Este sau nu grea şcoala de astăzi?

„Matematica asta e din ce în ce mai grea, ceea ce mi se pare normal, mă aşteptam la asta, dar m-aş fi aşteptat să fiu şi eu din ce în ce mai deşteaptă, şi nu sunt, nu ştiu de ce…”

Cuvinte spuse, plângând, de fiica mea după ce a primit prima ei notă mai mică (un 7), la un test de matematică din clasa a cincea. Şi m-au durut cuvintele ei, şi am plâns şi eu. Pentru că nu am copil prost, din contră. Chiar şi la şcoală are aproape numai note de 10. Dar ţine din ce în ce mai greu pasul cu programa de azi, la materiile pentru care nu are o înclinaţie sau o pasiune deosebite. Iar notele acestea vor atârna, în câţiva ani, într-o balanţă după care va fi judecată de un computer şi repartizată la un liceu.

Am observat de mult acest aspect care decurge din dificultatea excesivă a şcolii: inocularea în creierul copiilor a ideii că ei sunt proşti şi incapabili, pentru că nu reuşesc să înţeleagă ceea ce li se impune să înveţe. Am văzut mulţi copii sclipitori, din generaţia fiică-mii, pierzându-se pe drumul şcolii. Copii isteţi şi exuberanţi, cu încredere în ei, care la grădiniţă zâmbeau larg şi făceau vitejii, şi care ajung, după câţiva ani la şcoală, trişti, şi terni, şi temători. Pentru că profesorii le spun mereu că sunt proşti, îi critică la orice greşeală, în loc să-i încurajeze la orice reuşită, şi pentru că întotdeauna vor exista pe lângă ei câţiva copii (nu mulţi) care vor reuşi să înveţe bine, să rezolve toate problemele, să înţeleagă lucruri peste vârsta lor. Am fost un astfel de copil, de altfel, ştiu prea bine că se poate şi aşa, să fii cel mai bun la toate, însă acestea sunt excepţii. În plus, nici nu cred că mi-a folosit în mod special mai târziu teancul de diplome, aş prefera să mi se fi pus baze mai sănătoase dezvoltării emoţionale, decât celei cognitive, să mă pot integra mai uşor în viaţa de după şcoală, să ştiu să fiu mai fericită.

Aşa că, acum, sunt hotărâtă să stau neobosit în spatele fiicei mele, să o sprijin atunci când greutăţile o dezechilibrează, să o asigur că nu e proastă doar pentru că nu ştie să rezolve un exerciţiu cu fracţii şi să o ajut, cât mai pot şi eu, ca data viitoare să ştie, naibii, şi exerciţiul ăla. Însă problemele de sistem pe care le avem acum, în învăţământul din România, nu se pot rezolva toate aşa…

Se vorbeşte foarte mult zilele acestea despre manualele şcolare, prea complicate şi cu prea multe greşeli, despre materiile în plus sau neadaptate nevoilor lumii moderne şi vârstei copiilor, despre programa gândită strâmb şi despre cadre didactice care predau greşit. Sunt lucruri pe care unii dintre noi le-am observat, analizat şi reclamat încă de când copiii noştri au luat primul contact cu şcoala. Pentru părinţii implicaţi, ca şi mine, în dezbaterea publică pe această temă, nu este un subiect nou. Şi nici nu ni se pare o prostie faptul că Ministerul Educaţiei a lansat ieri un sondaj prin care doreşte să afle părerea părinţilor asupra numărului de ore petrecute de elevi la şcoală şi materiile care sunt în plus sau, din contră, neglijate în programa de azi (dacă nu l-aţi văzut încă, el se află aici). Pentru sindicaliştii profesorilor, este o tragedie că MEN a îndrăznit să ceară şi părerea amărâţilor de părinţi. Şi de-abia aştept să văd ce spume la gură vor face când li se va cere şi părerea elevilor, după cum şi-a anunţat ministerul intenţia.

Şi mai există o categorie de oameni care ironizează acest demers: cei care NU au copiii la şcoală acum. Cu părere de rău, dar eu chiar cred că nu poţi judeca cu adevărat profund un fenomen, oricare, pe care nu îl cunoşti nemijlocit. La fel cum nu poţi fi şi bărbat, şi specialist în alăptare, de exemplu, sau femeie empatică cu o durere de prostată, cred că nu poţi să ai o părere argumentată asupra unui manual dacă nu ai un copil care să îl fi folosit recent. Dar dacă ai şi copil şcolar, şi educaţie serioasă, şi nişte studii teoretice în domeniul psiho-pedagogiei, cum am norocul (sau ghinionul…) să fi urmat eu înainte să devin mamă, atunci chiar că îţi permiţi luxul de a afirma că ceea ce se întâmplă acum cu manualele româneşti este un dezastru.

