Despre sistem şi despre oameni, la vreme de criză

Am ieşit ieri după-masă din casă pentru câteva drumuri prin cartier care nu sufereau amânare. În perioada aceasta, încerc să limitez pe cât pot ieşirile, contactele, grupurile de oameni, aşa cum ar trebui să facem toţi. Copilul a rămas acasă, boscorodindu-mă că nu îl iau cu mine. Voia să iasă afară, după o zi între patru pereţi, i-am spus că poate veni, dar cu protecţie şi fără să intre nicăieri, aşa că nu i-a convenit şi a renunţat. Mi-a trasat, în schimb, sarcina de a-i cumpăra un Pic de la librărie.

În faţa librăriei erau parcate două maşini SMURD. Puţin mai încolo, la ieşirea dintr-un supermarket, căzuse un bărbat, iar trecătorii sunaseră la 112. Când am ajuns eu acolo, bărbatul părea în regulă, încă aşezat pe trotuar, dar în fund, aparent de sine stătător. Doi paramedici (probabil câte unul din fiecare echipaj de acolo) completau de zor nişte fişe, ceilalţi membri ai echipajelor aşteptau la maşini. Am intrat în librărie şi am cerut Pic-ul. Vânzătoarea s-a ridicat să îl caute şi atunci… s-a pus pe un tuşit teribil. M-am uitat la ea – părea foarte bolnavă, palidă şi cu dificultăţi vizibile la mişcare, tuşea în pumn şi tocmai îmi pusese pe tejghea Pic-ul dorit. Căuta să îmi dea restul. Şi atunci, la gândul că va trebui să ating lucrurile acelea, m-am blocat. Teama asta în care trăim, de o vreme încoace, s-a transformat brusc în panică, aşa cum am păţit demult de tot, în toamna lui ’89, când am văzut cum urma să mi se facă o injecţie obligatorie, la facultate, cu o seringă folosită pe alţii înaintea mea. Atunci am leşinat, acela a fost modul în care s-a gândit creierul meu să rezolve problema pe care o întâlnise: prin neprezentare. Acum, însă, am luat Pic-ul şi restul şi am ieşit fără să pot rosti un cuvânt. Iar eu sunt genul vorbăreţ. Pur şi simplu, nu a ieşit nimic din gura mea. În urmă, vânzătoarea a continuat să tuşească.

Afară, situaţia nu era mult schimbată. Bărbatul căzut plecase, însă cei de la SMURD continuau să completeze formulare pe trotuar. Iar lângă una dintre maşinile de intervenţie care încă aşteptau acolo se dusese un trecător:

– Dom’le, dar e posibil aşa ceva, când cade un beţiv pe stradă veniţi câte două maşini şi când Nu-ştiu-cine [aici nu am auzit clar] are chiar o nevoie reală, nu vine nimeni?, se revolta el.

– Sistemul e de vină, i-a răspuns unul dintre smurdişti, nu noi.

– Dom’le, dar nu se poate să aştepte de…, şi aici bărbatul s-a uitat la ceas, de şapte ore jumătate aşteaptă ambulanţa aia să îl ducă de la spitalul Cutare la spitalul Cutare. Pentru asta nu se găsesc maşini?!

Genul acela de discuţie în care toţi au dreptate şi nici unul. Eticheta de „beţiv” pusă oricărui om căzut pe stradă. Rezolvarea oricărei probleme cu pasat responsabilitatea pe sistem. De parcă sistemul nu e făcut tot de oameni…

Am cunoscut personal, din păcate, o situaţie similară, acum peste 20 de ani. Am aşteptat o ambulanţă să ducă pe cineva internat în stare gravă, care făcuse blocaj renal pe deasupra celorlalte probleme pe care le avea, de la spitalul Sf. Luca la spitalul Sf. Ioan, unde se găsea specialist pentru problema lui (practic, să îi monteze o sondă urinară, nu era vorba de vreo operaţie pe creier sau ceva). Spitalele acestea sunt aproape unul de altul, vizavi, cumva, ar fi durat vreo 10 minute tot drumul. Necazul se întâmplase de dimineaţă, cei de la spital au sunat la Salvare pe la prânz şi a rămas să aşteptăm maşina. Pe la 17:30 a apărut, în sfârşit, o ambulanţă în curtea spitalului. A lăsat un bolnav şi şoferul a dat să plece, cu maşina goală. M-am dus la el şi l-am întrebat dacă nu îl poate lua şi pe bătrânul meu. Nu putea.

