Despre cum o frizură ridicolă poate fi salvatoare pentru o discuţie „grea”

Acum câţiva ani, m-am întâlnit pe stradă cu o fostă colegă de şcoală. Eram fiecare cu copilul ei de mână: eu cu fiică-mea de doar câţiva anişori, ea cu băiatul ei de nouă sau zece. Nu mai ţin minte despre ce am vorbit, dar cert este că la un moment dat l-am pomenit pe fostul soţ al acestei colege, iar ea s-a înroşit toată (sau înverzit – nici asta nu mai ţin minte bine), făcându-mi semne discrete, dar disperate, cum că cel mic nu ştie că a mai existat cineva în viaţa ei înainte de tatăl lui. Copilul a întrebat imediat despre ce era vorba, noi am încercat să o dregem cumva, nu ştiu dacă am reuşit… în fine, a fost o discuţie tare jenantă, care m-a urmărit multă vreme prin vinovăţia pe care o resimţeam pentru gafa făcută. Dar nici nu am înţeles atunci de ce se întâmplase ceea ce s-a întâmplat. Eu am vorbit mereu cu fiică-mea despre aproape orice şi de la orice vârstă, convinsă fiind că sinceritatea este o condiţie absolută a unei relaţii corecte între noi (şi între oricine, la urma urmei). Ne-am propus ca regulă de aur în familie să nu ne minţim şi ca regulă de aur de parenting să îi vorbim deschis copilului, ca unui om mare. Deci nu vedeam nicidecum motivul pentru care o mamă i-ar putea ascunde băiatului ei faptul că a mai fost căsătorită o dată, înainte de a se căsători cu tatăl lui. Şi apoi a crescut şi Luna. Şi a început să îşi adore tatăl, şi să vorbească la superlativ despre nunţi, şi să întoarcă capul cu mare dispreţ de la orice film în care doi oameni îşi exteriorizează iubirea oricât de cast, prin pupici (“Dar cum pot să facă aşa ceva dacă nu sunt căsătoriţi??!!”) sau, Doamne fereşte, în care o femeie are mai mult decât un iubit toată viaţa ei. Şi atunci, m-am surprins că cel mai greu îmi este să îi vorbesc nu despre moarte, nici despre sex, după cum presupuneam, ci despre foşti. Drept care, iată că a ajuns şi ea la nouă spre zece ani, precum băieţelul colegei mele pe atunci, şi încă nu am putut deschide acest subiect.

Până aseară. Când l-am deschis cu mult mai multă uşurinţă decât mă temeam.

Aseară am fost la Parklake, în încercarea de a vedea concertul Innei – încercare ratată, pentru că era teribil de nepotrivit locul cu evenimentul şi, după vreo jumătate de oră în spatele unei înghesuieli uriaşe, am hotărât că e mai bine să renunţăm. Dar dacă tot am ajuns într-un mall, am profitat şi am mâncat ceva acolo, apoi ne-am uitat puţin la vitrine şi, de voie, de nevoie, ne-am uitat şi la oameni.

– Luna, niciodată-niciodată să nu ai un iubit dintr-ăştia în pantaloni cu floricele şi trăznind a parfum dulce!, i-am atras eu atenţia asupra unui puşti pe lângă care am trecut pe culoar.

Nu e prima dată când fac aşa ceva, mi se pare de datoria mea să o învăţ să nu-şi piardă capul după papagali, egocentrici sau lipsiţi de bun gust şi bun simţ. Sunt conştientă că, atunci când va veni vremea, va face oricum nişte tâmpenii, aşa cum am făcut cu toţii la vremea noastră, dar măcar să încerc să limitez dezastrul, pe cât se poate. De nenumărate ori i-am atras atenţia în metrou, de exemplu, atunci când vedem vreun băiat (prea) modern, frumuşel, aranjat, cu muşchiuleţii la vedere, dar stând jos, pe scaun, în timp ce în faţa lui stau în picioare fete sau oameni care chiar ar avea nevoie de scaunul ăla. “Să nu te prind vreodată că îţi pierzi capul după unul ca ăsta, care nu se gândeşte decât la el!”

