Perle FB 3

* Notă: În categoria Perle FB copiez periodic şi în ordine cronologică calupuri de postări de-ale mele de pe Facebook, care sunt tot bucăţele din viaţa noastră, doar că mai mici.

Iunie 2016

Vreo zece minute am încercat să îi explic copilului cum e cu exit-poll-urile, cu procentele şi cu rezultatele finale. Nu a înţeles nimic. Îşi păstra încă speranţa că va câştiga, până la urmă, candidatul „nostru”. I-am desfiinţat-o fără milă. După vreun minut de tăcere nelămurită, mă întreabă din nou:
– Mama, în Nicuşorul ăla mic este un vot?
– Care Nicuşor mic?!, hohotesc eu în ciuda supărării.
– Uite, ăsta, de aici!, îmi arată ea cu degeţelul pe ecran. E şi votul tău acolo?
Uf… 🙂

–––––

Ne întoarcem obosiţi acasă, pe caniculă. Copilul se aşează relaxat pe canapea, picior peste picior, şi îşi dă drumul la televizor. Părinţii – în picioare, la bucătărie. Facem o salată, când auzim:

– Tata, îmi aduci şi mie…, începe răsfăţata de Luna să ceară ceva.

– Vino tu să iei!, i-o retează, frânt, taică-său.

– Ce?

Era tare bucuroasă că urma să i se dea ceva. Numai că nu ştia ce anume.

Căldură mare, monşer! 🙂

–––––

Iulie 2016

Pentru că bărbatu-meu nu intră pe FB, uneori îi mai povestesc texte, glume şi alte întâmplări de pe-aici. Aseară, de exemplu, se uita cu un ochi la un film cu Chuck Norris, iar eu mi-am adus aminte de bancul ăla mişto, pe care tocmai îl citisem pe net:
– Cică tot Chuck Norris e cel mai tare: a prins toţi pokemonii de pe telefonul fix, chicotesc eu.
Chicoteşte şi bărbatu’, chicoteşte şi copilu’, îmi dau seama că fiică-mea nu ştie cine e Chuck Norris şi i-l arăt cu degetul pe ecran, povestindu-i cum e el supereroul care se descurcă în orice situaţie, din orice poziţie etc. etc., mai chicotim un pic, după care dau să plec spre treburile mele, când aud o voce mititică din urmă:
– Dar ce e aia „telefon fix”?
Care eraţi, mă, ăia de mă consolaţi că nu sunt bătrână la 46 de ani?

–––––

Deoarece intenţionau să se trezească eroic, pe la un 5 jumate, şi să plece împreună la pescuit, Luna a dormit azi-noapte cu taică-său în dormitor; nu voiau să mă trezească devreme şi pe mine, cea cu bioritmul pe dos. Mi s-a relatat că lucrurile au decurs în felul următor între ei:

Ora 7:00
– Luna, treze….
– Mama, lasă-mă să dorm!
Ora 7:30:
– Luna, trebuie să…
– Nuuu! Nu vreau supă!
Ora 8:00:
– Dacă nu ne trezim acum, se face prea târziu pentru pescuit.
– Mai lasă-mă cinci minute!

Eu m-am trezit cam ca în orice altă zi de vacanţă, la 9:15. Auzisem o uşă trântindu-se la camera de alături şi nişte paşi mici, mititei, lipăind pe parchet. Nici azi nu mâncăm peşte…

–––––

– Băi, da’ p-ăştia care faultează ÎN HALUL ĂSTA nu îi bagă nimeni la puşcărie sau ceva??!!, se revoltă fiică-mea văzând la televizor cum a fost trântit unul pe teren atât de violent, încât aproape că a căzut în cap, de la vreo doi metri înăţime.
O las să-şi verse năduful, cu toată înţelegerea. În primul rând că cel faultat e de la Steaua, echipa de suflet a lui taică-său, iar ea încearcă să fie suportivă. În al doilea rând, era deja supărată dinainte, draga de ea. Până la urmă, au plecat la pescuit. Tot cam pe la ora 5. Iar peştele, în loc să muşte la ea, a muşcat-o PE ea. Un somn dinţos şi curajos, care a ţinut să-şi manifeste nemulţumirea. Ce şi-o fi spus: „Mama lui de pescuit sportiv! Care mă deranjezi, mă, pe canicula asta, de la ora 5 DUPĂ-AMIAZA??!!”

