Să încercăm şi aşa

Au fost zile nebune. Zile în care a început numărătoarea inversă spre moartea democraţiei, aşa cum este ea definită în cărţi. 10 zile… 9 zile… 8 zile… 7 zile… Zile în care s-a aruncat cu mai multe vorbe decât de obicei în eter, şi pro, şi contra normalităţii. Pentru că normalitatea unora este anormalitate pentru alţii, şi viceversa. Şi aşa este normal să fie, pentru că suntem diferiţi.
De câteva zile încoace, vorbim, scriem, argumentăm, ne certăm mai mult sau mai puţin civilizat, unii înjură, alţii răspund, iar alţii, cei mai înţelepţi, tac, iartă şi ies în stradă – ei ştiu că acolo tăcerea este mai semnificativă decât o mie de cuvinte de pe internet. De câteva zile încoace, se leagă prietenii virtuale doar pe baza unor postări inspirate şi se rup prietenii reale doar din cauza unor simpatii politice opuse. Eu însămi am tăiat câteva nume din lista mea de prieteni de pe Facebook. Profiluri fără faţă, oameni pe care nu îi cunosc, despre care nu ştiu nici măcar dacă sunt reali, cu care habar nu am de ce m-am împrietenit (de multă vreme nu mă mai împrietenesc cu oricine), dar care împroşcau cu venin şi minciuni pe paginile lor şi alte altora. Însă nu am tăiat pe nimeni cunoscut din listă. Pentru că în ei ştiu că, trecând de superficialul strat al culorii politice, se află şi altceva.
Am prieteni care au ajuns ambasadori şi prieteni care au ajuns la puşcărie. Am prieteni care îşi sacrifică toate resursele pentru a ajuta câinii vagabonzi şi prieteni care gonesc un maidanez prietenos aciuat la uşa lor. Am prieteni ultrareligioşi ortodocşi, baptişti, catolici, musulmani, penticostali, adventişti sau atei, ca mine. Am prieteni dependenţi de băutură, ţigări sau telefoane, la fel cum am prieteni care îi desconsideră pe cei care ating până şi o bere. Bărbaţi, femei, români, străini, generoşi, zgârciţi, graşi, slabi, obsedaţi de copii, obsedaţi de pisici, cunoscători de artă, amatori de kitsch, cititori de laureaţi Nobel, spectatori de Kanal D, căsătoriţi, singuri, concubini. Etc. Este clar că cel mai mult îmi plac oamenii cu care am cât mai multe afinităţi, dar este loc pentru toţi în lista mea, atâta vreme cât lucrurile care ne diferenţiază nu fac un mare rău altora şi cât balanţa înclină în favoarea calităţilor umane valoroase. Nu cred că aş putea fi prietenă, nici măcar virtual, cu cineva despre care aş şti sigur că îşi bate copilul. Sau care ar lăsa pe stradă un căţeluş abia născut de câinele lui crescut în casă. Sau care ar vinde heroină. Sau…
Eu cred că ar fi bine să vedem cu toţii filmuleţul acesta care circulă pe net, coincidenţă sau nu, tot de câteva zile încoace. Un film care se numeşte „All That We Share” şi care ne arată cât de multe lucruri avem în comun, de fapt, noi oamenii, indiferent de aparenţele care ne separă. Un film după vizionarea căruia ar trebui să ne acceptăm unii pe alţii, chiar dacă gândim diferit în unele privinţe, chiar dacă stratul nostru exterior (şi superficial) arată altfel şi chiar dacă Dumnezeii noştri au alte nume.
Mi-aş fi dorit să fi fost un pic mai tehnică, pentru a mă pricepe să adaug o traducere în română la filmuleţ. Dacă mă învaţă cineva, o fac. Pot doar să le spun, pe scurt, celor care nu înţeleg engleza, că este vorba despre obiceiul nostru, omenesc dar greşit, de a îi judeca pe ceilalţi după aparenţe. De a-i pune pe oameni „în cutii”. Cei tunşi „regulamentar” într-o „cutie”, cei tatuaţi în alta, cei îmbrăcaţi în uniformă într-un loc, cei cu blugi rupţi în altul, albii / negrii, tinerii / bătrânii… Dar când îi analizezi mai profund pe acei oameni, când îi întrebi despre lucruri mai puţin evidente care îi caracterizează, ajungi să ai surpriza de a vedea că acele cutii se amestecă. „Cine a fost clovnul clasei?” – şi iese în faţă, desigur, un tatuat. Dar imediat este urmat de pensionarul cu bretele demodate, de sportivul în echipament, de mulatra cu aspect de mamă iubitoare şi de puştiul cu şapcă de rapper. În fiecare „cutie” au fost câţiva măscărici, la vremea lor. „Cine este părinte vitreg?” „Cine crede în viaţa de după moarte?” „Cine a văzut OZN-uri?” Sunt mulţi cei care adoră să danseze. Şi mulţi cei care au fost victima bătăilor de joc ale altora. Dar şi la întrebarea „Cine şi-a bătut joc de alţii” au curajul să iasă în faţă câţiva oameni, de toate vârstele şi culorile. Încep să înţeleagă că au greşit şi par să regrete acum. „Care sunt norocoşii care au făcut sex în ultima săptămână?” – nu sunt mulţi, dar sunt tare zâmbitori. „Cine are inima frântă?” „Cine e îndrăgostit?” „Dar singur?” Există şi un bisexual, aplaudat de toţi ceilalţi pentru curajul de a ieşi în faţă. Unii cred că au găsit sensul vieţii, alţii salvează vieţi, iar toţi cei din sală, la sfârşit, se strâng împreună pentru că au toţi în comun iubirea pentru ţara lor (filmuleţul este, de fapt, o reclamă la un post danez de televiziune).