În schimb, este prima dată când am curajul să adaug:

– Şi crede-mă că ştiu ce vorbesc, pentru că am ceva experienţă în domeniu. De altfel, când o să începi să ai probleme de genul acesta, cu băieţi şi altele, ştii tu, să vii să vorbim deschis despre toate. Aş putea să îţi fiu de mare ajutor, pentru că eu am avut mulţi iubiţi înainte de taică-tău.

Pentru o fracţiune de secundă, am impresia că s-a terminat aerul din mall. Nu-mi vine nici mie să cred ce cuvinte mi-au putut aluneca pe gură. Şi am nişte emoţii crunte în aşteptarea reacţiei fiică-mii. Care se produce, însă, sub forma unui hohot de râs:

– Pe bune, mama?

Nu este nici şocată, nici supărată, nici revoltată, nici neîncrezătoare… Nu este nicicum. Are acelaşi ton cu care s-a mirat şi când a auzit că mie îmi place broccoli: “Pe bune, mama?”. Aşa că mă simt încurajată şi plusez cu ceva extrem de periculos de spus:

– Pe bune. Viaţa e mai complicată decât pare. Şi să ştii că, dacă ai fi fost băiat, ai fi avut de unde beneficia de sfaturi din domeniu şi mai abitir, pentru că taică-tău a avut muuuult mai multe iubite decât am avut eu iubiţi.

Moment în care nu, nu se prăbuşeşte tavanul mall-ului peste noi, dar se întorc câteva capete la auzul râsului sonor şi de nestăvilit care o apucă pe fiică-mea:

– Asta chiar că nu mai creeeeeed… Cu frizura aia a lui???!!!

Ce noroc pe capul nostru că tocmai a văzut o fotografie cu taică-său prin liceu, pe vremea când încă avea foarte mult păr, şi ondulat pe deasupra, iar moda pe atunci era aceea teribilă, de neuitat, a anilor ’80! Iată că m-a ajutat să trec cu mare uşurinţă peste acest hop al discuţiilor “grele” dintre noi. Iar dacă nu ştiţi despre ce coafură e vorba, vă las aici câteva poze ilustrative. Nu e niciuna a lui bărbatu-meu, nu de alta, dar mi-e clar că nu va fi fericit nici să citească acest articol, darămite să îi public şi o astfel de poză. Însă puteţi pune onduleurile lui Clooney peste volumul tunsorii lui Bono şi să adăugaţi albastrul privirii lui Brad Pitt, ca să vă faceţi o idee despre cum arăta el pe atunci. Pentru că toţi am fost tineri şi sub vremi, la un moment dat, şi toţi vom fi judecaţi pentru asta de către generaţiile următoare. Bine, măcar, că deocamdată ne limităm doar la păr!

Reclame

Copil rău

Băiatul ţâşneşte pe uşa joasă a casei. E îmbrăcat într-un combinezon de pijama, cu mâneci şi pantaloni lungi, deşi sunt vreo treizeci de grade afară. Dar poate că înăuntru e frig. Aşa sunt casele astea întunecoase, de la ţară: friguroase.

Cel mic pare să se bucure că vede oameni. În special de mătuşă-sa pare încântat. Ridică din ţărână un căcăţel uscat, de pisică, şi i-l aruncă drept în obraz. Mătuşa se încruntă teatral:

– Băiat rău ce eşti! Răule!

Schimb de priviri rapid cu fiică-mea. Până şi ea, la şapte ani, ştie că e o mare greşeală să îi spui asta unui copil şi o văd cum îmi cerşeşte ajutor din ochi, pentru cel mic:

– Nu cred că e rău, zâmbesc eu tatonând terenul.

– Ba da! E rău! E tare rău!

Şi începe să râdă, luându-l cu foc în braţe. Râd şi ceilalţi, amuzaţi, râdem şi noi, jenate.

Copilul nu stă prea mult la mătuşa lui. Se smulge din braţe şi aleargă peste tot, pune mâna pe tot ce vede, încearcă să rupă tot ce atinge. Acum o trage de coadă pe pisică, iar mătuşa îl ceartă iar, lung, cu explicaţii şi ameninţări care îi trec pe lângă urechi celui mic:

– Ar fi mai bine dacă i-ai spune un simplu „Nu!”, încerc eu să ajut cu un sfat necerut, ca de obicei. Scurt şi hotărât, repetat de multe ori, de fiecare dată când face ceva nepotrivit. La fel şi cu „Da”, atunci când are voie să facă ceva.

