Avem de dat un set de ping-pong

Acum câteva săptămâni, mi-a semnalat o prietenă că la magazinul Decathlon din Băneasa se va organiza o competiţie de tenis de masă. Dublu mixt, indiferent de vârstă – adică exact cum este echipa de şoc formată din bărbatu-meu şi micuţa noastră domnişoară. Singurul impediment pentru participare era faptul că micuţei domnişoare nu îi plac competiţiile. Mai bine zis, nu îi plac competiţiile pe care nu e sigură că le va câştiga. Ceea ce este o mare prostie, bineînţeles. Vrem, nu vrem, viaţa e făcută dintr-un lung şir de competiţii, cu alţii şi cu tine însuţi, aşa că vine o vreme când trebuie să ne obişnuim şi cu emoţiile luptei, şi cu eforturile făcute pentru a câştiga, şi cu amărăciunea eşecurilor din care neapărat vom învăţa ceva util pentru viitor. Nu am fost niciodată de acord cu concursurile la copiii mici, cu cele de faţadă, forţate sau doar pentru orgoliile adulţilor. Însă cred că, la zece ani, un copil este perfect pregătit să facă faţă unui minuscul turneu sportiv, în sportul lui preferat, organizat pe culoarul unui magazin. Aşa că i-am înscris pe ai mei la competiţie.

Şi bine am făcut. Am petrecut vreo două ore foarte plăcute acolo, cu adrenalină, entuziasm şi surprize mari. Ceea ce fusese denumit, oarecum pompos, „Cupa primăverii”, s-a desfăşurat prieteneşte, între şapte echipe mixte de deţinători de card de fidelitate Decathlon – aceasta fiind singura condiţie pentru participare. A existat o singură excepţie, atunci când zic „prieteneşte”. Ceva ce nu credeam că ar putea exista. Un domn la vreo 30 de ani, aparent sportiv, îndesat şi bine „muscularizat”, genul acela cu tatuaje căruia îi sare ţandăra din orice, s-a supărat pentru că echipa lui fusese învinsă de echipa noastră. Nu ştiu ce îl supăra mai tare: faptul că partenera lui (o dulceaţă de femeie) nu ştia mai deloc să joace sau faptul că îl bătuse o fetiţă de zece ani care de-abia ajungea la nivelul mesei. Şi a început să bombăne de pe margine, în timp ce Luna juca următorul meci. Că nu ar trebui să participe la concursul acesta de amatori, pentru că e profesionistă. Evident că m-a bufnit un mare râs când am auzit-o pe asta şi m-am dus alături de el:

– De unde şi până unde aţi ajuns la concluzia asta?, l-am întrebat eu zâmbind.

– Păi se vede după cum joacă!, mi-a răspuns el, pur şi simplu furios.

Adevărul e că primul meci al fiică-mii începuse spectaculos, cu şase puncte câştigate la rând pe loviturile ei. Dar fusese, totuşi, o întâmplare. Meciurile au continuat foarte echilibrat mai apoi.

­– Şi mi-a spus că se antrenează de doi ani!, a plusat domnul.

– Cred că „se antrenează” e mult spus, am încercat eu să îl aduc la realitate. Joacă de două ori pe săptămână împreună cu alţi copii ca ea, mai mult de distracţie, la Palatul Copiilor. Nu la vreun club sau ceva. Şi nu sunt doi ani de când a început, ci un an jumate, şi doar în timpul şcolii, nu şi în vacanţe… În plus, să nu uităm că are doar zece ani, iar toate celelalte echipe sunt de adulţi. Deci are deja un handicap.

– Nu e adevărat! La zece ani eşti complet format, muscular vorbind! Nu e nicio diferenţă faţă de un adult.

Trezeci de kile are fiică-mea. Un metru treizeci şi cinci înălţime. Şi numărul 33 la picior. Am considerat că nu e cazul să continui conversaţia cu dacul verde care le ştie pe toate şi m-am retras pe băncuţa mea. El a continuat să bombăne până spre sfârşitul competiţiei, când şi-a dat seama că nu are nicio şansă la podium şi a plecat de tot. Iar Luna a continuat să joace cu curaj în faţa tuturor şi ai mei au ajuns pe locul al doilea.

Nu cred că s-a mai văzut competiţie la care jucătorii să îşi pupe mai cu drag adversarii după meci, aşa cum a fost strânsă în braţe şi pupăcită fiică-mea după meciuri de către oponenţii ei. Pentru că în afară de domnul bombănitor erau numai oameni normali acolo, care jucau de plăcere şi nu cu încrâncenarea aceea aiuritoare şi absolut nejustificată. Nicăieri în sport nu ar trebui să existe atâta invidie, darămite într-un concurs organizat la nivel de… magazin, cum era acesta!

