O excursie la Vulcanii Noroioşi

Tare fioros a mai început această clasă a cincea pentru noi: puzderie de materii, fiecare cu programa cât mai încărcată, multe teme, multe noţiuni prea savante pentru copiii ăştia mititei, care mai ieri plângeau în braţele învăţătoarelor pentru cine ştie ce zgaibă, calcule cu puteri la matematică, de parcă s-ar opri Pământul mâine din învârtit dacă nu ştiu nişte copii de zece ani cât înseamnă 2 la puterea a şapteşpea… În fine, om supravieţui, cela mai probabil. Dar nu ştiu cu ce uzură fizică şi psihică vom rămâne după acest an de hei-rup. Pentru că nu rămâne timp aproape deloc, în economia unei zile, pentru relaxare. E şcoală, teme şi lecturi suplimentare. Atât.

Acestea fiind zise, am cedat totuşi rugăminţilor copilului de a a-l lăsa într-o excursie cu şcoala, în weekendul care tocmai a trecut. Mai ales că mergeau şi două colege apropiate de-ale Lunei, iar profesorii însoţitori erau dintre cei mai simpatici şi, prin urmare, mai iubiţi de elevi. În plus, se pleca sâmbătă dimineaţă şi întoarcerea era duminică la prânz, deci putea să-şi facă şi nelipsitele teme pentru luni.

De pe drumul de dus, am avut o singură informaţie, dar preţioasă pentru mine:

– Mama, avem centuri în autocar, aşa cum îţi place ţie!

Aşa este, îmi place. O singură dată i s-a mai întâmplat să plece într-o excursie cu şcoala cu un autocar dotat cu centuri, iar asta se întâmpla, hăt, în clasa pregătitoare, când a fost la Pietroşani de Argeş. După aceea, de fiecare dată a fost cu mijloace de transport în care copiii oscilau la liber printre scaune şi pe culoare sau erau înghesuiţi mai mulţi decât numărul de locuri aşezat, ceea ce nu mi se pare deloc în regulă pentru o deplasare pe drumurile patriei. Din păcate, nu există obligativitate în Codul Rutier pentru dotarea autocarelor cu centuri, aşa cum există pentru maşinile personale. Nu a interesat pe nimeni chestiunea nici atunci când am propus-o, cu ocazia unei consultări publice înainte de modificarea Codului Rutier de acum câţiva ani. În ciuda atâtor accidente colective şi cutremurătoare, preferăm să mergem în continuare la întâmplare, după cum ne-o fi scris, adică, în dulcele spirit mioritic ce ne caracterizează.

Dar să revenim la lucruri ceva mai vesele…

Prima impresie asupra locului în care urmau să fie cazaţi a fost una surprinzătoare pentru mine:

– Mama, aici e ca la Hollywood!

Wow! Cum adică, să fie ca la Hollywood în comuna Berca, judeţul Buzău? De-abia când a adăugat: „Şi ca la Braşov”, mi-am dat seama despre ce era vorba:

– Adică au numele localităţii scris cu litere mari, pe un deal. Am fost şi noi să le vedem.

Părerea bună a continuat să planeze toată ziua asupra copilului: pensiunea Matei, în care au fost cazaţi, arăta foarte bine, patul Lunei era cel mai elegant şi confortabil din cameră, iar oamenii de acolo erau foarte amabili cu copiii. S-au dus să viziteze celebrii Vulcani Noroioşi, care pur şi simplu au fascinat-o pe Luna, mi-a zis că vrea neapărat să mai mergem acolo, mai ales că noi (părinţii ei) nu i-am văzut încă. Singurul stres a fost că au trebuit să fie foarte atenţi, pentru că tot timpul îi rămânea câte vreunui copil pantoful înfipt în lavă, sau cum s-o numi mâzga aceea (rece) din care e compus solul de acolo. Dar se pare că a fost foarte distractiv, aşa că s-au întors veseli şi în formă la pensiune. Chiar sunt curioasă să merg şi eu într-o zi, să văd ce ar putea fi atât de interesant la un deşert pietros, punctat de zone de noroi cu bulbuci, aşa cum îmi pare mie locul ăla, din poze.

vulcanii-noroiosi

Apoi, au mai vizitat două obiective de mare interes turistic local: o mănăstire şi un supermarket. De la mănăstire şi-a luat o sticluţă cu mir (cu vaporizator, ca o fiolă din acelea de testere de parfum, s-au modernizat măicuţele!) şi două lumânări (nu mă întrebaţi…), iar de la Profi, pufuleţi, ciocolate, chipsuri şi alte câteva ronţăieli, probabil în dorinţa de a face provizii pentru acel moment catastrofic despre care scriam la început, în care Pământul se va opri din rotaţie. Lumânările au ajuns bucăţi acasă, fiola cu mir a avut şi ea viaţă scurtă, pentru că a dat-o jos de pe masă motanul şi s-a făcut praf, doar pufuleţii şi restul au supravieţuit transportului şi aşteaptă acum, în dulap, ocazia de a fi consumaţi în familie. Sper ca acea ocazie să nu fie, totuşi, sfârşitul lumii.

