Când, cum şi mai ales de ce începem să ne jenăm de părinţii noştri?

Am ascultat dimineaţă, la matinalul de la Europa FM, concursul zilnic de cultură generală. Se numeşte „Dublu sau nimic” şi se pun câteva întrebări la care concurenţii trebuie să răspundă în şase secunde. După fiecare răspuns corect, au voie să aleagă dacă merg sau nu mai departe – dacă merg, premiul de la următoarea întrebare e dublu faţă de ce a câştigat până acum, dacă se opresc, pleacă cu ce au, iar dacă greşesc un răspuns, pierd totul. Întrebările nu sunt foarte grele, dar sunt din domenii variate, deci poţi avea ghinionul să pici pe ceva ce, pur şi simplu, nu ştii. Şi ceea ce contează cel mai mult aici e gradul de stăpânire de sine, cât de mult îţi controlezi emoţiile concursului şi ale directului, pentru că e, totuşi, destul de scurt timpul alocat unui răspuns.

Azi-dimineaţă, participantă la concurs a fost o tânără care a povestit că era acasă împreună cu bunica ei – şi asta contează mult, anturajul în care te afli în momentul intrării în direct, pentru că cei din jur te pot ajuta cu răspunsurile. Fata era veselă şi plină de încredere în ea, însă doar până la momentul răspunsurilor, când, ce să vezi, se auzea cum răspundea mai repede bunica, de undeva din depărtare. Tânăra nu părea foarte încântată de asta, avea acel ton discret-agasat pe care îl au copiii mari cu părinţii lor, dar cred că a fost mulţumită până la urmă că a ajuns să câştige astfel 800 de euro. Iar prezentatorii tot încercau să o includă în discuţie şi pe bunică, însă aceasta prefera să rămână deoparte, poate timidă, poate modestă, poate doar bunică ce ştie că trebuie să rămână în umbra nepoţilor…

Întâmplarea m-a făcut să mă gândesc la câte momente de bucurie caldă şi binemeritată i-om fi privat cu toţii pe părinţii noştri atunci când am crescut şi am început să ne jenăm de ei. De câte ori aş fi putut să o las pe mama să se bucure alături de mine la vreun eveniment – important sau nu, asta nu conta: pentru părinţi, orice nimic din viaţa copiilor lor capătă o importanţă uriaşă. Nici măcar să îi dau ocazia să mă vadă fericită nu am mai făcut-o, începând de prin adolescenţă. Nu ştiu ce mecanism diabolic s-a declanşat în mine atunci, dar pur şi simplu nu îmi permiteam să mă arăt fericită în faţa maică-mii, simţeam nevoia de a-mi cenzura entuziasmul şi bucuriile, trebuia să nu îi arăt niciuna dintre aceste trăiri. De fapt, nici tristeţi sau suferinţe nu îi împărtăşeam. Nu doream să discut cu ea lucruri profunde despre viaţa mea, nu voiam să mă întrebe nimic, discuţiile noastre trebuiau să se rezume strict la chestiunile necesare, gen cumpărături, administrative etc. Nimic intim, nimic cu adevărat important, doar praf în vântul vremii.

Acum regret enorm că m-am purtat aşa cu mama. Dar este, bineînţeles, târziu. Mult prea târziu. Oare cât de greu mi-ar fi fost să îi povestesc şi ei unele lucruri pe care le discutam atât de aprins cu prietenii momentului (căci prietenii vin şi pleacă, iar părinţii rămân)? Să mă laud cu performanţele şcolare şi profesionale, care au fost destul de multe mereu, sau să îmi las lacrimile să-mi curgă în faţa ei atunci când sufeream îngrozitor, din iubire sau mai ştiu eu ce, dar mă chinuiam să ţin totul cât mai ascuns de ea? Să îi fac bucuria de a mă vedea bucuroasă, să râd în hohote şi nu doar dintr-un colţ de gură, la o glumă auzită împreună? Îmi aduc acum aminte cum îi străluceau ochii de mândrie la orice nimic spus de mine, cât de multă încredere avea în gândirea mea, câtă libertate mi-a dat să-mi urmez drumul în viaţă, iar eu… Eu ce i-am oferit la schimb?

