Intersecţii

E mic şi ciufulit într-un mod ciudat, ca şi cum i-ar fi pârlit cineva doar capătul penelor. Îmi place să cred că nu s-a întâmplat asta, nici că ar fi bolnav, ci că este, pur şi simplu, un pui de porumbel căruia încă nu i-a crescut complet penajul. Un adolescent la fel ca şi ai noştri, ai oamenilor, uşor neterminat, dar zburlit şi înţepat parcă împotriva tuturor. Şi mai stă şi în mijlocul drumului, ca prostul. Opresc maşina în faţa lui, la marginea micii intersecţii din cartier, din fericire aproape pustie acum, în aceste zile de weekend din mijlocul lui august. Nu pare să înţeleagă pericolul la care se expune stând acolo. Sau poate că nu e capabil să zboare. Dacă, totuşi, este bolnav? Habar nu am ce aş putea face cu un porumbel bolnav, dar cu siguranţă nu pot trece cu maşina peste el. Nici să îl las acolo nu pot, măcar să îl gonesc undeva, la adăpost. Mai ales că se mai apropie o maşină de intersecţie acum; îi fac semn şoferului să se oprească şi el, apoi cobor.

Când ajung în faţa maşinii, însă, nu mai văd nimic. Şoferul celălalt îmi face un semn vag, cum că l-a văzut plecând, şi pleacă şi el. Mai rămânem puţin acolo, căutându-l cu fiică-mea pe sub maşini şi prin boscheţi, pentru că niciuna dintre noi nu l-am văzut zburând. Nu-l găsim. După ce verific cu mare atenţie sub maşină, mă urc la volan şi plecăm. O vreme, am inima strânsă, pentru că mă gândesc că aş fi putut încerca să fac mai multe pentru bietul sufleţel. Apoi îmi găsesc scuze în faptul că trebuie să ajungem la spital, la bunicul Lunei, care şi el are nevoie de noi acum. Şi apoi, deodată, îmi amintesc de întâmplarea de cu o oră în urmă şi mă pufneşte râsul: sunt sigură că porumbelul acela va fi bine. Pentru că mai devreme cred că primisem un semn.

Cu o oră în urmă, ne întorceam de la spital cu speranţa de a lua o pauză de la boală şi neputinţă. Nu facem mai nimic acolo, de bunicul Lunei se ocupă angajaţii spitalului, după cum este şi firesc. Dar ştim că îi face bine să nu rămână singur, pentru că este bătrân şi uşor confuz, şi de aceea stăm pur şi simplu cam toată ziua alături de el. Iar asta este de ajuns. Acum o oră, deci, pe când ne întorceam de la spital, oprisem la fel, în mijlocul străzii, pentru a nu lovi un alt suflet. Un om bătrân, de data asta. Stătea pe carosabil, aproape de intersecţia de la Piaţa Norilor, şi contempla un bloc. Nu a părut să-mi audă maşina apropiindu-se, dar după câteva secunde a făcut doi-trei paşi târşâiţi şi s-a oprit din nou, la marginea bordurii. Am înaintat şi, când am ajuns în dreptul lui, am coborât geamul să îl întreb dacă are nevoie de ajutor. Nici asta nu a auzit. De aproape, am observat cât de ponosit era îmbrăcat: şi cămaşa, şi pantalonii aveau mai multe găuri uriaşe, de molii, iar pantofii erau ferfeniţă. Dădea impresia a fi un om al străzii, dar cu siguranţă nu era beat, chiar dacă din punga de plastic pe care o ţinea în mâna stângă se vedea capul unui PET de bere la un litru. Recunosc acea confuzie tipică bolilor bătrâneţii, pierderea cauzată de demenţă, golul din creier care se reflectă în privire. Şi pentru că părea să nu poată urca singur bordura (în cealaltă mână avea un baston şi era nesigur pe picioare), m-am parcat în primul loc disponibil şi, împreună cu Luna, ne-am întors la el.