Lăsând la o parte micul incident, am rămas cu o amintire frumoasă de la acest concurs. Şi cu efectul pozitiv pe care scontasem: Lunei nu îi mai este teamă de competiţii acum. În weekendul următor, a acceptat să participe şi la turneul individual care se ţine periodic între colegii ei de la Palatul Copiilor. Până acum, refuzase mereu. Acum, a ieşit pe locul 4 din 9 şi nu a fost nicio tragedie, am văzut-o chiar bucuroasă pentru că a reuşit să învingă mai mulţi băieţei mai mari decât ea. A învăţat să ia partea bună a lucrurilor şi să îşi dorească să progreseze până data viitoare, să obţină rezultate mai bune de fiecare dată.

Şi am mai rămas cu ceva după competiţia de la Decathlon: cu un premiu de care nu avem nevoie. Locul al doilea a fost premiat cu un set de palete de ping-pong şi câteva seturi de mingi. Şi pentru că ai mei au deja paletele lor, de care sunt mulţumiţi, am oprit doar vreo două punguţe cu mingi pentru noi, iar restul le punem la bătaie aici, prin tragere la sorţi. Avem, deci, două palete de tenis de masă de dat. Nu sunt de performanţă, ci foarte potrivite pentru nişte începători. Nici dintre cele mai scumpe nu sunt, dar ştiu prea bine că există copii pentru care un astfel de cost este prohibitiv. Copii cărora părinţii nu le-ar putea lua nici măcar paletele acestea, deoarece de-abia se ajung cu banii pentru mâncare. Copiii cărora le-ar plăcea să aibă cu ce se juca pe mesele de prin parcuri sau dintre blocuri, acolo unde mai există aşa ceva. Că tot a venit primăvara acum şi e vreme de joacă afară.

Vă aştept, deci, cu comentarii la articol, dacă ştiţi copii care s-ar bucura de premiul acesta. Puteţi scrie orice vreţi în comentarii ­– în fine, să nu fie cuvinte 18+… 😉 – şi intraţi în tragerea la sorţi de pe 2 aprilie. Succes!

LATER EDIT: Conform principiului „Cei din urmă vor fi cei dintâi”, iată că ultimul comentariu este cel câştigător. Felicitări, Mirela! Vorbim în privat despre cum să intraţi în posesia paletelor.

În altă ordine de idei, sunt mirată de lipsa de interes pentru acest concurs, mă aşteptam să fie cel puţin la fel de mulţi doritori ca la premiile în cărţi…

Reclame

Despre gafa anului şi mica ei morală

Luna decembrie este o lună plină pentru Palatul Copiilor din Bucureşti. Cred că nu este zi să nu aibă loc acolo cel puţin un spectacol, evident cu tematică de iarnă, ţinut de vreo şcoală sau organizaţie sau trupă sau televiziune ş.a.m.d. Iar eu ştiu foarte bine acest lucru deoarece mi-am petrecut o parte oarecare a acestei luni a anului pe un hol al respectivului Palat. Mai precis, pe holul care duce la budă.

Antrenamentele de tenis de masă ale fiică-mii se desfăşoară aproape de intrarea principală în Palatul Copiilor. Uneori o duc acolo şi apoi plec cu treburi, alteori o aştept afară să îşi termine orele, mai ales când e vremea frumoasă şi pot să fac şi eu nişte fitness în timpul ăsta, la aparatele montate de primărie în parcul Lumea Copiilor (sanchi, doar mă laud, de fapt, că obosesc după juma’ de minut şi mă las). Însă iarna, atunci când totul este mai dificil – şi circulatul prin Bucureşti, şi exerciţiile fizice făcute cu trei straturi de haine pe tine –, mi-e mult mai comod să o aştept chiar alături de mesele de joc, pe o canapea vetustă aflată la răspântia a două drumuri importante pentru participanţii la spectacolele din sala mare, şi anume drumul către toaleta femeilor şi drumul către toaleta bărbaţilor. Problema este că cele două destinaţii de mare succes la public sunt bine ascunse în subsolul clădirii, la capătul unor scări şi după nişte pereţi din marmură, şi sunt semnalizate deosebit de discret, minimalist, aş spune, în contrast paradoxal cu stilul preponderent monumental al acelei construcţii comuniste. Ca să nu mai vorbesc despre faptul că nu prea se vede nicio diferenţă de sex între siluetele desenate pe indicatoare:

Şi aşa se face că toată lumea care se află pentru prima oară la Palatul Copiilor trebuie să mă întrebe pe mine unde se află toaleta. Iar eu, fiinţă politicoasă, le răspund. E puţin deranjant, într-adevăr, pentru că nu îmi pot vedea liniştită de jocurile mele pe tabletă, dar nu e foarte grav. Într-una din zilele de antrenament, însă, am trecut printr-o situaţie tragi-comică în care mai întâi am plâns şi apoi iar am plâns. Dar a doua oară a fost de râs. Să vă povestesc…