– De ce?

– Pentru că nu e comanda mea.

– Dar sunteţi aici şi sunteţi liber acum, nu v-a chemat nimeni nicăieri.

– Da, mă întorc la bază.

– Luaţi-l şi pe omul ăsta în drum, vă rog.

– Nu se poate, aşa e procedura.

Şi atunci m-am aşezat în poarta spitalului, în picioare în faţa maşinii, cu mâinile întinse ca o barieră, şi i-am zis:

– Va trebui să treceţi peste mine, dacă nu îl luaţi.

Şi l-a luat. Aveam douăzeci şi ceva de ani. Bătrânul acela s-a făcut bine atunci.

Am rămas cu convingerea că, dacă se vrea, se poate. Că omul e mai presus de sistem şi că sistemul poate fi înfrânt. Am şi acum convingerea asta, deşi ceea ce se întâmplă cu noi pare să confirme o cu totul altă realitate. Aşa că, ieri seară, inspirată de conversaţia de la acea maşină SMURD, m-am îndreptat şi eu către un membru al echipajului celeilalte maşini. Eram fix în dreptul uşii de la librărie:

– Bună ziua şi vă rog să nu vă supăraţi pentru ce o să vă spun, am început eu, durează câteva secunde.

– Bună ziua, mi-a zâmbit paramedicul.

– E posibil să intraţi un pic aici?, îi arăt eu înspre librăria pe uşa căreia era un du-te vino de copii tocmai ieşiţi de la şcoala din cartier. Vânzătoarea pare foarte bolnavă, nu cred că e o simplă răceală. Dar eu nu sunt medic. Aţi putea să o vedeţi rapid, poate e doar răcită şi mă îngrijorez eu degeaba. Sau cel puţin să o învăţaţi câteva reguli de igienă, să nu răspândească peste tot orice o avea ea. Una e să îi spun eu asta, o clientă oarecare, şi cu totul altceva e să îi spună un cadru medical în uniformă, aveţi altă autoritate.

– Nu se poate, a continuat el să-mi zâmbească.

– Haideţi, vă rog, durează puţin, tot staţi degeaba aici, cât aşteptaţi, uitaţi-vă câtă lume intră în librărie, câţi copii…

– Nu se poate. Nu am procedură pentru aşa ceva.

Am plecat. Nu simţeam că mai era ceva de zis, nu ar fi trecut zidul.

Pe drumul spre casă, am scos din buzunar sticluţa cu gel dezinfectant şi am spălat cu el Pic-ul şi banii. Doi lei. Apoi am fost să plătesc întreţinerea, unde am primit alţi lei rest, ceva mai mulţi, udaţi de saliva administratoarei care nu ştie să numere altfel bancnotele (şi care refuză să facă un cont al Asociaţiei, să putem vira banii de la distanţă). I-am spălat şi pe ăia. Gelul acela e pe sfârşite, de altfel, de cât l-am folosit zilele acestea, sub imperiul panicii ce m-a cuprins, uşor, uşor. Îl aveam de ani de zile în geantă, folosit în situaţii excepţionale. Acum e o situaţie excepţională permanentă, din păcate…

Am meditat mult, cu amărăciune, la treaba cu procedura. Şi replica aceasta am auzit-o de multe ori. „Nu am procedură, nu pot face nimic.” De exemplu, cam de fiecare dată când m-am dus, la fel, la poliţişti care să intervină într-un caz de sub nasul lor. Să îl atenţioneze pe un şofer care nu numai că parcase pe trecerea de pietoni, dar mă mai şi înjurase când îi atrăsesem atenţia. Să o tragă de mânecă pe doamna (?) care plecase nepăsătoare lăsând în urmă un ditamai rahatul, în mijlocul trotuarului, de-al câinelui ei. Aia chiar mi-a dat cu tifla ulterior, când a văzut că poliţia nu îi face nimic, mi-a zis: „Vezi, nebuno, că numai tu ai probleme cu asta?”. Şi poate că aşa este, numai eu am probleme cu asta.

