Andreea Esca + Florin Salam = Love??!!

Pentru că am avut ghinionul (sau norocul, totuşi, hai să nu fiu prea cârcotaşă) să cunosc mulţi oameni din show-biz-ul tinereţii mele şi să fiu dezamăgită de calităţile lor umane şi intelectuale, am învăţat să separ total cele două planuri: ce se vede pe scenă şi ce e în spatele ei. Şi am hotărât ca cel de-al doilea plan să nu mă intereseze. Nu citesc ziare de scandal, nu mă uit la emisiuni mondene, nu discut cu prietenii despre vieţile aşa-zis „intime” ale unor persoane publice. Desigur, nu am cum să nu văd din întâmplare bucăţele de ştiri de profil, pe internet sau aiurea. Sau să nu zapez uneori pe Kanal D la ceas de seară şi să nu rămân acolo pentru câteva minute, şocată de nivelul emisiunilor şi al discuţiilor din platou.

Tot şocată am fost adineaori, când am citit pe Facebook într-un comentariu că, la majoratul fiicei Andreei Esca, a fost invitat de onoare Florin Salam. Primul impuls a fost să le caut scuza calităţii vocale: Salam are o voce teribil de originală, ştiu că a fost implicat în nişte proiecte internaţionale cu oameni de calitate muzicală şi îmi închipui că, dacă nu ar fi fost român şi n-ar fi cântat manele, l-aş fi privit cu mult mai multă deschidere, ca pe un purtător de etnicitate valoroasă. Apoi am căutat pe net, să văd despre ce a fost vorba. Şi am găsit acest articol din Adevărul, care mi-a desfiinţat şansa oricărei scuze. Deci fetiţa aceea face o petrecere cu tematică kitsch la care se îmbracă precum una dintre surorile Kardashian şi se pozează cu prietena ei Antonia şi cu iubitul ei, „celebrul” Mario Fresh??!! WTF??!! Astea sunt modelele noastre, până şi cele care lăsau cât de cât o imagine de decenţă şi de cultură? Şi aici nu mă refer la odioasele Ştiri de la ProTV, la care mămica este doar o cititoare de prompter, ci la celelalte producţii media ale acesteia, precum interviurile tv ocazionale sau emisiunea duminicală de la radio, şi care au un nivel intelectual ridicat. Eu cred că pur şi simplu nu ai voie să propagi în media o astfel de imagine, chiar dacă este cumva fabricată (deşi mă îndoiesc că acel kitsch este voluntar, anturajul fetei fiind categoric grăitor în acest sens).

Precedenta mare dezamăgire de acest gen pe care am avut-o, acum câteva luni, a fost legată de Vlad Petreanu. De câţiva ani de zile mă trezesc pe matinalul Europa FM, moderat de el, printre alţii. Îi sunt foarte recunoscătoare, lui şi colegilor lui, pentru bucuria pe care mi-o dau să mă trezesc dimineaţa, în condiţiile în care eu urăsc să fac asta, dar sunt nevoită (pe motiv de dus copilul la şcoală). Avem aceleaşi păreri politice, îmi place dezinvoltura cu care vorbeşte, luciditatea cu care analizează lucruri şi, poate cel mai important, faptul că are umor. Pentru că ştiu că nimeni nu poate fi sută la sută de acord cu cineva, am trecut cu vederea lucrurile asupra cărora avem păreri diferite (cum a fost susţinerea lui pentru masacrul maidanezilor, în timp ce eu cred că mai degrabă ar fi trebuit adunaţi de pe străzi şi închişi în condiţii jalnice oamenii care au produs acei maidanezi, prin abandon) şi alte câteva de-a lungul vremii. Dar peste fotografiile de la nunta sa pur şi simplu nu am putut trece cu vederea. Avem cam aceeaşi bulă de Facebook şi, la un moment dat, am fost uimită să îi văd mireasa într-un vesel grup de fete de la Antene. Am înţeles că şi ea este (sau a fost) jurnalistă acolo şi am înţeles parţial acea fotografie. Deşi faptul că Gabriela Firea trona în mijlocul grupului nu mi se părea chiar OK. Şi uite-aşa am fost curioasă, ca şi azi, să merg mai departe din clic în clic şi am ajuns la nişte poze pe care zău dacă aş fi vrut să le văd: Petreanu de gât cu Capatos. Sau Petreanu cununat festiv de Firea. Sau Petreanu de mijloc cu Simona Gherghe de la cea mai abjectă emisiune pe care o ştiu eu, Acces Direct (la concurenţă mare cu emisiunea lui Măruţă, soţul Andrei, care şi ea e jalnică în insistenţa cu care se laudă cu bărbatul ei la orice altă emisiune o zăresc – prea des – la televizor, de parcă ar fi cel puţin laureat de Nobel, şi nu moderator de emisiuni cu manelişti). Apoi citesc că Petreanu e chiar naşul lui Gherghe, şi chiar îşi fac concediile împreună. Şi gata, s-a rupt filmul. Pentru că una este să păstrezi relaţii cu foşti colegi de trust, alta este să îi şi inviţi la nunta ta, şi cu totul şi cu totul alta să ai prietenii profunde şi cumetrii cu astfel de oameni. Cum îmi mai demonstrezi mie că tu eşti mai bun decât ei, că pot avea încredere în judecata ta şi în calităţile tale umane personale, dacă acesta este anturajul tău: fix oamenii pe care îi ironizezi sau chiar ataci în emisiunile tale?