Publicitate

Barbie Says: „Du-te şi semnează!”

Prin primăvară, ne-am întâlnit la uşa blocului cu un vecin mai tinerel. Ne-am salutat politicos şi ne-am văzut fiecare de drumul lui.

– Cred că se duce la întâlnire vecinul nostru, i-am zâmbit eu conspirativ fiică-mii.

– De ce crezi asta?

– Nu simţi ce dâră de parfum a lăsat după el?, m-am mirat eu că nu a comentat nimic despre mirosul (încântător, spre norocul nostru) care umpluse liftul şi holul blocului. Sigur s-a pregătit pentru o gagică.

– Eu nu cred, m-a contrazis Luna cu un aer serios. Dacă s-ar fi dus la întâlnire s-ar fi îmbrăcat mai frumos.

Am încercat să rememorez întâlnirea. Spre marea mea surpriză, am şi reuşit. Omu’ era în blugi şi tricou verde-militar, mulat pe o lipsă cvasi-totală de muşchi. Dar era ok, după părerea mea. Iar critica fiică-mii era cu atât mai bizară cu cât venea din partea unei puştoaice de şapte ani purtând următoarele: şalvari de pânză negri cu inimioare din sclipici de toate culorile, bluză gri cu buline roz, bascheţi bleumarin şi şapcă bleu cu Elsa. Cu cozorocul la ceafă.

– Mie mi se părea în regulă, i-am adus şi ei la cunoştinţă. Unde ai mai văzut tu băieţi îmbrăcaţi frumos pe stradă? Că eu nu am mai văzut de mult!

– Zău?!, m-a ironizat ea superior. De Nicuşor Dan îţi mai aduci aminte? Ǎăăă?…

Aici trebuie să recunosc că avea şi copilul dreptatea lui. Fuseserăm de curând la un cort electoral, să semnăm pentru alegerile locale şi ne întalniserăm cu candidatul nostru, Dan, care era îmbrăcat în costum. Un amărât de costum cam strâmtuţ şi probabil şi demodat – nu mai ştiu ce e la modă acum, dar mă îndoiesc că se poartă albastrul ăla de fostă uniformă şcolară comunistă. De fete. Mă mir că Dan a ajuns un etalon de vitejie şi design vestimentar pentru copilul meu. Pentru că impresia ei când l-a cunoscut n-a fost teribilă-teribilă.

Plecaserăm de la întâlnire convenind conspirativ că nu are pic de charismă candidatul nostru, deci, mai mult decât probabil, nici prea mari şanse să câştige bătălia pentru primăria capitalei. Îl sunase pe taică-său de pe drumul de înoarcere şi îi povestise, cu un aer foarte important, cum a dat mâna cu el şi am discutat un pic despre matematica din şcoli (ei, da! – că nici cu mine nu-mi e ruşine când trebuie să vorbesc în public, bat câmpii cu o graţie…):

– E bleguţ rău, nu e prea bun de primar, dar noi tot îl votăm, îi spusese ea lui taică-său atunci.

– De ce îl votaţi?

– Păi ştii că sunt oameni răi, care vor să construiască blocuri în parcuri, să ne ia pomii care ne dau aer. Sau unii care dărâmă case frumoase. Ei bine, aici INTERVINE el!

Nici dacă vorbea despre Superman nu cred că ar fi avut atâta respect în intonaţie! Şi m-am bucurat să o aud că înţelesese motivul pentru care îl votam pe Dan: pentru că el chiar a luptat pentru oraşul ăsta.