În ziua aceea părea să aibă loc un spectacol cu artişti cu sindrom Down. Am văzut coborând spre toaletă mulţi tineri cu trăsăturile specifice acestei afecţiuni, însoţiţi de adulţi – părinţi sau profesori-îndrumători. Bineînţeles că mi-au dat lacrimile spontan când i-am văzut, atât de mari, din punct de vedere fizic, şi atât de neajutoraţi, încât să aibă nevoie să fie însoţiţi la toaletă, ca nişte copii. Am mereu reacţia aceasta când mă întâlnesc cu astfel de oameni, deşi ştiu că ei nu sunt neapărat nefericiţi cu sindromul lor, dar pentru că ştiu şi cât de grea e viaţa atunci când eşti diferit de majoritate (am povestit mai multe aici). Prima care mi-a cerut indicaţii a fost o doamnă mai în vârstă:

– Nu vă supăraţi, unde este toaleta?

I-am făcut semn, automat, înspre toaleta femeilor. Mi-a mulţumit, a luat-o într-acolo, apoi a văzut semnul de „femei” şi s-a întors către mine:

– Bărbaţii, vă rog…

Şi mi-a făcut semn cu mâna înspre tânărul care o însoţea (probabil fiul ei). M-am prins imediat şi i-am indicat să meargă în partea opusă. Apoi au urmat alte câteva situaţii, identice: toate mamele, indiferent de vârsta băieţilor lor, întrebau de toaleta bărbaţilor, iar eu le arătam drumul într-acolo.

Aşa se face că, atunci când am auzit, poate pentru a zecea oară în acea zi, întrebarea semi-şoptită: „Nu vă supăraţi, unde este toaleta?”, am fost cât pe ce să ridic mâna automat tot în acea direcţie. Apoi am observat că doamna care îmi pusese timida întrebare era singură. Aşa că am întrebat-o şi eu, cu cel mai candid ton din lume:

– Femei sau bărbaţi?

Nu vreţi să ştiţi ce expresie a luat faţa bietei femei. S-a uitat uşor peste umăr, să verifice dacă nu cumva vorbeam cu altcineva, în speranţa că nici nu seamănă atât de tare a bărbat încât să lase loc de confuzii, nici nu pare vreo profesionistă prestatoare de servicii diverse prin toalete publice. Dar nu, din păcate nu era nimeni în spatele ei, aşa că mi-a răspuns cu o voce şi mai mititică:

– Ǎăă… femei…?

De-abia atunci mi-am dat seama că făcusem o gafă. I-am arătat drumul, apoi m-am pus pe un râs cu lacrimi, din care nu am reuşit să mă opresc minute în şir. Am intenţionat să o aştept pe biata femeie la întoarcere, să îmi cer scuze şi să îi explic comportamentul meu, dar doar ce am văzut-o şi m-a buşit din nou un val de râs de nestăvilit. Nu ştiu dacă m-a observat, îşi băgase capul între urechi şi a trecut pe lângă mine grăbită, fără să îmi arunce vreo privire. Ori se simţise jignită, ori mă credea dusă cu pluta…

Lăsând gluma la o parte (deşi mi-e greu, am pufnit în râs şi acum, când am scris, doar la aducerea aminte a expresiei de pe faţa sărmanei doamne), ce vreau să vă zic e că judecata la o primă vedere este de multe ori una superficială. Nici doamna nu arăta ca un bărbat, nici eu nu am vrut să o jignesc şi nici nu sunt dusă cu pluta. (În fine, până la proba contrară, aşa par…) Dar doamna nu avea cum să ştie aceste lucruri fără să cunoască povestea din spatele întrebării mele, lucrurile care mi se întâmplaseră în ultimele minute. Aşa că v-aş invita la mai multă deschidere, încredere şi răbdare faţă de cei din jur. Prea am ajuns nemiloşi şi grăbiţi să îi acuzăm pe ceilalţi, să îi jignim, şi chiar să îi lovim, chiar dacă doar cu vorba. Haideţi să reînvăţăm ascultarea, acceptarea şi ne-judecarea. Şi să râdem mai mult, chiar dacă greşim, să nu ne mai luăm atât de tare în serios ca acum, prea suntem cu toţii încrâncenaţi… Apoi, cred că ne vom simţi cu toţii ceva mai bine.

Ping-pong, jurnalism şi perle. Multe perle…

– … şi ne-a dat un exerciţiu foarte drăguţ, în care trebuia să scriem câte o frază cu cât mai multe cuvinte care încep cu litera M. Iar eu eram sigură că toată lumea o să scrie ceva de genul „Mama mănâncă mere”, aşa că m-am chinuit să găsesc ceva mai original.

– Bravo! Şi ce ai scris?, mă bucur eu, inconştient, ca de obicei.

