Bulgaria noastră

Mergem relativ des în Bulgaria. Prietenii mei din Giurgiu care citesc acum pot confirma că, dacă locuieşti în acel oraş, preferi să mergi în ţara vecină decât în oraşul tău atunci când vrei la restaurant, sau când trebuie să faci cumpărături, sau când ai o zi liberă şi cauţi un loc frumos unde să ţi-o petreci. Iar cum noi stăm destul de mult la Giurgiu, este evident că tot peste Podul Prieteniei le facem pe toate. Vă povestesc şi vouă care sunt locurile în care am fost noi în Bulgaria şi care ne-au plăcut, pentru inspiraţie. La urma urmei, de la Bucureşti la Giurgiu sunt doar vreo 50 de minute în plus cu maşina, n-ar fi un capăt de lume acest drum suplimentar dacă doriţi să schimbaţi peisajul, măcar pentru o zi. Şi nici din alte localităţi apropiate de podul Giurgiu-Ruse.

1. Ruse – ieşire de o jumătate de zi

După părerea mea, obiectivul absolut de neratat din oraşul Ruse este fast-food-ul Happy. Aflat în centrul pietonal al oraşului, într-un local nu prea mare de la parterul unei clădiri vechi, cu o terasă măricică vara, acest restaurant este un exemplu clar de calitate şi etică profesională. Deşi este mereu căutat şi aglomerat, aici nu a scăzut calitatea mâncării de-a lungul anilor, ba chiar mi s-a părut că, din contră, unele lucruri sunt din ce în ce mai gustoase. Am fost de multe ori la Happy şi am încercat multe preparate din meniul generos: nu a existat nici măcar unul să nu fi fost bun. Desigur, unele au fost mai puţin pe gustul meu decât altele, dar privind obiectiv, nu pot spune nici că au fost rele. Nu este un restaurant de fiţe rafinate, deci un critic gourmet cu siguranţă că ar găsi o groază de lucruri de înfierat aici. Este un fast-food la bază, cu multe feluri proaspete şi cu sucuri de fructe în plus. De relativ curând, am descoperit meniul lor de sushi şi am rămas client captiv. Acum numai sushi comand de fiecare dată, şi de fiecare dată mă umplu de fericire când mănânc. Sau salată cu sushi, un fel de combinaţie cu verdeaţă (salata Vezuviu e preferata mea). E drept, sunt reţete europenizate, fără multe alge şi cu cremă de brânză, însă sunt absolut delicioase.

Pe lângă bucătăria gustoasă, la Happy veţi găsi mereu chelneri amabili şi servire promptă – două lucruri cu care noi, românii, nu prea suntem obişnuiţi. Există şi meniuri în limba română, iar plata se poate face şi cu euro. Toate aceste lucruri au dus la extinderea spectaculoasă a reţelei de restaurante Happy, de la primul, deschis la Varna în 1994, la 22 azi în toată Bulgaria, plus două în Spania. Din câte ştiu, au existat propuneri de a deschide restaurante sub franciza Happy şi în România, dar nu cred că s-au concretizat. Zvonul ar fi că patronul nu a avut suficientă încredere în a lăsa pe mâna noastră un brand bun şi muncit în mod cinstit. Şi îl înţeleg perfect.

Deci, dacă aveţi drum prin Ruse şi vreţi să mâncaţi bine la un preţ rezonabil, neapărat să vă duceţi la Happy. Noi nu am făcut niciodată rezervare în prealabil, dar e drept că de multe ori a fost nevoie să aşteptăm la coadă la intrare (niciodată însă mai mult de 15-20 de minute).

Un alt restaurant la care am mâncat de câteva ori este Terrassa. Aici, felurile de mâncare sunt ceva mai sofisticate şi preţurile mai mari, însă tot la fel, bucătăria e foarte gustoasă, iar servirea civilizată. În plus, de aici se poate vedea şi Dunărea, restaurantul aflându-se pe o stradă de pe malul acesteia.

Celelalte locuri în care mergem frecvent la Ruse sunt: mall-ul oraşului, care e mititel, dar ne-a oferit deseori plăcuta surpriză a unor perechi de încălţăminte şi frumoase şi ieftine, magazinul Metro, unde se găsesc parcă mai multe produse decât la noi, la preţuri mai mici (dar şi de o calitate mai slabă, în unele cazuri, cum ar fi la detergenţi), şi nu în ultimul rând magazinul Jumbo, raiul oricărui copil (dar nu recomand nici produsele de foarte slabă calitate de aici, bineînţeles). Către Metro şi către Jumbo găsiţi indicatoare peste tot prin oraş. Care oraş, apropo, e cam oribil. Unul dintre puţinele oraşe care mi se par mai urâte decât Giurgiu sau celelalte oraşe fost comuniste, prăbuşite, de pe la noi. Însă dacă aveţi burtica plină şi un copil fericit că iese cu coşul încărcat de la Jumbo, atunci cred că peisajul urban poate fi trecut uşor cu vederea.

Nicio excursie nu e mai tare decât cea la Jumbo, chiar şi când trebuie să te lupţi să duci căruciorul la loc, pe vreme de furtună

Ruse

2. Ivanovo – ieşire de altă jumătate de zi

Dacă e frumos afară şi tot aţi ajuns până la Ruse, mai puteţi merge vreo jumătate de oră şi aţi ajuns la Ivanovo. Aici se află câteva peşteri care au fost folosite drept biserici în trecut, cu picturi rupestre şi mobilier specific, cocoţate pe nişte versanţi stâncoşi şi împăduriţi, şi vizitate în mod organizat de grupuri de credincioşi de la biserici din România. Însă zona este de vizitat chiar dacă nu sunteţi persoane religioase. E multă vegetaţie acolo, fiind zonă protejată, de rezervaţie naturală, iar dacă ajungeţi în vârful munticelului (e un urcuş lejer, de câteva minute), panorama văzută de acolo e destul de spectaculoasă.

Noi am fost la Ivanovo de 1 Mai anul trecut. Primul lucru pe care l-am făcut, după ce am parcat, a fost să cumpărăm, evident, suvenire. Cred că orice părinte ştie că cei mici nu vizitează locuri, atunci când fac turism, ci doar acumulează suvenire din locurile respective. Degeaba i-am explicat de nenumărate ori fiică-mii că „suvenir” înseamnă „amintire”, şi că e absurd să îţi cumperi o amintire dintr-un loc pe care încă nu l-ai vizitat, deci nu ai ce să îţi aminteşti – în continuare, primul lucru pe care îl face când ajungem undeva e să se repeadă la chioşcurile cu nimicuri scumpe care împânzesc zonele turistice.