Luna a venit cu mine la vot, s-a interesat de rezultate şi a părut chiar un pic afectată că pierduserăm. Din nou.

– Mama, tu cu cine ai votat data trecută?

– Tot cu Nicuşor Dan.

– A concurat şi atunci?! Şi eu de ce nu am ştiut?!, mi-a cerut ea socoteală.

– Într-un fel, ai ştiut. Aveai trei ani jumate şi tu ai pus ştampila pe numele lui, doar că nu mai ţii minte.

S-a liniştit. E mulţumită să ştie că îşi face datoria civică: reciclează conştiincios, strânge în punguţă producţiile câinelui nostru de pe stradă şi, iată, nu ratează nicio votare, conştient sau nu.

Revenind la Nicuşor Dan, deşi nu a câştigat alegerile, nu pot spune că l-am votat degeaba: acum este consilier la primăria Bucureşti şi, din această poziţie, ştiu că se poate opune prostiei, exceselor şi intereselor personale ale celorlalţi – oamenii partidelor mari. Ştiu că şi vorbăreaţa aceea de Clotilde Armand are tăria pentru a se lua în piept cu impostorii; Luna o place, m-a întrebat dacă şi-a rezolvat problema cu furtul de la vot, la mult timp după ce societatea civilă uitase complet incidentul. Mai ştiu şi că un alt consilier de-al USB, atunci când a greşit (votând pentru un coleg absent din sală), şi-a dat demisia, tocmai pentru a nu semăna cu cei pe care încercăm să îi îndepărtăm din sistem: ai greşit – e omeneşte, dar trebuie să plăteşti. Şi de aceea sper ca Dan şi partidul său să reuşească să intre în Parlament. Chiar şi fără charismă, figuri cunoscute, program clar, fonduri şi tot ce i-ar mai trebui unui partid important. Măcar să fie buturuga mică a corectitudinii, care să răstoarne carul mare al nesimţirii fără de margini a impostorilor ce ne conduc de prea multă vreme!

Din păcate, cu tot sprijinul voluntar al multor oameni din online şi din stradă, USR strânge cu greu semnăturile necesare pentru înscrierea în cursa electorală. Pragul e pus foarte sus, tocmai de către cei care nu vor să lase din gheare ciolanul puterii: e nevoie de 200.000 de semnături, iar USR are abia vreo două treimi din ele. Eu, una, am semnat pentru ei şi le mulţumesc şi prietenelor care au făcut la fel. Două. Două prietene au semnat pe formularul pe care l-am tot purtat în geantă în ultimele săptămâni şi pe care l-am dus la cortul de la Tineretului alaltăieri. E drept că nu sunt deloc genul care să ceară ceva, deci nu am insistat pe lângă nimeni să semneze. Dar am fost tare tristă că nu am reuşit mai mult. Mai ales că am avut parte de sprijinul şi încurajarea fiică-mii pe încă de la începutul „campaniei”:

– Da’ de ce umbli cu hârtia aia după tine, mama? Trebuie să îl votăm iar pe Nicuşor Dan?

Îi sclipeau ochişorii, de cât de tare îi place la vot! I-am explicat pentru ce e nevoie de de semnături, apoi am adăugat:

– Probabil că e iar degeaba, ca de obicei…

– Nu fi negativistă! Nu se ştie niciodată ce va fi, trebuie să speri!

– Mă, de unde ştii tu cuvinte dintr-astea? „Negativistă”!, m-am mirat eu râzând.

– De la Barbie!

Păi dacă a zis Barbie aşa… hai să sperăm că vom reuşi să ne mobilizăm la strâns de semnături! Şi să căutăm chiar azi corturile USR prin oraşele noastre, ca să semnăm. Nu de alta, dar e mare păcat pentru generaţia asta de cetăţeni mititei, corecţi, implicaţi şi inspiraţi motivaţional de Barbie şi de Yoda, să nu încercăm să le lăsăm o ţară un pic mai curată, din toate punctele de vedere. Acum, cât încă nu este (mult) prea târziu.