Reuşise să urce pe trotuar şi acum se uita fix la o uşă de scară de bloc, aflată la capătul câtorva trepte.

– Vreţi să vă ajut să urcaţi scara?

A întors spre mine nişte ochi albaştri şi foarte senini, şi mi-a răspuns zâmbind ştirb:

– Nu ştiu. Nu-mi amintesc unde e casa mea. Sunt proprietar aici de douăzeci de ani, dar nu ştiu dacă asta e uşa.

În mâna cu bastonul îi tremura o legătură de chei. I-am luat-o şi m-am dus să le încerc în uşa acelei scări, dar nu se potrivea niciuna.

– Mai daţi-mi nişte amănunte, să găsim scara.

– Stau la apartamentul X, etajul Y.

M-am uitat pe uşa scării: nici vorbă de numărul X acolo.

– Sunteţi sigur că acesta e blocul?

– Nu ştiu. Dar eu văd Piaţa Norilor de la mine din casă. Deci e aici, pe undeva.

Şi a făcut un cerc larg cu mâna în jur. Of. Aş fi preferat să ne petrecem altfel ora asta acasă, dar e OK şi aşa. La urma urmei, nici măcar nu sunt foarte multe blocuri în jurul pieţei, cât de greu poate fi să i-l găsim omului pe al lui?

– Haideţi să vă sprijiniţi de balustrada aceasta, l-am luat eu de braţ şi l-am dus într-acolo. Nu vă ţineţi prea bine pe picioare. Şi daţi-mi cheile înapoi, să mă duc să le încerc la alte uşi.

– Nu pot, mi-a zâmbit el în continuare, foarte senin. Le-am mai dat eu la unii şi mi-au spart casa şi mi-au luat tot ce aveam. Iar eu sunt proprietar aici de douăzeci de ani, stau la apartamentul X, etajul Y.

Nu a fost chip să îl conving că nu sunt hoaţă. I-am propus să îi dau cheia mea de la maşină cât timp i le ţin eu pe cele de la casă, dar nu a vrut. “Eu sunt proprietar aici de douăzeci de ani, stau…”

Am plecat fără chei până la urmă, doar să căutăm o scară de bloc pe care să scrie acel număr de apartament. Dar atunci când am dat colţul, la câteva străzi mai încolo ni s-a părut că zărim o maşină de poliţie, aşa că am luat-o la fugă spre ea. Ceea ce începuse ca o aventură inedită şi cu potenţial de mister pentru fiică-mea s-a transformat într-o distracţie nebună de-a dreptul. Pentru că ea este foarte, dar foarte fericită atunci când alergăm împreună. Habar nu am de ce, dar de fiecare dată când ni s-a întâmplat asta (destul de rar, dată fiind aversiunea mea pentru orice formă de sport), a râs în hohote de nestăvilit. Aşa şi acum: s-a pus pe un râs sonor, în timp ce alerga alături de mine pe străduţe, în căutarea poliţiştilor. Pe care nu i-am găsit. Aşa că ne-am întors spre locul în care îl lăsaserăm pe bătrân, uitându-ne la fiecare scară de bloc din drum, până când am găsit una în care ar fi putut fi apartamentul lui. Şi chiar atunci a apărut în intersecţie, de-a binelea, o maşină de poliţie.

Ceea ce a urmat va rămâne posterităţii în două variante foarte diferite. Adică eu îmi aduc aminte că am strigat destul de discret către cei trei poliţişti dinăuntru, care erau la doar vreo zece metri distanţă şi aveau geamurile maşinii lăsate, apoi le-am făcut un semn cu mâna să se oprească şi m-am dus să îi întreb dacă mă pot ajuta cu bătrânul. Luna, însă, susţine că am început să fac gesturi ample, de naufragiat pe insulă pustie către corabia de la marginea orizontului, şi să strig tare “Ajutor! Ajutor!”. Nu cred că vom afla niciodată adevărul, cert este doar că maşina a frânat din scurt, oamenii au venit cu mine la bătrân (care era la fel de confuz, în acelaşi loc în care îl lăsasem) şi m-au asigurat că de aici încolo se ocupă ei, după care m-au trimis acasă.