Şi poate că numai eu îmi închipui că, dincolo de proceduri şi de uniforme, există nişte oameni. Oameni cu creier propriu, cu pregătire profesională şi, mai ales, cu suflet. Nu nişte automate de îndeplinit proceduri. Ştiu că unele categorii profesionale sunt mai hăituite decât altele în perioada asta (şi întotdeauna, de altfel). Ştiu că e teribil de greu să lucrezi în intervenţii, în urgenţe, în relaţii cu publicul. Dar ceva mă face să cred că ne-ar fi tuturor mai uşor dacă am aborda altfel lucrurile astea. Dacă nu ne-am mai acoperi cu hârtii, semnături, ordine şi proceduri, dacă am acţiona uman şi firesc. Dacă nu am mai da vina pe sistem, uitând că sistemul, de fapt, suntem noi.

Şi mai uităm ceva: într-o situaţie de criză, sistemele pot da eroare, însă oamenii trebuie să meargă mai departe. Împreună.

Publicitate

Să cumpărăm cărăşel!

Pe 14 februarie 2015, vor intra în vigoare câteva noi reglementări ale Codului Rutier, printre care şi unele referitoare la transportul copiilor.

Pe 11 februarie 2015, am oprit poliţia pe stradă. Şi nu invers.

Pe 12 februarie 2015 am citit cu multă răbdare unul dintre cele mai agramate texte pe care le-am văzut vreodată şi, culmea, mi-a plăcut.

Care este legătura între cele trei enunţuri de mai sus? Păi, hai să vă explic.

 

Pentru că am auzit din presă despre noile cerinţe din Cod, am crezut util să o aduc la cunoştinţa prietenilor de pe Facebook pe cea care stipulează clar că prichindeii mai mărunţi de 135 cm trebuie să stea neapărat în scaune de copii sau înălţătoare, ca să nu le vină peste faţă sau gât centura de siguranţă (obligatorie, bineînţeles). Adică nici să se bălăngăne în maşină, nici să stea spânzuraţi. Îmi exprimam atunci neîncrederea că va fi şi aplicată regula asta. Pe de o parte, românul verde are o mare rezistenţă la respectarea legilor, pe de altă parte, poliţiştilor noştri li se cam rupe de aplicarea acestora.

La doar câteva zile după aceasta, stând la stop la Piaţa Unirii, văd în maşina de lângă mine o fetiţă de vreo şase-şapte ani pendulând nestingherită pe bancheta din spate, în timp ce mânca cu poftă dintr-o şaorma. Două tragedii deodată, după părerea mea. S-a făcut verde înainte să apuc să îl claxonez pe tăticul de la volan, ca să îl rog să-şi lege, măcar, copilul în centură (mai fac din astea uneori şi încă nu m-a bătut nimeni). Dar, la nici o sută de metri mai încolo, tăticul inconştient a intrat în mica parcare de la fostul complex Kilometrul Zero, făcând dreapta chiar prin faţa mea. Şi prin faţa celor doi poliţişti care stăteau de vorbă acolo, lângă o maşină de-a lor. M-am oprit şi eu lângă poliţişti şi am lăsat geamul în jos:

– Vă rog să vă uitaţi în maşina aceea roşie. E un copil în ea, care nu e asigurat cu centura, poate îi atrageţi dv. atenţia tatălui.

– Ce spuneţi? Nu vă aud… Şi vedeţi că încurcaţi traficul!

Mă uit în spate. Nu ocupam mai mult din prima bandă decât şoferii de taxi opriţi ilegal chiar acolo, dar hai s-o fac şi pe asta: am tras şi mai pe dreapta, am coborât şi celălalt geam şi mi-am repetat rugămintea, arătând cu degetul spre maşina care încă nu se îndepărtase mai mult de zece metri de noi:

– A trecut chiar prin faţa dv., foarte încet. Aţi fi putut observa şi singur, dacă v-aţi fi uitat…

– Păi noi avem altă treabă. Supraveghem intersecţia!