În clasa pregătitoare, de exemplu, deşi în teorie ar trebui doar să pregăteşti copiii pentru şcoală, relaxat, fără manuale şi fără teme, am cumpărat o groază de cărţi şi culegeri, s-au predat sisteme de ecuaţii cu două necunoscute, s-a impus participarea la concursuri grele, iar copiilor li se dădeau teme multe. Desigur, am avut ghinion de o persoană care nu era cu adevărat învăţătoare şi de o şcoală prost manageriată, însă ştiu sigur că astfel de lucruri se întâmplă cam peste tot. În clasa întâi, începusem să adun, într-un grup pe Facebook, perlele întâlnite în manualele fiică-mii – alt lucru de neimaginat pentru mintea mea: cum să editezi manuale cu greşeli flagrante, în condiţiile în care manualele acelea sunt literă de lege pentru copii, sunt primele modele de învăţătură pe care pun ei ochii? Ce exemple le dai? Mai mult de atât, şi în al doilea an de şcoală am avut ghinionul unei învăţătoare care nu era chiar bună, din moment ce nici măcar nu observa greşelile cu pricina.

În clasa a treia am mutat copilul la o mică şcoală privată, iar acela a fost momentul în care am încetat să mai citesc manualele. Era multă suferinţă inutilă în demersul acela, de fiecare dată când deschideam unul, vedeam cel puţin o greşeală, fie ea de scriere, fie de formulare, de logică sau de adaptare la capacitatea de înţelegere a copiilor. Doar când mă ruga copilul în mod expres să îl ajut la vreo temă mă mai uitam pe manuale (şi atunci, inerent, mă enervam din nou). În cei trei ani scurşi aşa, încercând să ignor ceva ce, oricum, nu puteam schimba, m-am mai detaşat de subiect şi am renunţat să mai alimentez pagina aceea de Facebook. Însă a început clasa a cincea, şi atunci…

La gimnaziu este, pur şi simplu, dezastru. Sunt 15 materii în clasa a cincea, şi la fiecare există cerinţe disproporţionate, comparativ cu capacităţile fizice, psihice şi cognitive ale copiilor. Orarul unei zile poate arăta aşa: română, matematică, istorie, geografie, engleză, franceză. Sunt zile cu 7 ore de şcoală, după care copilul vine acasă şi mai are 2-3 ore de teme, plus lectura obligatorie, care nu e întotdeauna din cărţi plăcute cititorului sau măcar de înţeles pentru el. Iar de câte ori m-am plâns de dificultăţile materiei predate la a cincea, de materia stufoasă, exprimată cu ajutorul unor cuvinte multe şi imposibile, mi s-a spus că încă nu am văzut ce e mai rău, că materia de clasa a şaptea depăşeşte cu mult orice imaginaţie.

E adevărat, am văzut manual de biologie de-a şaptea care pare curs de facultate de medicină. Oare care e sensul acelui manual, impus unor copii care, mulţi dintre ei, nici măcar nu ştiu precis cum au ajuns pe lumea asta sau cum să se protejeze de boli sau să dea un prim ajutor, de exemplu? De ce sărim etape, la ce ne trebuie analiză matematică şi învăţare pe dinafară, cum credem că îi pregătim pentru viaţa reală pe nişte copii care nu vor şti lucruri esenţiale la absolvire? Cum să micşorăm procentul acela uriaş de analfabeţi funcţionali, dacă în loc să îi învăţăm pe copii să citească un text şi să dezbată împreună ce au înţeles din el, le impunem memorarea unor analize literare complicate, scrise cândva de nişte critici pretenţioşi şi prăfuiţi? Şi cum să ne mai înţelegem între noi, în viitorul apropiat, dacă în loc să îi învăţăm pe copii să scrie corect româneşte, îi forţăm să cunoască zeci de trăsături şi categorii gramaticale inutile oricui altcuiva decât lingviştilor?

Simt că aş putea scrie la nesfârşit pe acest subiect. Atunci când vorbesc despre şcoala de astăzi, şcoala pe care copilul meu este obligat să o facă, mă ia întotdeauna valul emoţional al frustrării că nu pot face mai mult, că nu pot schimba în bine ceea ce se vede de la o poştă că este fundamental greşit (afară de cazul în care ai ochelari de cal sau eşti rău intenţionat). O să mă opresc din scris aici, dar vă las mai jos exemple din manuale, ilustrative pentru ceea ce am afirmat aici. Judecaţi şi singuri, vă rog, care poate fi răspunsul la întrebarea din titlul articolului.