– Ba nu! Că el nu înţelege aşa, cu una, cu două.

– Păi tocmai de-aia nu înţe…

Mă opresc. Copilul face iar o poznă şi toţi sunt ocupaţi să îl certe. Mă ridic să îi caut jucării prin sacii cu lucruri aduşi pentru copiii din sat. Sunt mai mult lucruri de fetiţă, rămase de la fiică-mea, dar ea a avut gusturi amestecate, aşa că scot la iveală un Spiderman mare, de pluş. Copilului îi sclipesc ochii. Îl ia, se bucură şi îmi zice un cuvânt, repetat.

– Nu prea înţeleg ce spune, mă scuz eu, jenată, la adulţii din jur. Cât are, vreun an jumate?

– Nu, are doi ani deja. Dar a avut un accident şi acum are o sârmă la dinţii de jos, că altfel nu-i mai stăteau bine. De-aia nu vorbeşte clar.

– Un accident?

– A intrat unu’ cu maşina în ei. Era cu taică-său şi zob i-a făcut pe amândoi. Ǎsta mic a ieşit prin parbriz.

Acum chiar că mă enervez. Văd atât de des maşini cu copii vraişte pe bancheta din spate şi aud atât de des, în ultima vreme, despre accidente grave în localităţi, la viteze mici, cu copii nelegaţi în centuri, încât nu mă mai pot abţine.

– Nu avea centură, nu-i aşa?

– Nu avea. Dar mai bine că nu avea, asta a fost salvarea lui.

Şi începe o povestire mult prea detaliată pentru urechile unor copii, despre cum au fost loviţi din lateral, în plin, de o maşină care mergea cu 140 km/oră prin sătucul lor. Vechea lor Dacie s-a făcut praf, deci aşa s-ar fi făcut şi ăla mic dacă n-ar fi zburat prin geam. Şoferul vinovat nu a păţit nimic: este băiatul unui interlop cunoscut din zonă, nu a stat nici măcar o zi la poliţie. Se tot aşteaptă procesul, dar până o veni…

– Părinţii lui au plecat în străinătate deja, să facă bani. Îl creşte bunică-sa acum, la două case mai încolo. Şi îl mai luăm pe la noi din când în când. Uite, acum a venit singur, că îi place mult la noi, ne povesteşte mândră tânăra mătuşă.

De parcă ar fi ştiut că vorbeam despre ea, apare bunica. Are o şapcă pe cap („Scria BOY pe ea, ce ciudat, nu îmi plăcea deloc de bunica aia!”, mi-a mărturisit Luna după ce am plecat de acolo) şi pielea de sub ochi încreţită în modul acela unic în care numai alcoolul o poate face. De cum o vede, copilul începe să ţipe şi să dea cu picioarele în tot ce întâlneşte. Nu vrea la bunica.

– Ia să vedem, ce ai primit aici?, îi trage ea din mână jucăria. Aaa, Omul Păianjen! Foarte frumos! Da’ vezi că o să-l strici, nu mai pune mâna pe el!

Acum îmi dau seama ce tot zicea copilul când i-am dat jucăria. Mă ridic să plec. Pe drumul spre poartă încerc încă un sfat timid şi zâmbitor:

– Lăsaţi-l să strice jucăria, doamnă, că e a lui. Ce să faceţi cu ea, să o ţineţi de decor?