– „Mama mea mă măsoară mânioasă”.

– Of… Acum o să ştie toată lumea că eu sunt preponderent mânioasă… Nu puteai să zici şi tu ceva de genul „Minunata mea mamă mă măsoară metric”?

– Eu zic să fii mulţumită şi aşa. Pentru că primul cuvânt care îmi venise în minte, înainte de „mânioasă”, a fost „mlăştinoasă”. Cred că ţi-ar fi plăcut şi mai puţin.

Mda, aşa cred şi eu. În schimb, îmi place foarte mult ce aud de la ea că se întâmplă la cursul de jurnalism de la Palatul Copiilor. A fost deja de trei ori acolo şi e foarte încântată, şi de profesoară, şi de activităţi. M-am gândit să-i propun cursul acesta pentru că Lunei îi place să scrie, şi chiar scrie mult, însă ar avea nevoie de un mic ghidaj în domeniu, de cineva care să îi explice că scrisul ăsta nu se face chiar oricum, indiferent de cât talent nativ ai avea, ci are şi el nişte mici reguli. În plus, doamna care ţine cursul este profesoară de limba română, deci le fixează copiilor, prin exerciţii, şi regulile de ortografie.

Primul semn că fiică-mii i-ar plăcea „să scrie la gazetă” a fost prin primăvară, când a văzut unul dintre ziarele de propagandă răspândite de primăria Capitalei prin tot oraşul. A adus şi ea cu mândrie unul acasă, găsit pe la şcoală, şi m-a întrebat cu inocenţă: „Ce e ăsta, mama?”. Pentru că habar nu avea că există şi ziare tipărite, acest copil al erei digitale. A părut fascinată de răspunsul meu şi imediat s-a apucat să facă şi ea un ziar, cu mijloace personale. A ieşit asta:

Şi mi-a plăcut mult.

Al doilea semn că ar avea profesia în sânge ar fi că obişnuieşte să iasă în parc cu carneţelul şi să-i întrebe pe oameni diverse lucruri. De preferinţă, se duce la posesorii de căţei şi le cere numele animalelor lor, dar a avut perioade când aplica chestionare întregi bieţilor oameni care aveau bunăvoinţa să stea de vorbă cu ea (cu întrebări despre mâncare preferată, culoarea preferată, filmele preferate ş.a.m.d.). Iar ultimul lucru care mi-a dat de gândit a fost prin vara trecută, când mi-a spus din senin:

– Ştii, mama, cred că toată lumea ar trebui să aibă un motto. Am auzit că Einstein avea. Şi am făcut şi eu unul acum: „Toată lumea poate zice, dar nu toată lumea poate dovedi”.

Şi motto-ul acesta mi-a plăcut mult. Mi s-a părut esenţa însăşi, mult concentrată, a profesiei de jurnalist. Cu tot cu deontologia necesară.

Aşa că am înscris-o la cursul acesta de jurnalism. Şi acum o văd foarte implicată în ceea ce face acolo, cum îşi pregăteşte cu conştiinciozitate geanta cu rechizite şi tema primită pentru acasă (minusculă: să înveţe cel puţin un cuvânt nou, mai special, până la ora următoare, pe care să-l explice apoi colegilor) şi cum iese încântată după oră. Ba mai mult, remarc la ea şi o schimbare în entuziasmul cu care tratează informaţiile noi pe care le află, la şcoală sau aiurea, de parcă ar fi toate nişte scoop-uri fantastice, numai bune de valorificat pe piaţa media:

– Mama, ce culoare au stelele văzute din spaţiu?, m-a întrebat ea săptămâna trecută.

– Albe, cred. Aşa cum le vedem şi noi.

– Dar planetele?

– Planetele nu au lumină proprie, ca stelele. Ele sunt luminate de o stea şi cred că tot spre alb se văd şi ele. La urma urmei, gândeşte-te la Luceafăr, că pe el îl vezi mereu şi e o planetă.

– Luceafărul e o planetă??!!, se miră ea de parcă aude pentru prima dată de lucrul ăsta (dar nu e prima dată, desigur…).

– Da. E planeta Venus.

– Wow! Asta da, ştire! Eşti sigură-sigură?

I-am zis să caute în dicţionar şi pe net, dacă vrea confirmare din trei surse, aşa cum ştiam eu că trebuie în jurnalism. Mi-a zis că acum trebuie doar din două surse şi că, oricum, eu fac cât zece, pentru că ea are încredere în mine. Şi n-a mai căutat nicăieri. Deşi tare bine i-ar prinde să mai consulte din când în când şi surse mai serioase de informare, ca să nu mai avem parte de perle precum următoarele:

– Tata, ştii că galii au INVENTAT Franţa?

– Ǎăăă… daaaa?, se preface taică-său surprins de ceea ce a învăţat ea la istorie.