––––

Primul lucru pe care îl citeşte un copil de 10 ani când deschide manualul de TIC de a cincea. Faceţi, vă rog, exerciţiul de a da definiţia fiecărui cuvinţel de pe pagina asta. Apoi, dacă aţi reuşit (dar sigur nu veţi reuşi), încercaţi să vă închipuiţi că sunteţi un copil care încă vă amuzaţi când faceţi pârţuri ca de cea mai bună glumă, vă vine mai uşor să ziceţi „bărărean” sau „barmanist”, în loc de „barman” şi, ceea ce e cel mai important, nu aţi văzut în viaţa voastră un PC, doar telefoane şi tablete (cel mult). Ah, şi verificaţi dacă ştiţi ce înseamnă TIC. Sau câţi copii ştiu că înseamnă Tehnologia Informaţiei şi a Comunicaţiilor. Dar oare ce e aia „tehnologie”, ştie cineva?

––––-

Am deschis la întâmplare manualul de matematică al fiică-mii din primul semestru de clasa a cincea. Ea ştie acum să rezolve aproape toate exerciţiile de acolo, dar pentru mine multe sunt limbă străină (şi am absolvit un liceu de matematică-fizică cu pretenţii, printre cei mai buni elevi). Şi mă întreb cât timp de acum înainte va mai şti şi ea să le rezolve… Ia să vedem, câţi dintre voi aţi făcut în ultima săptămână, hai lună, ca să fim generoşi, calcule cu fracţii cu numere în baza 10? Poate la piaţă, când aţi vrut să comparaţi preţul pătrunjelului de la prima tarabă cu cel de la ultima, nu-i aşa? Sau când v-a propus şeful o mărire de salariu, în timp ce vă cerea să faceţi mai multe ore suplimentare, iar voi încercaţi să calculaţi dacă vrea să vă păcălească sau vă plăteşte echitabil?

––––––––-

Eleva Esmeralda dintr-a şaptea primeşte drept temă ceea ce primesc toţi copiii ţării ăsteia la vârsta ei, şi anume să scrie o compunere despre poezia „Scoica” a lui Ion Pillat. Problema este că nu i se cere să citească poezia, să încerce să o înţeleagă şi să pună pe hârtie, cu cuvintele ei, gândurile şi (eventualele) emoţii pe care i le-a cauzat lectura, ci să facă o analiză literară pe care, evident, nici nu o înţelege, nici nu e nevoie să o facă. Mai mult, ştie că profesorul îi sancţionează la notă pe cei care nu folosesc limbaj de specialitate, aşa că Esmeralda se duce (unde altundeva?) pe net şi întreabă pe site-uri făcute special pentru aşa ceva. Iar săritorul Jorge843 o ajută prompt. Remarcaţi, vă rog, limbajul de lemn al răspunsului, evident copiat, la rândul lui, de la generaţii anterioare de nefericiţi care au trecut prin aşa ceva. Şi mai remarcaţi şi multitudinea greşelilor gramaticale, de ortografie şi de aşezare în pagină, pe care le face savantul Jorge843. Pentru că fix aceste lucruri, atât de folositoare de fapt, nu l-a învăţat nimeni.

De curiozitate, poezia este următoarea – una frumoasă, după părerea mea, care vorbeşte de nostalgia copilăriei, visare şi departe şi despre care s-ar putea scrie multe cu sufletul, nu cu copy/paste, însă poate nu chiar potrivită pentru 12 ani:

Scoica

de Ion Pillat

Din ţara fabuloasă cu crânguri de polip,
Cu flori ca pietre scumpe încremenind pe stâncă,
Pe-un ţărm, pe care valul îl bate şi-l mănâncă,
Copil, zarii o scoică zvârlită pe nisip.

O, de-aş putea în mine din nou să înfirip
Fiorul de atuncea, mirarea mea adâncă
De-a prinde-n scoica mută ca o şoptire încă
De ape nevăzute, de valuri fără chip;

Şi noaptea, cu urechea pe scoică, depărtat
Să tot aud, pe plaja tăcută a visării,
Urcând, urcând vuirea şi murmurile mării…

Dar ce copil de veghe la geamul alb de stele,
Va fi, purtându-mi versul în suflet încrustat,
Misterioasa scoică a nemuririi mele?

––––––

Aici avem „umpicuţ” de fizică de clasa a şaptea. Ceea ce poate explica de ce nu ştiu tinerii din ziua de azi că pot muri dacă ating firele de înaltă tensiune sau de ce traversează ca boii prin faţa unei maşini care ar trebui să le fie evident că nu are distanţă suficientă să frâneze la timp. Iar exemplele de lucruri cu adevărat utile pe care le-ar putea învăţa copiii noştri, în loc de hieroglife absurde, pot mult continua.

–––––-

Şi am lăsat la desert testul acesta de biologie pentru clasa a şaptea, care a circulat zilele trecute pe net şi care mi s-a părut de-a dreptul delicios. Vă daţi seama că e ca şi rezolvată problema crizei medicilor de la noi, e suficient să ne ducem la un copil dintr-ăsta de 12-13 ani, să îl rugăm să ne diagnosticheze?

Atât.