Perle FB 6

* Notă: În categoria Perle FB copiez periodic şi în ordine cronologică calupuri de postări de-ale mele de pe Facebook, care sunt tot bucăţele din viaţa noastră, doar că mai mici.

Septembrie 2016 (continuare)

Pentru că se pare că a terminat cu otitele, dar a început cu scolioza, am înscris-o pe Luna oarecum împotriva voinţei ei la opţionalul de înot de la şcoală. Azi a avut prima oră. Şi s-a întors după cum mă aşteptam – trăsnind a clor şi uşor bosumflată:

– Cum ţi-a plăcut?

– Pe o scară de la 1 la 100?

– Să zicem.

– … cam de 20%.

Şi a urmat o lungă relatare despre mărimea bazinului, ne-amabilitatea instructorului, tinereţea colegilor (fiind începătoare, au pus-o în grupă cu cei de la grădiniţă – ceea ce suspectez că este motivul principal al nemulţumirii), culoarea culoarelor, faptul că nu era o piscină în care să se poată face pipi…

– Cum adică?!, mă mir eu. Există şi piscine în care ai voie să faci pipi?!

– Da. Că a venit o doamnă şi a întrebat: „Pot să fac pipi în apă?” şi instructorul i-a răspuns: „AICI nu.”

… magazinul de căşti de la care va trebui să îşi procure şi ea una, pentru că azi n-a avut, dar i-a dat o colegă drăguţă, restaurantul din interiorul complexului…

– Dar de înotat, ai înotat?, o întreb eu când mă mai dezmeticesc puţin după faza cu pipi-ul. Pentru că, totuşi, pentru asta te-ai dus acolo.

– Daaaa, am înotat. Şi pe faţă, şi pe spate, şi pe burtă, şi pe cap…

Aşa da! Dacă a înotat şi pe cap, eu zic că e OK! 🙂

––––––

Ne uităm la Telejurnalul TVR. Pe ecran defilează manechine scheletice (credeam că nu mai există tâmpenia asta, cu idealul de femeie de tip sfoară crăcănată) îmbrăcate în seturi de lenjerie intimă. E parada ultimei colecţii Etam de la Paris. Dantele, voaluri, multă piele dezgolită…

– Au!, o aud pe fiică-mea, pe jumătate leşinată de şoc.

Nu ştiu dacă mai ţineţi minte, dar este într-o fază teribil de pudică, de o vreme încoace:

– Femeile alea sunt dezbrăcate! Nu le e ruşine să umble aşa?

Nu prea apuc să zic nimic, şi pentru că râd, şi pentru că e pornită rău şi vorbeşte singură:

– Tu ai vrea să te arăţi AŞA în faţa oamenilor?… Bine, e posibil să te fi văzut înainte, oamenii ăia, pe plajă, dar… totuşi… Uite, uite! Li se vede… ştii tu…

Plec la bucătărie. Bănuiesc că e atât de încrâncenată şi pentru că, la o ştire precedentă, a aflat ceva ce a oripilat-o şi mai tare. Era vorba despre perioada de împerechere a cerbilor şi la televizor se auzea boncănitul acestora:

– De ce ţipă aşa, mama?

– Caută femelă, pentru împerecheat.

– Da’ de ce să se împerecheze?

– Pentru sex.

M-am prefăcut relaxată, dar nu eram.

– Ei, da! De ce să vrea nişte cerbi să facă sex?

– Ca să facă copii.

Gata, am zis-o. Ce-o fi o fi!

Şi a fost:

– Şi tu ai făcut sex cu tata ca să mă faceţi pe mine??!!

– Da.

Eram deja la două camere distanţă când spuneam asta.

– Păi n-ai zis tu că nu l-ai văzut niciodată pe tata dezbrăcat??!!