Bălmăjeşte ceva bunica, dar zău dacă îmi pasă ce anume. Urcăm în maşină. Copilul nu pare deloc speriat la vederea ei. Poate că era prea mic pentru o traumă, atunci când a avut accidentul. Poate că, într-adevăr, centura l-ar fi ucis, în loc să-l ajute. Poate că am învăţat prea multă teorie şi am trăit prea puţin printre ei, cei mulţi, cei reali. Le facem semn cu mâna tuturor şi pornim spre casă. O voce mică îmi răsună în urechi tot drumul:

– Stic, stic, stic, stic…

Matematică şi durere

Pentru că, în continuare, refuză să facă orice fel de teme în această vacanţă, suntem nevoiţi să îi punem Lunei creieraşul la treabă cu exerciţii ad-hoc, inspirate de situaţii cotidiene. De fapt, „suntem nevoiţi” este mult spus. Pentru că nouă chiar ne place să facem asta. Şi credem că este o metodă de exersare a neuronilor mult mai eficientă, pentru copiii electronici din ziua de azi, decât plictisitoarele tomuri cu exerciţii, fie ele şi mascate sub forma unor cărţi prietenos ilustrate sau cu nume mai atractive decât tradiţionalele  „manual” şi „culegere” cu care ne-am luptat noi, hăt, demult, în copilăria noastră şcolară comunistă.

Nu că exerciţiile noastre n-ar fi şi ele plictisitoare pentru fiică-mea. Şi încă cum!

Acum vreo trei luni, mergeam pe autostradă spre finii noştri de la Piteşti. Luna era nerăbdătoare să ajungă, drept urmare ne întreba ca papagalul – des şi cu ton egal:

– Cât mai avem până la Piteşti?

– Cât mai avem până la Piteşti?

– Cât mai avem până la Piteşti?

Prima dată pusese această întrebare după primele cinci minute de mers. Adică nici nu ieşiserăm bine din cartier. Apoi a mai întrebat prin Militari. Apoi de două ori pe autostradă. M-am enervat:

– Uite, pe panoul ăla scrie că suntem la kilometrul 24. Dacă de la Bucureşti până la Piteşti sunt 110 km în total, câţi mai avem acum?

Până a calculat ea, am ajuns pe la kilometrul 30. E drept că taică-său conduce cam repede…

– Bine, dar în cât timp ajungem acolo?, a insistat ea.

– Păi să calculăm, am continuat eu, necruţătoare. Dacă până la Piteşti, mai sunt, iată, 80 de kilometri, iar maşina merge cu 145 km/oră (Ceee?! Mergi mai încet!!!), în cât timp ajunge?

Linişte. Stupoarea Lunei era mai mare decât tendinţa ei naturală de a vorbi neîntrerupt.

– Hai să simplificăm, am propus eu. Mai avem încă 70 km de mers, iar tata merge cu 140 km/oră (Şi mai încet, te rog!!!). Acum poţi calcula mai uşor în cât timp ajungem.

– Habar nu am! Nu ştiţi că eu nu mă pricep la maşini?, s-a oţărât Luna la noi.

Până la urmă, am reuşit să o facem să calculeze. Am mai scos un zero de la fiecare număr, am mai sugerat o comparaţie între întreg şi jumătatea lui, în fine, a dat, triumfătoare, răspunsul corect la un moment dat. Apoi a mai îndrăznit să întrebe abia peste vreo jumătate de oră, cu voce joasă şi doar pe taică-său:

– Tata, te rog să nu mă mai pui să calculez, dar îmi poţi spune cât timp mai avem?

Deci,  de la o simplă lecţie improvizată de matematică, am obţinut nu numai un copil un picuţ mai isteţ decât la plecare, ci şi mai politicos şi, cel mai şi cel mai important, am obţinut linişte în maşină la drum lung!

Am ţinut-o mai mereu în astfel de „lecţii”. Uneori nici nu îşi mai dă seama că e pusă la încercare. Alteori se plânge cu cerul şi cu pământul de cât de tare o chinuim, şi abia apoi se apucă de calculat. Ultimul exemplu a fost chiar azi de dimineaţă, când tăticul Lunei ne-a adus gogoşi calde. În timp ce le devoram cu toţii, s-a apucat să o întrebe:

– Să presupunem că la magazin sunt 40 de gogoşi.

– Bleah…, s-a auzit copilul, deja plictisit de ceea ce ştia că urmează să se întâmple (mâncăm prea des gogoşi).

– Vine un client şi cumpără 18. Câte au mai rămas?

Gândire profundă. A durat mult.

– … 22?

– Da! Foarte bine! Din astea 22, 5 sunt cu gem, 7 cu ciocolată şi restul simple. Câte sunt simple?

