O călătorie în timp. În niciun caz înainte

Ultima dată când am fost la Cheia era acum vreo 20 de ani. Conduceam încă prima mea maşinuţă pe atunci, un Tico galben, dintre primele apărute la noi, şi m-am aventurat să ajung cu ea acolo pe un viscol crunt, de nu vedeam drumul în faţa ochilor. Când mă gândesc în urmă, zău dacă pot să înţeleg cât de curajoasă eram pe atunci – şi eu, şi ceilalţi câţiva prieteni care erau cu mine în maşină. Acum nu aş mai risca în niciun caz o astfel de aventură.

Înainte de asta, fusesem la Cheia cu alţi peste 20 de ani în urmă, într-o vacanţă cu părinţii mei. După cum lesne se poate observa, lucrul cel mai important la acea plecare pare să fi fost faptul că eu îmi duceam în bagaj oliţa, sunt câteva fotografii în albumul făcut cu mare grijă de bunicul meu adoptiv la care se subliniază, în legenda, acest lucru. Cu mintea de acum, de mamă trecută de vârsta copilăriei mici a propriului copil, mi se pare cumva bizar că mai foloseam încă oliţa la aproape 5 ani, dar asta e, îmi asum riscul de a fi considerată întârziată. La urma urmei, şi cu sticla plină cu lapte şi cu biberon în vârf m-am dus la şcoală până, hăt, târziu, toate clasele primare, deci undeva trebuie să fi fost o problemă cu mine. Sau cu lenea mea…

Însă nu despre amintiri din copilărie vreau să vă povestesc acum, ci despre plimbarea pe care am făcut-o ieri la Cheia. Noi ieşim rar de tot din oraş, aproape niciodată în afară de vacanţele mari, aşa că orice escapadă dintr-astea, cât de scurte, e un adevărat eveniment. Ieri ne-am urcat în maşină pe la 11 şi am luat-o înspre Cheia în speranţa că aveam să găsim acolo soare şi zăpadă, ceea ce Bucureştiul nu ne oferea. Şi chiar am găsit: era o zi superbă la munte, cu un soare generos, iar pe alocuri se găsea şi suficientă zăpadă cât să tropăim puţin prin ea şi să facem doi bulgări (doar unii dintre noi, desigur, pentru că mie nu îmi place să mă joc aşa, sunt un fel de Grinch al jocurilor de copii).

Însă în afară de bucuria asta de a fi împreună şi a ne încărca cu câteva fascicule de energie pozitivă, zău dacă aş mai vedea vreun motiv pentru care să mergem, vreodată, în locul acela. Nu cred că se poate numi „staţiune” ce am văzut acolo. Cheia e pur şi simplu un sat, nici măcar mai îngrijit sau arătos decât oricare altul, în care se află câteva hoteluri, pensiuni şi ­– să le zicem – muzee. Am oprit la primul hotel pe care l-am întâlnit în drum, Cheia, unde am mâncat de prânz cu senzaţia ciudată că am ajuns într-un loc în care timpul a stat în loc. Totul acolo era ca pe vremuri, de la lustrele (murdare) şi până la atitudinea chelnerilor. Sau de la meniul de o foaie, un A4 imprimat şi băgat în ţiplă, cu tipicele ciorbă de burtă, mititei şi papanaşi, şi până la băuturile ieftine expuse în bar. De toalete, ce să mai spun, ca la noi „la Stat” şi ele – dezordine, rupere, lipsă de săpun, niciun aparat funcţional, ordine date subtil (şi aparent degeaba) clienţilor, prin alte foi A4 imprimate şi lipite de pereţi.

Am ieşit pe la 14:30 din curtea hotelului, după câteva minute de stat prin zăpada de-acolo (şi printre mormane de lucruri aruncate aiurea peste tot, deci exclusa ideea de belvedere sau ceva în zona aceea, nu înţeleg de ce ar alege vreun turist să stea mai multe zile acolo). Am încercat să mai găsim un drum spre o parabolică uriaşă care ne atrăsese atenţia, părea că cineva îi aşteaptă pe marţieni pe acolo, însă nu l-am găsit. Am decis să ne întoarcem spre casă, pe drumul pe care venisem. Şi pe care observasem că exista un muzeu: Muzeul florilor de mină. Cum să ratăm aşa ceva, când avem copil pasionat de cristale şi juma de tonă de pietricele prin casă?!

Însă, în căutarea unui loc de parcare în care să nu încurcăm pe nimeni, am depăşit puţin muzeul şi am ajuns, absolut întâmplător, deci, în faţa altui muzeu: Muzeul de antropologie Francisc Iosif Rainer. De data asta, entuziasmul a fost al meu, mi se pare una dintre cele mai interesante şi utile preocupări umane antropologia, aşa că le-am propus alor mei să intrăm mai întâi acolo.