Mă uit mirată la minuscula arteră care duce, din bulevard, spre parcare:

– Intersecţia asta?!…

– Aceea!

Şi îmi arată intersecţia de la Unirii. Care se află, după cum spuneam, tocmai la vreo sută de metri de locul în care era echipajul. Mirarea mea creşte şi chiar primeşte un nou avânt odată cu următoarea remarcă a poliţistului:

– Dumneavoastră sigur aţi primit cândva o amendă pentru asta, îmi arată el cu capul spre Luna, asigurată cu centura pe înălţătorul din spate, iar acum vreţi să vă răzbunaţi.

Cât de bine cunosc rânjetul ăsta ironic al atotştiutorilor imbecili, care nu sunt capabili să creadă că cineva poate să facă un lucru fără să aibă vreun interes personal!

Năucită de răspuns şi grăbită să ajung la ora de circ a Lunei (care părea că începuse, deja, la figurat), n-am mai insistat să discut cu peretele ăla în uniformă, care refuza să îşi mişte fundul cu câţiva metri mai încolo şi, poate, să salveze o viaţă nevinovată. Am plecat, cu întrebarea dacă n-ar fi trebuit să îi cer numele şi să îl reclam la şefii lui.

Câteva ore mai târziu, prietenul meu mi-a răspuns fără echivoc la întrebare:

– Ar fi trebuit să faci asta. Oamenii de genul lui nu acţionează decât de frică.

Şi mi-a povestit un incident asemănător în trafic, de zilele trecute, când a rugat un agent de circulaţie să intervină într-o situaţie care bloca circulaţia, dar acesta nu s-a sinchisit până în momentul în care prietenul meu l-a întrebat cum îl cheamă. În doar cinci minute, circulaţia a fost reluată.

Tare uimită şi bucuroasă am fost să aud aşa ceva! De ani de zile mă implic în tot felul de cauze pierdute, mai nici una care să mă privească personal, iar prietenul meu se mulţumeşte să mă asigure că mă lupt cu morile de vânt şi că ar fi mai bine să îmi văd strict de problemele mele. Cred că a ajuns şi el la limită, constatând cât de răi şi egoişti au ajuns cei mai mulţi dintre noi (probabil din cauza crizei financiare în care ne bălăcim cu toţii de mult timp).

Cât despre textul agramat care mi-a plăcut, spre surprinderea mea de filolog cu simţ critic exacerbat, acesta îi aparţine comentatorului unui articol referitor la împuţinarea peştilor din apele României. Ziaristul se lamenta la nesfârşit cu privire la cauzele prăpădului, erau multe comentarii ne-productive în urma lui, iar domnul cu pricina a pus punctul pe i, propunând implicarea fiecărui pescar frustrat, fie el sportiv sau nu, într-un proces de repopulare a apelor. Las la o parte faptul că am citit foarte greu textul, că respectivul comentator se descrie drept absolvent al Facultăţii de Litere şi de Limbi Străine din Bucureşti sau că şi-a postat propunerea pe pagina personală de FB şi nu pe pagina articolului (deşi se adresează direct autorului şi celorlalţi comentatori). Nici măcar faptul că habar nu am cum arată carasul nu contează. Doar îmi promit să cumpăr unul când voi avea ocazia. Şi să fac exact ceea ce propune domnul în textul de mai jos, pe care vi-l las drept desfătare.

Apoi vă rog să vă şocaţi prietenii inconştienţi (cu toţii avem aşa ceva) cu filmuleţul care urmează: e dur (deşi am văzut şi mai dure), dar arată precis ce se poate întâmpla, în caz de accident, cu un copil ne-legat în centură, aflat pe bancheta din spate a unei maşini.