– Asta e grea, m-am simţit eu datoare să fiu solidară cu puiul. Presupune două operaţii de făcut, e mai compli…

– Ştiu: 10!, a răspuns Luna mult mai devreme decât mă aşteptam.

Eram mândră nevoie mare. Dar şi curioasă ce metodă a folosit: 5+7=12 şi apoi 22-12=10? Sau: 22-5=17 şi apoi 17-7=10? Este mult mai important să o ajutăm să îşi dezvolte un simţ logic universal decât să memoreze formule, scheme şi metode sterile, utile pe moment, dar nicidecum pe termen lung.

– Cum ai calculat?

– Păi am făcut aşa: 22-10, care e 5+7-2=12-2, şi 22-2… Stai, că m-am încurcat. Deci: 22-… cât?

Mda. Parcă a fost mai uşor ieri, după întâlnirea cu o prietenă de-a mea, în parc, când m-a întrebat:

– Mama, câţi ani avea doamna asta?

Pe „doamna” asta o ştiu de pe când avea câteva luni şi scutece (pline). Pentru câţiva ani, pe când eu eram în facultate, a avut mama grijă de ea. Acum plănuieşte un doctorat în antropologie şi are…, ia să vedem câţi ani are:

– E născută în 1991. Deci câţi ani are?

– E prea greu…, s-a întristat Luna.

Aşa este. Nu a făcut niciodată calcule cu mii. În plus, până şi mie mi se pare dificil să calculez cu trecere peste mileniu, noroc ca m-am născut în an rotund (1970) şi măcar vârsta mea îmi iese uşor la socoteală. Şi mă înspăimântă. În fine.

– E greu, dar ştiu că poţi, am încurajat-o eu. Dacă eşti atentă. Deci e născută în 1991, iar noi suntem în 2016.

– Aaa, ştiu!

Fiică-mea părea a avea o revelaţie. Am aşteptat cu încredere răspunsul corect. Care, într-un fel, a şi venit:

– Are peste o sută de ani!

„Case closed”, cum zicea odată un personaj celebru. Degeaba a adăugat Luna „25”, după câteva secunde, răul fusese deja făcut: am realizat că aş fi putut fi mama cuiva născut în secolul trecut. Fir-ar ea să fie de matematică!

Copiii ştiu totul. Doar că noi nu ştim să îi ascultăm

Mergem zgribulite spre şcoală. Sunt -16° şi gheaţă peste tot, deci ne abatem puţin de la drumul nostru obişnuit, care ne ia cam două minute, către o potecă mai ocolită, dar mai bine deszăpezită. Din spatele nostru vine E., o fetiţă mai mare cu un an decât fiică-mea, pe care cred că nu am mai văzut-o din vara trecută. Adică răs-trecută, cum ar spune Luna, probabil. Obişnuiam să frecventăm acelaşi loc de joacă cu E. şi cu sora ei, pe când Luna era la grădiniţă. Fetele nu au fost niciodată prietene, propriu-zis, dar ne întâlneam atât de des în parc încât am devenit cunoştinţe din acelea care îşi zâmbesc când se văd şi care schimbă o formulă, două, de politeţe, din când în când. Mai ales că surorile îmi plăceau – două fete frumoase, atletice şi pozitive, mereu vesele şi cu mult bun simţ.

Şi în dimineaţa aceasta E. ne salută politicos. Îi îngăimăm şi noi un răspuns, concentrate pe felul în care călcăm, ca să nu (mai) cădem pe trotuar. Ea este ceva mai curajoasă, merge mai repede şi mai sigură pe ea. E drept că ea e fetiţă mare, este în clasa a doua! Drept dovadă, iată că merge singurică la şcoală, deja. Ne depăşeşte, deci, cu câţiva paşi. Apoi o văd încetinind, ezitantă:

– Dar… voi… când… la cât mergi, pardon, mergeţi la serviciu?, mă întreabă E., cu confuzia aceea de persoană a verbului pe care o fac copiii atunci când cresc un pic şi li se spune că nu e politicos să li se mai adreseze cu „tu” adulţilor din jur.