Habar nu am despre ce vorbea. Presupun că asta este o poveste frumoasă pe care şi-a inventat-o singură, pentru consolare. Dar mă bucur că am tranşat, în sfârşit, problema pentru că, iată, nişte bucăţele de adevăr apucase ea să prindă pe ici, pe colo (sexul se face gol). Mai bine să ştie totul de la mine. Oricum, nici măcar nu pare prea marcată de moment, pentru că o aud încă bombănind pe dincolo:

– … de parcă asta ar fi o ştire de dat la televizor, auzi, nişte femei în chiloţi în faţa oamenilor!

––––––

Octombrie 2016

Poate mai ştiţi felicitarea pe care mi-a făcut-o fiică-mea acum un an şi care a rămas felicitarea mea preferată din toate timpurile:

Ceea ce nu ştiţi e că omul-porc a lovit din nou prin primăvară, sub forma unei discuţii, de data aceasta:

– Mama, ştii cum se spune „om porc” în engleză?

– Nu…, i-am răspuns eu precaută şi curioasă.

– Bigman!

De ani de zile duce cu ea povara confuziei dintre „pig” şi „big” – ambele cuvinte simple, cică, predate încă de la primele ore de engleză de la grădiniţă. Cu un ton extenuat, am corectat-o pentru a n-şpea oară:

– Big” e „mare”, „pig” e porc, „omul porc” e „pigman”, cu P, fir-ar el să fie fie de P…

– Aha!, a scos Luna, totuşi, o victorie şi din înfrângerea asta. De-aia poate omu’ ăla să cânte aşa de sus „Şi îngerii au demonii lor, A-AAAAAAAAAAA”. Pentru că e mare.

Am lăsat-o aşa.

Reclame

La salină, cu un copil hiperactiv

Ce-mi mai place să exagerez! Nu am copil hiperactiv, ci doar super, mega, extra, teribil de activ. Atât. Şi cu un astfel de copil îţi cam faci griji atunci când plănuieşti să pleci la tratament, iarna, în România. Dar am zis să o încercăm şi pe asta.

De ani de zile, fiică-mea face otite, în general pe dreapta. De două ori am ajuns cu ea surdă la spital, de patru sau cinci ori a luat antibiotice, de zeci de ori a făcut aerosoli, cu sau fără cortizol şi am bifat conştiincios şi două cure de salină artificială, în Bucureşti. Toate tratamentele şi-au dovedit eficacitatea pe termen scurt, nici unul nu i-a eradicat slăbiciunea pentru această afecţiune. Medicii pe care i-am consultat (mai mulţi, pe principiul „două păreri sunt mai bune decât una”) ne-au recomandat intervenţia chirurgicală. Cică, dacă tăiem polipii, se rezolvă şi cu otitele. Doar că polipii Lunei nu sunt prea mari, ea este încă la vârsta la care configuraţia capului se schimbă spectaculos, iar ideea de anestezie totală ne sperie pe toţi din familie. Aşa că, în iarnă, am plecat la o salină naturală, doar, doar scăpăm de bisturiul lui Damocles.

Nefiind încă pensionari, evident că ne simţeam jenaţi deja din stadiul de intenţie de a merge „la tratament”. Suna a ocupaţie pentru bunici, nu pentru părinţi, şi nu cunoşteam pe nimeni de vârsta noastră care să fi făcut aşa ceva. Deci trebuia să împăcăm cumva capra cu varza şi am căutat un loc în care să ne şi putem distra după terminarea programului zilnic de salină. Mie mi-ar fi plăcut să mergem la Turda, să văd cu ochii mei acea minune subterană care pare a fi, din nenumăratele poze care au împânzit netul, salina de acolo. Ar fi fost şi aproape de Cluj, un oraş mare şi frumos, unde am fi găsit cu siguranţă cu ce să ne umplem timpul liber, dar al meu bărbat a decis că drumul până acolo este mult prea lung. Cel mai scurt drum ar fi fost până la Slănic Prahova, dar zău dacă mă tenta cu ceva peisajul din zonă. Iar pe lângă salina Praid, unde am fost sfătuiţi să mergem, de către toţi vecinii cu copii (şi cu bunici care s-au sacrificat să-şi petreacă vacanţele cu aceştia, prin peşteri), nu am găsit pe net nici o cazare cât de cât atractivă. Şi uite-aşa se face că am hotărât să plecăm la Târgu-Ocna, unde am rezervat un apartament într-o pensiune aparent primitoare şi unde puteam ajunge în doar patru ore cu maşina, pe oarecum relaxatul drum al Moldovei.