Deci, mai întâi ne bucurăm un pic:

„Va sal eu sunt un iubitor de natura respect pentru ce este an apa si ce a creat bunul Dumnezeu,din pacate vorbele tuturor sunt irosite an fata nenorocitului de calculator ,dar nu e posibil altfel sa ne auzim decat cu ajutorul lui gata .eu am luat decizia cumpar carasel viu si ma duc la dunare ca nu am an alta parte si ai eliberez cred ca am sai dau si un pup sper sa nui anghit.M-am saturat sa vad pisi pisi cutu cutu ISUS A ANPARTIT LA SARACI PESTE ,dar daca am prins si am mancat acum trebuie sa pun si anapoi ,ce e prostia asta galati cu apa peste vedete hai domnilor e 2 roni un carasel cersesc si eu da si mie un carasel sai dam drumu an apa ca poate andeplineste o dorinta. Sunteti de isprava toti va urmaresc cu placere dar se poate sa populam singuri eu sunt hotarat doar asa se pote populand cu pestisori eu vor creste mari si ne bucuram cu totii daca nu ma citeste nimeni asta e.”

N.a.: Iată că eu v-am citit, domnule E.M.! Şi mă bucur să văd implicare personală în orice domeniu şi la orice nivel ar fi ea. Hai să schimbăm împreună lumea copiilor noştri, că a noastră pare să se fi dus de râpă!

Şi apoi ne întristăm mult:

Un măr pe zi ţine poliţia departe

–       Azi am avut o zi poliţoasă, a conchis fetiţa mea la întoarcerea acasă, după câteva ore petrecute cu Poliţia Română.

Ziua de sâmbătă începuse promiţător: fără alarmă matinală, cu soare primăvăratic în ferestre şi cu planuri de plimbări tihnite, care nu includeau nicio anchetă poliţienească. Dar telefonul mamei mele, anunţând spargerea celui de-al cincilea geam al ferestrelor ei, ne-a dat planurile peste cap. I-am spus Lunei că, în viaţă, mai trebuie să faci şi lucruri care nu îţi plac şi am pornit în căutarea făptaşilor.

Am acostat mai întâi un poliţist comunitar, din aceia cu care îmi rezolv uneori problemele, după cum am povestit în Super-eroii de sector. Mi se părea că un om nesănătos, care sparge de mai multă vreme geamuri, aruncând cu mere sănătoase, ţine mai degrabă de competenţa unui astfel de semi-poliţist care patrulează prin zonă şi că nu ar fi nicidecum vreun caz pentru sirene aiuritoare şi câini detectivi. Dar chipeşul domn (încep să cred că îi aleg pe criterii estetice în poliţia comunitară) m-a asigurat că nu va râde nimeni de la secţie dacă mă voi duce acolo, aşa că m-am dus.

Fiind, după cum spuneam, sâmbătă dimineaţă, clădirea poliţiei era încântător de ne-aglomerată. La ghişeu mi s-au oferit două posibilităţi: ori aştept ca singurul poliţist de serviciu să-şi termine treburile, ori revin luni la prima oră să discut cu poliţistul meu de proximitate. Ca orice mamă cu copil mic, ştiu că „luni la prima oră” e un termen extrem de nesigur pentru a mă duce oriunde în afară de grădiniţă sau doctori, aşa că m-am aşezat pe o bancă din curte, am scos cărticica cu exerciţii atât de dragi fetiţei mele şi ne-am apucat să rezolvăm labirinturi.

După vreo jumătate de oră, apare şi poliţistul de serviciu, vizibil ocupat şi pre-ocupat, care mă asigură, în trecerea lui rapidă pe lângă mine, că voi mai avea de aşteptat cel puţin o oră şi că mai bine mă duc drac…, pardon, mă duc acasă şi mă întorc luni. Pentru că nu îmi place tonul lui, îl asigur şi eu că pot aştepta acum şi mă lăfăi demonstrativ pe băncuţa incomodă.

Dar Luna dă semne de mare plictiseală. Îl întrebăm pe poliţistul de pază unde ţin câinii, doar-doar ne mai distrăm şi noi un pic, dar aflăm că nicio secţie de poliţie nu mai are fonduri să întreţină ofiţeri canini, aşa că acum aceştia se află într-un loc special, undeva în afara oraşului. Dacă tot am intrat în vorbă, eu îi povestesc poliţistului despre nebunul meu, iar el îmi povesteşte despre al lui, numai aşa, ca să mă umilească. Pentru că al lui este mult mai tare: aude extratereştri! Şi a fost atât de supărat că nu i s-a rezolvat problema alienilor care fac noaptea chef pe palierul lui, nelăsându-l să doarmă, încât l-a dat în judecată pe poliţist în persoană. Noroc că judecătorul a tranşat definitiv cum că nu există legislaţie în România privitoare la organisme extraterestre, iar cazul s-a terminat după doar câteva înfăţişări la tribunal. E pentru prima oară când aud că un vid legislativ este util justiţiei.