Pe mine nu mă deranjează deloc să fiu tutuită de către copii, din contră, îmi place cu câtă deschidere îmi vorbesc de obicei, la fel ca şi fetiţa aceasta acum, care, iată, are o întrebare pe suflet şi simte că mie mi-o poate pune:

– Eu nu lucrez, E.

– Uau, ce bine! Mi-ar plăcea şi mie să stea mama acasă, cu mine.

– Doar mama?, glumesc eu, deşi am înţeles imediat, cu inima, durerea copilului. Tăticul poate să lipsească de acasă?

– Tata poate pleca, aprobă E., cu nonşalanţă. Dar mama să stea. Acum pleacă dimineaţa şi se întoarce la patru.

– Patru e foarte devreme, aveţi timp să staţi împreună seara!

– Vine de la serviciu şi se bagă în pat.

– Puteţi să vă jucaţi în pat, încerc eu o soluţie.

– Pai dă drumul la televizor şi stă aşa până seara.

Nu mai am soluţii. Ba da:

– Noroc că o ai pe sora ta, totuşi. Vă puteţi juca împreună.

– Pe ea o văd şi mai târziu, pentru că termină la şapte.

– Învaţă după-amiaza?

– Da. Ea e în clasa a cincea deja.

Fiică-mea nu scoate o vorbă tot drumul. Îi cunosc expresia feţei atunci când este emoţionată şi ştiu că acum aşa este. Simte şi ea tristeţea lui E. şi habar nu are ce i-ar putea spune, să-i fie mai bine.

Ajungem la scările de la intrarea în şcoală, le atrag atenţia fetelor să le urce pe covoraş, ca să nu alunece şi dau să plec:

– Mama, stai!, ţipă Luna.

Mă întorc şi o văd cum se întinde spre mine, cu buziţele ţuguiate şi mare grijă să nu cadă. Îmi dă un pupic, aşa cum nu face mai niciodată când o las la şcoală, apoi intră pe uşa ţinută deschisă de E. Dispar împreună după colţul culoarului. Ar fi trebuit să-i întind şi lui E. obrazul. Sunt sigură că a strâns în suflet mulţi pupici de dat.

Când (şi) părinţii o iau razna

Dacă tot am rămas între noi, în aceste ultime zile ale muribundului an 2015, când nimeni nu se mai oboseşte să citească, darămite să mai şi scrie ceva, hai să scap şi de povara unor crime nemărturisite din trecutul meu de mamă. Faţă de copil. Că doar n-o curge numai lapte şi miere prin venele mele, să rezist neperturbată la toate „răsfăţurile” furnizate de micul monstru în care se metamorfozează deseori un copil mic.

Prima dată am comis-o pe când Luna avea doar vreo şase luni. Nici măcar nu eram supărată atunci, ci doar super-extra-mega-teribil de obosită, aşa cum sunt toţi părinţii în primul an de viaţă al progeniturilor lor. Deci judecata mi-era, probabil, înceţoşată atunci când mi-am parcat copilul adormit pe canapea, iar eu m-am dus să fumez o ţigară în camera de alături. Nu mai ţin minte cât sau dacă am apucat să fumez, dar îmi aduc perfect aminte zgomotul făcut de căzătura copilului de pe canapea. Pe gresie. Pentru că asta am pe jos în juma’ de casă – reminiscenţă a vremurilor când câinii erau mai numeroşi decât oamenii pe aici. Au urmat vreo jumătate de oră de plâns şi vomat în trombă, ambulanţă, analize, perfuzii, bărci (că a venit la Bucureşti, în mare viteză, şi tăticul Lunei, aflat la treabă pe Dunăre în momentul respectiv), griji şi lacrimi vinovate, până când s-a dovedit că, fizic, nu se întâmplase nimic grav. Ecografiile, tomografiile sau ce i-or mai fi facut atunci au ieşit în regulă, analizele erau perfecte – nici măcar deshidratată nu fusese Luna -, iar responsabilă de cele 18 trombe (numărate cu precizie, că doar pe mine a vomat bietul copil) fusese, probabil, sperietura combinată cu prima supică din viaţa ei în care pusesem ceapă.