Am coborât în mină în toate cele cinci zile petrecute acolo şi am stat în jur de trei ore de fiecare dată – ceea ce înseamnă cam jumătate dintr-o cură normală, recomandată de medici, dar e mai bine decât nimic. Atmosfera de sub pământ era plăcută, la o temperatură de 16-17 grade. Nu am simţit o presiune prea mare, nu m-au usturat ochii, iar mâncărimile mele uzuale atunci când dau de aer sărat au fost paşnice. Orele în salină treceau mai repede decât ne fusese teamă; sunt acolo mese de ping-pong şi de biliard, calculatoare conectate la internet, carturi pentru cei mici, două coşuri de baschet, două (mini)porţi de (mini)fotbal, o terasă unde poţi bea un suc, câteva şezlonguri pe care poţi dormi şi câteva televizoare la care te poţi uita. Ocupaţia mea preferată, de maniac ce sunt, a fost colecţionarea de bucăţele de sare desprinse din pereţi, la fel cum la mare stau cu orele şi culeg pietricele şi scoici de pe plajă; avem acum în dormitor un coş plin cu bolovănaşi de sare, parţial strânşi de mine (şi de Luna, ăia mai mititei), parţial achiziţionaţi de bărbatu-meu de la angajaţii salinei. Peste toate acestea, şi tableta cu jocuri şi internet şi-a dovedit utilitatea în a ţine copilul activ ocupat după ping-pong, baschet şi săpat în stâncă.

Cazarea a fost aşa şi-aşa. Ne aşteptaserăm să vedem nişte camere kitsch-oase, fusese evident din fotografiile de pe site, dar surpriza a fost că respectivul kitsch deborda în fiecare centimetru pătrat al pensiunii, că peisajul văzut de pe fereastră nu prea semăna cu cel promis  pe internet, că temperatura din cameră era înnăbuşitoare cu geamul închis şi îngheţată cu el deschis, că a trebuit să chemăm recepţionerul pentru a schimba scotch-ul deteriorat cu care era lipit cablul TV, a repara broasca uşii stricată şi, atenţie!, a ne aduce veioze. Am văzut multe, foarte multe camere de hotel la viaţa mea, dar una în care să nu existe veioze pe noptiere nu văzusem încă. Recepţionerul părea şi el surprins că îi cere cineva aşa ceva, după câţiva ani de funcţionare bine, mersi, şi fără lectură la pat. Dar ne-a cumpărat, totuşi, două veioze mititele, de plastic, pe care le-a băgat în priza aflată în partea opusă a patului, de a trebuit să facem acrobaţii toată săptămâna, cu grija de a nu ne rupe gâtul prin cameră.

În Târgu Ocna nu e mai nimic de făcut, în afară de înot, bowling şi biliard la un complex turistic ce pare făcut cu muuuulţi bani, dar la restaurantul căruia am mâncat prost, scump şi cu noduri, după ce am văzut cum o chelneriţă îşi dezlipea cu nonşalanţă hârtia igienică care i se lipise pe talpă la wc, o arunca la coş şi continua să servească clienţii, fără să se spele pe mâini. Am mâncat şi la cele două restaurante din centru, lipite unul de altul, unul plin şi unul gol (iar mie mi-a plăcut mai mult la cel gol, bineînţeles) şi am făcut de vreo două ori mărunte cumpărături la super-market – mica urbe având vreo trei dintr-astea numai pe strada principală. Până la urmă, s-a dovedit că cea mai bună mâncare tot la pensiunea noastră se găsea, deşi dura între o oră şi două să ni se aducă o comandă, deşi chelnerii habar nu aveau de vreo regulă de servire şi deşi muzica din restaurant era teribil de prost inspirat aleasă. Acolo am pus, de altfel, bazele noilor şi generoaselor mele şolduri, construite preponderent din cei mai buni papanaşi (din lume, presupun).

