A fost bărbatu-meu la conferinţa Oanei Moraru despre vârsta adolescenţei

Şi articolul s-ar putea opri deja aici, pentru că titlul este el însuşi o ştire atât de surprinzătoare, încât nu ar mai fi nevoie de continuare. Bărbatul meu e acel gen de om de afaceri cu picioarele pe pământ, cu inteligenţă mult peste medie şi sensibilitate autentică, dar bine mascată, care la începutul relaţiei noastre obişnuia să ia în râs cam orice discuţie legată de psihologie pe care încercam să o avem. Acum s-au mai schimbat lucrurile, deşi încă mă mai boscorodeşte când face Luna vreo fiţă, reproşându-mi “tu şi cu psihologia ta, uite ce ne face copilul ăsta!”. Dar per total cred că şi-a dat seama că prea rău nu este, şi speră şi el, odată cu mine, că adevăratele rezultate se vor vedea abia peste vreo zece, cincisprezece ani. Rezultatele care contează, adică, să crească un om onest şi implicat social, mulţumit şi încrezător în sine, cu respect pentru valorile morale fundamentale şi pasiune pentru cariera (bine) aleasă, dar şi cu bucuria de a trăi pe care ar trebui să o avem cu toţii, mai ales în tinereţe – vârsta marilor nebunii. Pentru că toţi am trecut pe acolo şi nu are sens să ne ascundem după deget, toţi ştim cum e.

M-a cam mirat, aşadar, atunci când bărbatu-meu a acceptat din prima să meargă la conferinţa asta. Şi i-am cumpărat repede biletul, pentru ca nu cumva să se răzgândească. Mi s-a părut mai bine să meargă el, şi nu eu, din mai multe motive. În primul rând, pentru că eu deja sunt “imersată” în lumea asta, a lecturilor şi discuţiilor despre creşterea copiilor, educaţie şi psihologie, de peste zece ani încoace, de când m-am apucat să studiez serios în domeniu. Asta nu înseamnă că nu e întotdeauna loc să mai învăţ ceva, dar mi s-a părut mai util să înveţe şi el un pic. În al doilea rând, pentru că îi cunoşteam angoasa legată de apropierea adolescenţei la Luna; şi mie mi-e tare teamă de acea perioadă (îmi aduc foarte bine aminte cât de antipatică am fost eu însămi la acea vreme, şi cât de conflictuală a devenit relaţia cu mama mea atunci), dar lui îi este de două ori pe-atât, în calitate de tată de fată. Şi în al treilea rând pentru că ştiam sigur că această conferinţă îl va “prinde”, fiind susţinută de Oana Moraru, pe care o urmăresc cam de când a apărut în spaţiul public şi îi cunosc talentul de a-şi capta publicul, indiferent de componenţa sa. Am fost la una dintre primele ei conferinţe din Bucureşti şi am ieşit un om mult mai fericit de acolo, unde mi se confirmase că nu sunt singură şi absurdă în lupta mea pentru un învăţământ mai normal pentru copiii noştri.

În fine, pe bărbatu-meu l-a captat doar pe jumătate, în sensul în care s-a întors acasă entuziasmat, cu zâmbet pe faţă şi cu complimente la adresa Oanei Moraru, dar la jumătatea conferinţei. După mai mult de trei ore de discuţii, a considerat că e suficient pentru o singură zi şi nu a mai rămas şi la următoarele probabil trei, în care accentul ar fi căzut pe experienţele adolescenţilor invitaţi la conferinţă şi pe întrebările din sală.

Eu regret că nu a stat, la fel cum regret că nu a luat mai multe notiţe. Dar a fost bine şi-atât. Pentru că a învăţat acolo despre:

  • vârstele dezvoltării emoţionale a copilului, fiecare cu specificul şi importanţa ei;
  • necesitatea absolută a sprijinului adulţilor la vârste mici, pentru construirea unei personalităţi echilibrate şi încrezătoare în forţele proprii; copiii au nevoie să se simtă înţeleşi mai mult decât să li se dea permanent lecţii;
  • schimbările neuronale care se petrec înspre 12 ani – se rup, cică, legăturile existente, dar nefolosite dintre neuroni şi se formează unele noi, ceea ce duce la un pic de haos şi conflict interior, care se revarsă şi la exterior, sub formă de crize adolescentine;
  • absurdul concursurilor şcolare în clasele primare, despre cât de mult le dăunează, de fapt, copiilor mici stresul acestora şi ierarhiile de “valoare” care sunt stabilite pe baza punctajelor obţinute; mult mai utile pentru copii ar fi competiţiile sportive şi mai ales cele de grup, pentru a construi încredere în sine şi coeziune cu semenii, şi pentru asimilarea conceptelor de succes şi eşec;
  • importanţa sentimentului de apartenenţă la un grup, care este definitoriu pentru vârsta adolescenţei – adolescentul are ca nevoie primară fidelitatea, convingerea că este acceptat de grupul sau gaşca sa.

Iar lucrul cel mai important cu care a venit acasă a fost sfatul de a sprijini copilul în orice activitate pe care îşi doreşte să o facă, indiferent dacă este sau nu talentat pentru aceasta şi indiferent dacă ţie, ca adult, ţi se pare o prostie.

Coincidenţa face ca fix în această perioadă noi să fi fost uşor excedaţi de pregătirile Lunei pentru un concurs de dans. Din septembrie, o ducem la o şcoală de dans care pe noi nu ne încântă foarte tare: este departe de casă, nu fac propriu-zis lecţii de mişcare, aşa cum mi se pare mie că ar fi normal să facă, iar din când în când (şi din ce în ce mai des, în ultima vreme) organizează nişte concursuri de dans pentru care se face un hei-rup formidabil în ultimele şedinţe, cu stat peste program, costuri suplimentare şi stres organizatoric. Lunei, însă, îi place atât de tare, încât am continuat să facem toate aceste eforturi, e drept, bombănind-o mereu pentru asta.

Ei bine, după conferinţa de sâmbătă dimineaţă, nu numai că ne-am propus să nu o mai bombănim de acum înainte, dar am şi dus-o la repetiţii suplimentare şi la mama naibii (duminică, patru ore, pentru că vor avea un concurs internaţional duminica viitoare, iar stresul e cvadruplu!). Şi am şi rezistat eroic să ne arate de câteva ori coregrafia învăţată până acum, preponderent un dans tribal cu ţopăituri în jurul focului şi strigăte sălbatice, de bucurie, fără atributele de auz muzical, ritm şi graţie necesare unei dansatoare profesioniste.

Ca să nu mai zic de răbdarea generoasă şi înţelegătoare cu care am ascultat relatările ei asupra respectivei coregrafii:

– Şi la început intră în scenă turiştii, care de fapt sunt şi ei canibali, doar că îmbrăcaţi, dar apoi se dezbracă, şi noi tragem cortina, şi apar toţi canibalii, şi dansăm împreună cu dansatoarele hawaiiene, apoi aducem prada pe băţ, e o fetiţă mai mică pe care o s-o facem ciorbă în cazan, şi ne bucurăm în jurul focului, apoi ea ne roagă să o lăsăm în pace, şi dansatoarele dau din frunze pe margine, şi…

– Dar băieţii? Ei ce fac? Am înţeles că aveţi şi vreo doi băieţei pe-acolo, care se îmbracă cu alt fel de costume.

– Băieţii sunt avioane.

Atât 🙂

Concluzia ar fi că, dacă vă vedeţi copilul încântat să apară pe o scenă în rol de avion, e bine să îl încurajaţi să facă asta şi să îl ajutaţi să îşi îndeplinească acel rol cât poate el de bine. Pentru că va avea tot timpul mai apoi în viaţă să facă şi pe avocatul, şi pe contabilul, şi pe doctoriţa sau pe profesoara pe care va ajunge să le facă. Dar cărămizile construcţiei sale emoţionale se pun doar acum, la vârste mici, pre-adolescenţă. Şi atâta timp cât nu-şi doreşte să se ocupe cu plantatul marijuanei sau cu subtilizatul de portofele în tramvai, e bine să fie lăsat să facă fix ce îi place lui pentru a fi fericit. Iar un adolescent fericit = părinţi mult mai liniştiţi. Deci interesul este mutual.