Lui Petreanu i-am transmis tristeţea mea, într-un comentariu pe FB, la o postare la care mai mulţi am făcut acest lucru. A încercat să se scuze că sunt foştii lui colegi de trust, de pe vremea când lucra la Antene. I-am răspuns că şi eu am avut colegi de şcoală care au ajuns corupţi, în puşcărie sau doar cu gusturi şi calităţi îndoielnice, şi mi s-a părut normal să nu păstrez relaţia cu aceştia, doar în virtutea faptului că am fost odată colegi de ceva. Dacă nu te delimitezi de ceea ce tu consideri non-valoare, atunci eşti cel mai probabil un ipocrit. Iar dacă te mai şi lauzi public cu astfel de relaţii, atunci eşti direct răspunzător de legitimarea acestor non-valori şi de perpetuarea modelelor greşite pe care le are societatea noastră de ceva vreme încoace.

Cele două întâmplări de mai sus nu-mi vor schimba obiceiurile. Sunt la o vârstă la care ştiu să aleg bobul de neghină şi să iau partea convenabilă pentru mine din unele lucruri. Voi continua să mă trezesc dimineaţa pe matinalul Europa FM (mai ales că îmi place de mor umorul comentatorului sportiv de acolo, Luca Pastia) şi să mă uit uneori, foarte rar, la jurnalul de seară de la ProTV. Exact aşa cum făceam şi înainte de a fi dezamăgită de nişte oameni pe care nu îi cunosc personal, dar pe care îi respectam profesional. Şi încă îi respect, pentru că nu au greşit cu nimic în profesiile lor. Doar că nu au realizat că statutul de persoană publică vine la pachet cu nişte responsabilităţi morale. Dar trebuie să fii tu însuţi o persoană extrem de cultivată pentru a şti acest lucru. Ceea ce e rar. Din ce în ce mai rar.

Reclame

Olivia

– Mama, ţie îţi place numele „Octivian”?

– Adică… Octavian?

– Cred că da…

– Ştii că tu ai un văr Octav?

– Da??!!

Ca de obicei, e foarte interesată să îi povestesc despre familia ei extinsă.

– E frate cu ăla din copaci?

Nu, nu e vorba despre teoria evoluţiei, despre care i-am povestit uneori. Ci chiar are un văr care îşi petrece bună parte din viaţă în copaci, lucrând ca peisagist în Spania. Iar Luna e topită de admiraţie când îi vede pozele pe FB. E Spiderman-ul ei familial.

– Nu, e văr cu ăla.

Şi mă apuc să-i povestesc, pentru a câta oară?, cum e cu rudele astea pe care nu le-a văzut niciodată:

– Reluţa şi Mioara. Alexandru şi Mircea. Olivia, Octav, Dragoş şi Sabin.

– Sabin?!, se miră ea.

– Da, Sabin.

– E românc?

Presupun că faptul că nu am corectat-o niciodată atunci când a spus „moldoveanc” e de vină pentru construcţia asta, pe care o aud acum pentru prima oară. Dar e prea drăguţă, o las şi pe asta netaxată.