Mă întristează aceste amintiri cu atât mai mult cu cât văd deja semne că e posibil să urmez acelaşi destin cu al mamei mele. Adolescenţa e o perioadă grea şi imprevizibilă, de fapt cu mult mai grea decât era pe vremea mea. Iar tendinţele copiilor de azi par să fie aceleaşi: îndepărtarea de părinţi şi apropierea de prieteni, colegi, chiar şi de unii străini relevanţi – orice, numai părinţi să nu fie. Va depinde, cel mai probabil, de mine dacă vom reuşi să trecem fără prea mari daune peste această perioadă şi să reînnodăm ceea ce se dezleagă, temporar şi firesc, în aceşti ani dificili. Şi de noroc.

Dar ca să încheiem cu un ton ceva mai vesel, totuşi, pentru că începusem să scriu o postare emoţionată şi am ajuns să scriu, iată, încă un articol trist (!!!), vă las cu întrebarea: „Cum îl chema pe buldogul din desenele animate cu Tom şi Jerry?”. Căci dimineaţă a fost şi întrebarea asta la concursul radiofonic, şi tot bunica a fost cea care a ştiut-o :-))))))))

Publicitate

Este sau nu grea şcoala de astăzi?

„Matematica asta e din ce în ce mai grea, ceea ce mi se pare normal, mă aşteptam la asta, dar m-aş fi aşteptat să fiu şi eu din ce în ce mai deşteaptă, şi nu sunt, nu ştiu de ce…”

Cuvinte spuse, plângând, de fiica mea după ce a primit prima ei notă mai mică (un 7), la un test de matematică din clasa a cincea. Şi m-au durut cuvintele ei, şi am plâns şi eu. Pentru că nu am copil prost, din contră. Chiar şi la şcoală are aproape numai note de 10. Dar ţine din ce în ce mai greu pasul cu programa de azi, la materiile pentru care nu are o înclinaţie sau o pasiune deosebite. Iar notele acestea vor atârna, în câţiva ani, într-o balanţă după care va fi judecată de un computer şi repartizată la un liceu.

Am observat de mult acest aspect care decurge din dificultatea excesivă a şcolii: inocularea în creierul copiilor a ideii că ei sunt proşti şi incapabili, pentru că nu reuşesc să înţeleagă ceea ce li se impune să înveţe. Am văzut mulţi copii sclipitori, din generaţia fiică-mii, pierzându-se pe drumul şcolii. Copii isteţi şi exuberanţi, cu încredere în ei, care la grădiniţă zâmbeau larg şi făceau vitejii, şi care ajung, după câţiva ani la şcoală, trişti, şi terni, şi temători. Pentru că profesorii le spun mereu că sunt proşti, îi critică la orice greşeală, în loc să-i încurajeze la orice reuşită, şi pentru că întotdeauna vor exista pe lângă ei câţiva copii (nu mulţi) care vor reuşi să înveţe bine, să rezolve toate problemele, să înţeleagă lucruri peste vârsta lor. Am fost un astfel de copil, de altfel, ştiu prea bine că se poate şi aşa, să fii cel mai bun la toate, însă acestea sunt excepţii. În plus, nici nu cred că mi-a folosit în mod special mai târziu teancul de diplome, aş prefera să mi se fi pus baze mai sănătoase dezvoltării emoţionale, decât celei cognitive, să mă pot integra mai uşor în viaţa de după şcoală, să ştiu să fiu mai fericită.

Aşa că, acum, sunt hotărâtă să stau neobosit în spatele fiicei mele, să o sprijin atunci când greutăţile o dezechilibrează, să o asigur că nu e proastă doar pentru că nu ştie să rezolve un exerciţiu cu fracţii şi să o ajut, cât mai pot şi eu, ca data viitoare să ştie, naibii, şi exerciţiul ăla. Însă problemele de sistem pe care le avem acum, în învăţământul din România, nu se pot rezolva toate aşa…

Se vorbeşte foarte mult zilele acestea despre manualele şcolare, prea complicate şi cu prea multe greşeli, despre materiile în plus sau neadaptate nevoilor lumii moderne şi vârstei copiilor, despre programa gândită strâmb şi despre cadre didactice care predau greşit. Sunt lucruri pe care unii dintre noi le-am observat, analizat şi reclamat încă de când copiii noştri au luat primul contact cu şcoala. Pentru părinţii implicaţi, ca şi mine, în dezbaterea publică pe această temă, nu este un subiect nou. Şi nici nu ni se pare o prostie faptul că Ministerul Educaţiei a lansat ieri un sondaj prin care doreşte să afle părerea părinţilor asupra numărului de ore petrecute de elevi la şcoală şi materiile care sunt în plus sau, din contră, neglijate în programa de azi (dacă nu l-aţi văzut încă, el se află aici). Pentru sindicaliştii profesorilor, este o tragedie că MEN a îndrăznit să ceară şi părerea amărâţilor de părinţi. Şi de-abia aştept să văd ce spume la gură vor face când li se va cere şi părerea elevilor, după cum şi-a anunţat ministerul intenţia.