– Daaa! Iar SCLAVII au inventat Rusia, parcă şi Turcia, dar de asta nu sunt sigură, şi… n-o să-ţi vină să crezi… chiar şi Bulgaria! Ta-daaa!

Bulgaria aia de mergem mai tot timpul în ea, ba la Jumbo, ba la mare, ba la cârciumă… Dacă nici asta nu e o ştire de senzaţie, zău dacă ştiu care alta ar putea fi! 😉

Până la proba contrarie, deci, se pare că am făcut alegeri bune de activităţi anul acesta. Pe lângă jurnalism, continuă să facă ping-pong, tot la Palatul Copiilor, şi pare să fie din ce în ce mai bună la asta. Şi atât. De fapt, când am fost la înscrierile de la Palat de luna trecută, îi mai atrăsese ei atenţia un curs, din lista afişată pe perete, la secţia Tehnico-Ştiinţifică:

– Mama, ce înseamnă… me… meto… meteo…

– Meteorologie?

– Da.

– Înseamnă să ştii cum va fi vremea, printre altele.

– Aha.

Nu a părut prea impresionată de ocupaţia aceasta, aşa că a continuat să citească:

– Şi radio… co…

– Radiocomunicaţii? Să construieşti un radio şi să vorbeşti prin el, eventual în alfabetul Morse, am presupus eu.

– Super! Asta vreau! Vă rog să mă înscrieţi la radio… nu ştiu ce, a rugat-o Luna pe profesoara însărcinată cu înscrierile.

– Ǎăăă… ştii… o să fii doar tu şi cu vreo patru băieţi ciudaţi la cursul ăsta, a încercat aceasta să o facă să se răzgândească.

– E OK, zâmbeşte ea.

Abia după ce am plecat de acolo m-a întrebat, cu o uşoară teamă în glas:

– Ce a vrut să spună cu chestia aia cu băieţii ciudaţi?

– Că e un curs pentru „nerds”.

– Adică?

– Adică tocilari. Băieţii care stau cu nasul în cărţi şi fire, nu se joacă cu mingi şi cu fete.

Şi mi-am adus aminte că ultimul ei serial preferat este „Tânărul Sheldon”, în care fix despre asta e vorba: un băieţel supra-dotat, cu zero empatie şi abilităţi sociale, a cărui distracţie preferată e fizica cuantică sau matematicile superioare.

– Nişte „Young Sheldon”, adaug eu ilustrarea perfectă pentru a o face să înţeleagă.

– Ah, asta era?, a exclamat ea evident uşurată. Păi mi-ar plăcea să fiu doar eu şi cu patru Sheldoni! De-abia aştept!

Din păcate, undele (şi nu mă refer la alea radio) nu au circulat între ea şi Sheldon-ul şef de la cursul de Radiocomunicaţii. Am fost împreună la prima întâlnire, nu ne-a convins pe niciuna că ar fi bine să se ducă şi la a doua, şi gata. Oricum, cred că un sport al corpului şi un sport al minţii sunt mai mult decât suficiente pentru un copil de aproape zece ani, ca Luna. Să aibă timp să le facă bine pe toate. Şi să ne rămână şi pentru plimbări, şi pentru filme, şi pentru ateliere de weekend, şi pentru festivaluri, şi pentru concerte, şi pentru…

Despre activităţile pentru copii din anul şcolar trecut (partea întâi)

În caz că v-aţi dezmeticit după începerea anului şcolar şi că v-au mai rămas niscai puteri, timp şi bani şi pentru activităţi extraşcolare, v-aş propune să discutăm puţin despre oferta de profil din Bucureşti.

Nu am mai scris demult despre cursurile la care mergem noi. „Noi” înseamnă că le urmează fiică-mea, dar încă trebuie să merg şi eu cu ea, pentru că este prea mică pentru a se deplasa singură. Activităţile acestea s-au mai împuţinat la noi faţă de anii trecuţi şi nici nu am mai găsit ceva extraordinar, care să mă încânte atât de tare, încât să doresc să le povestesc şi altora. Ba din contră, am avut preponderent dezamăgiri în ultima vreme. Aşa cum mă plângeam şi în articolele precedente pe subiect, piaţa produselor şi serviciilor pentru copii s-a aglomerat foarte tare, multă lume vrea să profite de slăbiciunea părinţilor, care nu pot rezista cerinţelor celor mici sau care îşi doresc ca aceştia să primească o educaţie cât mai bună şi variată. Iar necazul nu este că acum avem de unde alege, ci că s-au înmulţit impostorii care oferă astfel de produse şi servicii pentru copii neavând absolut nicio pregătire specifică. Pe lângă slăbiciunea părinţilor, aceştia mizează şi pe faptul că cei mici sunt uşor de mulţumit, în general, nu emit prea multe critici sau chiar nu povestesc nimic acasă despre experienţele lor. Ceea ce nu este cazul fiică-mii, care povesteşte (încă) totul şi care mi-a moştenit simţul critic. Iar eu o cred că a fost o păcăleală atunci când iese supărată de la un curs denumit „de dezvoltare personală” la care li s-a dat de bifat o foaie cu câteva calităţi umane şi în restul orei copiii au fost lăsaţi să se joace jenga între ei.