Spre norocul fiică-mii, pe la mijlocul săptămânii a nins ca în poveşti. Am plecat spre Slănic Moldova, staţiune celebră, aflată la o aruncătură de băţ, în căutare de pârtie pentru sania ei. Am găsit pârtia, dar era închisă, aşa că a trebuit să ne mulţumim cu un derdeluş mititel aflat la poalele ei, în spatele unor blocuri decrepite, la fel cum arată mai toată staţiunea. Am fost şi acolo să mâncăm, la restaurantul unui mic hotel, iar senzaţia de călătorie într-un univers paralel cu cel în care trăiesc de obicei s-a accentuat. În holul de la intrare se plimbau nonşalant nişte muieri în halate şi capoate, în restaurant m-a pocnit o proustiană aducere-aminte a cantinei din Grozăveşti, datorată unor mirosuri inconfundabile de mâncare la cazan, meniul de pe vremea comuniştilor era plin de „N-avem” (felul de mâncare cel mai des întâlnit), decorul de un gust incredibil de prost era copleşitor, iar pe pereţii toaletei erau reclame din 2008. Coroborând cu afişele electorale pentru „Geoană Preşedinte”, pe care le întâlniserăm încă fluturând pe stâlpii unor sate din Moldova, pare că am călătorit nu numai într-o altă lume şi un alt univers, dar şi în timp, împlinind astfel un vis etern al omenirii. Păcat că nu era vorba de un timp mai bun.

Geoana-presedinte-2016

Nu cred că vom recidiva prin acele locuri. Sper, de altfel, să nu mai fie nevoie de vacanţe întregi petrecute la tratamente: Luna nu a fost deloc bolnăvioară în această iarnă, e primul an în care nu a lipsit deloc de la şcoală (cu excepţia unei zile de vineri în care a acuzat dureri de cap la trezire, dar suspectez că au fost doar dureri de lene, de fapt), iar otită nu a mai făcut din iulie. A rămas, însă, cu o disfuncţie auditivă pe dreapta, pe care încercăm să o reducem cu tratamente uşoare, naturale şi cu vizite ocazionale la saline din Bucureşti. Aşa se face că, atunci când am fost invitate la o salină nouă, ne-am dus cu mare bucurie, deşi nu sunt genul monden şi am tendinţa de a refuza evenimente de acest gen.

Nu ne-a părut rău. Salina by ABC este o cameră confortabilă, cu un climat plăcut şi cu acea minune fascinantă pentru copiii de toate vârstele: un strat adânc de sare pe jos. Nu numai că cei mici se pot juca la fel ca la plajă, cu un fals nisip care le şi tratează afecţiunile respiratorii fără să îşi dea seama, dar duminicile spre prânz ei pot participa şi la ateliere organizate în salină, care să îi ţină şi mai ocupaţi în timp ce fac terapie. Ieri, de exemplu, Luna a făcut un Olaf dintr-o şosetă, îndrumată de însăşi Elsa – ce-şi putea dori, oare, mai mult?