De atunci am avut grijă să priponesc copilul de fiecare dată când îl aşezam undeva şi să pun perne pe jos, în jurul canapelei. Mi-am şi luat o geantă-minune care nu numai că adăpostea ordonat toate acele nimicuri necesare unei mame grijulii, ci se şi transforma în scăunel cu centuri de legat bebeluşul pe oriunde plecam. Doar de odihnit nu am reuşit să mă odihnesc. Şi aşa se face că am recidivat cu agresiunea faţă de Luna într-un mod de-a dreptul incredibil. Avea vreo doi-trei ani, cred, când, într-o noapte, nu mă lăsa deloc să dorm. Mă trezea din jumătate-n jumătate de oră, foindu-se în pat sau dându-mi câte un şut bine direcţionat spre zonele delicate ale constituţiei mele, până când, năucă de oboseală, am luat-o de umeri şi am zgâlţâit-o ameninţător de câteva ori. Ocazie cu care copilul a izbucnit, evident, în plâns, iar eu am descoperit că avea febră. Mare. Spre 40 de grade, aşa…

Încă o lecţie pe care am învăţat-o cu preţul unei traume a fiică-mii: când un copil mic face lucruri bizare, ia-i temperatura înainte de a te enerva! Probabilitatea ca acel copil să fie, de fapt, bolnav este surprinzător de mare. Acum sunt pregătită pentru astfel de situaţii.

Nimic, însă, nu mă pregătise pentru prima mare durere pe care mi-a provocat-o carne din carnea mea, copilul Luna, spre vârsta de un an. Proaspătă posesoare a unui şir de dinţi mititei, dar al naibii de tăioşi, fiică-mii îi făcea o mare plăcere să şi-i încerce în diverse materii care îi erau la îndemână. Iar, într-o zi, pe când o ţineam cu toată dragostea mea de mamă în braţe, materia aia am fost eu. Atât de tare a fost durerea pe care am simţit-o încât i-am dat, cu nonşalanţă, drumul din braţe. Iar copilul a aterizat direct pe jos, după un traseu complet lipsit de obstacole. De data asta, eram într-una dintre camerele cu mochetă, dar nu bag mâna în foc că mi-aş fi găsit brusc instinctul matern şi aş fi păstrat-o în braţe nici dacă eram pe buza unei prăpăstii, atât de rău m-a durut. Nu-mi amintesc să fi plâns atunci, cred că se ştia vinovată, drăcuşorul mic, iar eu am insistat să o culpabilizez de fiecare dată când îmi revedeam vânătaia rămasă pe mână multă vreme de atunci încolo. Dar am şi fost uimită de câtă lipsă de capacitate de sacrificiu am dat dovadă faţă de propriul meu copil.

În timp, am mai auzit poveşti asemănătoare şi de la alţi părinţi şi m-am mai liniştit. Ştiu taţi care şi-au uitat copiii în maşină cu orele sau mame care, atunci când bebeluşul păţeşte ceva, pleacă pur şi simplu de lângă el („dacă nu văd, nu s-a întâmplat”, îmi povestea cineva). Evident, acelor taţi li s-a întâmplat doar o dată, iar acele mame se întorc imediat, după acel prim moment de rătăcire, să îşi ajute copilul. Deci m-am consolat cu gândul că e normal, natural şi ni se întâmplă tuturor să o luăm razna în anumite momente. Sau poate că nu e aşa?…

Fetiţa lui Hello Kitty

Prin primăvară, am invitat-o la noi pe fetiţa unei cunoştinţe întâmplătoare din Giurgiu. Cu câteva luni mai mare decât a noastră, dar de aceeaşi înălţime şi în aceeaşi clasă şcolară, fetiţa ne-a plăcut tuturor încă de la prima întâlnire: veselă şi comunicativă, cu mult bun simţ, minte brici şi evidentă deschidere spre învăţătură. Nici măcar o dată nu s-a supărat, a acceptat tot ce i-am propus şi nu a comentat dacă i-am interzis ceva. La plecare nu ne-a cerut nimic drept amintire (aşa cum fac mai toţi copiii pe care îi ştiu), deşi sunt convinsă că la noi în casă sunt mult mai multe jucării şi dulciuri tentante decât la ea. Fetele s-au înţeles perfect de la început, fiecare respectându-i regulile şi dorinţele celeilalte, împărţind totul şi râzând care mai de care mai colorat, de ziceai că avem în casă vreun automat de gâdilat răţuşti. Iar eu, obişnuită cu toanele şi mofturile bucureştenilor, am fost impresionată să descopăr atâta educaţie şi calităţi rare la un copil din ziua de azi.