Şi cam asta a fost partea turistică a excursiei. Copiii şi-au petrecut restul serii la pensiune. O vreme, s-au jucat la interior, care cu ce i s-a părut mai interesant. Băieţii din clasa Lunei s-au distrat să deschidă uşa de la camera fetelor, până când fetele au cerut o cheie de la recepţie şi atunci băieţii au trebuit să se mulţumească cu uşa de la camera lor proprie, pe care au rupt-o. Fetele din clasa Lunei (cică) s-au distrat jucându-se cu steluţa aceea interactivă de la Noriel, jocul Adevărat sau fals, cu întrebări de cultură generală. Iar copiii ceilalţi s-au distrat cu ceva ce fiică-mea a numit: „Adevăr sau provocare, modul extrem”.

– Cum adică, „modul extrem”?, am întrebat-o eu îngrijorată.

– Eh.

Atât a putut să îmi răspundă. Voi continua, deci, să mă îngrijorez de fiecare dată când va fi plecată cu colegii pe vreundeva.

Apoi, au cioplit dovleci şi au mâncat cina, ocazie cu care fiică-mea mi-a făcut un compliment nepreţuit:

– Mama, să ştii că tu găteşti, de fapt, foarte bine. Mai bine chiar decât la restaurant. Bine, nu chiar tot ce găteşti… şi nu chiar toate restaurantele… dar mai bine decât aici.

După masă, au făcut foc de tabără şi au fript bezele la el – ultima mare pasiune gastronomică împrumutată de la americani, care face furori printre copiii noştri. Apoi s-au costumat ca toţi dracii (la propriu, pentru că a fost seară cu tematică de Halloween) şi au încins de o petrecere. În fine, nu au fost toţi draci. Unii au fost IT, mulţi au fost scheleţi, câteva vrăjitoare, Moartea în carne şi oase, câţiva vampiri sau chiar ceva foarte interesant, precum colega fiică-mii care îşi pictase două picături de sânge la colţurile gurii:

– Toată lumea de la petrecere credea că era vampir, mi-a povestit Luna, dar ea nu era vampir. Era un canibal asocial deprimat!

Mda, ne-am dat naibii…

Iar finalul apoteotic al serii a constat în cel mai aşteptat moment de către fiică-mea, şi anume, concursul de karaoke. Se antrenează de ani de zile pentru o astfel de ocazie, de fapt doar aşa îşi petrece puţinul timp liber de acasă: cântă şi dansează, cu căştile pe urechi, pe aceleaşi şi aceleaşi melodii de YouTube care îi plac, şi pe care a ajuns să le cunoască la silabă. Pentru concursul din excursie, optase pentru o melodie perfect adaptată vârstei lor şi tematicii de Halloween a serii, „Look What You Made Me Do”, cu o Taylor Swift erotică, dar proaspăt ieşită din mormânt, cu intenţia de a se răzbuna pe fostul său iubit. Şi totuşi:

– Mama, mama! Am câştigat concursul de karaoke.

– Super! Felicitări! Cine a fost în juriu?

– Profu’ de geografie. El mi-a dat premiul cel mare, o sticlă de apă!

– Dar ce juriu e ăsta, cu un singur jurat? Şi n-ar fi fost mai corect să fie măcar nevastă-sa, că e profă de muzică?

– Eh, eu bănuiesc că ea îi sufla, de fapt, ce punctaje să dea…

Deci, dacă a fost părere de profesionist la mijloc, eu cred că e OK. Din păcate, Luna ne-a interzis să consumăm din sticla aceea de apă. E trofeul ei şi e hotărâtă să îl păstreze, ceea ce mă cam incomodează puţin prin casa asta în care cu greu mai găseşti loc să arunci un ac. Nu aceeaşi soartă au avut cârnaţii de Pleşcoi pe care ni i-a adus la întoarcere. Ne sunase să ne anunţe că vor face o escală în drumul către Bucureşti „în locul în care s-a născut Elena Udrea”. Am rugat-o să ne ia un mănunchi de cârnaţi din acel loc binecuvântat cu atâtea talente, atât culinare, cât şi politice, şi chiar ne-a luat, din banii ei – ceea ce e semn de mare şi rară generozitate din partea ei. Ghinionul a fost că ne-a luat unii picanţi, pe care ne-a fost cam dificil să îi consumăm. Dar gestul contează, nu-i aşa?

În concluzie, a fost o excursie plină de bucurie pentru ea. Şi pentru noi, de fapt, care ne-am luat bilete la o piesă de teatru „pentru oameni mari” („Vacanţă în Guadelupa”, la Nottara, o piesă agreabilă, dar nimic senzaţional) şi ne-am permis luxul de a ieşi singuri în oraş într-o sâmbătă seară, aşa cum nu am mai făcut-o de ani şi ani de zile. Iar amintirea acestei escapade de o zi a fost înscrisă până şi în piatră, sau ce naiba e materia aceea de la Vulcanii Noroioşi.

– Am făcut semnul nostru acolo, ne-a anunţat Luna, mândră tare de ea.

Cum nu ştiam că avem un semn al nostru, mi-a luat câteva clipe să înţeleg ce vrea să spună cu asta. Apoi m-am prins că „LMT” nu poate însemna decât „Luna, mama şi tata”. Un semn care a dispărut probabil foarte curând din pământ, dar a rămas, uite, într-o poză ce ne va fi mereu aproape de suflete, chiar şi atunci când, fizic, triada noastră se va fi răspândit prin lumea largă.