Un sfat, pe fugă, despre Moş Crăciun

Tot aud zilele astea povestindu-se despre copii din generaţia fiică-mii sau apropiaţi ca vârstă, care află că Moş Crăciun nu există şi, din cauza asta, trec prin supărarea vieţii lor de până acum. Unora le spun înşişi părinţii lor, alţii află întâmplător, de la şcoală, prieteni sau chiar aiurea, de pe stradă – eram acum câteva zile la coadă la Mega şi două fetiţe de aproximativ 12 ani vorbeau cu un aer important şi în gura mare despre faptul că ele nu mai sunt mici şi fraiere, să creadă că Moşul chiar există, putea auzi orice copilaş din jur.

De aceea, revin cu un sfat din experienţa proprie, pe care l-am tot repetat pe aici, prin online, tocmai pentru că mi se pare foarte util: nu vă minţiţi copiii! Nici măcar dintr-o cauză atât de „nobilă” precum bucuria Crăciunului, dorinţele copiilor, vise şi magie sau orice altă motivaţie de acest gen. Da, povestea Moşului este una foarte frumoasă şi poate fi izvor infinit de idei de surprize. Dar în niciun caz nu merită să risipeşti pe ea încrederea de care ai nevoie să o clădeşti în relaţia cu copilul tău. Încrederea este baza oricărei relaţii sănătoase între oameni, de altfel, iar ea se construieşte greu şi se dărâmă la prima adiere de vânt, ca un castel din cărţi de joc. Dacă eşti părinte şi îţi doreşti ca fiul sau fiica ta să îţi vorbească deschis despre problemele vieţii sale, să te facă părtaş şi la bucurii, şi la necazuri, şi la boacăne, dacă vrei să rămâi o persoană la care să vină când are nevoie de un sfat – atunci nu îţi minţi niciodată copilul!

Ştiu, sunt situaţii în care pur şi simplu nu îi poţi spune unui copil anumite lucruri. Ar fi greşit să îi vorbeşti despre morţi violente unui copilaş de trei ani, de exemplu. Dar asta nu înseamnă că trebuie să îi ascunzi existenţa morţii. La fel, nu îi poţi arăta filme pornografice unui copil de şapte ani, dar cu siguranţă el trebuie să ştie ce are între picioare şi faptul că nu barza l-a adus pe lume. Şi bineînţeles că există o groază de întrebări de-ale celor mici la care e mai bine să evităm să răspundem pentru moment: unele necesită mai mult timp de gândire, pentru a da un răspuns potrivit, altele trebuie amânate până când copilul mai creşte şi poate asimila corect respectivul răspuns. Însă minciuna nu este niciodată, niciodată răspunsul potrivit. Evitare, edulcorare, adevăr. Cele trei variante posibile.

Revenind la delicata problemă a lui Moş Crăciun, evident că şi noi l-am „adoptat” în familie, încă de când era Luna foarte mică. Deşi prima lor întâlnire nu a fost una chiar fericită (s-a îmbrăcat taică-său în costum de Moş şi a venit, chipurile, la noi în sufragerie, de a îngheţat copilul de teamă şi emoţie, nehotărât dacă să plângă sau să se bucure), relaţia care a urmat a fost una frumoasă şi fructuoasă, ca să zic aşa. Moşul a continuat să vină în fiecare an, pe hornul casei de la Giurgiu, şi să lase grămezi de cadouri pentru răsfăţata familiei. O vreme, Luna nu a pus nicio întrebare. Iar noi, desigur, nu ne-am simţit obligaţi să îi dăm niciun răspuns. Apoi a început să observe detalii, să gândească logic, să pună întrebări. Şi m-a durut şi atunci când, pe la şase ani, i s-au umplut ochii de lacrimi după ce şi-a desfăcut toate cadourile şi şi-a dat seama că nu are cui să-i mulţumească pentru ele, o persoană fizică pe care să o poată îmbrăţişa cu recunoştinţă, aşa cum făceam noi toţi, adulţii, între noi – am povestit aici cum l-a întrebat atunci pe tatăl ei, marea ei iubire: „Tata, dar TU nu mi-ai luat nici un cadou?”

Şi atunci i-am spus un lucru simplu, care nu este neapărat un adevăr, dar nici minciună nu este:

Moş Crăciun vine doar la cei care cred în el.

I-am explicat că, în general, copiii sunt cei care cred în Moş. Adulţii, pe măsură ce cresc, uită să mai creadă în poveşti şi atunci la ei nu mai vine Moşul – ceea ce explica faptul că noi mergeam la cumpărături împreună, să luăm cadouri pentru bunici. I-am povestit despre legenda Sfântului Nicolae, adevăratul Moş al copiilor, care obişnuia să le facă multe cadouri acestora. I-am povestit despre succesul avut de imaginea Moşului din reclamele Coca-Cola, care a ajuns simbolul universal al Crăciunului, recunoscut şi de ţările care nu ţin această sărbătoare. I-am vorbit despre amestecarea sfinţilor, simbolurilor şi sărbătorilor, care a dus la transformarea unei zile de mare importanţă pentru religia creştină, naşterea lui Isus Hristos, în ziua aceea din an în care ne scăldăm în cadouri şi ne îmbuibăm cu sarmale. I-am spus că Moşii aceia nenumăraţi pe care îi vede prin filme, magazine şi pe stradă în luna decembrie (şi nu numai) sunt nişte actori care interpretează un rol, iar pe Moşul adevărat nu l-a văzut nimeni niciodată. Iar acesta este motivul pentru care adulţii ajung la un moment dat să nu mai creadă în existenţa sa. Pentru că adulţii au nevoie de probe, de dovezi, de lucruri pe care să poată pună degetul ca să ştie că există. Adulţii nu mai cred în vise.