Şi mie mi-a plăcut aici. Există o preocupare evidentă pentru estetic şi pentru calitate, care duce la crearea unei atmosfere primitoare încă de la intrare. Micro-climatul creat în salină pare corect conceput, deoarece nu am avut nici un simptom deranjant cât am stat înăuntru. Preţurile nu sunt mari, ci chiar comparabile cu intrarea la o salină naturală. Iar ultimul motiv, dar cel mai important, pentru care mi-a plăcut mai mult decât în locuri asemănătoare este implicarea personală pe care am simţit-o acolo. Directoarea salinei a fost ea însăşi subiect al unor afecţiuni respiratorii în copilărie şi a vizitat multe locuri de tratament din ţară, aşa că are o expertiză bogată în domeniu. În plus, acum are, la rândul ei, copii, pentru care face toate eforturile necesare de a-i păstra sănătoşi. Această dorinţă explică, de altfel, şi cerbicia cu care păzeşte igiena clubului acvatic pentru bebeluşi, care funcţionează în aceeaşi clădire şi care este superb conceput, cu aceeaşi grijă maniacală pentru detaliul care contează. Deşi se adresează unei categorii de vârstă mai mici decât cea a fiică-mii (până în trei ani), mă bate gândul să o duc odată şi acolo, poate învaţă să înoate. Medicul ei ORL i-a interzis cu desăvârşire frecventarea piscinelor curăţate chimic, cu substanţe iritante pentru căile ei respiratorii sensibile, dar aici, la Acvatic Bebe Club, dezinfecţia apei se face cu ozon, UV şi nu ştiu ce alte minuni care nu i-ar putea dăuna. Poate organizăm într-o duminică o combinată piscină-salină-atelier, după care urmează obişnuitul antrenament de baschet şi reuşesc, astfel, să îmi culc şi eu progenitura la o oră decentă pentru vârsta ei, în sfârşit răpusă de oboseală! Sau poate că nu…

Până atunci, vă sfătuiesc să intraţi pe site-ul salinei şi să vă faceţi o programare. Dacă eu nu am reuşit să vă conving din vorbe că merită o vizită, poate vă conving ei, cu promoţia de o şedinţă gratuită. Au una la fel şi la piscină, unde tarifele uzuale sunt ceva mai mari, deci este o ofertă foarte generoasă. Nu ştiu dacă vor fi la fel de generoşi cum au fost cu noi ieri, oferindu-ne şi un ceai minunat (primul ceai de fructe care a dat-o pe spate pe mofturoasa de fiică-mea), dar sunt convinsă că vă veţi simţi bine acolo. Dacă nu, ştiţi unde mă găsiţi, pentru reclamaţii ulterioare!

Homoapatia

Nu, n-am tastat greşit. Este primul cuvânt care mi-a venit în minte pe când căutam un titlu pentru articol. Suntem din ce în ce mai apatici, noi, hominizii. Am uitat să ne bucurăm din tot sufletul, am uitat să fim surprinşi copilăreşte, am uitat să fim deschişi către nou şi către semenii noştri.

Noroc că se mai iveşte, din când în când, câte un subiect la modă, pe tema căruia ne încrâncenăm periodic, trecând de la apatie la combateri sterile. Pentru că nu aş numi „dezbateri” aceste monologuri încrucişate în care doar ne afirmăm ideile fixe şi nu îi mai ascultăm cu adevărat pe ceilalţi. Iar internetul ne pune la dispoziţie cel mai propice mediu pentru aşa ceva, cu generosul său anonimat la umbra căruia ne permitem să dărâmăm, cu cuvinte grele, ideile altora, înainte chiar de a încerca să le înţelegem.

Din noiembrie încoace, de la alegerile electorale (de departe cel mai acerb subiect de controversă din micile noastre vieţi virtuale), mass-media ne-a mai servit pe tavă câteva teme savuroase: măcelul de la Charlie Hebdo, telenovela dosarelor DNA, sfaturile inconştient-naturiste ale Oliviei Steer şi orele de religie din şcoli. Toate au fost discutate aprins pentru un timp şi fiecare s-a stins la apariţia unui nou scandal. Războiul din Ucraina, atrocităţile aşa-zisului Stat Islamic sau genocidul minuţios al grupării Boko Haram n-au reuşit, însă, să atingă înălţimile virale ale prestaţiei Mihaelei Rădulescu în calitate de jurat neinspirat la „Românii au talent”.

