Vacanţa la Odorhei (partea I)

Bineînţeles că am fi putut merge şi noi, ca tot românu’ de Sărbători, în vreo ţară exotică precum Madagascarul sau Costa Rica. Numai că ne-am gândit cât de mult v-aţi bucurat să citiţi despre aventurile noastre cu hoteluri româneşti umflate în stele şi cu chelneri care îţi aduc mereu altceva decât ai comandat, şi astfel am hotărât să ne petrecem şi mica vacanţă de iarnă tot în România, ca să avem ce povesti la întoarcere. Mai mult, i-am convins pe ai mei să renunţe la planul de a merge, pentru a patra oară, la hotelul Acvatonic din Eforie Nord, unde le place lor să se bălăcească în cea mai tare piscină pe care am văzut-o eu vreodată. Le-am spus că, dacă tot e iarnă, ar fi mai înţelept să alegem o destinaţie montană, poate prindem şi noi un pic de zăpadă şi de aer curat. Aşa că s-a dus bărbatu-meu, prin noiembrie, la târgul de turism de la Romexpo şi s-a întors cu o ofertă (negociată zdravăn, cum numai el ştie să o facă) la un alt complex hotelier care oferea promisiunea unei piscine mari şi calde: Septimia Resort din Odorheiu Secuiesc.

– Unde e asta, Oderheiul Tecuiesc? a întrebat fiică-mea.

– Ceeee???, am murit eu de râs.

– Ăăă… Tedorheiul Tecuiesc?

– :-))))))))))

– Todorheiul Tecuiesc?

– :-))))))))))

– Oborheiul Tecuiesc!! Hai, zi-mi unde este!

I-am zis. S-a bucurat mult că urma să plecăm de-acasă, ea este o fetiţă tare dornică de ieşiri, de plimbare, de sport, de viaţă socială şi de oameni mulţi, iar eu nu îi prea ofer astfel de lucruri. În plus, la Oborh… ptiu, se ia! La Odorhei urma să aibă la dispoziţie nu numai o piscină, dar şi o masă de ping-pong, o sală de bowling şi proximitatea faţă de Braşov, unde se află nişte prieteni de familie pe care de-abia aştepta să îi revadă.

Am plecat la drum luni de dimineaţă, amăgiţi de Waze cu promisiunea că vom face 4 ore. Nu sunt nici măcar 300 de km între Bucureşti şi Odorhei, ar fi trebuit să facem mai puţin de 3 ore, de fapt. În orice ţară civilizată, cum se spune, dar nu la noi. La noi am făcut, până la urmă, peste 6 ore, deci am avut o viteză medie mai mică de 50 km/oră. Am văzut problema începând la intrarea în Sinaia. În celebrul Comarnic, de care ne temuserăm deoarece acolo se produc, de obicei, primele ambuteiaje, circulaţia fusese fluentă. Probabil că a contat şi faptul că, în intersecţia principală a oraşului, se afla o poliţistă frumoasă, care îi dirija energic pe şoferi. Dar nu frumuseţea e relevantă aici, ci „detaliul” că avea un ditamai pistolul în teaca aşezată foarte vizibil, la şold. Cred că aşa trebuie făcută educaţia de bază la noi, în ţara asta plină de melteni, adusă în pragul colapsului de lipsa ei… Dar să revenim. Ziceam că la intrarea în Sinaia au început problemele. Acolo am fost nevoiţi să încetinim brusc, pentru ca, în curând, să oprim de tot. Coloana infinitului se întindea în faţa noastră, deşi plecaserăm la drum special într-o zi de luni nu foarte de dimineaţă, în speranţa că nu ne vom lovi de tradiţionalele ambuteiaje de weekend de pe Valea Prahovei. Dar iată că ambuteiajele alea se fac şi în mijlocul unei zile de lucru, din păcate. Şi nervii noştri au început, uşor-uşor, să se întindă. După ce am trecut de Sinaia, am văzut pe marginea drumului nişte oameni care păreau şi mai amărâţi decât noi: muncitorii care se uitau la o ţâşnitoare uriaşă de apă, provenind din vreo conductă spartă, probabil. Am aflat apoi că staţiunea a rămas fără apă în zilele următoare, ceea ce cred că a fost o încântare nu numai pentru locuitori, dar şi pentru turiştii aflaţi acolo, mulţi dintre ei veniţi să sărbătorească Crăciunul pe stil vechi.