Poliţistul pare să se fi încins la vorbă, acum îmi relatează aventura lui de opt ani în încercarea de a-şi recupera un teren naţionalizat, dar Luna şi-a pierdut interesul pe care îl arătase extratereştrilor şi mă presează să plecăm, ceea ce, până la urmă, nu am încotro şi fac, dar numai după ce las la ghişeu o foaie A4 pe care am povestit, concis şi precis, cum stă treaba cu geamurile mele.

La mama acasă, aflu elemente noi: curtea blocului se umple deseori de mere, cartofi, ţelină şi alte arme albe cu care ferestrele vechi ale mamei mele se sparg şi termopanele noi ale vecinului de dedesubt se murdăresc deranjant. Pe când întreprind, împreună cu vecinul, o analiză balistică ad-hoc, mă sună poliţia: se pare că marele detectiv se eliberase şi era dispus să mă asculte. Îmi parchez copilul la mama, îl rog pe vecin să nu arunce punga cu vegetalele-delict recoltate de dimineaţă şi mă întorc într-un suflet la secţie, să profit de neaşteptata bunăvoinţă a autorităţilor.

Care nu erau deloc binevoitoare. Mai întâi, poliţistul îmi spune că e mult sub competenţa lui să se ocupe de aşa ceva şi că ar fi trebuit să sun la 112 când s-a spart geamul. Îi răspund că până şi mama mea cu un pic de Alzheimer ştie că poţi lua amendă dacă suni la Urgenţe când, de fapt, nu ai vreo urgenţă serioasă. Încearcă apoi să mă orienteze către poliţistul de proximitate, dar îi amintesc că respectivul beneficiază de weekend liber. Încerc şi eu să îl îmbunez, mărturisindu-i că îmi doream numai compania unui bărbat, eventual în uniformă intimidantă, împreună cu care să bat pe la uşile vecinilor întrebându-i:

–        Care arunci, domle’, cu mere în geamurile mele?

Se pare că şi asta ar fi sub competenţa lui, aşa că pufneşte elocvent şi îmi returnează din vârful degetelor plângerea scrisă de mine mai devreme:

–        Nu aşa se face, mă desfiinţează el cu aerul unui profesor care tocmai a mâzgălit un patru mare, cu roşu, pe lucrarea unui elev de clase primare.

Şi începe să scoată formulare. Multe. Nume, prenume, data naşterii, adrese, domicilii, CNP-uri, şcoli, povestea merelor în limbaj de lemn, valoarea la care evaluez paguba în vederea unui eventual proces penal, vârsta… La vârstă nu mai rezist şi întreb la ce mai foloseşte CNP-ul dacă are nevoie de toate celelalte detalii. Şi, brusc, îmi dau seama că pe birou nu se află niciun computer, ci doar teancuri şi teancuri de hârtii. Dar şi că îmi ceruse vârsta doar pentru că îi era lui lene să calculeze şi nu avea verighetă pe deget. Enervat de tupeul meu, mă întreabă şi ce poreclă am, arătându-mi că rubrica asta chiar există pe formularul cu pricina. Oscilez între a-i spune că în liceu mi se spunea uneori „Dop”, dar că cel care mă poreclise aşa a avut parte de o moarte violentă (asta este cea mai josnică glumă pe care o fac uneori, nici eu nu ştiu de ce, mai ales că se referă la un coleg drag care a murit foarte tânăr) sau că acum am un pseudonim mai paşnic, de bloggeriţă mămoasă.

