Despre munca în zadar pe banii noştri

Pe la începutul lui noiembrie 2017, am văzut o doamnă în vârstă căzând ca o scândură, cu faţa în jos, pe bordura din faţa farmaciei Dona de la Şincai. Am sărit câţiva trecători în ajutorul ei, insistând să chemăm o ambulanţă, dar a refuzat. Cu greu, am convins-o să intre măcar în farmacie şi să-şi ia tensiunea – căzăturile acestea, mai ales la o anumită vârstă, pot avea drept cauze şi accidentele vasculare cauzate de o tensiune crescută, nu trebuie deloc ignorate. Doamna insista că nu are nimic, ci doar s-a împiedicat încercând să treacă pe bordura îngustă şi ferindu-se de bancomatul din peretele farmaciei, care o blochează. Dar de ce se chinuia biata femeie să treacă pe acolo, când în zonă se află ditamai trotuarul de vreo cinci metri lăţime? Pentru că acel trotuar este prost făcut şi se umple de apă la orice ploicică. În anotimpurile ploioase este o baltă adâncă, întinsă de la un capăt la altul, iarna este un patinoar. Şi nu generalizez aiurea: locuiesc de 17 ani în zonă şi trec şi de patru ori pe zi pe aici, deci ştiu clar despre ce vorbesc.

M-am dus acasă şi am trimis imediat un e-mail primăriei sectorului 4, cu rugămintea să remedieze problema acelui trotuar. Ştiu că peste tot sunt probleme, străduţele din cartierul meu arată ca după bombardament, dar acesta e un trotuar folosit de mii de oameni zilnic, dacă nu chiar zeci de mii, într-o intersecţie importantă şi în faţa singurei farmacii non-stop din zonă. Mi s-a răspuns în câteva zile că cererea mi-a fost înregistrată şi că lucrarea va fi inclusă în următorul şantier posibil, în funcţie de buget.

Au urmat câteva luni în care nu s-a găsit, probabil, buget pentru trotuarul meu. S-a găsit pentru fântâna penisului erect, aşa cum îmi place să numesc oroarea aceea arhitectonică din colţul intersecţiei. S-a găsit pentru nenumărate plante tuia care s-au plantat acolo şi pe tot bulevardul Tineretului, achiziţionate la preţuri super-umflate şi uscate în câteva zile. S-a găsit pentru nebunia bordurilor ce pare fără sfârşit, puse atât orizontal, cât şi vertical, pe fiecare bucăţică de trotuar din zonă şi chiar în locuri unde nu e trotuar. Şi aşa mai departe (am fotografii-dovadă pentru fiecare din cele afirmate mai sus, nu sunt vorbe în vânt). Doar balta-patinoar a dăinuit bine, mersi, peste iarnă. Până săptămâna trecută, când în sfârşit a deranjat-o cineva.

În drumul spre şcoală de acum câteva zile, am văzut că se aşternuse un strat proaspăt de asfalt pe trotuarul în cauză. M-am bucurat să văd asta, dar un drăcuşor din mintea mea nu îmi dădea totuşi pace. Aşa că, la întoarcere, l-am căutat pe şeful de lucrare şi l-am întrebat dacă s-a asigurat că au remediat problema bălţii. Iar domnul respectiv m-a asigurat doar că NU a auzit niciodată de acea problemă. Nimeni din primărie nu îi transmisese că ar exista o plângere pentru acea bucată de trotuar şi habar nu avea că se strânge apă acolo. Mi-a cerut o fotografie, m-am dus acasă, am “răscolit” prin calculator, am găsit una, m-am întors, i-am arătat-o, mi-a mulţumit, apoi mi-a arătat-o şi el pe o doamnă care făcea măsurători cu aparate topometrice şi mi-a promis că vor remedia împreună problema. Iar eu l-am crezut.

În zilele următoare am continuat să simt la picior dâmbul de care mă temeam că va bloca scurgerea ca şi până acum. Pur şi simplu treci pe acolo şi îţi dai seama că e o zonă mai ridicată înspre margine, nici măcar nu îţi trebuie aparate sofisticate de măsură pentru asta. Dar am sperat să mă înşel, aşa cum fac mereu oamenii cu educaţie şi bun simţ, care îşi pun mai întâi la îndoială propria raţiune şi abia apoi dau vina pe alţii. Din păcate, însă, nu m-am înşelat, iar aceasta este o fotografie de azi-dimineaţă, după ce azi-noapte a plouat în cartier:

La o ploaie ceva mai hotărâtă, zona acoperită de apă îşi triplează suprafaţa.