– Sper că în poliţişti aveţi încredere, i-am zâmbit eu bietului om. Să-i lăsaţi să vă ajute!

– Mulţumesc, domniţă! Să fiţi sănătoasă! Şi să vă trăiască porumbelul!, a adăugat el dând din cap către Luna, înainte să continue pentru poliţişti: Nu mai ştiu unde e blocul meu. Sunt bătrân, am nouăzeci şi…

Ne-am îndepărtat chicotind. De-a lungul vremii, am auzit multe apelative care s-au dorit drăguţe faţă de fiică-mea, ca de exemplu “prinţesa” sau, mai nou, de când s-a tuns scurt, “băiatul ăsta frumos”. Dar “porumbelul” nu am mai auzit până acum. Şi nici n-am înţeles de unde şi până unde o asemenea metaforă. Ne-am mai amuzat o vreme şi, cu sentimentul datoriei împlinite – sper că poliţiştii aceia s-au asigurat că omul ajunge pe mâinile cuiva care să aibă grijă de el – ne-am întors acasă.

O oră mai târziu şi câteva intersecţii mai încolo, un porumbel adevărat avea să trăiască doar pentru că nişte oameni l-au observat şi s-au oprit câteva clipe din drumurile lor grăbite, pentru a-l lăsa să traverseze în ritmul şi după puterile lui. Pentru că nu întotdeauna sunt necesare acte eroice şi fapte vitejeşti pentru a proteja vieţi. E de ajuns să fim atenţi unii la alţii. Să ne îngăduim unii altora slăbiciunile. Sau chiar doar să ne stăm alături uneori. Atât.

Reclame

Experiment cu fapte bune

Am povestit ieri cum mi-am găsit maşina blocată în parcare de un morman de zăpadă, depozitat în faţa ei de către un vecin care îşi curăţase lună propriul loc. Şi mă întrebam retoric oare când o să încetăm să fim răi. Ieri i-am răspuns şi eu cu o răutate acelui vecin necunoscut: i-am pus zăpada la loc. Pe moment m-am simţit uşurată, e drept. Dar pe termen lung ştiu că nu am făcut bine. Pentru că eu cred în acea teorie care spune că totul se plăteşte în viaţă. Cred că există un echilibru suprem şi universal,  care ne dă tuturor înapoi pe măsura faptelor noastre, nici mai mult, dar nici mai puţin. Facem bine, primim bine. Facem rău, primim rău. Este fix atât de simplu.

De cele mai multe ori nu facem legătura între faptă şi răsplată, mai ales când ele nu se întâmplă rapid una după cealaltă. Cum ar fi atunci când îi vedem la televizor pe unii infractori celebri care par să o ducă bine din furturi de bani publici, de exemplu, şi avem impresia că nicio justiţie nu îi poate pedepsi. Dar dacă ne-am uita mai îndeaproape la vieţile lor, poate că ne-am schimba părerea. Nu cred că este nicio fericire să stai cu frică tot timpul, nici să te ascunzi în vreun colţ de lume, fie el şi exotic, pierzându-ţi prietenii, rudele şi ţara. Ca să nu mai vorbesc de unii care ajung, totuşi, în închisoare după ani şi ani. Sau care se pricopsesc cu boli chinuitoare şi incurabile, pe care nici tot bugetul prăduit al vreunei administraţii publice nu le poate vindeca.