Şi mai există o categorie de oameni care ironizează acest demers: cei care NU au copiii la şcoală acum. Cu părere de rău, dar eu chiar cred că nu poţi judeca cu adevărat profund un fenomen, oricare, pe care nu îl cunoşti nemijlocit. La fel cum nu poţi fi şi bărbat, şi specialist în alăptare, de exemplu, sau femeie empatică cu o durere de prostată, cred că nu poţi să ai o părere argumentată asupra unui manual dacă nu ai un copil care să îl fi folosit recent. Dar dacă ai şi copil şcolar, şi educaţie serioasă, şi nişte studii teoretice în domeniul psiho-pedagogiei, cum am norocul (sau ghinionul…) să fi urmat eu înainte să devin mamă, atunci chiar că îţi permiţi luxul de a afirma că ceea ce se întâmplă acum cu manualele româneşti este un dezastru.

În clasa pregătitoare, de exemplu, deşi în teorie ar trebui doar să pregăteşti copiii pentru şcoală, relaxat, fără manuale şi fără teme, am cumpărat o groază de cărţi şi culegeri, s-au predat sisteme de ecuaţii cu două necunoscute, s-a impus participarea la concursuri grele, iar copiilor li se dădeau teme multe. Desigur, am avut ghinion de o persoană care nu era cu adevărat învăţătoare şi de o şcoală prost manageriată, însă ştiu sigur că astfel de lucruri se întâmplă cam peste tot. În clasa întâi, începusem să adun, într-un grup pe Facebook, perlele întâlnite în manualele fiică-mii – alt lucru de neimaginat pentru mintea mea: cum să editezi manuale cu greşeli flagrante, în condiţiile în care manualele acelea sunt literă de lege pentru copii, sunt primele modele de învăţătură pe care pun ei ochii? Ce exemple le dai? Mai mult de atât, şi în al doilea an de şcoală am avut ghinionul unei învăţătoare care nu era chiar bună, din moment ce nici măcar nu observa greşelile cu pricina.

În clasa a treia am mutat copilul la o mică şcoală privată, iar acela a fost momentul în care am încetat să mai citesc manualele. Era multă suferinţă inutilă în demersul acela, de fiecare dată când deschideam unul, vedeam cel puţin o greşeală, fie ea de scriere, fie de formulare, de logică sau de adaptare la capacitatea de înţelegere a copiilor. Doar când mă ruga copilul în mod expres să îl ajut la vreo temă mă mai uitam pe manuale (şi atunci, inerent, mă enervam din nou). În cei trei ani scurşi aşa, încercând să ignor ceva ce, oricum, nu puteam schimba, m-am mai detaşat de subiect şi am renunţat să mai alimentez pagina aceea de Facebook. Însă a început clasa a cincea, şi atunci…

La gimnaziu este, pur şi simplu, dezastru. Sunt 15 materii în clasa a cincea, şi la fiecare există cerinţe disproporţionate, comparativ cu capacităţile fizice, psihice şi cognitive ale copiilor. Orarul unei zile poate arăta aşa: română, matematică, istorie, geografie, engleză, franceză. Sunt zile cu 7 ore de şcoală, după care copilul vine acasă şi mai are 2-3 ore de teme, plus lectura obligatorie, care nu e întotdeauna din cărţi plăcute cititorului sau măcar de înţeles pentru el. Iar de câte ori m-am plâns de dificultăţile materiei predate la a cincea, de materia stufoasă, exprimată cu ajutorul unor cuvinte multe şi imposibile, mi s-a spus că încă nu am văzut ce e mai rău, că materia de clasa a şaptea depăşeşte cu mult orice imaginaţie.