Reclame

Copil ascultător, caut învăţătoare drăguţă

Există obiceiul ca părinţii să completeze, la şedinţele de început de an şcolar, un formular birocratic cu date personale, care se încheie cu întrebarea: „Ce aşteptări aveţi de la învăţătoarea copilului dumneavoastră?”. În clasa pregătitoare, pe când nu eram eu însămi pregătită pentru ceea ce va urma, am răspuns că mi-ar plăcea ca învăţătoarea să îi vorbească fetiţei mele normal, „ca unui om mare”. Noi aşa o obişnuiserăm, să o considerăm capabilă de înţelegere şi să discutăm deschis aproape orice subiect (cu excepţia, desigur, a celor mult prea nepotrivite cu vârsta ei fizică). Mi-era teamă să nu i se adreseze cineva acum aşa cum văzusem că fac majoritatea adulţilor, cu diminutive, ocolişuri şi explicaţii aiuritoare, de parcă ar vorbi cu căţeluşi la prima şedinţă de dresaj sau cu pui de extratereştri care nu dau semne că ar înţelege limba română. Speram ca şcoala să o stimuleze în sus, nu să o tragă în jos.

Nu vorbitul s-a dovedit a fi marea problemă în acea clasă. După o perioadă în care a părut că lucrurile sunt în regulă, au început să se îndesească situaţiile în care învăţătoarea una spunea, alta făcea, iar copiii erau abuzaţi emoţional, etichetaţi, jigniţi, forţaţi să facă exerciţii intelectuale cu mult peste capacitatea lor naturală şi împinşi permanent spre competiţii inutile şi stresante. Colegii Lunei care avuseseră dificultaţi de integrare la început erau acum de-a dreptul marginalizaţi, cei cu porniri agresive deveniseră violenţi, iar veselia şi încrederea în ei înşişi a copiilor crescuţi frumos se ştersese aproape cu totul.

În clasa întâi, am transferat-o pe Luna la o clasă paralelă. Altă primă şedinţă cu părinţii, alt formular de completat: „Ce aşteptări aveţi de la învăţătoarea copilului dumneavoastră?”. Şi altă naivitate din partea mea: „Vă rog să o lăsaţi pe fiica mea să vă iubească”. Atât de tristă o luasem de la şcoala aceea, în ultimele luni ale clasei pregătitoare, încât credeam că asta va fi de ajuns — şi cred şi acum că asta ar fi de ajuns, pentru toţi copiii mici. Cât de penibilă trebuie să fi părut cerinţa mea cuiva care primise, la angajarea în acea şcoală, directiva clară: „Nu vă apropiaţi prea tare de copii, pentru că vi se urcă în cap!”. Dar am aflat de asta abia spre sfârşitul anului, când eram iar speriată de ceea ce se întâmpla în clasa copilului. Acum nu mai era vorba de ambiţii şi de performanţă, ci din contră, de un regres educaţional. Iar mulţi colegi de-ai Lunei erau agresaţi de-a dreptul: se ţipa mult de la catedră, se proferau insulte, se dădea cu cărţi în cap. Ore de sport la care copiii se loveau în timp ce profesorii se jucau pe telefon, ore de engleză la care nu se învăţa boabă de engleză, ţipete şi jigniri de la mai toţi adulţii din şcoala aceea. Fiică-mea suferea şi ea evident, mă ruga să discut cu învăţătoarea şi cu ceilalţi părinţi, să îi apăr cumva pe copii, şi căpătase teama de a se duce la şcoală. Vorbea cu nostalgie de perioada „când Doamna era încă drăguţă cu noi”. Şi era clar că trebuia să plecăm şi de acolo. Dar unde? Era şcoala noastră de circumscripţie, la doi paşi de casă, şi era una dintre cele mai căutate din Bucureşti. Unde ne-ar fi putut fi mai bine decât aici?