Odată trecut hopul shoppingului, ne-am încadrat şi noi în rând cu lumea, pe poteca ce duce prin rezervaţie. Însă nici acolo nu am fost mai norocoşi, pentru că eu am văzut o şopârlă (şi am urlat: „Au, o şopârlă!!!!”), după care Luna a văzut un fluture (şi a urlat: „Au, un fluture!!!!”), aşa că Edi a făcut cale-ntoarsă şi a zis: „Eu vă aştept la maşină”. Nu numai că nici el nu e genul drumeţ turistic, dar să mai şi păţească ruşinea de a fi văzut împreună cu noi era cam prea mult.

După ce ne-am mai îmbărbătat puţin, noi, fetele, am început să urcăm prin pădure, pe drumul ocolit spre bisericile rupestre. Printre copaci, nu se prea simţea, însă în jur bătea un vânt teribil. Abia când am ajuns pe culme, unde nu mai era adăpost, ne-am dat seama cât de puternic era. Am mers o vreme şi pe acolo, ne-am oprit pe margine, să facem poze cu panorama, apoi ne-am întors pe unde am venit, deoarece mie mi-era teamă să nu ne ia vântul pe sus (ştiam eu că într-o bună zi se vor dovedi nefaste lecturile aparent nevinovate ale copilăriei mele, ca „Mary Poppins” şi „Vrăjitorul din Oz”…). Ca să nu râdă mult prea tare tati de noi, când ne-a văzut întoarse în parcare fără să fi ajuns la obiectivul înspre care plecaserăm, am luat-o pieptiş pe celălalt drum, cel direct: scările de pe munte. Privind retrospectiv, mi se par floare la ureche acum, după ce am trăit experienţa din vară, a Reşiţei. Însă atunci am gâfâit un pic până am ajuns, în sfârşit, la renumita peşteră. Surpriza a fost că „biserica” era cu bilet de intrare, ceea ce mi s-a părut mult prea mult, date fiind efortul depus pentru a ajunge acolo şi lipsa mea totală de interes pentru cele religioase. Plus că nu aveam niciun ban la mine. Aşa că nu am mai intrat. Oricum, văzusem cum arată înăuntru, din pozele de la chioşcul cu suveniruri. Am făcut şi aici câteva poze, am observat cu năduf că peştera era la doar vreo douăzeci de metri de locul din care ne întorseserăm speriate de vânt (mai mult eu, recunosc) şi am coborât înapoi.

Per total, nu a fost o experienţă neplăcută, dar nici nu aş recidiva acolo. Însă nişte firi mai turistice sau mai sportive decât noi cred că pot găsi mult mai multe motive pentru a face o astfel de excursie.

Ivanovo

3. Polski Trâmbeş – ieşire de o zi

Piscina de la Polski Trâmbeş a fost pentru mine o surpriză ca atunci când mănânci de o săptămână din sarmalele reci rămase de la Crăciun şi dai deodată de una umplută cu parfait de nougat. Am ajuns acolo acum trei ani, într-o dimineaţă, după o noapte dormită în casa unui prieten bulgar dintr-un sat vecin – eu fiind o citadină îndârjită, care nu are nicio emoţie pentru viaţa la ţară. Ba mai mult, în dimineaţa respectivă, crezând că ne face o surpriză plăcută, bulgarul ne-a aşteptat la micul dejun cu radioul pornit pe Antena Satelor. Cam cât ghinion să am ca, dintre toţi bulgarii de pe lumea asta, să îl nimeresc fix pe acela care e pasionat de folclorul nostru, spre mare deosebire de mine? Şi mai era şi ziua mea de naştere, pe deasupra… În fine, am supravieţuit. Apoi am plecat cu maşina spre această localitate de care, evident, nu auzisem până atunci: Polski Trâmbeş. Sunt vreo 70 km de la graniţă, deci drum de o oră, înspre Veliko Târnovo (de altfel, de aici mai e doar vreo jumătate de oră până la acel oraş pitoresc, şi el o posibilă destinaţie de mini-vacanţă). În intersecţia în care trebuie să o iei la dreapta ca să intri în Polski Trâmbeş, noi am făcut stânga, apoi imediat dreapta, aparent înspre pustiu. Câmp şi pădurice cât vedeai cu ochii. Şi apoi, dintr-odată, o parcare, în care am oprit.

Am intrat în clădirea administrativ-comunistă, am plătit biletele cu preţuri derizorii (4 leva de adult, iar copiii, 2 leva – adică aprox. 10 lei / zi pentru adulţi şi 5 pentru copii), ne-am schimbat la vestiar şi am ieşit în curtea din spate. Iar acolo am avut surpriza despre care vă spuneam: o pajişte mare, de un verde crud, înconjurată de brazi şi alţi copaci înalţi, cu o piscină olimpică în mijloc, aproape goală de oameni şi cu apă minerală pe deasupra. Da, acolo este o zonă balneară, se fac şi tratamente în localitate, prin locuri bine ascunse turiştilor din clădirile părăsite ale fostei platforme industriale. Deci nu numai că aveam la dispoziţie o piscină mare, aproape în exclusivitate, într-o zonă de vis, dar mai era şi foarte sănătoasă apa acesteia. Asta nu înseamnă că eu am înotat, desigur. Sunt o mare anxioasă, intru rareori în apă, şi atunci numai cu colacul. Însă m-am bucurat pentru că ai mei s-au putut bălăci în voie.

Din păcate, în vara trecută, când am fost din nou la Polski Trâmbeş, era foarte aglomerat locul. Poate că or fi fost mai mulţi oameni încântaţi care au povestit despre el, cum fac şi eu acum. Dar tot cred că merită o încercare, un drum la vară, când o fi canicula mai mare.

Piscina de la Polski Trâmbeş

4. Seven Generations Winery Hotel & Spa – sejur de min. o zi sau un weekend

Am auzit că există şi la noi moda aceasta a podgoriilor cu restaurant şi cazare, dar eu personal nu am văzut niciuna. Singurul loc de acest gen pe care îl ştiu este Seven Generations, din Mechka, unde am petrecut o noapte în vara trecută, de ziua mea. Sunt vreo 30 km de la Ruse până acolo, pe care i-am făcut foarte uşor – la dus am luat-o pe al doilea drum care duce la Mechka din şosea, pe câmp, şi a fost mai rapid, iar la întors am venit pe primul drum cu indicator din şosea, care trece prin câteva sate mai rustice, numai bune de încântat ochii. Ai mei. Ochii mei, pentru că bărbatu-meu e genul pentru care un drum e bun numai să te ducă din punctul A în punctul B, în rest fiind o corvoadă şi atât, iar fiică-mea e la vârsta la care ecranul telefonului e mai interesant decât orice peisaj, deci…

Hotelul de la Seven Generations este o clădire nu foarte mare, dar cu o poziţie splendidă, pe un vârf de deal de unde se vede până hăt, departe: dealuri şi câmpii, şiruri nesfârşite de viţă-de-vie, Dunărea şi chiar malul românesc. Ca oriunde altundeva în afară de România, patroana ne-a primit cu zâmbet şi ospitalitate, deşi părea cam hăituită. Era destul de multă lume acolo, inclusiv un autocar plin cu turişti pensionari nemţi, care făceau, probabil, un tur al regiunii. Şi restaurantul era plin, chiar şi acolo, în mijlocul pustiului, dar am înţeles repede de ce, după ce am gustat din preparatele comandate. Totul era delicios. Suspectez chiar că e un chef bucătar angajat acolo, prea erau bune toate. Mai precis, eu am luat o brânză coaptă, cu miere şi nuci, Luna a luat crispy chicken fingers, iar Edi a mers pe mâna chelnerului, aşa cum preferă el să facă atunci când ajunge într-un loc nou, şi a mâncat cea mai savuroasă vită la cuptor pe care am gustat-o vreodată. Nu îmi aduc aminte să fi luat şi desert, ca să am o recomandare şi pentru el. În schimb, n-o să pot uita vreodată că am făcut sacrilegiul de a comanda bere, în loc de vin, la acest meniu şi la restaurantul unei podgorii. Dar ce să fac, dacă mi-era deosebit de sete?