E adevărat, am văzut manual de biologie de-a şaptea care pare curs de facultate de medicină. Oare care e sensul acelui manual, impus unor copii care, mulţi dintre ei, nici măcar nu ştiu precis cum au ajuns pe lumea asta sau cum să se protejeze de boli sau să dea un prim ajutor, de exemplu? De ce sărim etape, la ce ne trebuie analiză matematică şi învăţare pe dinafară, cum credem că îi pregătim pentru viaţa reală pe nişte copii care nu vor şti lucruri esenţiale la absolvire? Cum să micşorăm procentul acela uriaş de analfabeţi funcţionali, dacă în loc să îi învăţăm pe copii să citească un text şi să dezbată împreună ce au înţeles din el, le impunem memorarea unor analize literare complicate, scrise cândva de nişte critici pretenţioşi şi prăfuiţi? Şi cum să ne mai înţelegem între noi, în viitorul apropiat, dacă în loc să îi învăţăm pe copii să scrie corect româneşte, îi forţăm să cunoască zeci de trăsături şi categorii gramaticale inutile oricui altcuiva decât lingviştilor?

Simt că aş putea scrie la nesfârşit pe acest subiect. Atunci când vorbesc despre şcoala de astăzi, şcoala pe care copilul meu este obligat să o facă, mă ia întotdeauna valul emoţional al frustrării că nu pot face mai mult, că nu pot schimba în bine ceea ce se vede de la o poştă că este fundamental greşit (afară de cazul în care ai ochelari de cal sau eşti rău intenţionat). O să mă opresc din scris aici, dar vă las mai jos exemple din manuale, ilustrative pentru ceea ce am afirmat aici. Judecaţi şi singuri, vă rog, care poate fi răspunsul la întrebarea din titlul articolului.

––––

Primul lucru pe care îl citeşte un copil de 10 ani când deschide manualul de TIC de a cincea. Faceţi, vă rog, exerciţiul de a da definiţia fiecărui cuvinţel de pe pagina asta. Apoi, dacă aţi reuşit (dar sigur nu veţi reuşi), încercaţi să vă închipuiţi că sunteţi un copil care încă vă amuzaţi când faceţi pârţuri ca de cea mai bună glumă, vă vine mai uşor să ziceţi „bărărean” sau „barmanist”, în loc de „barman” şi, ceea ce e cel mai important, nu aţi văzut în viaţa voastră un PC, doar telefoane şi tablete (cel mult). Ah, şi verificaţi dacă ştiţi ce înseamnă TIC. Sau câţi copii ştiu că înseamnă Tehnologia Informaţiei şi a Comunicaţiilor. Dar oare ce e aia „tehnologie”, ştie cineva?

––––-

Am deschis la întâmplare manualul de matematică al fiică-mii din primul semestru de clasa a cincea. Ea ştie acum să rezolve aproape toate exerciţiile de acolo, dar pentru mine multe sunt limbă străină (şi am absolvit un liceu de matematică-fizică cu pretenţii, printre cei mai buni elevi). Şi mă întreb cât timp de acum înainte va mai şti şi ea să le rezolve… Ia să vedem, câţi dintre voi aţi făcut în ultima săptămână, hai lună, ca să fim generoşi, calcule cu fracţii cu numere în baza 10? Poate la piaţă, când aţi vrut să comparaţi preţul pătrunjelului de la prima tarabă cu cel de la ultima, nu-i aşa? Sau când v-a propus şeful o mărire de salariu, în timp ce vă cerea să faceţi mai multe ore suplimentare, iar voi încercaţi să calculaţi dacă vrea să vă păcălească sau vă plăteşte echitabil?

––––––––-

Eleva Esmeralda dintr-a şaptea primeşte drept temă ceea ce primesc toţi copiii ţării ăsteia la vârsta ei, şi anume să scrie o compunere despre poezia „Scoica” a lui Ion Pillat. Problema este că nu i se cere să citească poezia, să încerce să o înţeleagă şi să pună pe hârtie, cu cuvintele ei, gândurile şi (eventualele) emoţii pe care i le-a cauzat lectura, ci să facă o analiză literară pe care, evident, nici nu o înţelege, nici nu e nevoie să o facă. Mai mult, ştie că profesorul îi sancţionează la notă pe cei care nu folosesc limbaj de specialitate, aşa că Esmeralda se duce (unde altundeva?) pe net şi întreabă pe site-uri făcute special pentru aşa ceva. Iar săritorul Jorge843 o ajută prompt. Remarcaţi, vă rog, limbajul de lemn al răspunsului, evident copiat, la rândul lui, de la generaţii anterioare de nefericiţi care au trecut prin aşa ceva. Şi mai remarcaţi şi multitudinea greşelilor gramaticale, de ortografie şi de aşezare în pagină, pe care le face savantul Jorge843. Pentru că fix aceste lucruri, atât de folositoare de fapt, nu l-a învăţat nimeni.