Ca de foarte multe ori în viaţă, fac alegerea greşită şi, în loc să-l sperii şi eu, îi vorbesc despre blog. În mod neaşteptat, mă întreabă dacă am făcut armata. Spiritul lui Kafka începe să se simtă bine dacă mă citeşte acum. Şi se va simţi din ce în ce mai bine, pentru că detectivul meu devine brusc poet când află că am fost infanteristă. E drept, doar vreo două luni, până a venit Revoluţia şi m-a scăpat de iminenţa exmatriculării din facultate pe motiv de absenţe repetate de la orele de pregătire militară (aţi încercat vreodată să purtaţi, pe viscol, o manta războinică, cu două numere mai mare, în condiţiile în care nud cântăriţi doar vreo patruzeci de kile?). Poliţistul îmi mărturiseşte că îi aduc aminte de mama lui, cu lungul ei păr roşcat plin de frunze (eu sunt brunetă, tunsă scurt şi netăvălită pe jos), cu uniforma ei elegantă şi cu adâncii ei ochi aurii, pe care poliţistul meu afirmă că i-a moştenit (dar probabil că îi ţine în vreo cutie pe-acasă, pentru că ochii lui sunt exact de culoarea biroului, adică maro, ca să mă exprim politicos). Şi, uite-aşa, îmi deapănă o vreme amintiri presărate când cu rime poetice, când cu miştouri la adresa poliţiştilor de proximitate sau a mea.

Micul intermezzo poetic pare să-i fi înmuiat un pic sufletul, pentru că revine mai aplicat la merele mele. Poate a ajutat şi faptul că m-am enervat puţin şi i-am spus că nu sunt idioată, că îmi dau seama că este deranjat de prezenţa mea, dar că nu are încotro şi trebuie să se ocupe şi de mine. Terminăm hârţogăraia şi ieşim din nou în curte, unde între timp s-au adunat mai mulţi colegi, în frunte cu însuşi şeful de secţie. Dezbatem împreună ipoteza mea, şi anume că merele au fost aruncate de la un etaj de deasupra mamei mele. Domnul şef se îndoieşte, inferiorii râd de mine superior, eu arunc timid în discuţie un argument care implică rezultanta deviată spre vest a combinaţiei dintre forţa gravitaţiei şi rotaţia Pământului, în fine, dezbatem o vreme, după care detectivul meu se hotărăşte:

–        Hai să luăm ADN-ul de pe mere!

Se mai ridică unul de pe bancă şi ne urmează, şi el fără chef, către parcare. Eu dau să urc în maşina mea, dar sunt somată să urc în a lor: o Solenza reciclată să pară maşină, după cum mi se laudă poliţiştii, care fuseseră direct implicaţi în procesul tehnologic. Maşina nu are niciun însemn oficial, dar faptul că nu îşi pun centurile şi nu respectă mai nicio regulă de circulaţie îmi confirmă că suntem în misiune.

La bloc, poliţistul cel nou se dovedeşte a fi un simplu fotograf, care se limitează la a trage-n poză legumele cu pricina şi cioburile mamei. Nu tu amprente, nu tu mostre de salivă, nici măcar ancheta prin vecini pe care mi-o dorisem. Şi ne întoarcem la secţie. De data aceasta, o am şi pe Luna cu mine, în simpla intenţie de a-mi recupera maşina şi de a ne întoarce direct acasă. Prezenţa unui copil de cinci ani aşează inspiraţia poliţistului-poet pe o nouă traiectorie, şi anume către povestiri horror, aşa că avem parte de detaliile unei intervenţii de acum câteva nopţi, în care a trebuit să transporte o prostituată beată şi înjunghiată care se lăuda că are SIDA:

–        Uite-acolo stătea, unde staţi voi acum, arată sadic poliţistul spre bancheta noastră. Iar eu tocmai îmi rupsesem o pieliţă la o unghie şi eram foarte atent să nu mă ating de sângele ei.

Am avut noroc că Luna nu ştie nici ce e aia prostituată, nici despre boli teribile şi că motorul maşinii a dat semne de mare oboseală, murind brusc în trafic şi având nevoie de puţină resuscitare până la secţie – ceea ce a mutat interesul poliţiştilor către subiectul mai puţin terifiant al problemelor financiare din Ministerul de Interne. Când am coborât, Luna m-a întrebat curioasă:

–        Mama, cu ce am venit până aici? Că eu cred că aia nu era o maşină adevărată.