Este de ajuns să găseşti un singur punct comun cu un seamăn de-al tău pentru a te apropia de el şi a simţi acea energie universală pe care o împărţim cu toţii, indiferent de vârstă, sex, rasă, şcoli, servicii, case sau maşini. Nu trebuie să îi judeci pe cei diferiţi de tine după măsura ta, ci să încerci să îi convingi cu răbdare, blândeţe şi argumente atunci când tu crezi că greşesc. Să îi ajuţi să vadă adevărul tău, dacă el este important pentru tine. Şi să nu uiţi că unele bătălii se pot câştiga şi fără niciun asalt. În tăcere. Doar să fii suficient de perseverent.

P.S. M-a întrebat fiică-mea acum despre ce scriu şi i-am spus că ne certăm prea tare zilele astea din cauza lui Dragnea. Că eu cred că ar trebui ne calmăm un pic. Să fim mai toleranţi între noi. Şi i-am arătat şi ei filmul. Are doar opt ani, dar a înţeles de la prima întrebare sensul lui: „Adică arătăm diferit, dar suntem la fel”. Şi mi-au dat, desigur, lacrimile de emoţie. Apoi, în stilul casei, mi-a trântit-o:
– Dar eu nu cred că e bine să publici asta. Cred că lui Dragnea nu o să-i convină ce scrii tu aici.
Am liniştit-o, spunându-i că el nu este abonat la blogul meu. Şi chiar dacă ar fi.

Publicitate

Azi nu voi plăti nimic Statului, pentru că din nimic nu mai poate fura

Îmi propusesem să-mi plătesc impozitele astăzi. Am rămas cu obiceiul de a-mi achita în februarie obligaţiile faţă de administraţia locală de pe vremea când nu o puteam face decât la un ghişeu: în ianuarie se înghesuie cei care preferă să înceapă anul fără datorii, în martie se înghesuie cei care se trezesc că au uitat să plătească şi se apropie termenul-limită, deci rămânea doar februarie ca lună cu cozi mai mici. Şi acum prefer să mă duc la ghişeu pentru anumite plăţi, chiar dacă folosesc Ghişeul.ro pentru majoritatea lor. Uneori e mai sigur să pun eu mâna pe chitanţa aia de hârtie, prin care un om, nu un calculator, îmi atestă faptul că nu mai am datorii către nimeni. Sunt păţită.