De curiozitate, poezia este următoarea – una frumoasă, după părerea mea, care vorbeşte de nostalgia copilăriei, visare şi departe şi despre care s-ar putea scrie multe cu sufletul, nu cu copy/paste, însă poate nu chiar potrivită pentru 12 ani:

Scoica

de Ion Pillat

Din ţara fabuloasă cu crânguri de polip,
Cu flori ca pietre scumpe încremenind pe stâncă,
Pe-un ţărm, pe care valul îl bate şi-l mănâncă,
Copil, zarii o scoică zvârlită pe nisip.

O, de-aş putea în mine din nou să înfirip
Fiorul de atuncea, mirarea mea adâncă
De-a prinde-n scoica mută ca o şoptire încă
De ape nevăzute, de valuri fără chip;

Şi noaptea, cu urechea pe scoică, depărtat
Să tot aud, pe plaja tăcută a visării,
Urcând, urcând vuirea şi murmurile mării…

Dar ce copil de veghe la geamul alb de stele,
Va fi, purtându-mi versul în suflet încrustat,
Misterioasa scoică a nemuririi mele?

––––––

Aici avem „umpicuţ” de fizică de clasa a şaptea. Ceea ce poate explica de ce nu ştiu tinerii din ziua de azi că pot muri dacă ating firele de înaltă tensiune sau de ce traversează ca boii prin faţa unei maşini care ar trebui să le fie evident că nu are distanţă suficientă să frâneze la timp. Iar exemplele de lucruri cu adevărat utile pe care le-ar putea învăţa copiii noştri, în loc de hieroglife absurde, pot mult continua.

–––––-

Şi am lăsat la desert testul acesta de biologie pentru clasa a şaptea, care a circulat zilele trecute pe net şi care mi s-a părut de-a dreptul delicios. Vă daţi seama că e ca şi rezolvată problema crizei medicilor de la noi, e suficient să ne ducem la un copil dintr-ăsta de 12-13 ani, să îl rugăm să ne diagnosticheze?

Atât.

Să ne ascultăm mai mult copiii

Acum câţiva ani, avea fiică-mea o prietenă care era îngrijorată din cauza relaţiei tensionate dintre părinţii ei. Atunci când nu o trimiteau de-acasă pe la diverse rude, părinţii ei se certau mai tot timpul. Orice nimic era un declanşator de scandal între acei oameni, pe care eu îi suspectam că mai stăteau împreună doar dintr-o datorie morală faţă de copil. Şi copilul le cerea mereu, astupându-şi urechile cu palma, să înceteze. Însă părinţii nu îl auzeau. La fel cum nu îl auzeau nici când îi ruga să petreacă mai mult timp împreună…

Nu cred că există armonie perfectă şi eternă în nicio familie din lumea aceasta. Cred şi că certurile sunt inerente şi chiar necesare, uneori, ca debuşeu pentru frustrări şi tristeţi acumulate în suflet. Însă ceea ce consider că este totalmente greşit în abordarea celor mai mulţi părinţi este să îi considere pe copii incapabili să înţeleagă „corect” lucrurile esenţiale ale vieţii. Să îi ţină la distanţă de problemele lor, să nu le explice resorturile discuţiilor în contradictoriu din familie, să îi trimită în camera lor de fiecare dată când se aprind spiritele în casă.

„E ceva pentru oameni mari!”

„Tu nu înţelegi!”

„Pleacă de aici, nu e pentru tine!”

Şi, mai ales şi mai ales, e greşit să nu îşi ceară scuze de la copii după ce se termină totul. Să nu îi liniştească, spunându-le că a fost doar o ceartă, că au fost supăraţi sau stresaţi sau nervoşi, că s-au eliberat de emoţiile negative şi de acum încolo o să fie bine. Sau, dacă din nefericire este vorba de un diferend mai serios, care ar putea duce la separare, să nu discute deschis cu copiii despre această problemă. Ca să nu ajungă să îi pună, într-o bună zi, în faţa faptului împlinit şi a unor alegeri sfâşietor de greu de făcut.