– Evident că e românc (ptiu!, s-a luat!). Dacă e din familia ta, iar tu eşti româncă, şi toţi ceilalţi sunt în România, el ce-ar fi putut fi?

– Americanc. Că aşa sună numele lui.

E pe-aproape: Sabin a plecat în Anglia de curând. În America a emigrat o altă verişoară de-a ei, pe care nu a apucat să o întâlnească. De fapt, ea nu-şi cunoaşte decât o nepoţică mai îndepărtată, cu care ne-am văzut de câteva ori, şi foarte puţini verişori de-ai mei, veniţi la înmormântarea mamei. Pe restul nu îi ştie. Şi sunt mulţi.

Pe bunica din partea tatei o chema Ana şi nu am cunoscut-o. Ştiu despre ea că era din Răşinari, că bunicul meu giurgiuvean a adus-o fraudulos în Regat, ascunsă într-un grup de călugăriţe şi că a născut 16 copii. Copiii i-au trăit din doi în doi şi se zice că a avut timp să se uite în oglindă abia după ce l-a crescut un pic şi pe ultimul: albise fără să observe. De la ea, m-am ales cu 7 veri şi cu 14 nepoţi.

Pe bunica din partea mamei o chema Tudora şi am cunoscut-o prea puţin. Pe mama o pasase soacrei sale, imediat după naştere, pentru că nu îşi dorise fată. A născut apoi trei băieţi şi pe ei i-a crescut. Spre sfârşitul vieţii, tot la mama mea s-a întors, să o îngrijească de boală şi bătrâneţe. Ceea ce mama a făcut. Dar era prea târziu pentru afecţiune. Din partea ei, am avut 5 veri şi 10 nepoţi.

Deci Luna va avea multă treabă, la un moment dat, să încerce să îşi cunoască familia extinsă. Suntem mulţi, dar nu foarte apropiaţi, în primul rând pentru că eu am fost mult mai mică decât toţi verii mei (sunt născută la bătrâneţe), în al doilea rând pentru că viaţa ne-a împrăştiat care încotro. Dar cred că ar fi important pentru ea să ştie că o picătură din sângele ei mai curge şi prin alte vene, chiar dacă acestea sunt, hăt, departe. Mai ales pentru că ea, din păcate, a avut ghinionul unor părinţi copii unici – nu are nici unchi, nici mătuşi, nici veri… Şi mai suntem şi bătrâni. Şi leneşi.

Azi ar fi trebuit să fim la nunta unei nepoate şi nu ne-am încumetat la drum. Dacă drumul ăsta nu ar fi fost în România, ar fi fost chiar frumos să străbatem toată ţara – pentru că nunta este fix acolo unde se atârnă harta-n cui, la Vişeu de Sus – într-o excursie de plăcere. Dar drumul este în România, ţara cu max. 50 km/h viteză medie, ţara cu drumuri care se inundă la prima ploaie şi se blochează cu bolovani căzuţi, de ani şi ani de zile, cam în acelaşi loc. Ţara în care alternativa căii ferate nici măcar nu intră în discuţie. Aşa că am rămas acasă. Cu hotărârea fermă de a pleca într-o aventură românească în vacanţa următoare. Să ocolim ţara în căutarea sângelui familiei. Să îi cunoască Luna pe toţi, nu numai pe fetiţa care se căsătoreşte astăzi. Pentru că eu aşa mi-o închipui, când mă gândesc la ea: fetiţa care zâmbea mereu, în pozele copilăriei, primite regulat prin poştă.

olivia

Mi-a fost oarecum greu să îi povestesc Lunei despre ea, atunci când s-a apucat să-i facă felicitarea de nuntă:

– Zi-mi despre ea, ca să ştiu cum o desenez.

– Păi… e brunetă, cu părul ondulat… şi iubeşte mult animalele.

– Serios?, s-a bucurat Luna să găsească o asemănare între ele.

– Adună tot ce găseşte: câini, pisici, iepuraşi, broscuţe… Are grijă de toate.

Felicitarea a fost gata imediat: două inimioare, foarte mult sclipici şi, evident, un câine. Plus urarea noastră din suflet, de la sute de kilometri depărtare, de numai bine. Să se iubească mereu şi să aibă o viaţă senină. Şi plină de sufleţele dragi.

Casă de piatră, Olivia!

casa-de-piatra