Deci îmi pusesem aseară în plan să mă duc la Impozite şi Taxe, după ce îmi lăsam copilul la şcoală. Apoi a venit Ştirea. Aceea prin care guvernul zicea că acestei ţări nu îi trebuie un miliard de euro. Cam asta va fi mărimea furtului şters cu buretele de ordonanţele de urgenţă adoptate azi-noapte, pe şest, de către guvern. Un miliard de euro dovedit furat de către colegii, prietenii şi rudele celor care dau legi după cum au ei chef. Prejudiciile comasate din dosarele tuturor hoţilor care vor scăpa acum de pedepse. Ne-dovedit, desigur că aceste prejudicii sunt cu mult, cu foarte mult mai mari. Ştim cu toţii cu cât sârg ne furăm, unii pe alţii sau propria căciulă, în această ţărişoară aflată mereu sub vremuri, biata de ea.

Suntem speriaţi cu perspectiva unor amenzi europene, dacă nu golim închisorile. Presupunând că această informaţie ar fi adevărată (dar nu este), valoarea acelei amenzi ar fi, cică, de 80 de milioane de euro. Un mizilic faţă de acel miliard pe care, repet, le-ar pierde Statul dacă s-ar renunţa la dosarele marilor corupţi „albiţi” de ordonanţele de azi-noapte. În plus, ordonanţele dau liber la furat în continuare. „Fără număr” va fi. Cine să îi mai oprească dacă, iată, ei fac legile exact aşa cum vor?

Nu m-am mai dus la Taxe şi Impozite astăzi de dimineaţă. Nu văd de ce i-aş deranja pe oamenii ăia de la cafele pentru un mizilic de câteva sute de lei. Oricum, Statul ăsta nu pare să aibă nevoie de banii mei.

Plătesc pentru curăţenia străzilor, dar ele sunt sufocate de mormane de zăpadă,  la trei săptămâni de la ultima ninsoare. Trotuarele sunt pline de gunoaie, spaţiile verzi sunt lăsate de izbelişte – e clar că nu munceşte nimeni pe spaţiul public, deci nici cheltuieli nu ar trebui să fie acolo.

Plătesc pentru siguranţa mea, dar îmi cad copertine în cap când merg pe trotuar sau iau foc când merg într-un club. Pentru că funcţionarii de la primării, ISU sau pompieri iau şpăgi ca să închidă ochii la găinării aducătoare de moarte. Iar dacă am ghinionul să nu mor direct într-un astfel de accident, are grijă sistemul medical să remedieze problema, omorându-mă în chinuri în spitale infecte, cu personal prost plătit, deci acru, şi fără medicamente, pentru că au fost furate de înşişi directorii acestora, poleiţi cu aur. La propriu.

Plătesc, pentru îndrăzneala de a poseda o maşină, de câteva ori preţul acesteia, sub forma diverselor taxe şi impozite nesfârşite. Sunteţi oripilaţi că locuitorii de la graniţe îşi înregistrează maşinile în alte ţări? Ia să vedem, dacă vi s-ar cere ca taxă de înmatriculare în România 6.000 euro şi în Bulgaria 350, pentru aceeaşi maşină, desigur, ce aţi alege? Ştiind, în plus, că viitorul impozit anual pe care îl veţi avea de plătit pentru acea maşină este de 1.800 euro în România, faţă de 200 în Bulgaria. De ce în ţara vecină se poate să ai preţuri decente şi la noi nu? E de ajuns să treci graniţa pe la Giurgiu ca să-ţi dai seama, comparativ, de amploarea jafului de la noi: taxa de pod română a fost multă vreme triplă faţă de cea bulgărească, iar jumătatea noastră de pod a fost întotdeauna plină de gropi şi alte defecte, în timp ce a bulgarilor a fost mereu impecabilă.