În curtea proprietăţii se află o piscină, nu foarte mare, dar cu o vedere spectaculoasă, o terasă de vară, cu loc pentru mese şi pentru ping-pong, o mini-grădină zoologică cu raţe, capre şi alte câteva animale domestice, un grajd cu ponei, care presupun că pot fi călăriţi, biciclete de închiriat pentru explorat împrejurimile şi câteva maşini super-drăguţe pe care tocmai le achiziţionaseră şi plănuiau să le scoată şi pe ele la închiriat turiştilor, în curând. Iar locul care a impresionat-o cel mai tare pe fiică-mea – fire romantică, draga de ea ­– a fost foişorul în care se pot celebra nunţi. De altfel, ne-a ameninţat că ne va „mărita” şi pe noi doi, părinţii ei concubini, de cum a ajuns acolo şi şi-a dat seama că ar fi locul perfect pentru îndeplinirea acestui vechi vis de-al său. Însă, până la urmă, a uitat să facă asta. Şi-a amintit abia peste vreo două luni, prin toamnă, când se făcea reclamă pe Diva la un film numit „Nuntă în podgorie”. Când a văzut reclama, şi-a tras o palmă peste frunte şi a zis:

– Of, am uitat să vă mărit…

Revenind la hotelul în sine, cazarea a fost şi ea bună, deşi mai puţin spectaculoasă decât mă aşteptasem, judecând după pozele de pe site. Pentru că era o ocazie specială şi eu am avut foarte rar porniri festive în ultimii ani, am zis să o facem lată şi am închiriat apartamentul de la ultimul etaj, zis şi „penthouse”, care era, de fapt, o cameră mare, cam întunecoasă şi cam vraişte, cu chicinetă şi duş dublu (nu mai văzusem aşa ceva) cu vedere panoramică. Era probabil gândită pentru cupluri romantice, camera asta, nu pentru familii vârstnice cu copil băgăreţ, ca noi. Sau pentru scriitori. Eu, cel puţin, am simţit că aş putea scrie dacă aş sta acolo mai multă vreme, cu liniştea şi terasa de acolo, şi chiar cu maşina aceea veche de scris, manuală, care făcea parte din decorul camerei, alături de telescop.

Micul dejun a fost decent. Eu nu mă omor după gustul bucătăriei bulgăreşti, cea din mezeluri şi chiftele, însă s-a găsit câte ceva pe-acolo să nu zic că am plecat flămândă. Mai mult, a fost şi instructiv micul dejun: habar nu aveam că, în bulgară, el se numeşte „zacusca”, acest cuvânt însemnând, de fapt, „gustare”.

Am plecat de la acolo fără să avem curiozitatea să coborâm la subsol, unde era spa-ul. Dar sunt convinsă că era totul în regulă şi acolo, aşa cum părea să fie peste tot în acel loc, în care sper să ne întoarcem cândva, de-ar fi şi numai pentru o masă bună (pentru mine) şi o bălăceală în piscină (pentru ai mei).

Intrarea în complex, cu steagul României alături de altele din Europa (uneori am impresia că străinii sunt mai dornici să ne primească decât românii)

Piscina

Una dintre multele şi coloratele maşinuţe de pe proprietate

Vedere de pe terasa noastră

Zacusca 😉

Foişorul cu pricina

5. La Detca – vacanţă la mare

E destul de dificil să găseşti un loc de vacanţă pe placul tuturor membrilor unei familii atât de eclectice ca a noastre, mai ales când unul dintre ei (a se citi: „eu”) refuză să mai pună piciorul în avion. Prima vacanţă în care am îndrăznit să ne ducem ceva mai departe de casă, cu copilul pe bancheta din spate, a fost când Luna avea 3 ani şi jumătate, în insula grecească Skiathos. Ne-a plăcut foarte mult şi am mai fost în Grecia de trei ori de atunci. Însă e drept că drumul e foarte lung, aşa că am mai intercalat şi vreo trei vacanţe în Bulgaria printre ele. Singurul loc despre care merită să vă povestesc, după părerea mea, este hotelul Romance, din Kiten.

Şi el destul de departe, în jos, spre capătul de sud al litoralului bulgăresc, acest hotel este aşezat pe un promontoriu pustiu, lângă un mic golf, între două staţiuni turistice (am mai povestit despre ele aici). Fără maşină nu poţi merge acolo, iar când eşti cu maşina trebuie să fii atent la sălbăticiunile de pe drumul pietruit, să nu calci vreo broască ţestoasă sau vreo hienă, ceva. Însă odată ajuns la hotel, perspectiva asupra mării merită toate eforturile. Practic, noi pentru vederea aceea minunată ne-am dus acolo, este ceva absolut minunat să vezi mereu, printr-un perete de sticlă, imensitatea aceea albastră cu care te poţi răsfăţa, din păcate, doar câteva zile pe an. Şi corabia cu pânze roşii care parcurge linia orizontului, de la stânga la dreapta, în fiecare zi la aceeaşi oră. Nu ştiu dacă are vreo treabă corabia aceea sau e plătită de patronii hotelurilor de pe mal tocmai pentru ca turiştii să îi poată face fotografii romantice…

Altfel, nu aş putea spune că acel hotel are ceva deosebit, care să merite şederea acolo: restaurantul e decent, dar nu foarte bun, piscina exterioară micuţă şi cam rece, plaja de lângă hotel, din golf, pietroasă şi mai mereu bătută de vânturi năpraznice (cred că doar de vreo două ori am reuşit să facem baie acolo, în rest, am folosit-o doar pentru plimbări romantice şi cules de scoici şi pietricele, sub privirile vigilente ale celui mai bătrân, dar vânjos salvamar pe care l-am văzut vreodată). Ah, şi să nu uit de Detca, patroana amabilă şi eficientă, chiar dacă nu rupe mai deloc pe engleză. Genul care te pupă la plecare, de parcă aţi fi rude, nu clienţi. După o primă vacanţă petrecută în hotelul ei, anul următor am luat cazare undeva pe lângă Sunny Beach, unde a fost groaznic, şi am hotărât să fugim după două zile. Şi atunci am sunat-o pe Detca şi ne-a primit din nou la ea, cu acelaşi drag. Din păcate, nu mai lucra acolo Milen, chelnerul tânăr şi frumuşel foc, care o topise pe Luna în primul an (şi o înţeleg perfect). Sper că s-a apucat serios de studii şi şi-a făcut un alt rost în viaţă, pentru că era băiat bun şi deştept.

