Perle FB 11

* Notă: În categoria Perle FB copiez periodic şi în ordine cronologică calupuri de postări de-ale mele de pe Facebook, care sunt tot bucăţele din viaţa noastră, doar că mai mici.

Ianuarie 2017 (continuare)

Raportul de seară din tabără:

– Ce-aţi avut la micul dejun, Luna?

– Ouă. Sau nu.

La cât de puţin mănâncă ea, în general, suspectez că a optat pentru „nu”.

––––––-

Februarie 2017

Fiică-mea a ieşit din baie. Sharpei zici că e, după ce a stat mai mult de o jumătate de oră în cadă, să se joace cu zecile de prostioare înşirate pe marginea ei şi să… mănânce o îngheţată. Nu ştiu de unde şi până unde acest mic răsfăţ boieresc, dar uneori îi place să se delecteze astfel, iar eu nu văd nimic rău în asta. Ceea ce văd rău, în schimb, este dezordinea pe care o lasă aproape fără excepţie în urma ei. Acum, pe lângă jucăriile părăsite care pe unde şi-a terminat rolul în piesele de teatru ad-hoc ale Lunei, pe marginea căzii mai tronează şi o linguriţă:

– Lunaaaaa!!! E o linguriţă în baie!!!, urlu eu către recidivista în ale dezordinii.

O văd cum vine spre mine, cu picioruşele ei încă mici lipăind hotărât pe gresie şi cu o expresie de uimire sinceră întipărită pe faţă:

– Wow! Ǎsta e cel mai ciudat lucru pe care l-am auzit în viaţa mea!

Zona crepusculară, când vă spun eu…

––––––-

– Vaaai, Luna, ia uite ce lucruri frumoase se pot face din sticle reciclate!

Vine repede la calculator. E obişnuită şi să recicleze, şi să facă diverse obiecte de artă (sau pe-aproape…) din materiale culese, fără jenă, de pe oriunde găsim ceva interesant. Se uită cu atenţie la pozele de pe ecran, după care dă cu seriozitate verdictul:

– Interesante, da! Dar trebuie să bei mult prea multe beri pentru asta. Nu facem.

ADN patern. Că numai taică-său dă trei paşi înapoi, îşi scuipă-n sân şi-şi face cruce dacă i se nimereşte vreo sticlă de alcool în drum. Maică-sa ar putea face un ghiveci dintr-ăsta. E drept, mai mititel 🙂

––––––-

În nebunia din februarie 2017, pe când Piaţa Victoriei fierbea, i-am ţinut un lung discurs revoltat lui bărbatu-meu, despre conducătorii noştri care începuseră să-şi arate arama pe faţă, şi l-am încheiat cu:

– Am mai spus eu că ţara asta are nevoie de nişte femei curajoase, să ia puterea, că ne-am cam săturat de bărbaţi dintr-ăştia vai de capul lor, care nu sunt în stare să îşi asume nimic, nişte laşi de bărbaţi…

– Vai, mama, dar cum poţi să spui aşa ceva??!!, s-a auzit o voce oripilată şi fermă lângă umărul meu. Nu-ţi dai seama că pe tata îl afectează??!!

Şi nu glumea deloc. Eu cred că numai o fetiţă îi putea lua atât de vitejeşte apărarea tăticului ei. Adică… quod erat demonstrandum 😉

––––––-

Mă uit cu fiică-mea la un film. Sună telefonul şi ratez câte ceva din povestea de pe ecran:

– Ce s-a mai întâmplat?

– I-a dat bunică-sa uniforma lui bunică-su.

– Fusese soldat bunicul?

– Ǎă?!

– Era o uniformă de armată?

– A, nu! Era o uniformă normală, aşa. De-aia de nuntă.

Realităţi paralele, v-am mai spus eu.