Nu pare că am greşit absolut deloc făcând acest lucru. Cât a fost mai micuţă, Luna a decis că ea mai vrea să creadă o vreme în Moş Crăciun. Aşa că şi noi am decis să jucăm în continuare acest joc minunat al poveştii şi am continuat să îi luăm pe ascuns cadourile pe care le cerea ea, în scrisorile adresate Moşului. Anul trecut, însă, am văzut deja o scădere a interesului pentru tradiţionala scrisoare, pe care a făcut-o în fugă şi doar pentru că a apărut ceva important de cerut fix înainte de Sărbători. Iar anul acesta, deşi am insistat de-a dreptul să o facă, pe motiv că ne ajută şi pe noi să ne inspirăm pentru cadourile de ziua ei (care este tot în decembrie), nu a mai vrut să o scrie deloc. Mi se pare un semn clar de delimitare faţă de legenda în care nu mai crede, acum, la venerabila vârstă de zece ani fără câteva zile. Şi mă bucur că a făcut trecerea într-un mod firesc şi raţional, fără supărări şi crize de nervi, şi – cel mai important, după părerea mea – fără să să-şi piardă încrederea în noi, părinţii ei, care nu am minţit-o niciodată, ci doar ne-am adaptat cu jocurile noastre diverselor vârste ale viselor ei. Iubire, comunicare şi adevăr. Regula de aur.

Reclame

Scrisoare de la Moş Nicolae, cică

Are probabil vreo 45 de ani scrisoarea aceasta. Am găsit-o de curând, printre lucrurile mamei mele. Poartă scrisul ei şi urmele trecerii vremii. Şi zice aşa:

„Dragă Aluniţă,

Moş Niculae îţi aduce jucării şi te întreabă: tu eşti cuminte, o asculţi pe mama, de azi înainte trebuie să mănînci pîine şi mîncare, să faci pipi singură şi să te încalţi cu ghetuţele, dacă nu, Moş Niculae vine şi îţi”

Va rămâne o enigmă ce îmi… Moş Nicolae. Nu întorc foaia să vedeţi şi restul, dar presupun că aţi ghicit că era ceva ce implica beţişoare „fermecate”. Am vrut doar să vă spun că, citind scrisoarea aceasta semnată, chipurile, de Moş Nicolae, mi s-a făcut brusc un dor nedefinit de o vârstă de care nici măcar nu îmi pot aduce aminte. De vârsta la care marile mele probleme erau refuzul oliţei şi neştiinţa legării şireturilor.

Cred că în seara asta, înainte de culcare, o să îmi strecor şi eu pe furiş câteva bomboane în ghetuţe. În amintirea tuturor mamelor care nu mai pot face asta pentru copiii lor. Şi a uneia în special.

Moş Nicolae – before and after

Nu am multe amintiri din copilărie, nu ştiu de ce. Şi îmi pare rău. De exemplu, pot număra pe degetele de la o mână amintirile cu tata, care a plecat din lumea asta pe când aveam cincisprezece ani. În rest, mi-au rămas câteva poze alb-negru drept mărturie că am fost, odată, demult, împreună.

Nici măcar marile bucurii ale copilăriei  nu mi le amintesc. Nu cred că sărbătoream Crăciunul, pentru că nu am nici cea mai vagă imagine în minte, dar ştiu că veneau pe la noi Moş Nicolae şi Moş Gerilă (de Anul Nou). Cred că aşa arăta conţinutul cizmelor mele acum aproape 40 de ani:

mandarine

Şi cam aşa s-a pregătit fiică-mea de Moş Nicolae anul trecut:

mos-nicolae-2014

 

Toate încălţările au fost umplute peste noapte, de am avut rezerve de dulciuri până pe la Paşte.

Anul ăsta, însă, pe Luna o aşteaptă o noutate:

cadouri-mos-nicolae

Poate vă întrebaţi ce caută o nuieluşă printre dulciurile pregătite în secret pentru ea. Ei bine, în ultima vreme, Luna a noastră s-a aflat iar într-o perioadă de îndărjită împotrivire la orice spunem noi. Adică auzim mult prea des „Nu” sau „Ba da”, în funcţie de caz, spuse pe un ton nesuferit şi cu mâinile încrucişate pe piept. Ne sparge mult prea des timpanele cu chiote nemotivate de nimic şi se comportă ca un copil răsfăţat, cu tantrum-uri, pretenţii mari şi refuz sistematic al oricărei îndatoriri (cum ar fi, de exemplu, temele zilnice). Deci cred că îşi merită din plin nuieluşa şi sper să înţeleagă de ce a primit-o, din scrisoarea pe care, cică, i-a scris-o Moşul şi pe care am legat-o de nuieluşă:

scrisoare_mos-nicolae

Sunt curioasă dacă va funcţiona o astfel de „avertizare”. Mai ales că nu înţeleg şi pace de ce e nevoie de ea, în condiţiile în care Luna e un copil fără probleme existenţiale, crescut într-un mediu cald, calm şi îndestulat, cu care am vorbit mereu deschis şi sincer, ca şi cu un om mare. Am greşit undeva? Sau este doar o altă perioadă normală în formarea ei?