Din fericire, ambele muzee aveau deschis până la ora 17:00, şi ambele păreau să poată fi vizitate în max. 5 minute, de mici ce erau, aşa că timp aveam berechet. Am intrat în curte la muzeul de antropologie şi… am simţit că trebuie să luptăm pentru dreptul nostru de a-l vizita. Era o doamnă cerber acolo, la intrare, care nu părea deloc încântată că doreşte cineva să intre în muzeul ei. Mai întâi ne-a spus să ne mutăm maşina, pe care o lăsaserăm în faţa porţii. Că poate apare cineva să ne amendeze că blocăm intrarea în curtea muzeului. Nu ştiu dacă ştiţi reclama aia veche cu un eschimos care mânca sonor şi tacticos cipsuri şi cu un alt eschimos care îi cerea şi el unul, dar primea următorul răspuns: „Nu pot, că dacă-ţi dau ţie unul, va trebui să le dau tuturor după aceea”. Iar amărâtul ăla refuzat se uita mirat în jur, la imensitatea pustiului de gheaţă pe care erau, clar, doar ei doi. Ei bine, aşa ne-am uitat şi noi ieri în jur, căci era evident că nu trecea nici naiba pe-acolo, iar în curtea muzeului era absolut exclus să fi intrat vreodată cineva cu maşina. Dar doamna a început să ne spună şi despre poliţie, şi despre pompieri, mai avea puţin şi aducea în discuţie şi forţele NATO sau ceva, aşa că am decis că e mai bine să mutăm maşina şi atât.

În timp ce bărbatu-meu să ocupa cu treaba asta, eu m-am dus spre gheretă să iau bilete. Doamna a încercat din nou să se împotrivească. Mai întâi mi-a cerut certificatele verzi, convinsă cumva că n-aveam. Apoi nu a reuşit să îl scaneze pe al meu şi ne-a zis că, fără, nu intrăm. Apoi a venit bărbătu-meu şi la el pe telefon puteau fi scanate toate, spre ghinionul ei. Când am dat să i-l arătăm şi pe al Lunei, a avut o reacţie de-a dreptul compătimitoare: „Vaaaaai, dar l-aţi… şi pe copil…?!”. Da, l-am… şi pe copil. Că doar nu era să ne punem noi la adăpost şi pe el să-l lăsăm de izbelişte.

Următoarea încercare de a ne descuraja să intrăm în muzeu a fost de ordin financiar: „Să ştiţi că s-au scumpit biletele”. Eh, aici recunosc că eu am început să mă neliniştesc uşor, pentru că chiar nu aş fi dat mulţi bani pe ceea ce părea a fi muzeul acela, cel puţin văzut din afară. „E 8 lei pentru adulţi şi 4 pentru copii”, a continuat ea. Am răsuflat uşurată – 20 de lei nu e un capăt de lume, aşa că i-am dat şi banii. A urmat un sever: „Vedeţi că la etaj e un cordon roşu pe dreapta, nu aveţi voie să treceţi să el!”, şi încheierea apoteotică, plină de frustrarea că insistam totuşi să intrăm: „Aveţi 20 de minute la dispoziţie!!!”. Aici m-a pufnit şi râsul, era totuşi ora 15:00 şi mai erau două ore până la închidere, de unde scosese alea 20 de minute?!

În fine, oricum nu ne trebuiau 20 de minute pentru cele câteva cămăruţe dinăuntru. Intenţia muzeului e una bună, nu auzisem niciodată de acest domn antropolog român cu viaţă remarcabilă, şi exponatele ar fi în regulă, cumva, dar chiar să nu meargă nimic – dar NIMIC – din cele câteva aparate dinăuntru?! Nicio picătură de tehnologie, niciun strop de multimedia, absolut nimic atractiv pentru sec. XXI?! Evident că fiică-mea a privit totul cu un colţ de ochi şi a fugit înapoi, că nu aşa poţi capta interesul unui adolescent din zilele noastre. Eu am făcut câteva fotografii în speranţa că, cândva, informaţiile de acolo se vor dovedi utile pentru vreunul dintre noi.