Apoi, mai sunt şi cursurile foarte scumpe. Nu ştiu cum e prin provincie, dar în Bucureşti s-a sărit rău de tot calul în această privinţă. De fapt, cam ştiu cum e prin provincie, de când am aflat cu stupoare că acolo sunt after-school-uri la 300-400 lei pe lună, în timp ce în Bucureşti media sare bine 1.000 lei. Sau că copiii de acolo pot pleca în tabere cu 600 de lei pe săptămână, iar cei din Bucureşti nu găsesc nimic sub 1.500. Sau că la Iaşi poţi urma cursurile de engleză ale British Council cu 3.000 RON, în timp ce la Bucureşti trebuie să plăteşti 5.300. Eu nu înţeleg aceste preţuri, că doar nu suntem cu toţii tineri pensionari din Poliţie cu pensii uriaşe. Şi nici membri de-ai partidului de guvernământ căpătuiţi cu diverse sinecuri care sug zdravăn din banii ţării.  Da, ştiu că în Bucureşti sunt costuri mai mari ale vieţii în general, dar şi acestea tot urmare a unei mari lăcomii sunt, şi sunt artificial umflate.

(Paranteză: E drept, poate că sunt mai pătimaşă acum după ce, în weekendul acesta, am băut o bere la o cârciumă fără mari pretenţii, din cartier, pentru care am plătit de trei ori mai mult decât preţul de supermarket. Deci vorbim despre un adaos comercial de vreo 300 % la un produs pentru care restaurantul nu a făcut, practic, nimic în afară de a-l lua dintr-un frigider încărcat de distribuitor şi a mi-l pune pe masă. Deci… DE CE??!! Închid paranteza.)

Dintre furnizorii de servicii pentru copii, cel mai mult îmi displac cei care îşi prezintă oferta cu „doar”. „Vă aşteptam la cursul nostru de mestecat gumă din poziţia aşezat pe o placă de surf (zic şi eu) la preţul de DOAR 60 lei ora”. Care „DOAR 60 de lei ora” au fost anul trecut „DOAR 50 de lei ora” şi pe care îi văd tranzitând anul acesta spre „DOAR 80 de lei ora”. Cât despre abonamente lunare, am început să primesc oferte cu „Super-reducere de la 500 lei 8 şedinţe de meditat la nemurirea sufletului (iar zic)! Doar azi, dacă vă abonaţi pe un cincinal, beneficiaţi de preţul de 490 de lei!”. Helou! Mai ştie cineva că alocaţia aia pentru copii, pe o lună întreagă, e DOAR 84 de lei? Cam câţi credeţi că vă puteţi bate pe bucăţica aia de clasă socială cu venituri mult peste medie şi copii de vârstă preşcolară şi şcolară mică, pe care să-i păcăliţi cu forme pompoase lipsite de fond?

Uite că am reuşit să mă enervez iar şi să mă depărtez mult de subiectul pe care mi-l propusesem pentru acest articol. Aşa că o să încerc să compensez acum şi să trec rapid în revistă activităţile la care am fost în ultimul an şi despre care nu am mai povestit aici.

În primul rând, avem Palatul Naţional al Copiilor. Este sursa cea mai ofertantă de activităţi pentru copii pe care o cunosc eu, este preponderent gratuită şi se mai află şi în vecinătatea casei noastre, deci am încercat în fiecare an să găsim aici ceva de făcut. Doar că în anul şcolar 2017-2018 am rămas cu o singură activitate, până la sfârşit: tenisul de masă. Care nici măcar nu prea aparţine de Palatul Copiilor, deoarece plătim o sumă (mică) drept abonament lunar. Luna va continua şi anul acesta cu ping-pong-ul, pentru că îi place şi pentru că are şi o oarecare înclinaţie către acest sport. O fi o genă din familie, sau chiar două, pentru că taică-său e foarte bun la ping-pong, la fel cum a fost şi maică-mea acum vreun secol, pe când i se spunea Furia Neagră – datorită entuziasmului cu care se arunca asupra mesei, îmbrăcată în sarafanul negru al pensionului. În plus, chiar îmi place atmosfera de la antrenamente. Profesorul e o persoană răbdătoare şi glumeaţă, iar colegii fiică-mii sunt incredibili de deschişi şi cu simţul fair-play-ului. Îmi pare rău că nu am fost pe fază acum câteva zile, când se formase o linie de copii care îşi aşteptau rândul la o masă, din cinci băieţi foarte înalţi, de peste 1,70 m, încheiată cu Luna mea, o fetiţă cu 40 de centimetri mai scundă. Şi tuturor li se pare normal să fie aşa, şi nimeni de acolo nu râde de puştii care se încurcă în palete sau care nici măcar nu ajung bine la înălţimea meselor, şi niciun băiat nu jigneşte vreo fată pe motive de sex, aşa cum se întâmplă la greu într-o mulţime de altfel de situaţii.