De făcut plajă şi de ieşit în oraş, se poate într-una sau cealaltă dintre staţiunile aflate la câţiva kilometri de hotel. Kitten, cea dinspre nord, e populară şi aglomerată, un fel de Mamaia noastră, genul după care nu ne dăm deloc în vânt. Dar e utilă pentru cumpărături şi pentru restaurante. Lozeneţ, cea dinspre sud, e mai în stilul Vama Veche, doar că ceva mai mare. Acolo sunt şi restaurante scumpe, şi cluburi de noapte, şi zonă pentru tinerimea boemă. Iar plaja pe care obişnuiam să mergem noi e încă şi mai departe, spre sud, dincolo de complexul ultra-luxos Oasis (despre care se spune că ar fi al mafiei ruse) – plaja Arapya. O plajă micuţă, într-un sat turistic, care ne împăca pe toţi: avea şi o zonă întinsă de intrare în apă nu prea adâncă şi fără valuri mari, potrivită copilului şi sportivului său tată, avea şi un bar pe plajă de la care puteam asculta muzică pe gustul meu, în timp ce stăteam lipită de şezlongul meu, cu orele. Pentru că nici cu intratul în mare nu mă omor, până îmi pun colacul… până mi-l scot…

Fotografii din hotelul Romance

–––––––

Cam acestea ar fi locurile în care am fost, din ţara vecină şi prietenă. Cele în care intenţionăm să mai mergem. Pentru că am mai fost şi prin alte locuri, însă acolo nu cred că dorim să ne întoarcem, aşa cum a fost cazul hotelului acela din Sunny Beach, din care nu am ştiut cum să fugim mai repede, nici măcar nu mai ştiu cum se numea. Sau hotelul în care am stat vreo două zile în ianuarie 2013, Venika Palace, din Ciflik – şi acolo era o piscină mare, interioară, cu apă termală, şi era ceva deosebit să stai în ea, la căldură, şi să vezi zăpada afară, pe geam, însă hotelul acela era o relicvă comunistă deprimantă. Noroc că aveam un copil grăsuţ şi tare drăguţ pe atunci, ne însenina zilele în orice circumstanţe:

Piscina hotelului Venika Palace, din Ciflik

Şi la Nessebar a fost bine, acum doi ani, când am fost acolo la un all-inclusive (am povestit despre el aici). Însă nu văd niciun motiv pentru care să mai merg o dată acolo…

Deci locuri de petrecut sejururi în Bulgaria, mai lungi sau mai scurte, s-ar găsi o groază. Taxa de trecere a podului, pentru autoturisme, este de 14 lei la vama românească şi de 2 Euro la cea bulgărească (evident, la noi e mai scumpă, pentru că ţi se oferă şi o parte de pod cu mai multe gropi decât cea a bulgarilor…), iar dacă vrei să mergi mai departe de Ruse trebuie să îţi iei şi vignetă (min. 10 leva/weekend sau 15 leva/săptămână, adică 25, respectiv 37 lei). Deci nu sunt sume mari, însă e drept că nu se prea justifică trecerea frontierei doar ca să bei o cafea, ar fi o cafea cam scumpă. Singurul inconvenient major în a face mai des drumuri acolo este timpul pierdut în cozi la vamă. Se întâmplă uneori să se blocheze circulaţia, de obicei în partea românească a vămii sau a podului, mai ales în sezonul vacanţelor de vară. Şi atunci e drept că nu merită să pierzi trei ore stând la coadă pentru o plimbare de alte trei. Dar dacă ai noroc, treci repede, ceea ce vă urez şi eu!

Vacanţa la Odorhei (partea I)

Bineînţeles că am fi putut merge şi noi, ca tot românu’ de Sărbători, în vreo ţară exotică precum Madagascarul sau Costa Rica. Numai că ne-am gândit cât de mult v-aţi bucurat să citiţi despre aventurile noastre cu hoteluri româneşti umflate în stele şi cu chelneri care îţi aduc mereu altceva decât ai comandat, şi astfel am hotărât să ne petrecem şi mica vacanţă de iarnă tot în România, ca să avem ce povesti la întoarcere. Mai mult, i-am convins pe ai mei să renunţe la planul de a merge, pentru a patra oară, la hotelul Acvatonic din Eforie Nord, unde le place lor să se bălăcească în cea mai tare piscină pe care am văzut-o eu vreodată. Le-am spus că, dacă tot e iarnă, ar fi mai înţelept să alegem o destinaţie montană, poate prindem şi noi un pic de zăpadă şi de aer curat. Aşa că s-a dus bărbatu-meu, prin noiembrie, la târgul de turism de la Romexpo şi s-a întors cu o ofertă (negociată zdravăn, cum numai el ştie să o facă) la un alt complex hotelier care oferea promisiunea unei piscine mari şi calde: Septimia Resort din Odorheiu Secuiesc.

– Unde e asta, Oderheiul Tecuiesc? a întrebat fiică-mea.

– Ceeee???, am murit eu de râs.

– Ăăă… Tedorheiul Tecuiesc?

– :-))))))))))

– Todorheiul Tecuiesc?

– :-))))))))))

– Oborheiul Tecuiesc!! Hai, zi-mi unde este!

I-am zis. S-a bucurat mult că urma să plecăm de-acasă, ea este o fetiţă tare dornică de ieşiri, de plimbare, de sport, de viaţă socială şi de oameni mulţi, iar eu nu îi prea ofer astfel de lucruri. În plus, la Oborh… ptiu, se ia! La Odorhei urma să aibă la dispoziţie nu numai o piscină, dar şi o masă de ping-pong, o sală de bowling şi proximitatea faţă de Braşov, unde se află nişte prieteni de familie pe care de-abia aştepta să îi revadă.