Am continuat să mergem în coloană mai mult de o oră, întrebându-ne care naiba o fi cauza blocajului. Nu era anunţat niciun accident pe drum, nu erau polei, zăpadă sau ceaţă, nu era oră de vârf. În Buşteni ne-am dat seama care era problema: însuşi Buşteniul. Nu ştiu ce se întâmplă în orăşelul ăla, dar acolo moare complet circulaţia. Şi aş dori să transmit pe această cale urările mele călduroase de bine tuturor primarilor staţiunii care nu au fost în stare să găsească o cale de rezolvare acestei probleme a drumurilor, care ne face viaţa mizerabilă (sau pierdută, chiar) multora dintre noi. Şi le mulţumesc şi celor de la Drumuri. Şi celor de la Ministerului Transporturilor, şi de la Dezvoltare, şi colegilor de guverne, parlamentarilor şi preşedinţilor impotenţi, corupţi şi/sau proşti pe care i-am avut până acum.

Dar să revenim din nou la oile noastre, acum, că m-am răcorit puţin. Hotelul nostru era, de fapt, un complex cu mai multe clădiri aflate într-o mare curte comună: la stradă, un hotel de 4 stele şi un hostel, iar mai în fundul curţii, peste un pârâiaş, o clădire cu hotelul de 3 stele cu restaurant, pub şi sala de bowling, o altă clădire cu piscina şi sălile de spa, masaj şi cea multifuncţională (conferinţe, dans, ping-pong ş.a.m.d.), terenuri de tenis, fotbal şi volei, piscina exterioară (goală, evident, pe vreme de iarnă) şi încă o clădire, pe care o bănuiesc adăpostind ori vestiarele pentru activităţile de exterior, ori sălile de gimnastică, fitness şi squash, pe care nu am avut nicio curiozitate să le caut.

Hotelul era, din păcate, mai frumos pe dinafară decât pe dinăuntru, unde avea genul acela de decoruri, mobilier şi covoare teribil de învechite, care mie îmi amplifică instant depresia (şi aşa crescută în perioada Sărbătorilor de iarnă). Doar baia era amenajată cu materiale moderne şi, aparent, destul de noi, însă prosoapele erau şi ele tare obosite, iar spaţiile atât de necesare pe care să îţi poţi pune produsele de igienă şi cosmetică, precum şi costumele de baie ude, lipseau cu desăvârşire – aceasta fiind o altă problemă des întâlnită în hotelurile de la noi. La venire am găsit foarte curat, însă în zilele care au urmat nu am văzut mari urme ale trecerii femeii de serviciu prin cameră. Presupun că cele patru stele cu care se lăuda hotelul se datorau doar suprafeţei mari a spaţiului de cazare, pentru că altă explicaţie nu am. Ah, poate şi mic-dejunului, surprinzător de bun şi de variat, care se servea la parterul clădirii noastre. Rareori mi s-a întâmplat să găsesc un bufet suedez atât de bogat şi de gustos la noi, am încercat în fiecare zi altceva şi mi-a plăcut aproape totul. Cu excepţia mâncării gătite, de care nu m-am atins, pentru că mi s-a părut mult prea mult să mănânc piure de spanac, varză călită sau fasole la ora 9 dimineaţa, în condiţiile în care, acasă, eu nu mănânc absolut nimic până spre după-masă, târziu.

Bineînţeles că primul drum după ce ne-am lăsat bagajele în cameră, la sosire, l-am făcut la restaurant. Nu cel de mic-dejun, celălalt, de peste apă. Care arăta surprinzător de bine. Ne-am aşezat confortabil la o masă cu banchete largi, de piele, şi ne-am bucurat să vedem că suntem luaţi rapid în vizor de către unul dintre chelneri. Un băieţel timid, cel mai probabil elev în practică, s-a apropiat de masa noastră şi ne-a salutat. Sau cel puţin aşa ne-am închipuit, pentru că a făcut-o în limba maghiară – o limbă total necunoscută pentru noi. Există o explicaţie pentru care localitatea aia se numeşte „Odorheiu Secuiesc”: cei mai mulţi dintre locuitorii săi sunt secui. Toată zona, de altfel, este presărată de localităţi care au cuvântul „Secuiesc” în nume, în special în varianta lui maghiară („Szekely”). Iar din loc în loc sunt arborate la geamurile caselor şi steaguri secuieşti, ceea ce încă nu sunt hotărâtă dacă să mi se pară în regulă sau nu. Ştiu prea puţine despre istoria locului ca să am o părere fermă. Şi atâta vreme cât am fost primită civilizat şi politicos în acea zonă, de către locuitorii ei, chiar nu mă deranjează un steag colo şi colo. Ba chiar aş putea spune că secuii au fost mult mai politicoşi decât românii, cu a căror indiferenţă sunt obişnuită din sudul ţării. Absolut toţi vânzătorii, chelnerii sau alţi prestatori de servicii cu care am avut de-a face au încercat să ne înţeleagă şi să ne răspundă în româneşte, deşi era clar că nu ştiau bine limba noastră. Iar puţinii români întâlniţi în aceleaşi circumstanţe mi s-au părut la fel de răuvoitori şi şmecheri ca şi cei de pe la noi. Dar poate că e doar o impresie de-a mea…