Tot ca şofer în România, plătesc pentru construirea şi întreţinerea de parcări, dar nu am unde să parchez maşina, dacă plec undeva. Locurile de parcare, şi aşa puţine, sunt ocupate de nămeţi, dar sunt amendată dacă mă parchez unde au hotărât ei că este ilegal. Şi îmi trebuie noroc ca să ajung cu maşina întreagă la destinaţie, pentru că s-a rupt rău carosabilul, ca de obicei după fiecare ninsoare. Este plin de gropi, deşi se refac anual străzile din Bucureşti. Ca şi alte drumuri reparate de formă, pe bani grei şi cu materiale furate la sânge. Vreţi să vorbim despre autostrăzile noastre mereu stricate? Despre cum ne riscăm zilnic viaţa circulând în România? Până şi ca să ies din capitala ţării într-una dintre cele două autostrăzi mari şi la late de la noi este un act de curaj, pentru că trec peste o cale ferată nesemnalizată şi stau la o intersecţie nereglementată prin semafoare, fără prioritate, aşteptând să mă pot strecura printre uriaşele camioane care trag din greu ca să treacă întregi de createrele de pe şoseaua aşa-zis de centură. Ştiţi că la CNADNR sunt cam 6.000 de angajaţi, dintre care mai mulţi şefi decât muncitori? Ştiţi că aceşti şefi câştigă de trei, patru ori mai mult decât un profesor? Ca să nu mai vorbim de şefii ăi mari, care au spre 20.000 lei lunar. Plus nenumărate bonusuri şi beneficii. Pentru nimic. Pentru că drumurile sunt aşa cum le ştim prea bine.

Plătesc pentru drumurile alea pe mai multe căi: prin impozite, prin carburant, prin roviniete, prin taxe. Sunt mulţi ani de când plătim taxă pe taxă în preţul benzinei, şi ne-am obişnuit şi cu asta. Aşa cum ne-am obişnuit să plătim o taxă obligatorie de asigurare a maşinii, RCA-ul, pe care ştim foarte bine că o dăm degeaba, în caz de accident. Sunt ani de zile de când daunele nu sunt acoperite, cum ar trebui, deşi cetăţenii cinstiţi îşi plătesc consecvent RCA-ul. Ne uităm cum dau faliment, una după alta, marile companii de asigurări, la care am cotizat anual. Şi nu e nimeni vinovat. Ba mai mult, patronul uneia dintre ele, cea cu cea mai mare fraudă publică de vreodată, este deplâns ca erou naţional atunci când moare, deşi a fost şi el dovedit drept hoţ, împreună cu toată familia lui. La fel cum hoţi îmi par a fi şi cei de la ASF plătiţi cu salarii colosale pentru a-i împiedica pe asigurători să facă aceste fraude. Ştiţi cât este salariul şefului ASF? Peste 13.000 Euro lunar (cifră din 2015). Tocmai pentru a-şi face corect treaba pentru care este angajat. Dar nu şi-o face. Poate că 13.000 Euro i se pare prea puţin, după ce a fost director de bancă şi avea 43.000 Euro acolo. Pe lună. Băncile au de unde da astfel de salarii: tot din banii noştri. Pentru că nici pe ele nu le reglementează nimeni cum ar fi normal, să nu mai jupoaie şi pielea de pe oamenii care îndrăznesc să aibă treabă cu ele. E clar că undeva este o problemă dacă o bancă îţi oferă 0,25% dobândă la un depozit, dar îţi cere de 100 de ori mai mult ca dobândă la un credit pentru nevoi personale. Şi sunt sigură că există pe undeva funcţionari plătiţi degeaba, din bani publici, pentru a verifica şi regla astfel de aberaţii, doar că nu îi ştiu eu.

Despre ce plăţi aiurea să mai amintesc? Despre faptul că am cotizat 15 ani bani grei la salariu (şi aveam un salariu foarte mare, în privat, când lucram), dar am folosit aproape întotdeauna serviciile pe bani ale medicilor privaţi? Şi asta nu pentru că aş fi vreo snoabă, ci pentru că pur şi simplu nu ştiu să mă descurc pe holurile unei clinici de Stat, cu cozi infinite şi cu bani strecuraţi în diverse buzunare. Aşa cum nu ştiu să iau bani nemeritaţi, nu mă pricep nici să dau.

Nici când am devenit mamă nu am beneficiat de bani de la Stat pe măsura cotizaţiilor anterioare, pentru că nu mai lucram de mai mult de un an. Ghinion, aş zice. Am primit 200 de lei lunar o vreme, îmi acopereau pamperşii. Apoi 42 de lei. Cu atât a considerat Statul că mi s-a mărit mie cheltuiala lunară de când am copil. Şi m-am bucurat anul trecut, când suma s-a dublat: wow, 84 de lei! Mulţumesc pentru generozitate, Stat român.