Am plecat la drum luni de dimineaţă, amăgiţi de Waze cu promisiunea că vom face 4 ore. Nu sunt nici măcar 300 de km între Bucureşti şi Odorhei, ar fi trebuit să facem mai puţin de 3 ore, de fapt. În orice ţară civilizată, cum se spune, dar nu la noi. La noi am făcut, până la urmă, peste 6 ore, deci am avut o viteză medie mai mică de 50 km/oră. Am văzut problema începând la intrarea în Sinaia. În celebrul Comarnic, de care ne temuserăm deoarece acolo se produc, de obicei, primele ambuteiaje, circulaţia fusese fluentă. Probabil că a contat şi faptul că, în intersecţia principală a oraşului, se afla o poliţistă frumoasă, care îi dirija energic pe şoferi. Dar nu frumuseţea e relevantă aici, ci „detaliul” că avea un ditamai pistolul în teaca aşezată foarte vizibil, la şold. Cred că aşa trebuie făcută educaţia de bază la noi, în ţara asta plină de melteni, adusă în pragul colapsului de lipsa ei… Dar să revenim. Ziceam că la intrarea în Sinaia au început problemele. Acolo am fost nevoiţi să încetinim brusc, pentru ca, în curând, să oprim de tot. Coloana infinitului se întindea în faţa noastră, deşi plecaserăm la drum special într-o zi de luni nu foarte de dimineaţă, în speranţa că nu ne vom lovi de tradiţionalele ambuteiaje de weekend de pe Valea Prahovei. Dar iată că ambuteiajele alea se fac şi în mijlocul unei zile de lucru, din păcate. Şi nervii noştri au început, uşor-uşor, să se întindă. După ce am trecut de Sinaia, am văzut pe marginea drumului nişte oameni care păreau şi mai amărâţi decât noi: muncitorii care se uitau la o ţâşnitoare uriaşă de apă, provenind din vreo conductă spartă, probabil. Am aflat apoi că staţiunea a rămas fără apă în zilele următoare, ceea ce cred că a fost o încântare nu numai pentru locuitori, dar şi pentru turiştii aflaţi acolo, mulţi dintre ei veniţi să sărbătorească Crăciunul pe stil vechi.

Am continuat să mergem în coloană mai mult de o oră, întrebându-ne care naiba o fi cauza blocajului. Nu era anunţat niciun accident pe drum, nu erau polei, zăpadă sau ceaţă, nu era oră de vârf. În Buşteni ne-am dat seama care era problema: însuşi Buşteniul. Nu ştiu ce se întâmplă în orăşelul ăla, dar acolo moare complet circulaţia. Şi aş dori să transmit pe această cale urările mele călduroase de bine tuturor primarilor staţiunii care nu au fost în stare să găsească o cale de rezolvare acestei probleme a drumurilor, care ne face viaţa mizerabilă (sau pierdută, chiar) multora dintre noi. Şi le mulţumesc şi celor de la Drumuri. Şi celor de la Ministerului Transporturilor, şi de la Dezvoltare, şi colegilor de guverne, parlamentarilor şi preşedinţilor impotenţi, corupţi şi/sau proşti pe care i-am avut până acum.

Dar să revenim din nou la oile noastre, acum, că m-am răcorit puţin. Hotelul nostru era, de fapt, un complex cu mai multe clădiri aflate într-o mare curte comună: la stradă, un hotel de 4 stele şi un hostel, iar mai în fundul curţii, peste un pârâiaş, o clădire cu hotelul de 3 stele cu restaurant, pub şi sala de bowling, o altă clădire cu piscina şi sălile de spa, masaj şi cea multifuncţională (conferinţe, dans, ping-pong ş.a.m.d.), terenuri de tenis, fotbal şi volei, piscina exterioară (goală, evident, pe vreme de iarnă) şi încă o clădire, pe care o bănuiesc adăpostind ori vestiarele pentru activităţile de exterior, ori sălile de gimnastică, fitness şi squash, pe care nu am avut nicio curiozitate să le caut.

Hotelul era, din păcate, mai frumos pe dinafară decât pe dinăuntru, unde avea genul acela de decoruri, mobilier şi covoare teribil de învechite, care mie îmi amplifică instant depresia (şi aşa crescută în perioada Sărbătorilor de iarnă). Doar baia era amenajată cu materiale moderne şi, aparent, destul de noi, însă prosoapele erau şi ele tare obosite, iar spaţiile atât de necesare pe care să îţi poţi pune produsele de igienă şi cosmetică, precum şi costumele de baie ude, lipseau cu desăvârşire – aceasta fiind o altă problemă des întâlnită în hotelurile de la noi. La venire am găsit foarte curat, însă în zilele care au urmat nu am văzut mari urme ale trecerii femeii de serviciu prin cameră. Presupun că cele patru stele cu care se lăuda hotelul se datorau doar suprafeţei mari a spaţiului de cazare, pentru că altă explicaţie nu am. Ah, poate şi mic-dejunului, surprinzător de bun şi de variat, care se servea la parterul clădirii noastre. Rareori mi s-a întâmplat să găsesc un bufet suedez atât de bogat şi de gustos la noi, am încercat în fiecare zi altceva şi mi-a plăcut aproape totul. Cu excepţia mâncării gătite, de care nu m-am atins, pentru că mi s-a părut mult prea mult să mănânc piure de spanac, varză călită sau fasole la ora 9 dimineaţa, în condiţiile în care, acasă, eu nu mănânc absolut nimic până spre după-masă, târziu.

Bineînţeles că primul drum după ce ne-am lăsat bagajele în cameră, la sosire, l-am făcut la restaurant. Nu cel de mic-dejun, celălalt, de peste apă. Care arăta surprinzător de bine. Ne-am aşezat confortabil la o masă cu banchete largi, de piele, şi ne-am bucurat să vedem că suntem luaţi rapid în vizor de către unul dintre chelneri. Un băieţel timid, cel mai probabil elev în practică, s-a apropiat de masa noastră şi ne-a salutat. Sau cel puţin aşa ne-am închipuit, pentru că a făcut-o în limba maghiară – o limbă total necunoscută pentru noi. Există o explicaţie pentru care localitatea aia se numeşte „Odorheiu Secuiesc”: cei mai mulţi dintre locuitorii săi sunt secui. Toată zona, de altfel, este presărată de localităţi care au cuvântul „Secuiesc” în nume, în special în varianta lui maghiară („Szekely”). Iar din loc în loc sunt arborate la geamurile caselor şi steaguri secuieşti, ceea ce încă nu sunt hotărâtă dacă să mi se pară în regulă sau nu. Ştiu prea puţine despre istoria locului ca să am o părere fermă. Şi atâta vreme cât am fost primită civilizat şi politicos în acea zonă, de către locuitorii ei, chiar nu mă deranjează un steag colo şi colo. Ba chiar aş putea spune că secuii au fost mult mai politicoşi decât românii, cu a căror indiferenţă sunt obişnuită din sudul ţării. Absolut toţi vânzătorii, chelnerii sau alţi prestatori de servicii cu care am avut de-a face au încercat să ne înţeleagă şi să ne răspundă în româneşte, deşi era clar că nu ştiau bine limba noastră. Iar puţinii români întâlniţi în aceleaşi circumstanţe mi s-au părut la fel de răuvoitori şi şmecheri ca şi cei de pe la noi. Dar poate că e doar o impresie de-a mea…

Nici tânărul chelner venit la masa noastră nu făcea excepţie şi era doritor să ne ajute. Necazul a fost, însă, că el chiar nu ştia mai deloc româneşte. Necaz la care s-a adăugat şi lipsa din bucătărie fix a preparatelor pe care vruseserăm noi să le comandăm. Ştiţi restaurantele alea care au o listă luuuungă-lungă de preparate, dar atunci când încerci să comanzi ceva ţi se răspunde: „N-avem”? Eu bine, aici lista nu era lungă, însă răspunsul a fost acelaşi. Bărbatu-meu poftise la un hamburger, copilul la veşnicele paste quatro formaggi, iar eu, la camembert copt cu usturoi. Nefiind niciunul disponibil, ne-am reorientat, dar nu pot spune că ne-a plăcut prea tare ce am comandat. Cu excepţia coastelor lui bărbatu-meu (nu alea din care se spune că aş proveni eu, ca urmaşă a Evei, ci cele de porc, gătite la restaurant), despre care pot afirma că au fost absolut delicioase. Iar eu nu sunt o consumatoare de coaste.