––––––-

Atunci când mamele pun întrebări redundante:

– Hi, hi, hi, mama, să ştii că azi, la şcoală, X. a spus de două ori cuvântul „rahat”…

– În ce context?

– Într-unul de rahat.

––––––-

Mi-am tot încurajat copilul în ultima vreme să facă hip hop. E un gen muzical care ne place amândurora, Luna ştie deja multe melodii de-ale altora şi le cântă binişor, are oareşce veleităţi de versificator… în fine, eu chiar cred că ar putea face asta. Sau, mai bine zis, credeam. Până adineaori. Când m-a anunţat mândră nevoie mare:
– Mama, am făcut o melodie, să îmi spui dacă-ţi place.
Şi-a început să se tânguie armonios:

„Viaţa mea e ca o dubăăăăă,
Care se pieeeeeerde-n spaţiu.”

Am greşit iar ceva, nu-i aşa?

––––––-

Învăţătoarea:

– În curând, mă gândesc să facem o revistă a clasei…

Luna:

– Uau! Ce frumos! Şi cine o să fie pe copertă?

Bătând des din gene, evident…

––––––-

– Mama, am visat că eram preşedinta unei constituţii (!) de alergat pe sub apă.

Eu cred că există o genă a preşedinţiei, care se transmite din generaţie în generaţie. Şi că am exagerat cu educaţia civică, la o vârstă la care, evident, copilul are cu totul altele în cap 🙂

––––––-

– Mama, ia uite ce poezie frumoasă avem la română!

Mi-o citeşte dintr-o suflare. E prima dată când o văd atât de încântată de un text din manual şi e tot prima dată când îmi place şi mie mult ce aud. Nu cunosc poezia. Deşi copilărească, îmi pare genială.

– A cui este?, întreb eu când termină.

– Nichita Stănescu.

– Ce?!, mă mir eu, pentru că la asta nu m-aş fi aşteptat, totuşi.

– Da!, mă asigură ea. E băiat, să ştii!

Acum ştiu 🙂

Reclame

De la poezie la filosofie nu e decât un pas

E posibil să fi greşit cu haiku-urile de acum câteva zile. Imediat după lectura lor, cu comentariile literar-filosofice aferente, a început fiică-mea să mă încurce rău cu întrebările ei. Nu că înainte nu ar fi făcut-o, din contră (şi ştiu că orice părinte de copil 5+ înţelege despre ce vorbesc), dar acum le-a crescut îngrijorător frecvenţa. Aşa se face că, a doua zi după ziua poeziei, am avut parte de ziua filosofiei:

– Mama, de unde vine laptele?, m-a întrebat ea pe seară, aşezându-se relaxat pe înălţătorul de bucătărie, în timp ce eu spălam vasele.

– Păi… orice femele care devin mame… femele, adică nu numai femeile, ci şi…

– Da, ştiu, m-a întrerupt atotştiutoarea. Nişte VACE, să zicem. Treci mai departe.

Ceea ce este cel mai greu în astfel de circumstanţe este să rămân serioasă când o aud spunând aşa ceva cu tonul cel mai grav din lume. Ea le ştie pe toate şi este mai presus de greşeală. Deci trec mai departe, ce să fac! Şi am tot trecut până am ajuns la facerea lumii (da’ vacele alea din ce s-au făcut, da’ celula aia din care ne tragem toţi din ce s-a făcut, da’ Universul etc.), pentru că acolo voia ea să ajungă, doar că m-a luat mai pe ocolite. Discuţia s-a încheiat în coadă de peşte, cum se încheie toate discuţiile noastre despre de unde venim şi încotro ne îndreptăm – ajungem la un moment în care îi spun că nu ştie nimeni ce s-a întâmplat şi că acolo intervine rolul lui Dumnezeu pe lumea asta, să ne dea răspunsuri facile la întrebările fără răspuns.