Nici tânărul chelner venit la masa noastră nu făcea excepţie şi era doritor să ne ajute. Necazul a fost, însă, că el chiar nu ştia mai deloc româneşte. Necaz la care s-a adăugat şi lipsa din bucătărie fix a preparatelor pe care vruseserăm noi să le comandăm. Ştiţi restaurantele alea care au o listă luuuungă-lungă de preparate, dar atunci când încerci să comanzi ceva ţi se răspunde: „N-avem”? Eu bine, aici lista nu era lungă, însă răspunsul a fost acelaşi. Bărbatu-meu poftise la un hamburger, copilul la veşnicele paste quatro formaggi, iar eu, la camembert copt cu usturoi. Nefiind niciunul disponibil, ne-am reorientat, dar nu pot spune că ne-a plăcut prea tare ce am comandat. Cu excepţia coastelor lui bărbatu-meu (nu alea din care se spune că aş proveni eu, ca urmaşă a Evei, ci cele de porc, gătite la restaurant), despre care pot afirma că au fost absolut delicioase. Iar eu nu sunt o consumatoare de coaste.

A existat însă o altă problemă. Mare. Timpul de aşteptare a comenzii a fost uriaş. Cam o oră şi un sfert. Mult prea mult pentru nişte oameni plecaţi de (deja) aproape 8 ore de acasă. În plus, nici măcar nu ne-au fost aduse nişte păcăleli dintr-acelea cum se aduc în străinătate, să îţi astâmperi cât de cât foamea în timp ce aştepţi: o măslină, o pâinică prăjită, o bucăţică de ceva – orice. Asta e o altă carenţă a serviciilor româneşti de ospitalitate pe care nu o înţeleg. Mai ales la restaurante cu pretenţii, unde ai şi preţuri umflate (nici la restaurantul de la Septimia nu erau chiar mici preţurile, de altfel). De plictiseală, am început să căutăm pe net traducerea în maghiară a unor propoziţii simple, precum: „Ne e foame” sau „Când mâncăm?”, dar chelnerul nostru nu a gustat gluma, iar comanda a continuat să întârzie nepermis de mult. Probabil că ar fi trebuit să ne alegem repertoriul din categoria aceasta de expresii, ca să fim mai elocvenţi:

După masă, ne-am odihnit puţin, după care am plecat curajoşi înspre piscină. Trei secunde în vestiar mi-au fost suficiente pentru a-mi da seama că nu doresc să intru acolo. Aerul era prea cald şi prea umed pentru gustul meu, iar oamenii, prea mulţi şi prea goi şi prea aproape de mine. Pe măsură ce am îmbătrânit, spaţiul meu intim s-a mărit considerabil, făcându-mă să suport greu spre deloc aglomeraţiile. Aşa că am renunţat să mă mai dezbrac în costum de baie, doar am intrat puţin în sala piscinei ca să îmi fac o idee cum arată, mi-am făcut ideea şi am ieşit imediat. După care nu am mai intrat niciodată cât timp am stat acolo.

Ai mei, în schimb, s-au întors încântaţi de la piscină, după o oră, două, de înot şi de jacuzzi fierbinte, cu spumă. Nu existau acele vârtejuri de apă pentru masaj de care e plin bazinul preferat, de la Aqvatonic, dar lungimea bazinului se pare că era suficient de mare cât să se simtă bine atunci când înotau. O singură nedumerire a avut fiică-mea la întoarcere:

– Erau surprinzător de multe băbuțe acolo, mama! Erau doar câțiva oameni, iar in rest, numai băbuțe!

Mda, pentru că băbuţele nu sunt oameni…

Însă e drept că se aglomera foarte tare locul, în special la orele serii, când ieşeau localnicii de la serviciu. Ni s-a spus că şi dimineaţa veneau foarte mulţi, înainte să plece la slujbe, adică la ora 6, când se deschidea piscina. Dar această informaţie, evident, nu am verificat-o personal. Se dormea bine pe patul hotelului aceluia şi zău dacă n-ar fi fost păcat să nu profităm de acest lucru, trezindu-ne înainte de ora 9!