A existat însă o altă problemă. Mare. Timpul de aşteptare a comenzii a fost uriaş. Cam o oră şi un sfert. Mult prea mult pentru nişte oameni plecaţi de (deja) aproape 8 ore de acasă. În plus, nici măcar nu ne-au fost aduse nişte păcăleli dintr-acelea cum se aduc în străinătate, să îţi astâmperi cât de cât foamea în timp ce aştepţi: o măslină, o pâinică prăjită, o bucăţică de ceva – orice. Asta e o altă carenţă a serviciilor româneşti de ospitalitate pe care nu o înţeleg. Mai ales la restaurante cu pretenţii, unde ai şi preţuri umflate (nici la restaurantul de la Septimia nu erau chiar mici preţurile, de altfel). De plictiseală, am început să căutăm pe net traducerea în maghiară a unor propoziţii simple, precum: „Ne e foame” sau „Când mâncăm?”, dar chelnerul nostru nu a gustat gluma, iar comanda a continuat să întârzie nepermis de mult. Probabil că ar fi trebuit să ne alegem repertoriul din categoria aceasta de expresii, ca să fim mai elocvenţi:

După masă, ne-am odihnit puţin, după care am plecat curajoşi înspre piscină. Trei secunde în vestiar mi-au fost suficiente pentru a-mi da seama că nu doresc să intru acolo. Aerul era prea cald şi prea umed pentru gustul meu, iar oamenii, prea mulţi şi prea goi şi prea aproape de mine. Pe măsură ce am îmbătrânit, spaţiul meu intim s-a mărit considerabil, făcându-mă să suport greu spre deloc aglomeraţiile. Aşa că am renunţat să mă mai dezbrac în costum de baie, doar am intrat puţin în sala piscinei ca să îmi fac o idee cum arată, mi-am făcut ideea şi am ieşit imediat. După care nu am mai intrat niciodată cât timp am stat acolo.

Ai mei, în schimb, s-au întors încântaţi de la piscină, după o oră, două, de înot şi de jacuzzi fierbinte, cu spumă. Nu existau acele vârtejuri de apă pentru masaj de care e plin bazinul preferat, de la Aqvatonic, dar lungimea bazinului se pare că era suficient de mare cât să se simtă bine atunci când înotau. O singură nedumerire a avut fiică-mea la întoarcere:

– Erau surprinzător de multe băbuțe acolo, mama! Erau doar câțiva oameni, iar in rest, numai băbuțe!

Mda, pentru că băbuţele nu sunt oameni…

Însă e drept că se aglomera foarte tare locul, în special la orele serii, când ieşeau localnicii de la serviciu. Ni s-a spus că şi dimineaţa veneau foarte mulţi, înainte să plece la slujbe, adică la ora 6, când se deschidea piscina. Dar această informaţie, evident, nu am verificat-o personal. Se dormea bine pe patul hotelului aceluia şi zău dacă n-ar fi fost păcat să nu profităm de acest lucru, trezindu-ne înainte de ora 9!

(va urma)

Continuarea e aici.

Hotel Aqvatonic – multă aqva şi un pic de tonic (partea a III-a)

În concluzie, sper că tratamentele nu au fost chiar degeaba şi intenţionez să aştept trecerea acelei luni de zile după care să pot vedea eventuale efecte benefice ale lor. Şi mai intenţionez să vă povestesc data viitoare cum a fost cu restul lucrurilor promise (cu vremea de la mare, cu oamenii din hotel, cu bormaşinile…), pentru că, iată, iar m-am luat cu vorba şi am scris prea mult azi.

Aşa se încheia a doua parte a impresiilor mele despre vacanţa petrecută la băi, la Eforie Nord. Nu numai că a trecut aproape un an de atunci şi acea “dată viitoare” nu a mai venit, dar între timp ai mei au fost din nou acolo, deci am şi impresii mai proaspete de la faţa locului. Dar să o luăm pe rând, să vedem ce îmi mai aduc aminte de, hăt, anul trecut.

De bormaşină îmi aduc aminte. Aşa ceva clar că nu se poate uita: să ai un apartament într-un hotel de patru stele cu specific de balneo-terapie (cu accent pe “terapie”) şi să fii sculat din somn cu bormaşina! De-abia mă învăţasem cu veselele ciripituri ale femeilor de serviciu la ore mici ale dimineţii, în timp ce faceau curat pe holuri – alt obicei specific românesc – când m-am trezit dintr-o siestă semi-adormită de după-amiază, în jur de ora 16:00, în zgomot de baroase şi bormaşini. Hotelul era în construcţie, fiind date în folosinţă doar primele două etaje, iar acum se lucra la etajul al treilea. Nu sunt nici inginer constructor, nici şef de şantier, nici director de hotel, dar un minimum de inteligenţă şi de bun simţ mă fac să mă gândesc că ar fi trebuit să sară etajul al treilea, dat fiind că la doi erau oaspeţi. Faci de la patru în sus, apoi îi cazezi pe următorii oaspeţi acolo şi revii la etajul al treilea, astfel încât să ai mereu un tampon fonic de cel puţin un etaj între şantier şi camerele ocupate. Ca să nu mai spun că mă îndoiesc că apartamentul în care stăteam noi era ocupat prea des, deci clar ar fi putut să se abţină să lucreze la cel de deasupra fix în cele câteva zile în care eram noi cazaţi acolo.

În fine, dacă tot m-au trezit definitiv, am plecat mai devreme la piscină în acea zi şi am încercat să nu mă enervez. Dar ce te faci când bormaşina revine cu entuziasm la ora 08:20, fix deasupra capului tău adormit de-a binelea de data asta? Pentru că asta s-a întâmplat a doua zi. Mai întâi am zis să nu mă enervez nici atunci. Nu era chiar aşa devreme, oricum trebuia să mă trezesc… Apoi mi-am dat seama că totuşi era devreme, pentru o zi de vacanţă şi pentru un hotel. Aşa că în seara respectivă am întrebat la recepţie dacă e posibil să bage bormaşina spre 09:00 a doua zi, că mie îmi place să dorm mai mult în vacanţă. Am primit un răspuns pozitiv şi de atunci nu am mai auzit nici brrr de bormaşină până am plecat.