Iar ultimele zile ne-au adus din nou la cuţite, odată cu publicarea acelui articol care susţine, fără nici o umbră de îndoială, că homeopatia nu vindecă nimic. Şi uite-aşa m-am trezit eu, necredincioasa în ceaiuri, diluţii şi leacuri băbeşti, că iau apărarea unei pseudo-ştiinţe puse cu cruzime la pământ de către arma letală a generalizării. De ce am făcut asta? Pentru că, pur şi simplu, eu i-am văzut efectele pozitive.

Fiică-mea a făcut prima otită în prima săptămână de creşă. Acum este la a unsprezecea, probabil, pentru că le-am cam pierdul şirul de la o vreme. Nici un tratament nu a reuşit să învingă decât temporar afecţiunea care riscă să o lase surdă de urechea dreaptă. Puşi în faţa ultimatumului medicilor („Doar operaţia mai poate salva timpanul acum”), ne-am hotărât să încercăm şi homeopatia, în care nici eu, nici tăticul ei nu credeam.

Din păcate, soluţia băută cu religiozitate de Luna, în cantităţile prescrise şi la ore fixe, nu a avut absolut nici un efect asupra urechii. Boala s-a agravat atât de tare încât a trebuit să recurgem din nou la medicamente alopate. Dar, într-o noapte, am avut o revelaţie: copilul meu nu mai scrâşnea din dinţi în somn, aşa cum făcea dintotdeauna. Am urmărit-o atent şi în nopţile următoare. Nici un zgomot. Şi nici o foială în pat, nici un spasm violent, nici o dezvelire la fiecare cinci minute, nici o picătură de sudoare pe cap… Nimic. Deci ceea ce crezusem a fi o moştenire genetică fără leac fusese doar un dezechilibru al organismului, pe care câteva granule dizolvate la infinit în apă îl rezolvaseră. Doar că supărătoarele simptome s-au întors după câteva luni de la întreruperea tratamentului cu silicea prescris de homeopat…

M-am simţit datoare să povestesc întâmplarea în subsolul articolului intransigent. Nu era teorie, anecdotă sau supoziţie, ci o experienţă trăită personal, care ar fi trebuit să lase o portiţă deschisă alternativei că homeopatia, înţeleasă şi aplicată corect, ne poate restabili echilibrul intern. Replicile (unele politicoase, altele jignitoare) au venit rapid: a fost doar efect placebo sau coincidenţă.

Despre ce efect placebo poate fi vorba la un copil de cinci ani, căruia i se dă un medicament pentru otită şi începe brusc să doarmă liniştit? Şi cam cât de mare să fie coincidenţa de a-i dispărea temporar bruxismul şi transpiraţia excesivă – două simptome incontrolabile conştient – strict în perioada tratamentului homeopat?

Nici nu m-am obosit să insist în a-i convinge pe atotştiutorii cu ochelari de cal. La fel cum nu m-am obosit să postez pe Facebook nici întâmplarea amuzantă de azi, când am anunţat-o pe Luna că mergem la o salină artificială:

– Ce e aia?

– O cameră plină de sare, chiar şi cu pereţi din sare, şi cu o măscuţă mare de tot (n.a.: numele nostru de cod pentru nebulizatorul pe care îl tot foloseşte de ani de zile), să încercăm să îţi curăţăm urechiuşa bolnavă.

Imensă a fost bucuria din ochii copilului la auzul minunatei veşti:

– Şi o să pot linge pereţii? Pot, mama, poooot?

Aş fi primit probabil comentarii previzibile, ca „Salinele artificiale sunt o păcăleală” sau „Fi-ta e o vacă!”. Şi poate că aş fi lipsit-o pe Luna de o distracţie pe cinste: o oră de construit castele şi de „făcut îngeraşi” pe sare. Nisipul verii şi zăpada iernii combinate pe podeaua unei încăperi din mijlocul Bucureştiului, într-o primăvară. Başca pachetul de şerveţele folosit pentru asanarea producţiei nazale. Sau să fi fost tocmai din ureche venită? Rămâne de văzut, la următorul control ştiinţific, la medicul orelist!