(va urma)

Continuarea e aici.

Publicitate

Avem de dat un set de ping-pong

Acum câteva săptămâni, mi-a semnalat o prietenă că la magazinul Decathlon din Băneasa se va organiza o competiţie de tenis de masă. Dublu mixt, indiferent de vârstă – adică exact cum este echipa de şoc formată din bărbatu-meu şi micuţa noastră domnişoară. Singurul impediment pentru participare era faptul că micuţei domnişoare nu îi plac competiţiile. Mai bine zis, nu îi plac competiţiile pe care nu e sigură că le va câştiga. Ceea ce este o mare prostie, bineînţeles. Vrem, nu vrem, viaţa e făcută dintr-un lung şir de competiţii, cu alţii şi cu tine însuţi, aşa că vine o vreme când trebuie să ne obişnuim şi cu emoţiile luptei, şi cu eforturile făcute pentru a câştiga, şi cu amărăciunea eşecurilor din care neapărat vom învăţa ceva util pentru viitor. Nu am fost niciodată de acord cu concursurile la copiii mici, cu cele de faţadă, forţate sau doar pentru orgoliile adulţilor. Însă cred că, la zece ani, un copil este perfect pregătit să facă faţă unui minuscul turneu sportiv, în sportul lui preferat, organizat pe culoarul unui magazin. Aşa că i-am înscris pe ai mei la competiţie.

Şi bine am făcut. Am petrecut vreo două ore foarte plăcute acolo, cu adrenalină, entuziasm şi surprize mari. Ceea ce fusese denumit, oarecum pompos, „Cupa primăverii”, s-a desfăşurat prieteneşte, între şapte echipe mixte de deţinători de card de fidelitate Decathlon – aceasta fiind singura condiţie pentru participare. A existat o singură excepţie, atunci când zic „prieteneşte”. Ceva ce nu credeam că ar putea exista. Un domn la vreo 30 de ani, aparent sportiv, îndesat şi bine „muscularizat”, genul acela cu tatuaje căruia îi sare ţandăra din orice, s-a supărat pentru că echipa lui fusese învinsă de echipa noastră. Nu ştiu ce îl supăra mai tare: faptul că partenera lui (o dulceaţă de femeie) nu ştia mai deloc să joace sau faptul că îl bătuse o fetiţă de zece ani care de-abia ajungea la nivelul mesei. Şi a început să bombăne de pe margine, în timp ce Luna juca următorul meci. Că nu ar trebui să participe la concursul acesta de amatori, pentru că e profesionistă. Evident că m-a bufnit un mare râs când am auzit-o pe asta şi m-am dus alături de el:

– De unde şi până unde aţi ajuns la concluzia asta?, l-am întrebat eu zâmbind.

– Păi se vede după cum joacă!, mi-a răspuns el, pur şi simplu furios.

Adevărul e că primul meci al fiică-mii începuse spectaculos, cu şase puncte câştigate la rând pe loviturile ei. Dar fusese, totuşi, o întâmplare. Meciurile au continuat foarte echilibrat mai apoi.

­– Şi mi-a spus că se antrenează de doi ani!, a plusat domnul.

– Cred că „se antrenează” e mult spus, am încercat eu să îl aduc la realitate. Joacă de două ori pe săptămână împreună cu alţi copii ca ea, mai mult de distracţie, la Palatul Copiilor. Nu la vreun club sau ceva. Şi nu sunt doi ani de când a început, ci un an jumate, şi doar în timpul şcolii, nu şi în vacanţe… În plus, să nu uităm că are doar zece ani, iar toate celelalte echipe sunt de adulţi. Deci are deja un handicap.

– Nu e adevărat! La zece ani eşti complet format, muscular vorbind! Nu e nicio diferenţă faţă de un adult.

Trezeci de kile are fiică-mea. Un metru treizeci şi cinci înălţime. Şi numărul 33 la picior. Am considerat că nu e cazul să continui conversaţia cu dacul verde care le ştie pe toate şi m-am retras pe băncuţa mea. El a continuat să bombăne până spre sfârşitul competiţiei, când şi-a dat seama că nu are nicio şansă la podium şi a plecat de tot. Iar Luna a continuat să joace cu curaj în faţa tuturor şi ai mei au ajuns pe locul al doilea.