De femeile de serviciu am mai auzit, însă. Eram în cameră atunci când au venit să facă curat, a doua zi după sosirea noastră. Le-am spus că nu avem decât gunoi de aruncat, dar ele au pus mâna să ne ia şi prosoapele folosite:

– Nu e nevoie, ştiţi, am fost mai mult la bazin ieri, nu am avut timp să le murdărim…

– Vai, dar se poate? Vă dăm unele curate.

– Păi şi cu protecţia mediului cum facem?

Apartamentul era împănat de mesaje din acelea care se găsesc în toate hotelurile care se respectă, cum că putem contribui la protecţia mediului dacă nu cerem să ni se spele zilnic prosoapele şi cearşafurile. Şi cum pentru mine chiar sunt importante astfel de lucruri, m-am bucurat să aflu că avem un hotel implicat…

– Ce protecţie?, s-au mirat doamnele de serviciu.

– Asta!, le-am arătat eu afişele.

– Ha, ha, ha, ha, ha. Lăsaţi, doamnă, se poate aşa ceva?

Şi au plecat luând cu ele prosoapele noastre abia atinse şi speranţa mea că nu voi apuca veri cu 75 de grade la umbră din cauza hăhăitelor ăstora care sunt peste tot, sub diverse forme, cum ar fi cea a vânzătoarelor care îţi dau, contra voinţei tale clar exprimate, câte o punguţă de plastic pentru fiecare feliuţă de salam sau legătură de pătrunjel pe care o cumperi.

Tot la capitolul deranj fonic pot adăuga şi minunata surpriză pe care am avut-o în weekend, când au venit la piscină câteva grupuri de copii pentru cursuri de înot. Să auzi acolo ţipurituri şi din partea lor, şi din partea instructoarei care trebuia, nu-i aşa, să se facă auzită de la distanţă şi din valuri de către elevii ei. Şi tot în weekend am avut parte şi de o altă surpriză interesantă la piscină: un băieţel foarte mic a făcut caca în apă şi se juca liniştit cu el acolo. Eu stăteam pe margine şi am observat, apoi l-am atenţionat pe paznic – care, apropo, presupun că nici nu ar fi trebuit să îl lase pe copil acolo fără pamperşi speciali. Mama copilului evident că nu a părut deloc jenată, nici măcar nu şi-a scos copilul din apă în timp ce paznicul se chinuia să pescuiască “jucăriile” cu o plasă. Sunt multe mame prea zen (a se citi “nesimţite şi egoiste”) în ziua de azi şi tare mi-e teamă că ziua de mâine va arăta foarte rău din cauza asta. Pentru că întotdeauna  e loc de mai rău, nu-i aşa? Adică, mă gândesc ce-ar fi fost dacă acel băieţel ar fi avut diaree…

Căcăţeii plutitori au fost pe post de cireşe pe tort pentru mine în acea vacanţă. Nu am mai intrat în apă până la plecare. Oricum, se şi aglomerase destul de mult pe weekend, chiar ne-am întrebat cum oare o arăta locul în sezon, dacă atunci, când nici măcar 1 mai nu era încă, devenise cam de nefrecventat!

Părţile bune de care îmi amintesc acum, la aproape un an distanţă, au fost că fiică-mea a învăţat definitiv să înoate în acel loc. Dacă până atunci făcea un amestec de înot independent şi cu aripioare, acum a scăpat clar de orice ajutor şi s-a încumetat să meargă peste tot în acel bazin uriaş. Mai puţin în zona cu valuri, în care copiii nu aveau voie să încerce să “meargă” contra curentului. Alt lucru de care îmi amintesc cu plăcere a fost Golful Pescarilor cu Pescăria lui Matei, care arăta foarte bine şi unde am mâncat idem (e drept, şi cam piperat ca preţ). O altă surpriză culinară pentru mine a fost să descopăr că îmi place la nebunie rucola (puneau oamenii ăia de la bucătărie iarbă dintr-asta pe aproape orice, numai la desert nu am primit aşa ceva, iar cum mofturoşii mei de verde o dădeau la o parte strâmbând din nas, pot spune că am făcut chiar cură de rucola în săptămâna aceea). Şi seara în care ne-am dus ca fetele la barul hotelului şi ne-am luat câte ceva de băut a rămas o amintire luminoasă din vacanţa asta; eu simţisem nevoia unui digestiv, iar Luna a fost foarte, foarte încântată că băiatul de la bar i-a propus şi ei un lăptic la pahar de cocktail, să îl bea “ca oamenii mari”…

La vreo lună după ce ne-am întors acasă, aşa cum fusesem prevenită, au început să se vadă şi efectele balneo-terapiei: mi s-au atenuat durerile de mâini. Deci ceva-ceva a funcţionat acolo, chiar dacă nu am făcut decât cinci zile de proceduri, în condiţiile în care ar fi trebuit să fac 6-12 ca să fie cu adevărat eficient. După alte câteva luni, însă, durerile au revenit bine, mersi. Numai că pe mine la băi nu ştiu când mă va mai prinde cineva, aşa că le-am ignorat de data asta. Am avut apoi norocul să iau un antidepresiv pentru câteva săptămâni; se apropia Crăciunul şi mi-era teamă să nu mă pocnească din nou depresia mea deja tradiţională de Sărbători, aşa că am zis să o încerc şi pe asta. Nu a mers. Adică nu am suportat deloc bine Cipralexul, pentru că despre el este vorba, îmi agita mult prea tare sistemul circulator, am crezut că fac apoplexie din cauza vârtejurilor de sânge pe care le simţeam efectiv în cap, şi am renunţat. Dar spre marea mea surpriză, au încetat durerile de degete, mult mai decis decât ca după balneo-terapie, aşa că mă gândesc că, la urma urmei, este totuşi o problemă de circulaţie a sângelui şi acum ştiu cum să încerc să o rezolv. Şi nici în depresia de Crăciun nu am intrat anul trecut, deci poate că a fost bun la ceva şi Cipralexul ăla.