Şi apropo de copil. Are abonament la o clinică privată de dinainte de a se naşte. De două ori am ajuns cu el la Urgenţă la Stat, de două ori m-am umplut de groaza a ceea ce vedeam acolo. E drept, cel mai mult m-a îngrozit atitudinea inumană a celor care lucrau într-un spital de copii, dar nici condiţiile materiale nu erau în regulă acolo. Deşi plătim cu toţii CAS la greu. Şi la orice. Ştiţi că acum se plăteşte CAS şi la venituri provenite din chirii? Oricum nu înţeleg de ce ar trebui să plătesc vreo taxă, oricare, pentru faptul că în casa mea mai locuieşte cineva care îmi dă şi nişte bani amărâţi pentru asta, dar CAS pentru aşa ceva?! De ce?

Nici pentru educaţia copilului nu îmi mai dă Statul ăsta mai nimic. Nu că mi-ar fi dat mare lucru înainte, în cei doi ani în care a fost elevă la o şcoală de Stat şi a primit anti-educaţie de la angajaţii de acolo. Dar acum e la o şcoală privată, unde plătesc tot eu din buzunar pentru ceva ce ar fi trebuit să mi se cuvină: învăţătură, confort şi, mai ales, respect faţă de copilul meu.

Plătim o energie mai scumpă de multe ori decât ar trebui plătim. De mult. Pentru că au existat nişte „băieţi deştepţi” care au pus mâna pe domeniul ăsta şi stabilesc ei ce tarife au chef. Plătim preţuri uriaşe pentru mâncare, cel puţin comparativ cu veniturile, pentru că Statul nu asigură condiţii convenabile producătorilor români. Şi pentru că Oficiul Concurenţei sau Protecţia Consumatorilor nu îşi fac bine treaba pentru care au fost inventate. Plătim, din bani publici, prejudicii în procese naţionale şi amenzi internaţionale pentru că nici alţi angajaţi ai instituţiilor Statului nostru nu îşi fac bine treaba. Angajaţi care îşi dau unii altora salarii nesimţite şi pensii pe măsură, doar pentru că pot. Ştiţi că toate salariile demnitarilor au cinci cifre, în timp ce încă există români cu venituri de trei cifre? Români care muncesc de-adevăratelea sunt plătiţi sub 1.000 de lei lunar, în timp ce parlamentari, miniştri, înalţi funcţionari, avocaţi cică ai poporului şi alţi făcători de nimic, în afară de legi care să le „spele” furturile, au cu toţii beneficii ce trec de 10.000? Vreţi să vorbim despre sinecurile din sutele de oficii şi agenţii ale Statului, inventate doar pentru a avea unde să-şi angajeze potentaţii rudele? Sau despre remuneraţiile uriaşe ale membrilor diverselor consilii de administraţie ale unor companii-gigant care merg în pierdere de ani de zile? Pe toate le plătim noi.

Sunt sigură că aş putea continua mult şi bine. M-a întristat foarte tare ce s-a întâmplat aseară, un fel de bomboană pe coliva democraţiei noastre. Şi la nervi scriu dezlânat şi necontrolat. Mă simt lipsită de alternative, de mijloace de luptă, de speranţă. Pot doar să mă revolt acum, dar nu cred că asta mai foloseşte la ceva, împotriva unei mase compacte de troglodiţi care au ajuns să conducă ţara asta, fie prin funcţiile lor, fie prin votul dat inconştient în decembrie (şi nu numai atunci). Şi mai pot să fac ceva: să nu îmi plătesc azi impozitele. Să refuz, pur şi simplu, să mă mai las furată de ei. Deşi ştiu foarte bine că nu voi putea face asta la infinit. Pentru că eu, cetăţeanul corect, voi fi sancţionată cu siguranţă dacă voi face aşa ceva. Spre deosebire de ei. De marii hoţi ai acestei ţări, care scapă mereu nepedepsiţi.

Nu-i aşa că ar fi tare frumos să nu le mai dăm, niciunii, niciun ban? Măcar pentru o zi. Nicio taxă, niciun impozit, nicio amendă, nimic. Să înţeleagă că şi furturile lor pot avea un sfârşit. Deşi nu m-ar mira prea tare ca hoţii ăştia ai noştri să poată fura ceva până şi din nimic.