Nu cred că s-a mai văzut competiţie la care jucătorii să îşi pupe mai cu drag adversarii după meci, aşa cum a fost strânsă în braţe şi pupăcită fiică-mea după meciuri de către oponenţii ei. Pentru că în afară de domnul bombănitor erau numai oameni normali acolo, care jucau de plăcere şi nu cu încrâncenarea aceea aiuritoare şi absolut nejustificată. Nicăieri în sport nu ar trebui să existe atâta invidie, darămite într-un concurs organizat la nivel de… magazin, cum era acesta!

Lăsând la o parte micul incident, am rămas cu o amintire frumoasă de la acest concurs. Şi cu efectul pozitiv pe care scontasem: Lunei nu îi mai este teamă de competiţii acum. În weekendul următor, a acceptat să participe şi la turneul individual care se ţine periodic între colegii ei de la Palatul Copiilor. Până acum, refuzase mereu. Acum, a ieşit pe locul 4 din 9 şi nu a fost nicio tragedie, am văzut-o chiar bucuroasă pentru că a reuşit să învingă mai mulţi băieţei mai mari decât ea. A învăţat să ia partea bună a lucrurilor şi să îşi dorească să progreseze până data viitoare, să obţină rezultate mai bune de fiecare dată.

Şi am mai rămas cu ceva după competiţia de la Decathlon: cu un premiu de care nu avem nevoie. Locul al doilea a fost premiat cu un set de palete de ping-pong şi câteva seturi de mingi. Şi pentru că ai mei au deja paletele lor, de care sunt mulţumiţi, am oprit doar vreo două punguţe cu mingi pentru noi, iar restul le punem la bătaie aici, prin tragere la sorţi. Avem, deci, două palete de tenis de masă de dat. Nu sunt de performanţă, ci foarte potrivite pentru nişte începători. Nici dintre cele mai scumpe nu sunt, dar ştiu prea bine că există copii pentru care un astfel de cost este prohibitiv. Copii cărora părinţii nu le-ar putea lua nici măcar paletele acestea, deoarece de-abia se ajung cu banii pentru mâncare. Copiii cărora le-ar plăcea să aibă cu ce se juca pe mesele de prin parcuri sau dintre blocuri, acolo unde mai există aşa ceva. Că tot a venit primăvara acum şi e vreme de joacă afară.

Vă aştept, deci, cu comentarii la articol, dacă ştiţi copii care s-ar bucura de premiul acesta. Puteţi scrie orice vreţi în comentarii ­– în fine, să nu fie cuvinte 18+… 😉 – şi intraţi în tragerea la sorţi de pe 2 aprilie. Succes!

LATER EDIT: Conform principiului „Cei din urmă vor fi cei dintâi”, iată că ultimul comentariu este cel câştigător. Felicitări, Mirela! Vorbim în privat despre cum să intraţi în posesia paletelor.

În altă ordine de idei, sunt mirată de lipsa de interes pentru acest concurs, mă aşteptam să fie cel puţin la fel de mulţi doritori ca la premiile în cărţi…

Despre gafa anului şi mica ei morală

Luna decembrie este o lună plină pentru Palatul Copiilor din Bucureşti. Cred că nu este zi să nu aibă loc acolo cel puţin un spectacol, evident cu tematică de iarnă, ţinut de vreo şcoală sau organizaţie sau trupă sau televiziune ş.a.m.d. Iar eu ştiu foarte bine acest lucru deoarece mi-am petrecut o parte oarecare a acestei luni a anului pe un hol al respectivului Palat. Mai precis, pe holul care duce la budă.

Antrenamentele de tenis de masă ale fiică-mii se desfăşoară aproape de intrarea principală în Palatul Copiilor. Uneori o duc acolo şi apoi plec cu treburi, alteori o aştept afară să îşi termine orele, mai ales când e vremea frumoasă şi pot să fac şi eu nişte fitness în timpul ăsta, la aparatele montate de primărie în parcul Lumea Copiilor (sanchi, doar mă laud, de fapt, că obosesc după juma’ de minut şi mă las). Însă iarna, atunci când totul este mai dificil – şi circulatul prin Bucureşti, şi exerciţiile fizice făcute cu trei straturi de haine pe tine –, mi-e mult mai comod să o aştept chiar alături de mesele de joc, pe o canapea vetustă aflată la răspântia a două drumuri importante pentru participanţii la spectacolele din sala mare, şi anume drumul către toaleta femeilor şi drumul către toaleta bărbaţilor. Problema este că cele două destinaţii de mare succes la public sunt bine ascunse în subsolul clădirii, la capătul unor scări şi după nişte pereţi din marmură, şi sunt semnalizate deosebit de discret, minimalist, aş spune, în contrast paradoxal cu stilul preponderent monumental al acelei construcţii comuniste. Ca să nu mai vorbesc despre faptul că nu prea se vede nicio diferenţă de sex între siluetele desenate pe indicatoare:

Şi aşa se face că toată lumea care se află pentru prima oară la Palatul Copiilor trebuie să mă întrebe pe mine unde se află toaleta. Iar eu, fiinţă politicoasă, le răspund. E puţin deranjant, într-adevăr, pentru că nu îmi pot vedea liniştită de jocurile mele pe tabletă, dar nu e foarte grav. Într-una din zilele de antrenament, însă, am trecut printr-o situaţie tragi-comică în care mai întâi am plâns şi apoi iar am plâns. Dar a doua oară a fost de râs. Să vă povestesc…

În ziua aceea părea să aibă loc un spectacol cu artişti cu sindrom Down. Am văzut coborând spre toaletă mulţi tineri cu trăsăturile specifice acestei afecţiuni, însoţiţi de adulţi – părinţi sau profesori-îndrumători. Bineînţeles că mi-au dat lacrimile spontan când i-am văzut, atât de mari, din punct de vedere fizic, şi atât de neajutoraţi, încât să aibă nevoie să fie însoţiţi la toaletă, ca nişte copii. Am mereu reacţia aceasta când mă întâlnesc cu astfel de oameni, deşi ştiu că ei nu sunt neapărat nefericiţi cu sindromul lor, dar pentru că ştiu şi cât de grea e viaţa atunci când eşti diferit de majoritate (am povestit mai multe aici). Prima care mi-a cerut indicaţii a fost o doamnă mai în vârstă:

– Nu vă supăraţi, unde este toaleta?

I-am făcut semn, automat, înspre toaleta femeilor. Mi-a mulţumit, a luat-o într-acolo, apoi a văzut semnul de „femei” şi s-a întors către mine:

– Bărbaţii, vă rog…

Şi mi-a făcut semn cu mâna înspre tânărul care o însoţea (probabil fiul ei). M-am prins imediat şi i-am indicat să meargă în partea opusă. Apoi au urmat alte câteva situaţii, identice: toate mamele, indiferent de vârsta băieţilor lor, întrebau de toaleta bărbaţilor, iar eu le arătam drumul într-acolo.

Aşa se face că, atunci când am auzit, poate pentru a zecea oară în acea zi, întrebarea semi-şoptită: „Nu vă supăraţi, unde este toaleta?”, am fost cât pe ce să ridic mâna automat tot în acea direcţie. Apoi am observat că doamna care îmi pusese timida întrebare era singură. Aşa că am întrebat-o şi eu, cu cel mai candid ton din lume:

– Femei sau bărbaţi?

Nu vreţi să ştiţi ce expresie a luat faţa bietei femei. S-a uitat uşor peste umăr, să verifice dacă nu cumva vorbeam cu altcineva, în speranţa că nici nu seamănă atât de tare a bărbat încât să lase loc de confuzii, nici nu pare vreo profesionistă prestatoare de servicii diverse prin toalete publice. Dar nu, din păcate nu era nimeni în spatele ei, aşa că mi-a răspuns cu o voce şi mai mititică:

– Ǎăă… femei…?

De-abia atunci mi-am dat seama că făcusem o gafă. I-am arătat drumul, apoi m-am pus pe un râs cu lacrimi, din care nu am reuşit să mă opresc minute în şir. Am intenţionat să o aştept pe biata femeie la întoarcere, să îmi cer scuze şi să îi explic comportamentul meu, dar doar ce am văzut-o şi m-a buşit din nou un val de râs de nestăvilit. Nu ştiu dacă m-a observat, îşi băgase capul între urechi şi a trecut pe lângă mine grăbită, fără să îmi arunce vreo privire. Ori se simţise jignită, ori mă credea dusă cu pluta…

Lăsând gluma la o parte (deşi mi-e greu, am pufnit în râs şi acum, când am scris, doar la aducerea aminte a expresiei de pe faţa sărmanei doamne), ce vreau să vă zic e că judecata la o primă vedere este de multe ori una superficială. Nici doamna nu arăta ca un bărbat, nici eu nu am vrut să o jignesc şi nici nu sunt dusă cu pluta. (În fine, până la proba contrară, aşa par…) Dar doamna nu avea cum să ştie aceste lucruri fără să cunoască povestea din spatele întrebării mele, lucrurile care mi se întâmplaseră în ultimele minute. Aşa că v-aş invita la mai multă deschidere, încredere şi răbdare faţă de cei din jur. Prea am ajuns nemiloşi şi grăbiţi să îi acuzăm pe ceilalţi, să îi jignim, şi chiar să îi lovim, chiar dacă doar cu vorba. Haideţi să reînvăţăm ascultarea, acceptarea şi ne-judecarea. Şi să râdem mai mult, chiar dacă greşim, să nu ne mai luăm atât de tare în serios ca acum, prea suntem cu toţii încrâncenaţi… Apoi, cred că ne vom simţi cu toţii ceva mai bine.