Pe la începutul lunii trecute, în ultima vacanţă şcolară a fiică-mii (sau penultima… nu mai ştiu… le-am cam pierdut şirul vacanţelor anul acesta, chiar şi acum când scriu e tot un fel de vacanţă, mascată sub numele de “Săptămâna Altfel”), ai mei s-au dus din nou la Eforie, în acelaşi hotel, pentru un weekend mai lung şi fără terapii de data asta. Eu am ales să rămân acasă, bucuroasă de ocazia rară de a avea linişte în jur, măcar şi pentru câteva zile. După cum prevăzusem de anul trecut, hotelul era deja aglomerat acum, dat fiind că se mai deschiseseră nişte etaje, iar în weekend a fost de-a dreptul imposibil să stea la piscină, atât de aglomerat era, cu oameni veniţi probabil special din Constanţa şi alte localităţi din apropiere. Au reuşit să facă o baie scurtă doar sâmbătă dimineaţă, apoi până au plecat înapoi, duminică, nu s-au mai încumetat să intre în masa de oameni dornici de efecte acvatice speciale. Nici nu vreau să mă gândesc cum va fi mai spre vară sau atunci când vor fi gata toate etajele din hotel…

Şi pentru că eu nu am fost acolo să văd cu ochii mei ce s-a mai schimbat faţă de anul trecut, la întoarcere am rugat-o pe Luna să pună pe hârtie impresiile ei, să vi le pot împărtăşi. Ceea ce a şi făcut. Lectură plăcută!

Perle FB 8

* Notă: În categoria Perle FB copiez periodic şi în ordine cronologică calupuri de postări de-ale mele de pe Facebook, care sunt tot bucăţele din viaţa noastră, doar că mai mici.

Noiembrie 2016 (continuare)

I-am făcut ordine fiică-mii în bibliotecă. Fac deseori treaba asta, deşi n-ar trebui (cine are copil ştie despre ce vorbesc). Ghiciţi ce am primit de la progenitură la sfârşit, drept recunoştinţă şi spus pe un ton adânc admirativ:
– Vai, mama, dar te-a luat valul sau ce?!

–––––

Eu copil mai prăpăstios ca al meu nu am cunoscut. E drept, mă bucur că e prudentă, pentru că aşa a evitat să aibă accidente încă de când era bebeluş, dar uneori exagerează. În iarna trecută, sărea la plasă cu prietena ei de la Giurgiu – are acolo o trambulină din aceea rotundă, care îi atrage ca un magnet pe toţi copiii ce ne calcă pragul. Şi îi ţine lipiţi de ea cu orele apoi. Instructajul de protecţia muncii presupune să înlături din plasă orice obiecte cu care te-ai putea lovi. Dar Luna a avut grijă ca, înainte să se apuce de sărit, să îşi scoată de la gât şi colierul făcut de ea din elastice mici şi multicolore:

– Hai, mă, Luna, nu exagera! Cât de tare te poţi lovi cu nişte cauciuc?, am dojenit-o eu pentru grija ei exagerată.

– Serios?!, m-a ironizat ea. Da’ dacă te calcă o maşină pe cap cum e? Că roata tot din cauciuc e!!

Teoretic avea dreptate 🙂

–––––

– Uau, mama, ce s-a ataşat de tine!!!

– Cine, cine?

– Zăpada.

A, ok. Am copil cu vocabular.

–––––

– A fost oribil. Oamenii ăia vorbeau cu „fată!” şi se aşteptau de la noi să fim profesionişti. Trebuia să sărim singuri, să ieşim singuri, să facem totul singuri.

– Şi era adânc?

– Cam cât Andrei de la şcoală.

A, acum e clar.

– Dar tot am avut şi un pic de noroc, că erau doi instructori, un băiat şi o fată, şi fata era rea, şi băiatul bun, şi eu am nimerit la băiat, şi mi-era şi milă de el, săracu’, că era amărât, pentru că el avea simţul umorului şi încerca să glumească cu ea, iar ea îl ignora. Aşa că râdea singur.

– O fi fost îndrăgostit.

– Nuuuu, că nu te poţi îndrăgosti de cineva care nu zâmbeşte. Şi nici vestiare nu aveam.

Aici e clar o tragedie, pentru că Luna nu se mai dezbracă nici măcar în faţa mea, darămite în faţa colegilor…

– Păi şi unde v-aţi schimbat?

– Pe nişte scaune. În baie. Şi uşa de la baie era transparentă, îţi dai seama??!! Mi-a ţinut X. prosopul. Da’ să ştii că, până la urmă, am înotat şi la suprafaţă, şi la fund, fără colac.

– Nu cred! Trebuie să văd şi eu asta, data viitoare.

– Crede-mă! Trei metri la suprafaţă şi vreo doi la fund. Nu poţi să mă vezi pentru că nu poţi sta acolo, e prea cald. Sunt 38,7 grade afară şi 31 în apă.

– Dar tu o să te mai duci data viitoare, nu-i aşa?…

– Eee, sigur că da!

În caz că nu v-aţi prins, Luna merge de astăzi la un alt bazin de înot. La ăsta văd că nu mai înoată şi în cap, dar pare să iasă de acolo mult mai aburită. Deşi destul de precisă în estimări.

–––––

Am revăzut pe Facebook o poză din tabara de vara trecută. M-a emoţionat să văd expresia de fericire de pe faţa fiică-mii, vizibil mult mai copil pe atunci şi topită toată în braţele unei adolescente. Doar că pe aceasta nu o recunoşteam, aşa că o întreb:

– Luna, cine este în poza asta? Că eu nu mai ţin minte.

S-a luminat toată la faţă văzând-o – probabil o amintire dragă pentru ea – şi mi-a răspuns cu bucuria aceea exaltată a şcolarului care ridică primul mâna să răspundă la o întrebare:

– Eu, eu!

Mi-e tare greu uneori… :-)))

–––––

– Mama, am auzit că nu toate plantele îngheaţă iarna, mă anunţă fiică-mea cu un aer uşor preocupat de dimineaţă, în drum spre şcoală.

– Aşa este, o asigur eu. Plantele din zonele reci ale Pământului, care au văzut, în milioane de ani, că e frig în jurul lor, s-au schimbat astfel încât să reziste mai bine. Se numeşte „adaptare”. La fel e şi cu plantele care trăiesc în deşert, de exemplu. Au văzut că nu primesc prea multă apă şi s-au adaptat să trăiască cu puţină.

– Cactuşii, pare Luna să mă urmărească atent.

– Exact. Iar ţepii, ştii pentru ce sunt?

–  Pentru… apărare?

– Da, bravo! S-au adaptat să nu se lase mâncaţi de animale, făcând ţepi. Şi trandafirii îşi apără florile acelea frumoase prin ţepi. A-dap-ta-re. Exact la fel este şi cu oamenii: celula aceea mititică, de la începutul începutului, care trăia în apă, s-a adaptat să trăiască pe uscat, apoi s-a adaptat să crească în formă de animal cu multe celule, apoi s-au născut multe animale diferite, apoi maimuţele au început să comunice şi să râdă – ştii că omul e singurul animal care poate vorbi şi râde, nu?

Scurt moment de tăcere. Cunoştea deja multe dintre informaţiile de mai sus, dar nu chiar pe toate. Procesează un pic, apoi:

– Dar gura-leului la ce s-a adaptat? Că e a doua mea floare preferată, după zambilă.

Bănuiam eu că e prea devreme pentru atâta ştiinţă.