20171124_pingpong

În decursul anului şcolar trecut, am renunţat la cursul de benzi desenate. Dacă vă aduceţi aminte, am povestit cum am întâlnit acolo un profesor extraordinar de simpatic, un personaj el însuşi, la orele căruia fiică-mii îi plăcea mult să meargă, deşi talent la desen nu are. Problema a fost, însă, că la un moment dat nu se mai justifica deloc acel timp petrecut acolo. Adică, da, putea fi distractiv, dar doar atât. Sarcinile pe care le aveau de făcut copiii nu aveau nicio legătură cu numele cursului: făceau lucru manual, pictură cu acuarele pe desene de-ale profesorului, felicitări în relief şi alte câteva lucruri drăguţe, dar nu pentru asta mergeam noi acolo. Aşa că prin semestrul doi nu am mai mers, dar o să îmi amintesc mereu cu drag de acel loc special şi de acel profesor atipic. Recomand cu căldură cursul copiilor mai mari care chiar au talent la desen. Şi care vor să asculte rock de calitate, la volum înalt, în timpul orelor 😉

2017_11_21-sala-curs-banda-

Nu îmi place faptul că am renunţat la ceva în mijlocul anului. Sunt de părere că cei mici trebuie învăţaţi să fie perseverenţi, atunci când e vorba de studiu şi de asimilarea unor deprinderi pozitive. Dar nici timpul nu este infinit, aşa că la un moment dat trebuie să şi alegi între modalităţile de a ţi-l petrece. La fel, cu un an în urmă renunţaserăm în mijlocul anului la atelierele de machete şi de teatru de păpuşi. Dacă pentru acesta din urmă, Luna nu dezvoltase nicio afinitate (şi se şi plictisea îngrozitor la metodele repetitive şi lipsite de umor ale profesorului de acolo), la atelierul de machete fusese deja un an şi jumătate şi i-ar fi plăcut mult să continue. Doar că nu făceau mai nimic acolo. Copiii erau lăsaţi să se joace în voie în bănci, cu cartoane şi ce alte materiale mai erau la îndemână, iar profesoara stătea pe laptop şi făcea… nu se ştie ce. Asta când nu lipsea de la cursuri, pe motive dese şi personale. Îmi pare rău că scriu asta acum, doamna era drăguţă, dar chiar cred că atunci când nu vrei să faci un anumit lucru, e cazul să nu îl faci, nu să îţi baţi joc de timpul altor oameni, fie ei copii, părinţi sau bunici. Luna a mers acolo o vreme doar pentru că se împrietenise cu o colegă şi le plăcea să stea împreună, dar şi mama acelei fetiţe a renunţat la un moment dat la această pierdere de timp.

De renunţat, am mai renunţat anul trecut şi la cursurile de chimie de la Palatul Copiilor. De fapt, acolo nici măcar nu am început. Am aşteptat cu oarecare entuziasm ca Luna să vrea să meargă la aceste cursuri. Treceam deseori pe lângă geamul clasei şi vedeam înăuntru eprubete şi retorte şi tot felul de recipiente cu forme ciudate, umplute cu substanţe colorate, şi bănuiam că se întâmplă lucruri interesante înăuntru. Ca să nu mai spun despre pasiunea fiică-mii de a prepara poţiuni… Aşa că, imediat cum fiică-mea s-a simţit pregătită sufleteşte să înfrunte necunoscutul, am înscris-o împreună cu colega ei de clasă la aceste cursuri de chimie. Primul şoc a venit încă de la această înscriere, când am pierdut aproape o oră ca să ne treacă doamna profesoară pe toţi cei prezenţi pe listă. Şi nu eram deloc mulţi în sală. Iar copiii noştri fuseseră rugaţi să aştepte pe hol, ca să nu deranjeze (!), aşa că mai eram şi uşor neliniştită că nu ştiam ce fac fetele afară. Până la urmă, s-a dovedit că fetele nu au făcut nimic rău (i-a organizat fiică-mea un pic pe copiii ăia, că doar nu se făcea să lase haosul să se instaureze acolo…), dar eu am început să îmi pun întrebări asupra oportunităţii de a le mai aduce acolo. Pur şi simplu, nu reuşiserăm să ne înţelegem normal cu acea doamnă, nu înţelegea numele copiilor, nu le putea ordona după niciun criteriu, ne-a povestit câte în lună şi în stele, fără legătură cu motivul pentru care eram adunaţi în acea sală, nu şi-a terminat nicio idee… Până când unul dintre părinţi, un tătic care a prins curaj (sau care a reuşit să iasă din starea de stupoare) a spus că e cam târziu, şi atunci în sfârşit ne-am putut grăbi cu toţii şi am plecat.