Azi în intersecţie se lucra în continuare, dar nu chiar aici, ci la parcare (plus borduri, evident). Şeful cu care am vorbit zilele trecute nu era acolo, nici doamna cu măsurătorile. Aşa că, odată întoarsă acasă, am trimis fotografia pe e-mail la primărie, cu întrebarea de ce nu au comunicat între ei şi de ce se cheltuie banul public inutil, cu lucrări deficitare. Acum aştept un răspuns. Probabil, degeaba, atâta vreme cât noi, ăştia care încercăm să facem ceva, măcar cu o vorbă sau o idee, suntem atât de puţini, iar ei sunt atât de mulţi. Oare cum ar fi dacă voi toţi cei care aţi trecut măcar o dată pe lângă balta asta, chinuindu-vă să nu călcaţi în ea, aţi reclama-o la primărie, în loc să vă mulţumiţi să înjuraţi în barbă sau să vă lamentaţi pe Facebook? Sau dacă i-aţi trage de mânecă pe muncitorii ăia pe care îi vedeţi că fac mai mult rău decât bine, şi nu i-aţi lăsa să facă asta? Sau dacă aţi ieşi la vot o dată la patru ani, că n-o fi foc să vă mişcaţi fundurile câteva sute de metri până la circumscripţia voastră, ca să le desfiinţaţi sinecurile tuturor impostorilor care ne conduc?

Nu cred că voi afla vreodată să răspunsul la aceste întrebări. Pentru că trăiesc într-o ţară în cădere liberă, din toate punctele de vedere, de care îmi este din ce în ce mai ruşine.

Reclame

Noutăţi din cartier

Nici trei săptămâni n-am lipsit din Bucureşti. Şi iată ce am găsit la întoarcere:

1. Fântâna – ACEA fântână oribilă, penibilă şi nefuncţională din intersecţie de la Şincai, la care s-a lucrat nişte săptămâni bune, cu oameni mulţi şi utilaje – nu mai este; a fost înlocuită de o coiţă mai mică, dar mai bărbătoasă, pentru că măcar ţâşneşte mai abitir apa din ea.2. Prelata – ACEA prelată din lemn de pe bulevardul Cantemir, care stă să cadă din iarnă, şi pentru îndepărtarea căreia am fost trimisă ca o minge de ping-pong telefonică, de la Primărie la Poliţia Locală, cu trecere prin ISU şi Pompieri – nu mai este; a fost complet dată jos; a rămas doar uşa larg deschisă la ditamai panoul electric al clădirii, dar sper ca până la iarna următoare să se rezolve şi asta.

3. Gunoiul – ACEL gunoi care tronează peste tot prin Tineretului cam de când avem primar nou care se ceartă cu REBU şi ne pune să ne descurcăm singuri cu deşeurile, în timp ce el construieşte borduri inutile, plantează tuie nesimţit de scumpe şi fumează fără jenă în restaurante – ei bine, gunoiul este tot acolo; doar că locuitorii cartierului par să se fi adaptat la situaţie şi îl împodobesc frumos acum; dacă tot pute, măcar să arate drăguţ.

O să mai plec vara asta. Îmi plac surprizele.

5, 64, peste 100

Nu ştiu câţi dintre voi aţi observat că, în ultimii ani, s-au înmulţit foarte tare crucile de pe marginile şoselelor. Nici pe mine nu m-au deranjat până când, la locul unui accident urât, soldat cu trei victime, pe una dintre cruci a apărut scris numele unui fost coleg de şcoală. Deşi nu eram apropiaţi, nu am cum să nu mă întristez de fiecare dată când trec pe lângă ea – şi trec des, deoarece este pe drumul spre Giurgiu, pe care îl parcurg regulat. Şi nu vreau asta. Nu vreau să trăiesc cu frica de moarte din suta în suta de metri, nu vreau să mă urc anxioasă la volan, nu vreau să îmi dea lacrimile în mijlocul unei melodii pe care o cânt, în gura mare, cu fiică-mea aflată în scăunelul ei din spate, bucuroasă nevoie mare că mergem la tati acasă. În iarnă, când am călătorit în Moldova, am numărat zeci de cruci pe drum, apărea una la două-trei minute şi a fost un coşmar pentru mine să mă gândesc peste câte pete de sânge şi bucăţele de creier treceam atunci.

S-ar putea spune că aceste cruci au scopul de a-i conştientiza pe şoferi de pericolul la care se expun conducând imprudent. Dar nu este aşa: şoferului care conduce fără grijă faţă de cei vii i se rupe şi mai abitir de cei morţi, deci va trece ca vântul prin faţa crucilor ăstora. S-ar putea spune că sunt un fel de monumente în amintirea morţilor. Dar morţii aceia nu sunt eroi, totuşi, sunt victime ale unor accidente. Îşi înfige cineva vreo cruce în mijlocul sufrageriei, unde s-a prăbuşit cineva drag, ucis de un accident vascular? Nu. Îşi toarnă cineva o troiţă din beton în vârful patului, unde a fost răpus un bătrân, în somn, de infarct? Atunci de ce să construieşti aşa ceva pe marginea drumului tuturor, dacă la tine în casă nu ţi-ai face?