Din păcate, era o maşină adevărată, la fel cum adevărat era şi poliţistul ostil, miştocar şi, la urma urmei, ineficient. Au trecut două săptămâni de atunci, timp în care s-au mai întâmplat lucruri. Am aflat că şi geamul vecinei de deasupra fusese spart într-un miez de noapte, tot cu un măr, şi că ea chiar sunase la 112. Poliţia venise, constatase şi o îndrumase spre poliţia de sector. În noaptea următoare, alertată de zgomote suspecte, a stat la pândă şi a observat agitaţie şi lumini aprinse la doar două apartamente din blocul de vizavi, singurele care au steaguri pe balcoane. Cu noile veşti, m-am dus, tot eu, la poliţistul de proximitate. Bineînţeles că nu ştia nimic nici de sesizarea mea, nici de cea a vecinei. Mult mai politicos decât colegul lui, a notat şi el cu grijă, într-un carneţel, ore, adrese şi legume, asigurându-mă că va verifica.

Există, deci, trei anchete deschise în paralel, pe marele caz de geamuri sparte cu mere. Şi există şi nişte infractori în serie care lasă indicii la vedere, sub formă de steaguri localizatoare, doar-doar i-o opri cineva. Dar curtea blocului e în continuare plină de proiectilele vegetale care sunt aruncate şi acum, la trei săptămâni după prima sesizare către Poliţia Română, ai cărei angajaţi sunt prea ocupaţi să se exprime poetic sau să trimită responsabilităţi de la unul la altul (verbal, pentru că de baze de date informatice nici nu poate fi vorba într-un loc fără calculatoare), în loc să bată, pur şi simplu, la uşa unor cretini şi să le spună să înceteze să mai facă rău oamenilor fără apărare. Ca mama mea, bătrână şi bolnavă, ca vecina ei, singură şi speriată, ca mine, slabă şi cu responsabilităţi. Şi ca mulţi alţii dintre noi.

Super-eroii de sector

Mi se întâmplă uneori să-mi găsesc locul de parcare ocupat. Ştiu că unii ar zice să mă mulţumesc că am un loc de parcare, dar nu mă pot abţine să mă simt frustrată când mi se încalcă dreptul la el. Uneori găsesc şi un număr de telefon pe parbriz şi se rezolvă repede, alteori găsesc uşor un loc liber prin apropiere şi nu mă enervez (rău), dar de câteva ori am chemat poliţia.

Prima dată a fost când o maşină a stat pe locul meu două zile. Pe vremea aceea, de astfel de probleme se ocupa Poliţia de sector, iar poliţistul care a apărut gâfâind, la vreo oră după ce l-am chemat, mi-a spus:

–      Mă scuzaţi că am întârziat, vin de la o înjunghiere.

Bineînţeles că am vrut să intru în pământ de ruşine, eu cu meschina mea problemă a locului de parcare. Apoi, sarcina a trecut la Poliţia Locală şi m-am simţit mai împăcată că îi pun la treabă.

Într-o seară, o dubiţă era parcată de-a curmezişul pe 3 (trei) locuri de parcare, al meu fiind la mijloc. Niciun număr de telefon, întuneric, ger, fetiţa mea plângându-se că vrea la toaletă… Am sunat la Poliţia Locală şi au venit repede doi agenţi eficienţi, care l-au găsit pe şoferul culpabil şi i-au dat o somaţie. Mai mult, unul dintre ei, frumuşel şi amabil, a invitat-o pe Luna să stea în maşina lor, la căldură, aşa că, până la urmă, pentru ea a fost o experienţă inedită şi chiar plăcută. La plecare, fetiţa mea, emoţionată, mi-a dat un sfat preţios la ureche:

–      Mama, data viitoare când chemi poliţia la un necaz, să-i chemi tot pe oamenii ăştia, că sunt drăguţi rău.

Probabil că acum îşi va dori să fie mai des locul de parcare ocupat, ca să vină super-poliţiştii să ne salveze. N-o învinuiesc pentru asta: cu toţii avem nevoie de eroi în vieţile noastre.