Cel mai bucuros copil din lume

— Şi să nu te mişti de-aici, că vine moşul ăla rău şi te mănâncă! Ai înţeles?

Mama în halat flauşat pleacă târşâindu-şi papucii de plastic. Copilul stă în leagăn fix până când ea dă colţul grădinii – probabil că are mult antrenament, ştie când se întâmplă asta fără să fie nevoie să se uite. Apoi se dă jos, iese din îngrăditura locului de joacă şi vine cu paşi hotărâţi înspre banca pe care stau, alături de căţeluşa mea.

— Cum îl cheamă?

— O cheamă Babe, e fetiţă.

— Şi câţi ani are?

— Unsprezece şi jumătate. Tu câţi ai?

— Şapte. Şi mă cheamă Ştefănel.

Mă uit la el, cum s-a aşezat direct pe asfalt şi mângâie cu mare drag câinele: e mititel şi slăbuţ, vorbeşte peltic (şi chiar cu o oarecare dificultate), mi-e greu să cred că e deja la şcoală.

— Ba eu cred că ai vreo… patru.

— Da, da, am doi, patru ani.

Şi începe să râdă de prostioara pe care a spus-o. Un dinţişor din faţă îi e spart şi foarte, foarte cariat, de-abia a mai rămas un firişor din el. E foarte vesel şi pare lipsit de orice grijă, aşa cum ar şi trebui să fie copiii de vârsta lui, indiferent care e aceasta. Dar nu mă pot abţine să îi spun ceva ce gândesc încă de când am auzit aberaţiile maică-sii:

— Ştii, de fapt, nu există moşi care mănâncă copii. Dar e adevărat că există unii oameni răi. Ar trebui să o asculţi pe mama ta şi să nu pleci din locul de joacă, unde te-a lăsat. Şi nici să vorbeşti cu oameni necunoscuţi. Nici cu mine nu ar trebui să vorbeşti, pentru că nu mă cunoşti.

— Pe tine cum te cheamă?

— Aluniţa.

Alunicea! Vezi, acum te cunosc, putem vorbi!

Are dreptate… Aşa că vorbim. Eu îi povestesc că îmi pierd vremea în micul parc dintre blocuri pentru că o aştept pe fetiţa mea, să iasă de la nişte cursuri de vară, el îmi povesteşte că mama lui nu a putut sta cu el în parc pentru că s-a dus să spele vasele. Mă întreabă despre fetiţa mea, despre şcoala ei, zice că şi el e la şcoală… Din când în când, îl aud cum repetă: Alunicea, Alunicea – probabil că vrea să nu-mi uite numele. Apoi zăreşte un grup de adolescenţi pe o alee mai încolo şi ţâşneşte după ei. Aceştia îl recunosc, îl mângâie un pic pe cap, zâmbind, şi pleacă în drumul lor. E clar că este un obişnuit al parcului ţâncul acesta. Se întoarce la mine cu un aer infinit mai important acum, că a primit girul copiilor acelora foarte mari:

— Sunt prietenii mei, spune el pe cât de grav poate.

— Cum îi cheamă?

Nu ştie. Dar mai repetă o dată Alunicea, pentru orice eventualitate. Se aşază la loc pe jos, lângă Babe.

— Ştii, am avut şi eu doi câini, dar i-a luat poliţia pentru că erau obraznici şi vorbeau prostii.

— Câinii nu vorbesc!, zic eu.

— Ba da, câinii mai mari vorbesc. Şi ăştia spuneau mereu, în fiecare noapte, mocii mătii, mocii mătii, mocii mătii. Tata îi bătea, uite aşa – îi dă uşurel o palmă lui Babe peste ceafă – dar degeaba. I-a luat poliţia.

— Şi pe tine te bate tata?, din nou nu mă pot abţine.

— Nuuuu. Nu mă bate.

— E bine.

— Da. Înainte mă bătea. Dar acum l-a luat şi pe el poliţia.

— De ce?

— A furat. Da’ acum cred că o să iasă… cred… Aşa zice mama, că o să vină repede acasă, că e o lege, ceva…

Nu pare hotărât dacă se bucură sau nu de întoarcerea tatălui. Apoi începe să tuşească şi îi dau un mentosan franţuzesc, din acelea din care port mai mereu în geanta mea de mamă, cu de toate. Îi place mult bomboana şi îmi mai cere una. Îi zic că îi mai dau, dar să nu le mănânce pe toate acum, pentru că uite ce dinţişori stricaţi are. Să şi le pună în buzunar.

— N-am buzunar, se întristează el pipăindu-şi pantalonii.

Însă are unul: pe piept, la cămaşa lui serioasă, de bărbăţel. Îi umplu buzunarul cu bomboane. Şi-l pipăie de mai multe ori cât mai stă cu noi, de teamă să nu le piardă, dar nu se atinge de niciuna. Se mai joacă o vreme cu Babe, mă roagă să le fac o poză împreună şi o ia vitejeşte în braţe – câinele cântăreşte probabil pe jumătate cât el. Apoi izbucneşte în hohote mari de râs:

— M-a LINGEAT pe ochi!!!

Cred că acum este cel mai bucuros copil din lume.

— Deci Beib, zice el ca să se asigure că nu a uitat, arătând cu degeţelul lui mic înspre câine, apoi înspre mine: Alunicea… iar eu sunt Ştefănel. Mă duc acasă, pa!