În căutare de ajutor, am fost la o conferinţă de-a Oanei Moraru. Îmi plăcea mult cum gândeşte această curajoasă pionieră a învăţământului privat de calitate de la noi şi simţeam nevoia unui sfat, a unor idei care să mă scoată din impas. Iar Oana Moraru mi-a depăşit aşteptările, cu discursul ei sclipitor, cu entuziasmul acela molipsitor şi cu deschiderea care a făcut ca o sală întreagă să simtă raza speranţei că va fi, cândva, şi mai bine. Eram o sală întreagă de părinţi ca mine — uimiţi de lipsa de respect şi profesionalism pe care o găsiserăm în şcolile de Stat, frustraţi că suntem mult prea puţini (unul, doi pe clasă) pentru a schimba sistemul, trişti că nu avem alternative. Mi-a făcut foarte bine să aflu că nu sunt singura care mă simţeam aşa. Şi i-a făcut bine şi Lunei să descopere acest lucru. Pentru că o luasem cu mine. De unde la începutul conferinţei era — normal pentru vârsta ei — vag plictisită, i s-a luminat faţa când a început să asculte poveştile altor părinţi şi şi-a dat seama că nu doar şcoala ei are probleme, că nu doar învăţătoarele ei îşi băteau joc de copii şi că nu doar mama ei plecase hohotind de plâns, jignită, disperată şi neputincioasă, de la ultimele şedinţe cu părinţii. Ba chiar erau acolo poveşti mult mai urâte decât ale noastre.

În faţa sălii, fuseseră aduse două manechine, două siluete de carton despre care ni s-a spus că reprezintă o învăţătoare şi un elev. Iar la sfârşitul conferinţei am fost rugaţi să luăm câteva post-it-uri de pe catedră şi să scriem pe ele câte o trăsătură pentru fiecare: care ar fi calitatea ideală pe care ar trebui să o aibă o învăţătoare bună? Dar un elev bun? Bineînţeles că fiică-mea a ţâşnit cu mare bucurie spre grămada de bileţele colorate şi s-a întors pe scaun lângă mine hotărâtă să îşi facă tema. Mi-a cerut un pix şi a scris, fară nicio ezitare, pe bucăţica de hârtie destinată învăţătoarei: „DRǍGUŢǍ”. Iar pe cea a elevului: „ASCULTǍTOR”. Apoi le-a lipit mândră de ea pe manechine.

Nu vreau să discut despre nuanţele (discutabile) ale acelui „ascultător”, nu acesta este subiectul acum. Aş vrea doar să subliniez revelaţia pe care am avut-o dându-mi seama cât de puţin le trebuie, de fapt, copiilor noştri pentru a creşte frumos şi a-i „asculta” pe adulţi: să fim drăguţi cu ei. Atât ar trebui să scriem, toţi părinţii, în formularele acelea de început de an. E şi respect subînţeles în cuvântul acela, şi zâmbet, şi lipsă de agresivitate, şi răbdare cu neputinţele celor mici, şi aplecare spre nivelul lor, şi posibilitatea iubirii.

Nu ştiu dacă manechinele Oanei Moraru au funcţionat ca un fel de Zid al Plângerii în care înghesuim dorinţe scrise pe bileţele de hârtie, dar cert este că dorinţa Lunei s-a împlinit în anul următor: am găsit o învăţătoare drăguţă. La o şcoală privată, puţin mai departe de casa noastră şi cu preţuri mai mari decât ne costa, vrând-nevrând, şcoala de Stat. Dar a meritat efortul. Copilul şi-a recăpătat acolo bucuria de a merge la şcoală. Se simţea respectată, deopotrivă importantă ca individ singular şi parte a unui grup cu obiective comune. Învăţătoarea ridica tonul la ei doar când era nevoie să fie auzită prin vacarm, în clasă se râdea mult, se răspundea la toate întrebările, se cânta şi chiar se dansa de multe ori. Da, se poate face şcoală şi aşa. Şi s-a făcut bine.

Doar că bucuria noastră a durat un singur an. La sfârşitul clasei a doua, învăţătoarea cea drăguţă a plecat, nu fără un sincer regret, spre zări mai senine, cu speranţa să îi construiască un viitor mai bun propriului ei copil. A fost iar un moment dificil pentru Luna, o despărţire care ştiu că a durut-o mai mult decât lasă ea să se vadă. Şi la fel a fost şi pentru colegii ei, pentru că toţi o iubeau pe această învăţătoare deschisă, tonică şi cu care vorbeau ca de la egal la egal. Cu toţii avem emoţii acum, în aşteptarea toamnei, când o vom cunoaşte pe cea (sau pe cel, habar nu am cine se va dovedi candidatul cel mai potrivit pentru acest post) care îi va îndruma pe copii în clasa a treia. Nu îmi rămâne decât să sper că va fi o persoană drăguţă, pe care copilul meu ascultător să o poată iubi puţin.