Copiii înţeleg mult mai mult şi mai multe decât ne închipuim noi, adulţii, în auto-suficienţa noastră. Iar ceea ce nu înţeleg, interpretează la voia imaginaţiei. În universul lor mic – pe măsura lor – părinţii sunt zei şi orice e legat de ei ia proporţii uriaşe. Este esenţial să le explicăm sincer întâmplările vieţii, să ne deschidem sufletele în faţa lor şi să îi implicăm în deciziile noastre. Iar asta nu numai din cauză că aşa este corect şi moral faţă de ei, ci şi pentru că am putea avea surpriza să găsim la ei soluţiile pe care noi nu mai suntem capabili să le vedem. Să ne dea ei, cu mintea lor proaspătă şi sufletul infinit mai deschis decât al nostru, motivaţia pentru a repara totul, pentru a merge mai departe ca o familie, pentru a căuta din nou iubirea acolo unde praful gros al rutinei a întunecat totul.

Noi aşa am făcut cu fetiţa noastră şi sunt convinsă că am făcut bine. Am avut câteva perioade urâte în aceşti ultimi ani, preponderent legate de boala vreunuia dintre bunici. Nu i-am ascuns niciodată nici durerea, nici frustrarea, nici lipsa de speranţă, atunci când a fost cazul. Iar când s-au adunat prea multe şi am răbufnit şi noi, părinţii ei – foarte, foarte rar, din fericire – i-am explicat mereu de ce s-a întâmplat asta şi ne-am cerut scuze. Cum au fost cele două dăţi epice când mi-am rupt câte ceva la nervi: prima dată am bătut din picior, nervoasă că opinia mea părea să nu conteze într-o controversă, şi mi-am fisurat călcâiul, iar a doua oară ne-a luat cam la propriu valul certându-ne, pe mine şi pe bărbatu-meu, şi dintr-o mişcare necontrolată am căzut pe gresie, spărgându-mi capul şi o bucăţică din umăr. De altfel, acesta din urmă cred că a fost cel mai traumatizant moment trăit de fiică-mea, nu numai din cauză că s-a speriat de noi, dar şi din cauza celor câteva ore foarte urâte care au urmat, la camera de gardă a Spitalului de Urgenţă (despre care am povestit aici). Dar am trecut peste toate împreună, ca o familie unită, exprimându-ne regretul profund pentru ceea ce se întâmplase şi oblojind (la propriu şi la figurat) rănile cu multă, multă dragoste şi atenţie unul pentru altul. Şi trauma Lunei s-a estompat. Ştiu sigur acest lucru pentru că şi-a consolat prietena despre care vă povesteam la început cu următoarele vorbe:

– Nu trebuie să te temi că părinţii tăi vor divorţa, chiar dacă se ceartă toată ziua. Uite, tata i-a rupt capul lu’ mama şi ei tot nu s-au despărţit.

Nu am ştiut atunci ce să fac mai întâi: să îi explic că a spus numai prostii sau să mor de râs auzind că cineva mi-ar fi rupt capul. Şi după ce le-am făcut pe amândouă, am felicitat-o pentru că a încercat să îşi liniştească prietena aşa cum s-a priceput ea, la vârsta ei de vreo opt ani pe atunci. În astfel de situaţii, cred că este mult mai important ca cineva să te asculte şi să îţi dea speranţa că va fi bine, decât să îţi spună numai lucruri corecte din toate punctele de vedere.

Mi-am adus aminte de această întâmplare ascultând un reportaj la Europa FM, făcut de Victor Marin, despre o dirigintă de clasă a XII-a care a intuit că mulţi dintre elevii săi aveau dureri nerostite, probleme cu care veneau de acasă la şcoală şi care le mâncau sufletul. Şi atunci, i-a îndemnat să îşi scrie supărările în scrisori adresate părinţilor lor, care au aflat cu ocazia acesta cât de afectaţi le erau copiii de relaţiile lor de cuplu, de lipsa de încredere pe care o manifestau faţă de ei, de abandonul vreunuia dintre părinţi, de dorul după zilele în care toată familia se strângea în jurul unei aceleiaşi mese. Dorul după un mic dejun împreună. Câte suflete de copii risipite aiurea, doar pentru că adulţii responsabili de creşterea lor nu au ştiut să îşi gestioneze trăirile, conflictele, viaţa…

„Uram și urăsc momentul în care auzeam că ce e între voi nu ne interesează sau nu trebuie să ne afecteze. Ba ne interesează, pentru că suntem copiii voștri! Habar nu aveți cât de mult ne-a durut sufletul, chiar dacă nu am spus.”

Aceasta şi alte câteva mărturisiri zguduitoare pot fi citite şi auzite aici. Poate învăţăm ceva din lecţiile altor copii, spre binele alor noştri. Şi spre binele nostru, de fapt.