Dar să-i lăsăm pe infractori în lumea lor urâtă şi să ne întoarcem la zăpada noastră de azi. Pentru cine nu ştie, azi este un viscol mai mare decât ieri în Bucureşti, iar nămeţii încep să devină importanţi. Se curăţă străzile, e drept, dar ele sunt acoperite la loc foarte repede, pentru că ninge hotărât. Mi-am dat seama de asta atunci când am dus-o pe fiică-mea la şcoală şi am văzut un porumbel mort pe trotuar, probabil căzut din vreo streaşină şi îngheţat acolo, în zăpadă. La întoarcerea de la şcoală, după vreo zece minute, doar un vârf de pană se mai zărea din bietul de el, ceea ce m-a făcut să meditez iar la caracterul atât de fragil şi de trecător al vieţilor noastre, şi la felul în care se aşterne uitarea peste noi toţi la un moment dat, la fel ca omătul peste trupşorul micuţei păsări…

Întoarsă în cartier, am găsit trotuarul de la grădiniţă încă şi mai acoperit de nămeţi decât ieri, iar mormanul de zăpadă din faţa maşinii mele încă şi mai mare. Dar mi-am stăpânit primul impuls, acela de a o pune la loc alături – unde iar era ca în palmă, desigur. Oricum, îmi este deja clar că nu voi mai mişca maşina din parcare până la primăvară, aşa că azi m-am mulţumit să mă strecor în ea şi să îi pornesc motorul pentru vreo cinci minute, să nu îngheţe de tot.

M-am simţit tare bine că am rezistat tentaţiei de a răspunde iar la rău cu rău. Atât de bine, încât chiar am plusat: am luat lopata din maşină şi am curăţat aleea de intrare în bloc. La negru. Sunt conştientă că într-o oră va fi acoperită la loc, la cât de tare ninge, dar măcar sunt împăcată cu mine însămi că am putut să-mi ajut vecinii mai în vârstă, în drumurile lor spre piaţă sau farmacie (pentru că la atât se reduce viaţa noastră la un moment dat, la subzistenţă…).

A făcut echipă cu mine şi femeia de serviciu, tot o mână de om şi ea, iar când am terminat mi-am fotografiat mulţumită opera şi am dat să intru în bloc. Dar când să deschid uşa, cu colţul ochiului am văzut ceva ce se pare că nu observase nimeni, dintre toţi oamenii care au trecut încolo şi încoace în dimineaţa aceasta: o pasăre zgribulită, făcută toată pumn, îşi găsise un adăpost mai nebătut de viscol într-o nişă din peretele blocului.

Am înţepenit. În astfel de situaţii, pentru că nu e prima dată când găsesc păsări amărâte, o rog pe fiică-mea să pună mâna pe ele. Pentru că mie îmi este frică… Acum, însă, ea era la şcoală, iar eu nu puteam să las sufleţelul acela pufos să îngheţe acolo. Pe când mă gândeam cum aş putea merge acasă, să-mi iau mănuşile pentru cuptor şi să încerc să salvez puiul de porumbel, a ieşit din bloc o vecină. O vecină cu care nu vorbesc de când am avut un incident destul de urât cu mama ei. Sunt o familie de nebuni, dar una care pare să iubească animalele, pentru că au şi câine, şi pisici. Aşa că am trecut peste orice diferend şi am întrebat-o dacă ştie ce să facem cu pasărea.

Şi într-un minut, puiul de porumbel a ajuns la căldurică, în sânul vecinei mele. L-a luat fără nicio reţinere, mi-a spus că, întâmplător, mai are unul în casă, pe care îl îngrijeşte până o putea să-i dea drumul afară, la primăvară, şi chiar mi-a mulţumit că i l-am arătat, pentru că ea nu l-ar fi observat, ascuns cum stătea el în ferestruica lui de beton. De parcă i-aş fi făcut ei un serviciu…

M-am întors în casă şi mai bucuroasă: nu numai că făcusem o faptă bună, dar şi salvasem un sufleţel, tot un porumbel, ca şi cel a cărui vedere mort mă întristase de dimineaţă. Şi cred că acesta e felul în care universul a hotărât să îmi plătească micul meu efort fizic. Cu şansa de a-i putea observa echilibrul absolut. Cu certitudinea că, acolo unde o viaţă dispare, o alta apare. Şi cu privilegiul de a putea salva o viaţă, la urma urmei.