebui să mergem pe jos şi cu tramvaiul la Yaya, e lung şi complicat, m-am plâns eu de nimicurile stresante ale vieţii de adult urban.

– Păi mai bine mergem cu schiurile. Ştii drumul cu schiurile până la Yaya, mama?

Iubire necondiţionată. Partea plină a paharului. Bucurie, inocenţă, aventură. Trăieşte clipa! Copilărie, moarte şi multă suferinţă între cele două. Atât pot spune acum. Ba nu: mai trebuie să spun şi că noi nu avem schiuri, iar Luna nu a mers niciodată cu aşa ceva. Dar simt că ea îşi va cumpăra o pereche, s-o aibă în debara atunci când eu voi fi bătrână. Adică nu peste foarte multă vreme…

Asaltul marilor întrebări

Anul acesta, Paştele a ţinut să mă atenţioneze personal că urmează să vină, punându-mă să pătimesc din greu exact în săptămâna patimilor. Da, chiar aşa atee cum sunt, eu cred în săptămâna patimilor. Cred că Iisus a existat, că a făcut mult bine celor pe care i-a întâlnit şi că a îndurat multe suferinţe pentru credinţa lui – şi îl respect pentru asta. Singurele mele îndoieli se leagă de naşterea şi de moartea lui strict pământeană, dar, la urma urmei, nimeni nu ştie de unde venim şi încotro ne ducem, nu-i aşa?

Cu ceva timp înainte să devin mamă, încetasem să îmi aloc momente de meditaţie profundă asupra marilor întrebări ale vieţii. Credeam că mi-am format puncte de vedere solide asupra ei, că timpul lecturilor esenţiale a trecut şi, mai ales, eram tot timpul ocupată cu altceva. Apariţia unui copil, însă, nu numai că răstoarnă toată ordinea unei lumi deja cunoscute, prin simplul fapt că el, copilul, e o lume nouă în sine, dar răscoleşte şi cele mai îndărătnice convingeri spirituale. Copilul aduce cu el multe revelaţii, începând cu minunea naşterii şi a evoluţiei, continuând cu regăsirea propriei copilării, revizitate prin paralela cu a copilului tău, şi culminând cu vârsta marilor întrebări, când îţi dai seama că, de fapt, nu ştii atât de bine ceea ce credeai până atunci că ştii.

Prima mare întrebare încuietoare a Lunei a venit pe la patru ani, tot în jurul Sărbătorilor pascale, ca acum, şi tot în maşină, unde ni se întâmplă să avem majoritatea discuţiilor profunde. Venea de la grădiniţă, unde educatoarea le povestise despre învierea lui Iisus, iar fetiţa mea era atât de entuziasmată de poveste încât a ţinut să mi-o prezinte ca pe ultima ştire-bombă dintr-o revistă mondenă:

–        Mama, tu ai auzit de Iisus?

–        Sigur că am auzit, Luna, cred că toată lumea a auzit de el, am răspuns eu cu zâmbetul superior al superficialităţii (pentru că numai cineva superficial se poate crede superior unui copil care descoperă lumea).

–        Şi ai auzit şi că el a înviat? Şi că aşa o să înviem şi noi toţi?

–        Da, dar eu nu cred asta.

–        Dar tu ce crezi că s-a întâmplat cu el, mama?, a împlântat fiica mea pumnalul unei întrebări la care nu eram deloc pregătită să răspund.

Degeaba am încercat să încropesc un răspuns rezonabil, nicio variantă nu mi se părea corectă, nici pentru integritatea mea, nici pentru vârsta copilului. Toate răspunsurile ar fi conţinut o cantitate nesănătoasă de noţiuni ambigue legate de moarte, despre care discutaserăm doar vag până atunci. Pe când mă gândeam ce să răspund, Luna a hotărât să şi răsucească cuţitul în rană:

–        De fapt, ce crezi că se întâmplă atunci când murim? Murim de tot?

E foarte greu să îţi păstrezi sinceritatea cu preţul lacrimilor unui copil – iar eu îi simţisem tremurul din glas.

–        Nu ştiu, Luna, nimeni nu ştie exact ce se întâmplă atunci. Mie îmi place să cred că moartea e un somn atât de bun încât nu vrei să te mai trezeşti. Alţi oameni cred că te duci în rai, unde eşti mereu fericit. Mai sunt şi unii care cred că după moarte te transformi în altceva, într-un animăluţ, de exemplu.

Se pare că am fost inspirată cu ultima frază, pentru că Luna a fost extrem de încântată de posibilitatea de a fi odată căţeluş, aşa că am scăpat de alte explicaţii. Dar eu nu am uitat că trebuie să îmi fac ordine în minte şi în suflet, pentru ca următoarele ei mari întrebări să mă găsească cât de cât pregătită.