Şi s-a dus.

––––

M-am întors de două ori în parcul acela în zilele care au urmat, în timp ce o aşteptam pe fiică-mea de la cursuri. Pusesem în geantă, pe lângă un stoc nou de mentosane, o pungă cu multe jucării mici, de genul surprizelor din ouăle de ciocolată, potrivite pentru mânuţele mici ale lui Ştefănel. Dar nu l-am mai găsit pe băiat. Prima oară am stat o vreme pe banca „noastră”, însă nu mult, e drept, pentru că în parc se făceau lucrări de re-amenajare, cu un mini-excavator, şi era foarte multă gălăgie. A doua oară nu mai era acolo nici măcar banca.

Publicitate

Uneori e bun şi statul cu ochii în telefoane

Îi sună telefonul fiică-mii. Dacă mă întrebaţi de ce are telefon un copil de doar şapte ani, o să vă răspund. Altădată. Acum, după tonul important, roşul din obraji şi efortul evident de a se menţine serioasă deşi e clar că şi-ar iţi gura până la urechi de bucurie, la capătul celălalt al firului (ups, nu mai sunt fire, ar trebui să spun „la capătul undei”?) este împăratul roman. Vă aduceţi aminte de el, se împrieteniseră în parc, înainte să plece Luna în tabără, apoi l-am crezut în pericol de uitare, pentru că în tabără fusese un alt băieţel charismatic, ce le sucise capul tuturor fetiţelor de acolo, apoi s-au întâlnit din nou în parc şi sunt iar cei mai buni prieteni. L-am cunoscut şi eu de curând – după cum am povestit parţial pe Facebook, dar dezvolt aici – şi am înţeles cum a reuşit s-o vrăjească, rapid şi total, pe fiică-mea: este în mod cert un aburitor precoce.

Îl zărise fiică-mea pe geamul maşinii şi am tras pe dreapta, ca să îl văd şi eu. M-am dus spre el prin parc, cu mâna întinsă:

– Îmi pare bine să te cunosc, în sfârşit. Luna mi-a povestit multe despre tine.

– Şi mie îmi pare bine, a răspuns imediat puştiul, strângându-mi (surprinzător de corect) mâna.

După care  a adăugat bomba:

– Luna, dar nu mi-ai spus că ai o mamă atât de frumoasă!

De mult nu mai râsesem cu aşa poftă! Când am terminat, l-am întrebat cu simpatie:

– Eşti tu mereu politicos sau ţi s-a spus că aşa trebuie să te porţi cu femeile?

Don Juan de opt ani s-a fâsticit, dar doar un pic:

– Nuuu.., aşa ştiu eu că e bine să le spui la doamne mai în vârstă.

„Mai în vârstă”, deci. Atât.

În fine, în ultimele săptămâni, au fost amândoi plecaţi în vacanţă, Luna şi domnul, iar acum sunt nerăbdători să se revadă. În părculeţul lor. Ǎla de unde nu ştiu cum să o mai scot pe fiică-mea, pentru că nu îmi place atmosfera lui.

Ieri, de exemplu, m-am dus să o iau de acolo, pe seară, când i s-a încheiat jumătatea de oră de voie. Ştia că urma să vin, dar nu ştia exact momentul, aşa că am găsit-o relaxată, fără să mă aştepte. Am profitat de faptul că nu m-a observat, ca să o observ eu: stătea pe un leagăn şi se uita în telefon. Pe lângă ea, doi prieteni (o fetiţă de aceeaşi vârstă şi un băiat cu trei ani mai mare), ambii curioşi ce mai vede Luna pe micuţul ecran, precum şi o groază de adolescenţi care îşi băgau şi îşi scoteau diverse, verbal, la vreo două bănci mai încolo. Ǎştia micii îi ignorau cu mare nonşalanţă, dar mie zău dacă îmi plăcea ce auzeam… După ce am plecat din parc, am întrebat-o pe Luna:

– Luna, dar voi mai faceţi şi altceva acolo în afară de să vă uitaţi în telefoane?

Presupuneam că era o întrebare retorică, dar m-a surprins cu un răspuns hotărât:

– Ei, na! Sigur că da!

– Ce?

– Vorbim!

– Despre ce?

– Despre telefoane.

S-a pus singură pe un mare râs. Bine măcar că îşi dă seama că e o problemă undeva.

Adineaori, însă, pasiunea asta a lor pentru telefoane mi-a convenit de minune. După un şir lung de „De ce m-ai sunat?”, „Da…”, „Da…”, „Da…”, „Şi, totuşi, de ce m-ai sunat?”, „Da…”, „Da…” etc., am auzit-o pe Luna spunându-i prietenului ei la telefon:

– Lasă, că mi-o arăţi în parc! Hai, pa!

N-o mai las niciodată în parcul ăla, e clar! Niciodată, niciodată, never, ever, ever! – m-am apucat eu să bombăn în gând, dar Luna a închis şi mi-a dat raportul, emoţionată:

– Are o melodie nouă şi de-abia aşteaptă să mi-o arate pe telefon! Mama, pot să mă duc în parc? Te roooooog….

Aaa, despre o melodie era vorba!

– Sigur că da, Luna, du-te! Şi ai grijă să nu-ţi uiţi telefonul acasă, te rog!