Ping-pong, jurnalism şi perle. Multe perle…

– … şi ne-a dat un exerciţiu foarte drăguţ, în care trebuia să scriem câte o frază cu cât mai multe cuvinte care încep cu litera M. Iar eu eram sigură că toată lumea o să scrie ceva de genul „Mama mănâncă mere”, aşa că m-am chinuit să găsesc ceva mai original.

– Bravo! Şi ce ai scris?, mă bucur eu, inconştient, ca de obicei.

– „Mama mea mă măsoară mânioasă”.

– Of… Acum o să ştie toată lumea că eu sunt preponderent mânioasă… Nu puteai să zici şi tu ceva de genul „Minunata mea mamă mă măsoară metric”?

– Eu zic să fii mulţumită şi aşa. Pentru că primul cuvânt care îmi venise în minte, înainte de „mânioasă”, a fost „mlăştinoasă”. Cred că ţi-ar fi plăcut şi mai puţin.

Mda, aşa cred şi eu. În schimb, îmi place foarte mult ce aud de la ea că se întâmplă la cursul de jurnalism de la Palatul Copiilor. A fost deja de trei ori acolo şi e foarte încântată, şi de profesoară, şi de activităţi. M-am gândit să-i propun cursul acesta pentru că Lunei îi place să scrie, şi chiar scrie mult, însă ar avea nevoie de un mic ghidaj în domeniu, de cineva care să îi explice că scrisul ăsta nu se face chiar oricum, indiferent de cât talent nativ ai avea, ci are şi el nişte mici reguli. În plus, doamna care ţine cursul este profesoară de limba română, deci le fixează copiilor, prin exerciţii, şi regulile de ortografie.

Primul semn că fiică-mii i-ar plăcea „să scrie la gazetă” a fost prin primăvară, când a văzut unul dintre ziarele de propagandă răspândite de primăria Capitalei prin tot oraşul. A adus şi ea cu mândrie unul acasă, găsit pe la şcoală, şi m-a întrebat cu inocenţă: „Ce e ăsta, mama?”. Pentru că habar nu avea că există şi ziare tipărite, acest copil al erei digitale. A părut fascinată de răspunsul meu şi imediat s-a apucat să facă şi ea un ziar, cu mijloace personale. A ieşit asta:

Şi mi-a plăcut mult.

Al doilea semn că ar avea profesia în sânge ar fi că obişnuieşte să iasă în parc cu carneţelul şi să-i întrebe pe oameni diverse lucruri. De preferinţă, se duce la posesorii de căţei şi le cere numele animalelor lor, dar a avut perioade când aplica chestionare întregi bieţilor oameni care aveau bunăvoinţa să stea de vorbă cu ea (cu întrebări despre mâncare preferată, culoarea preferată, filmele preferate ş.a.m.d.). Iar ultimul lucru care mi-a dat de gândit a fost prin vara trecută, când mi-a spus din senin:

– Ştii, mama, cred că toată lumea ar trebui să aibă un motto. Am auzit că Einstein avea. Şi am făcut şi eu unul acum: „Toată lumea poate zice, dar nu toată lumea poate dovedi”.

Şi motto-ul acesta mi-a plăcut mult. Mi s-a părut esenţa însăşi, mult concentrată, a profesiei de jurnalist. Cu tot cu deontologia necesară.

Aşa că am înscris-o la cursul acesta de jurnalism. Şi acum o văd foarte implicată în ceea ce face acolo, cum îşi pregăteşte cu conştiinciozitate geanta cu rechizite şi tema primită pentru acasă (minusculă: să înveţe cel puţin un cuvânt nou, mai special, până la ora următoare, pe care să-l explice apoi colegilor) şi cum iese încântată după oră. Ba mai mult, remarc la ea şi o schimbare în entuziasmul cu care tratează informaţiile noi pe care le află, la şcoală sau aiurea, de parcă ar fi toate nişte scoop-uri fantastice, numai bune de valorificat pe piaţa media:

– Mama, ce culoare au stelele văzute din spaţiu?, m-a întrebat ea săptămâna trecută.