Obiceiul s-a extins, din păcate, şi în oraşe, pe trotuare şi chiar pe aleile din parcuri, unde presupun că s-a înecat cineva în lacul de proximitate, că doar nu or pune cruci la locul vreunei înjunghieri. Deci nici să ies la plimbare în parc nu mai pot fără să sufăr? Cu ce drept îmi strică cineva şi bruma de seninătate la care am acces uneori, mica oază de frumuseţe din oceanul ăsta de urât care mă copleşeşte în Bucureşti? Dacă tot amestecăm în halul ăsta moartea şi viaţa, atunci hai să nu ne mai îngropăm morţii în cimitire, ci să-i păstrăm pe lângă casă, să ne rămână aproape şi să ni-i amintim zilnic! În curtea blocului, de exemplu, ca să trecem pe lângă ei de câteva ori pe zi!

Ştiu că sună cinic şi probabil că mulţi mă înjuraţi deja. Dar urmează să spun ceva şi mai cinic şi mi-o asum deplin. Am auzit mai devreme la Ştirile TVR că Primăria sectorului 4 a început construcţia unui monument în amintirea eroilor de la Colectiv. În parcul Tineretului. În zona grătarelor. În primul rând, există o inadvertenţă în ştire, ceea ce nu mă mai miră nici măcar din partea jurnaliştilor televiziunii publice: parcul Tineretului nu este în administrarea primăriei de sector, ci a Primăriei Municipiului Bucureşti, prin ALPAB, şi habar nu am de vreo zonă de grătare în acel parc. În schimb ştiu că există o zonă de grătare în parcul Lumea Copiilor, care este în administrarea Primăriei sectorului 4, deci au încurcat ori parcul, ori primăria.

În al doilea rând, mi se pare incredibilă însăşi esenţa unei astfel de ştiri. Tragedia acelor tineri m-a făcut să sufăr cum nu credeam că este posibil să o fac pentru necunoscuţi – cu excepţia notabilă a fostului meu soţ, victima cu numărul 15 pe acea listă a groazei, şi a tatălui celui de-al 60-lea rănit răpus, după multă durere, pe un pat de spital, nu ştiam personal pe nimeni de acolo. Dar sunt conştientă că tinerii aceia nu au fost eroi prin războaie, ci victime ale unei corupţii generalizate, care şi-a arătat colţii fix în ograda celor care vor să ridice acum monumente. Poate că funcţionarul care a semnat avizul pentru ridicarea monumentului a luat şi una dintre multele şpăgi din lanţul slăbiciunilor care a condus la dezastrul de acolo. Tinerii aceea nu au murit în parc, ci într-o clădire care stă să cadă cu totul, la vreun kilometru distanţă de  Tineretului (sper că acum s-au mutat de acolo şi celelalte afaceri din acea clădire, erau multe ateliere şi studiouri, săli de sport şi de dans, inclusiv pentru copii). Hai să radem de pe faţa Pământului acea ruină – reminiscenţa unui comunism lugubru şi a unui carnagiu şi mai şi! Hai să facem acolo monumentul pentru aducere aminte a crudului adevăr „Corupţia ucide”! Să plantăm pomi care să ne dea aer pe locul în care focul le-a răpit aerul celor morţi acolo. Să continue să vină oamenii şi să aprindă lumânări, aşa cum o fac şi acum, pe Tăbăcarilor 7. Să îşi aloce timp special pentru meditaţie, să meargă în pelerinaj, nu să se lovească de simbolistica tristă a vreunei bucăţi de piatră sau metal atunci când îşi fac jogging-ul de dimineaţă pentru a-şi începe ziua plini de energie pozitivă. Sau când vin să sărbătorească ceva cu un picnic. Pentru că acesta este scopul unei zone de grătare dintr-un parc: să ieşi cu familia şi cu prietenii ca să mănânci şi să bei cu vreo ocazie festivă. Tinerii aceia din Colectiv au murit fripţi, tâmpiţilor, iar voi le omagiaţi amintirea lângă o zonă de grătare??!!

Sper să aflu mâine de dimineaţă că ştirea a fost o greşeală. Că nu s-a apucat nimeni de săpat monumente pentru morţi în parcuri pentru vii, că nu vrea nimeni să omagieze oameni cu carnea arsă lângă fumul unor grătare cu cărbuni. Că TVR-ul a luat-o razna şi că Primăria e condusă de oameni normali la cap. Că, de fapt, Colectiv nici nu a existat. Şi că se anunţă un mare concert Goodbye to Gravity pe Arena Naţională, la care să mă pot duce cu fetiţa mea, rockeriţă din faşă, fără teama că nu ne vom mai întoarce niciodată acasă.

Sper să aflu mâine de dimineaţă că ultimele 5 luni au fost un vis urât de-al meu, în care 64 de tineri mureau şi peste 100 erau mutilaţi pe viaţă, din vina tuturor şi a nimănui.