Apoi ne-am dus către Muzeul florilor de mină, aflat cu vreo sută de metri mai departe. Acolo era mai drăguţ în curte, păşteau nişte vaci. Şi doamna de la intrare era mai drăguţă, nu ne-a speriat cu nimic. Aceleaşi bilete (la propriu, toate arată la fel, se pare că e un fel de muzeu-mamă al ăstora mici, numit „Muzeul judeţean de ştiinţele naturii Prahova”), la acelaşi preţ, aceeaşi plictiseală în unica sală a muzeului, aceleaşi intenţii bune în organizare, dar cam atât. Exponate cunoscute de la Muzeul de geologie din Bucureşti, unde, apropo, m-am simţit la fel de nedorită când am fost cu copilul să îl vizităm. La florile de mină nu am făcut nicio poză, pentru că ni s-a spus că e o taxă separată pentru asta, de 10 lei. O fi existat şi la celălalt muzeu şi acum mă trezesc cu paznica aia rea că îmi face reclamaţie sau ceva…

Hrăniţi, aerisiţi şi culturalizaţi, deci, ne-am întors spre casă. Am făcut ceva mai mult pe drum decât la dus, pentru că am avut ghinionul să ne intersectăm cu un tren. De trei ori. La cum sunt desenate drumurile în ţara asta, de zici că i-a tremurat mâna proiectantului şi le-a făcut pe toate în zigzag, suspectez că era acelaşi tren, întâlnit de trei ori consecutiv, în sate vecine. Dar a fost OK, per total. Nu a fost la fel de aglomerat ca DN1, vederile sunt spectaculoase în acea zonă, ne-am bucurat ochii cu un lac de un verde incredibil şi cu zeci de izvoare îngheţate bocnă în cădere, iar pe A3 se merge şnur. Singurul necaz este că ne pierdem din ce în ce mai tare speranţa că vom mai găsi în ţara asta locuri unde chiar să ne placă să mergem, şi unde să nu vedem chiar atât de multe lucruri în neregulă. Pentru că asta vedem peste tot în România, şi ştiu că nu e din cauză că am fi noi cârcotaşi.

Cam aşa stă treaba cu „România lucrului bine făcut”: s-a intenţionat o reconstrucţie cândva, dar s-a lăsat de izbelişte.
Publicitate

Jurnal de Europa. Partea a doua

Obiectivul principal al escapadei noastre europene începute aici a fost cursa de Formula 1 din Belgia. Bărbatu-meu este microbist, fan Ferrari, iar circuitul de la Spa Francorchamps este considerat cel mai frumos de pe continentul nostru. Doar aşa l-am putut tenta să accepte ideea de a sta cu zilele în maşină, pe drum (eu am dezvoltat o fobie de avion la un moment dat), în loc să zacă la soare pe vreo plajă oarecare, aşa cum am făcut în ultimii prea mulţi ani. Şi mie îmi plac plajele, şi mie mi-era dor de peisajele Greciei, dar mai mult îmi doream să văd locuri noi şi variate, să îi arăt Lunei cum se trăieşte în alte ţări şi să ne îmbogăţim spiritual cu un pic de turism cultural. Aşa că am brodat pe lângă traseul de bază opriri semnificative, în care să vedem câte ceva pe gustul fiecăruia. Ne-a luat destul de mult timp să cădem de acord asupra opririlor, pentru că gusturile noastre nu coincid mai deloc. Apoi am încercat să cuprindem în circuitul nostru şi o mică oprire la mare, în Normandia, dar ne-am dat seama că ar fi un ocol uriaş, care ne-ar întârzia foarte mult. Iar cea mai mare problemă a fost să o convingem pe Luna că şi Parisul ar însemna o mare abatere de la drumul nostru. Are o adevărată pasiune pentru acel oraş şi tot speră să ajungă acolo, mai ales că urma să trecem prin Franţa. Când am anunţat-o că acest lucru nu se va întâmpla, totuşi, pentru că ar fi însemnat cel puţin două zile în plus şi costuri prea mari, a protestat hotărât:

– Nu!!!! Am deja OPT ani şi nu am văzut Parisul!

O să las necomentată această replică…

Cu greu i-am cumpărat bunăvoinţa (şi cu promisiunea unei zile într-un mare parc de distracţii) şi am reuşit să tăiem capitala Franţei din traseu.

Aşa se face că până la urmă ne-am jucat, pardon, ne-am oprit mai întâi în Ungaria:Aici am avut foarte plăcuta surpriză de a descoperi un boutique hotel şic şi primitor, aproape de ieşirea din autostradă, cu vreo 40 de kilometri înainte de Budapesta. Cu o cameră uriaşă şi confortabilă, o curte îngrijită, cu piscină, şi cel mai variat mic dejun pe care l-am văzut vreodată, hotelul Krisztina chiar este o idee foarte bună de escală pentru cei aflaţi la drum lung. Noi l-am găsit pe Booking aici.