Şi totuşi, am revenit la prima întâlnire propusă, cu copiii însoţiţi de părinţi. Mi-am zis că poate o prinsesem într-o zi proastă pe doamna şi m-am abţinut să o judec după o primă vedere. Dar a confirmat prima impresie. Am petrecut peste o oră de stupoare continuă, ascultând tot poveşti despre viaţa dânsei şi despre confraţi care nu îşi merită locurile la catedre, fără cap şi coadă, sărind de la o idee la alta şi sancţionând cu privirea sau chiar cu vorba fiecare foială în bancă a bieţilor copii care, evident, nu înţelegeau de ce trebuie să reziste la aşa ceva. M-a certat că am adus-o tot eu şi pe colega fiică-mii, pentru că ne spusese clar că trebuie să vină un părinte cu fiecare copil, pentru că va avea de semnat un acord parental, ceva legat de siguranţa copiilor şi gradul de pericol al experimentelor. I-am spus că există oameni pentru care e imposibil să fie la Palatul Copiilor într-o miercuri la ora 14:00, pentru că au servicii, şi că mi-au dat mie acordul scris de a o însoţi pe fetiţa lor, care de altfel e o fiinţă perfect responsabilă. Iar acesta a fost un alt lucru care nu mi-a plăcut, felul în care doamna vorbea cu părinţii despre copii ca despre nişte obiecte care, deşi erau de faţă, nu înţelegeau ce se vorbeşte. Nu i-am spus însă doamnei nimic, de o jenă teribilă pe care presupun că o simţeam cu toţii, adulţii care eram în sală. Nici măcar că îmi lăsasem câinele într-o operaţie urgentă şi stăteam ca pe ace să aflu cum se termină nu i-am spus. Am sperat să nu se lungească şi de data asta mai mult decât programul. Dar s-a lungit. Le-a arătat copiilor nişte substanţe chimice şi vreo două reacţii interesante, dar totul explicat ca la cretinei şi cu nenumărate alte digresiuni lipsite de orice legătură cu subiectul. Am plecat de acolo siderate, şi eu şi fetele. Şi nu ne-am mai întors niciodată. Cred că nimeni nu ar trebui să fie ţinut pe veci în nicio funcţie, nicăieri.

Cam atât despre Palatul Copiilor. Sigur că ceea ce am scris mai sus reprezintă un punct de vedere personal şi subiectiv, bazat pe o experienţă proprie. Cunosc mulţi copii care merg de ani de zile la Palat şi unii dintre ei (sau părinţii lor) sunt mulţumiţi de profesori care nouă nu ne-au plăcut. Iar Palatul, cu toate bubele lui, este o mină de aur pentru familiile cu venituri reduse şi pentru cele care aleg să facă homeschooling cu copiii lor. Şi noi vom merge şi anul acesta la înscrieri (care încep azi, apropo), să vedem dacă ne tentează ceva. Deşi eu cred că ne vom limita la ping-pong. Ne aşteaptă un an mai greu, nu doar pentru că este clasa a patra şi apar materii noi la şcoală, dar şi pentru că e final de ciclu primar, iar noi va trebui să găsim o şcoală nouă la sfârşitul lui, cu gimnaziu. Nu suntem încă hotărâţi dacă să revenim la Stat sau să jucăm acerb la loto, ca să ne permitem să continuăm în privat. Şi mie îmi surâde mai degrabă ideea unui colegiu, unde îmi place să cred că se face o educaţie de nivel înalt. Dar pentru asta, Luna va trebui să înveţe mai mult decât a făcut-o până acum. Iar subiectul acesta, al grelei alegeri, va rămâne pentru altădată. La fel cum rămân şi restul activităţilor pentru copii la care am fost anul trecut şi despre care o să vă povestesc data viitoare.

Ah, şi să nu uit: dacă vreţi să ajungeţi cu maşina la Palatul Copiilor, neapărat să veniţi dinspre Şincai. Neobosiţii lucrători la Serviciul de Drumuri şi Tâmpenii din sectorul 4 au tras linie dublă continuă pe tot bulevardul aferent, deci nu se poate intra la Palat decât din direcţia aceea. Nici măcar în mirobolanta şi mult-controversata parcare pe care a amenajat-o primăria în faţa Palatului nu se poate intra altfel. Şi nu au trecut decât câteva zile de când am semnalat problema primăriei, mă îndoiesc că s-a rezolvat peste weekend…