– Albe, cred. Aşa cum le vedem şi noi.

– Dar planetele?

– Planetele nu au lumină proprie, ca stelele. Ele sunt luminate de o stea şi cred că tot spre alb se văd şi ele. La urma urmei, gândeşte-te la Luceafăr, că pe el îl vezi mereu şi e o planetă.

– Luceafărul e o planetă??!!, se miră ea de parcă aude pentru prima dată de lucrul ăsta (dar nu e prima dată, desigur…).

– Da. E planeta Venus.

– Wow! Asta da, ştire! Eşti sigură-sigură?

I-am zis să caute în dicţionar şi pe net, dacă vrea confirmare din trei surse, aşa cum ştiam eu că trebuie în jurnalism. Mi-a zis că acum trebuie doar din două surse şi că, oricum, eu fac cât zece, pentru că ea are încredere în mine. Şi n-a mai căutat nicăieri. Deşi tare bine i-ar prinde să mai consulte din când în când şi surse mai serioase de informare, ca să nu mai avem parte de perle precum următoarele:

– Tata, ştii că galii au INVENTAT Franţa?

– Ǎăăă… daaaa?, se preface taică-său surprins de ceea ce a învăţat ea la istorie.

– Daaa! Iar SCLAVII au inventat Rusia, parcă şi Turcia, dar de asta nu sunt sigură, şi… n-o să-ţi vină să crezi… chiar şi Bulgaria! Ta-daaa!

Bulgaria aia de mergem mai tot timpul în ea, ba la Jumbo, ba la mare, ba la cârciumă… Dacă nici asta nu e o ştire de senzaţie, zău dacă ştiu care alta ar putea fi! 😉

Până la proba contrarie, deci, se pare că am făcut alegeri bune de activităţi anul acesta. Pe lângă jurnalism, continuă să facă ping-pong, tot la Palatul Copiilor, şi pare să fie din ce în ce mai bună la asta. Şi atât. De fapt, când am fost la înscrierile de la Palat de luna trecută, îi mai atrăsese ei atenţia un curs, din lista afişată pe perete, la secţia Tehnico-Ştiinţifică:

– Mama, ce înseamnă… me… meto… meteo…

– Meteorologie?

– Da.

– Înseamnă să ştii cum va fi vremea, printre altele.

– Aha.

Nu a părut prea impresionată de ocupaţia aceasta, aşa că a continuat să citească:

– Şi radio… co…

– Radiocomunicaţii? Să construieşti un radio şi să vorbeşti prin el, eventual în alfabetul Morse, am presupus eu.

– Super! Asta vreau! Vă rog să mă înscrieţi la radio… nu ştiu ce, a rugat-o Luna pe profesoara însărcinată cu înscrierile.

– Ǎăăă… ştii… o să fii doar tu şi cu vreo patru băieţi ciudaţi la cursul ăsta, a încercat aceasta să o facă să se răzgândească.

– E OK, zâmbeşte ea.

Abia după ce am plecat de acolo m-a întrebat, cu o uşoară teamă în glas:

– Ce a vrut să spună cu chestia aia cu băieţii ciudaţi?

– Că e un curs pentru „nerds”.

– Adică?

– Adică tocilari. Băieţii care stau cu nasul în cărţi şi fire, nu se joacă cu mingi şi cu fete.

Şi mi-am adus aminte că ultimul ei serial preferat este „Tânărul Sheldon”, în care fix despre asta e vorba: un băieţel supra-dotat, cu zero empatie şi abilităţi sociale, a cărui distracţie preferată e fizica cuantică sau matematicile superioare.

– Nişte „Young Sheldon”, adaug eu ilustrarea perfectă pentru a o face să înţeleagă.

– Ah, asta era?, a exclamat ea evident uşurată. Păi mi-ar plăcea să fiu doar eu şi cu patru Sheldoni! De-abia aştept!

Din păcate, undele (şi nu mă refer la alea radio) nu au circulat între ea şi Sheldon-ul şef de la cursul de Radiocomunicaţii. Am fost împreună la prima întâlnire, nu ne-a convins pe niciuna că ar fi bine să se ducă şi la a doua, şi gata. Oricum, cred că un sport al corpului şi un sport al minţii sunt mai mult decât suficiente pentru un copil de aproape zece ani, ca Luna. Să aibă timp să le facă bine pe toate. Şi să ne rămână şi pentru plimbări, şi pentru filme, şi pentru ateliere de weekend, şi pentru festivaluri, şi pentru concerte, şi pentru…