Apoi ne-am jucat, iar pardon, ne-am oprit în Germania, la München:

Vizita la muzeul BMW

Aici ne-am răsfăţat cu o duminică superbă în parcul Olympia. După vreo oră, două, petrecută în sanctuarul BMW, am intrat în muzeul SeaLife, unde o nefericită tragere la sorţi m-a desemnat pe mine drept însoţitor al fiică-mii la văzut peşti, meduze şi alte fiinţe cam scârboase pentru gustul meu. Am urcat în turnul Olympia, la aproape 200 de metri – ceea ce a fost o extrem de mare realizare pentru mine şi frica mea de înălţimi:

Apoi ne-am jucat am făcut artă, pe păşunea amenajată în acest scop în parc:

Sculptură în lemn…

 Graffiti

 Pictură à la Jackson Pollock (doar metoda, adică)

Ultimele „obiective turistice de mare interes” pe care le-am bifat în acea după-amiază au fost acesta:şi mini Walk of Fame-ul din parc, cu amprentele multor vedete internaţionale, în special din muzică, unde mi-a făcut plăcere să dau cumva mâna (sau piciorul, depinde cum privim problema) cu dragii mei de la Rammstein, care aveau cea mai veselă bucăţică de asfalt din zonă:

Aş mai fi vrut să intru şi la o expoziţie de street art deschisă atunci în parc (Magic City, 66 de artişti din 20 de ţări), dar am renunţat după ce am realizat că suntem frânţi, şi că ar fi trebuit să stau la o coadă uriaşă la intrare, şi că eram singura din familie care îşi dorea să vadă expoziţia… Deci ne-am întors pentru odihnă la hotel.

Şi hotelul din München a fost surprinzător de bun. De fapt, cred că a fost cel mai corect hotel din excursia noastră, oferindu-ne fix ceea ce trebuie să ofere un hotel de trecere: confort. Camera nu era mare, dar era perfect gândită încât să le ai pe toate la dispoziţie („Mama, wow, avem şi container!”, s-a extaziat Luna la vederea micului seif de valori din dulap), patul era taman bun, baia perfect curată şi funcţională, micul dejun bogat, preţul nu foarte mare… Ce mai, treabă nemţească! Hotelul face parte dintr-un lanţ nou şi destul de agresiv pe piaţă, Leonardo, despre care cred că vom mai auzi pe viitor, la apetitul cu care înghite hotelaşe mici şi le transformă după standardul său. Au deja peste o sută de hoteluri prin Europa şi se pare că au şi o altă direcţie de dezvoltare în plan: hotelurile pentru tineri în căutare de distracţie. Adică fix inversul unui hotel clasic, în care tot ce îţi doreşti este să te poţi odihni la orice oră. Aici se vor găsi cluburi, restaurante şi discoteci la dispoziţia oaspeţilor, care abia după ce vor fi obosit zdravăn de la atât zbânţuială se vor putea duce în camerele lor pentru somn. Sau mai probabil pentru cu totul altceva. Treaba lor 😉

Dar să ne întoarcem la sejurul nostru de familie serioasă, de părinţi pre-seniori cu copil pre-adolescent. Ca să încheiem acea duminică plină, am ieşit în centrul vechi al oraşului. Or acolo s-a cam schimbat treaba. Eu, una, am avut impresia că am ajuns în plină invazie musulmană, dat fiind că foarte, foarte mulţi dintre oamenii pe care i-am văzut plimbându-se agale pe străzi sau stând pur şi simplu pe bănci să se uite la lume purtau costume specifice. Şi oricât de deschisă la minte mă pretind a fi, când vine vorba de religie şi de excesele ei devin rapid opacă. Aşa că voi spune doar atât, pentru că nu e momentul pentru polemici acum: nu mi-a plăcut şi nu m-am simţit deloc bine în acel loc. Şi nu am ştiut cum să fug mai repede de acolo. Noroc cu atracţiile întâlnite la tot pasul, că mi-au mai redat buna dispoziţie – comediantul stradal care ne-a făcut să râdem cu poftă, improvizând genial timp de vreun sfert de oră lângă terasa la care ne-am aşezat, o orgă rezonând într-o biserică impresionantă, o trupă de jazz într-un pasaj, care adaptase într-un mod foarte original piese rock binecunoscute, o formaţie camerală care îşi adusese ditamai pianul în mijlocul unei piaţete şi, desigur, „monumentele de artă” împrăştiate mai peste tot, spre delectarea unora dintre noi:

Acestea sunt, de fapt, bucăţelele de amintiri cu care rămânem după orice călătorie. Pentru că ce e rău se estompează la un moment dat sau se transformă în anecdotă bună de amuzat prietenii la petreceri, în timpc ce, în memoria sufletului, păstrăm doar zâmbetele, emoţiile, surprizele, gusturile noi… Iar cele mai multe dintre ele nici măcar nu costă bani.

Va urma.