A plecat (nelămurită şi necorectată, pentru că mie vace mi s-a părut adorabil şi nu i-am spus că e greşit) să se uite puţin la „Las Fierbinţi”. Nici seria asta nu ne place la fel de mult ca a opta, cea la care chiar ne-am uitat consecvent, dar se întâmplă să mai zapăm pe ea. Or tocmai în seara aceea s-a găsit Robi, şeful de post al comunei, să pună shakespearian întrebarea „Ce e viaţa?”. Ia ghiciţi cine a venit la mine în bucătărie (da, eu tot la spălat de vase eram) să mă întrebe exact acelaşi lucru! Nu am prea ştiut ce să-i răspund, am dat-o cotită şi am emis mai multe tipuri de interjecţii pentru a evita să-i spun cuvintele alea urâte ce îmi veneau în mintea depresivă, însă ea părea pregătită să îmi dezvăluie adevărul:

– Dar ştii ce aş răspunde eu dacă mi-ar pune mie întrebarea asta?
– Nu.
– Aş spune că viaţa e bucurie. Simplu.

Nu am contrazis-o, pentru că probabil aşa şi este, şi doar eu sunt de vină că am uitat lucrul acesta.

Iar la vreo oră după aceea, înainte de culcare, tirul întrebărilor mult prea filozofice ale fiică-mii s-a încheiat apoteotic cu:

– Ce-ai alege, mama: să fii deştept dar singur sau prost dar cu prieteni?

M-am gândit puţin şi am răspuns:

– O să ţi se pară bizar, dar aş alege deşteptăciunea. Îmi plac mult prea mult bucuriile spiritului. Şi mă simt bine aşa, în snobismul meu. Prietenii, din păcate, vin şi pleacă în viaţă…

– Mda, eu aş alege prietenii.

– De ce?

– Pentru că aşa zicea şi învăţătoarea noastră. Că viaţa e mai frumoasă când ai prieteni.

Aha, deci. Învăţătoarea e de vină. Mă pregăteam să îi dau dreptate, pentru că ştiu, în străfundul sufletului meu, că are, când a trântit-o în dulcele stil al casei:

– În plus, dacă ai prieteni, ai şi cui să laşi cheia de rezervă de la casă. Ai văzut ce bine a fost când ne-am încuiat pe-afară şi aveam o cheie la A.?

Şi uite-aşa am căzut noi frumuşel din înalturile filosofiei abstracte în realul vieţii cotidiene, unde lucrurile mărunte capătă o importanţă nebănuită, mai ales pentru copiii care văd lumea cu totul altfel decât noi – altfel şi, evident, mult mai bine.

(Re)venirea la poezie

 

Varianta 1

Ieri a citit fiică-mea într-o carte cuvântul „haiku”. M-a întrebat ce înseamnă, i-am spus cât am ştiut – că e o poezie tradiţional japoneză, cu un număr fix de silabe (17) împărţite în trei versuri, după formula 5-7-5 – apoi am căutat exemple pe net şi acesta a fost primul pe care l-am găsit, pe Wikipedia:

Viața mea toată:
Frunze purtate de vânt
În prag de toamnă.

Mă pregăteam să îi explic şi despre el câte ceva, să-i vorbesc despre sugestii şi simboluri, despre trecerea vieţii şi despre zădărnicie, când i-am văzut faţa: era uimită şi bucuroasă în acelaşi timp, transfigurată de descoperirea Poeziei într-un mod de-a dreptul surprinzător pentru un copil atât de mic. Sau poate că nu mai e atât de mic. Poate că înţelege mai multe decât îmi închipui eu, poate că inima ei şi-a găsit forma şi limbajul potrivite, poate că n-ar fi rău să îi citesc deja din Blaga, din Barbu, din Nichita – însoţitorii şoptitori de frumos şi de sens ai adolescenţei mele. Mie cu siguranţă mi-ar fi bine…

 

Varianta 2

Primul ei haiku –
Zâmbetul ei fermecat
Şi lacrima mea.