Aşa că mi s-a părut normal să îi spun tatălui, atunci când a venit să îşi ia copilul acasă:

– Felicitări pentru felul în care o creşteţi! E drăguţă, deşteaptă, ştie multe lucruri, e clar că îi place să înveţe…

N-am apucat să termin fraza pentru că m-a întrerupt abrupt:

– Nu ştiu cu cine seamănă! Maică-sa are unşpe’ clase, eu am zece, că a trebuit să muncesc… Nici nu petrecem prea mult timp împreună, amândoi avem servicii până seara… Ne mirăm şi noi când ne uităm la ea! Poate bunicul ei o mai învaţă câte ceva, când merge pe-acolo, că el are multe cărţi.

Crezusem că era o fantezie de-a fetiţei atunci când ne povestise, cu ochi sclipitori de mândrie, că mămica ei a fost Hello Kitty. Dar era adevărat: părinţii ei lucraseră cândva la un circ – tatăl, clovn şi mama… exact ce spusese copilul.

Cum adevărat este şi că nu e nevoie de şcoli fiţoase sau de bani mulţi ca să creşti un OM. Doar de multă iubire. Şi sunt mândră şi eu că fetiţa lui Hello Kitty este acum cea mai bună prietenă a fetiţei mele.

De ce ascultă copiii când ţipăm la ei

Nu există părinte să nu fi ţipat la copilul lui. Anii de frustrări, griji şi nopţi nedormite, împuţinarea orizontului personal în favoarea speranţelor puse în puiul tău, neputinţa de a-l învăţa, deşi îl rogi poate pentru a cinci suta oară, să nu-şi mai arunce pantofii aiurea pe hol sau să nu mai împrăştie firimituri pe canapea – toate par să se adune şi să explodeze în tine, în acel moment în care nu mai poţi. Şi atunci ţipi. Ca teleghidat, copilul îşi pune pantofii pe raft, strânge bucăţelele de brânză de pe preţioasa cuvertură (murdărind, de fapt, şi mai rău, pentru că nu îl ajută mânuţele încă prea mici) şi, bonus, îşi ia singur cartea cu exerciţii despre care ştie că îţi place să-l vezi cum le face. Iar tu te simţi ca ultimul om de pe lume. Eşti mic, mult mai mic decât copilul tău, care preferă să îşi îmbrăţişeze câinele când intră în casă, în loc să se descalţe ordonat, sau să îţi povestească entuziast întâmplările de la şcoală, în timp ce mănâncă, în poală şi cu mâna, spaghetti.

Crezi că de frică te ascultă copilul când ţipi? Poate fi şi aşa, dacă ştie, dintr-o experienţă tristă, că după ţipete urmează palma. Dar, dacă nu îţi baţi niciodată copilul, cum îţi explici supunerea lui imediată?

Data viitoare când ţipi la copilul tău, uită-te mai atent în ochii lui. Şi vei vedea acolo, mult mai evident decât sclipirea fricii, regretul că te-a făcut să suferi. Regretul că te-a dezamăgit încă o dată, pe tine, pe care te iubeşte mai mult decât orice pe lume. Din dragoste te ascultă, de fapt, copilul.

Şi întreabă-te: te-ai simţit mai bine după ce ai ţipat, răguşit şi cu tensiunea crescută? Dar copilul, el a părut fericit să te vadă schimonosit de furie? Crezi că mâine va ţine minte să îşi pună pantofii unul lângă altul sau că va învăţa, prin miracol, să folosească brusc furculiţa, doar pentru că ai ţipat azi la el? Şi, mai ales, întreabă-te de câte ori ţi s-a mai întâmplat în viaţă să primeşti dragoste când tu dai ură. Cel mai probabil, niciodată.