Şi poate că nu e totul pierdut

Bunicul Lunei a suferit un accident vascular acum câteva săptămâni. Cei care mă citesc pe Facebook ştiu deja despre asta, pentru că am tot povestit despre cum stăteam cu zilele prin spital şi cum fiică-mea a fost incredibil de devotată îngrijirii lui. Ce nu am scris este că acel accident a fost provocat de faptul că a stat câteva ore în plin soare şi fără să se hidrateze. Era în ziua în care a fost invitat să vorbească la festivităţile de Ziua Marinei. Bunicul a fost comandant de vas prezidenţial la vremea lui şi a rămas o personalitate cunoscută în domeniu în acel orăşel-port în care locuieşte. Ţine discursul acesta în fiecare an, şi în fiecare an deplânge în el halul în care au ajuns marina românească şi flota noastră. E drept, cu reminiscenţe de discursuri comuniste, care se încheiau mereu cu „mulţumim conducătorului iubit”, pentru că aşa a fost învăţat nişte zeci de ani să facă. Dar are dreptate în rest. De altfel, bunicul este un om cu păreri ferme asupra multor lucruri, dar şi cu rezerva de neîncredere pe care orice om deştept şi citit trebuie să o păstreze în permanenţă. Pentru că nimeni nu deţine adevărul absolut pe lumea asta.

În zilele care au urmat accidentului, cu controale şi spitale şi experienţe care mai de care mai traumatizantă (despre care voi povesti într-un alt articol, legat de crunta realitate medicală a zilelor noastre), am avut ocazia să stăm mai mult cu bunicul şi, automat, să şi discutăm mai multe. Ştiam că nu e înţelept să deschidem discuţia despre politică şi de aceea nici nu am încercat. Îmi aduceam aminte de acel moment în care l-am înjurat, la o masă în familie, pe Gabriel Oprea, făcându-l impostor. Bunicul a exclamat atunci, nervos: „Dar cum poate fi impostor dacă e general?!”, iar noi am schimbat subiectul, pentru că nu voiam să riscăm să i se facă rău – avea, totuşi, peste 85 de ani. Sau de momentul în care, acum câteva luni, am zis noi ceva rău despre PSD, cum că s-ar duce de râpă şi bine ne pare, iar el s-a mirat: „Am auzit, totuşi, că are susţinere de peste 30% în sondaje. Chiar aşa, o treime dintre români să se înşele?”.

Acela a fost, de altfel, momentul în care mi-am dat seama că bunicul are încredere în aceşti oameni care ne conduc nu neapărat din vreo afinitate ideologică, ci pentru că nu poate concepe că au ajuns atât de sus prin impostură, fraudă şi tupeu, fără să aibă o bază autentică de valoare. Bunicul e un om care s-a născut într-o familie extrem de săracă, într-un sat din Moldova, care a învăţat pe rupte, a citit foarte mult şi a muncit din greu să treacă prin toate gradele militare posibile până la rangul de comandor, cu care a ieşit la pensie. I se pare pur şi simplu de neconceput ca cineva să fi putut ajunge general în alt mod. Sau ca unul din trei români să poată fi păcălit de valul de fum al unei propagande consecvente. Pentru că doar hoţii strigă „Hoţul!” – iar bunicul nu a fost niciodată un hoţ.

Cât am stat alături de el în spital, însă, s-au ivit inerent şi ocazii de a discuta despre ceea ce se întâmplă afară. Mai ales că spitalul era la o aruncătură de băţ de Piaţa Victoriei, unde se adunau încă protestarii în fiecare seară. A întrebat dacă mai sunt acolo, i-am spus că da şi i-am strecurat şi părerea mea intimă că au dreptate să se afle acolo. Că acest guvern trebuie să cadă. Şi pentru prima dată l-am văzut că nu s-a mai enervat. Doar voia să îmi înţeleagă părerea. I-am vorbit puţin despre prostie şi incompetenţă, furt din banul public şi alte câteva rele pe care le fac oamenii ăştia, apoi am schimbat iar subiectul. Chiar nu voiam să îi fac cumva rău, deşi nu părea să i se întâmple asta. În perioada următoare, a mai pus o întrebare sau două. Şi a adus în discuţie faptul că „uite, ne-au mărit salariile şi pensiile”. Argumentul suprem de cucerit naivii din ţara asta. I-am spus că au mărit acele salarii şi pensii artificial. Că nu există dezvoltare economică reală care să le susţină sănătos. Că ne-am îndatorat ca ţară pentru a le plăti, că s-au luat din banii pentru investiţii şi că unui mic întreprinzător, precum propriul său fiu, nu îi sunt deloc de ajutor aceste măsuri populiste luate de guvern. I-am povestit că fiului lui îi e greu să îşi găsească oameni pregătiţi pentru o meserie, să îi fidelizeze la locul de muncă şi să îi plătească rezonabil, din cauza politicilor guvernamentale dezastruoase. Că pentru el, pentru omul care chiar construieşte ceva în ţara asta, acest guvern (şi câte altele dinaintea lui) nu a făcut nimic să îl sprijine.

M-a ascultat în tăcere. Iar după câteva zile l-a „încercat” şi pe fiu-său cu argumentul creşterilor salariale. A primit acelaşi răspuns, şi anume că sunt o gogoaşă umflată care ne va exploda în faţă foarte curând.

Când s-a terminat vacanţa şi am trecut pe la el să ne luăm la revedere, l-am prins pe bunicul într-un moment în care se simţea în formă. Făcuse mici progrese faţă de ultimele săptămâni, reuşea să stea în picioare şi să se hrănească normal, avea alături o doamnă care avea grijă de el – în fine, părea să meargă spre însănătoşire, deci şi moralul său era foarte optimist. Şi atunci ne-a zis zâmbind (şi din senin):

— Măi, tată, măi, eu cred că ne trebuie nişte oameni noi la putere.

Şi atât.

–––

Ce am vrut să vă spun cu povestioara asta a mea (datorie de ieri) e că ar trebui să încercaţi să discutaţi cu părinţii voştri, chiar şi cu bunicii, care îi mai aveţi. Pentru că sunt multe lucruri importante care rămân nediscutate în familii, ştiu asta foarte bine şi din superficialitatea discuţiilor pe care le aveam cu mama mea. Există o jenă, o piedică, o teamă în a ne exprima părerile profunde în faţa părinţilor, la fel de liber ca în faţa prietenilor. Şi atunci tăcem. Dar uite că părinţii ăştia, sau bunicii, nu sunt deloc proşti. Şi că ei pot înţelege adevărurile, dacă le sunt explicate deschis. Iar dacă le-am spune sincer că voturile lor ne pot face rău nouă personal, copiilor lor şi chiar copiilor copiilor noştri, eu cred ne-ar crede pe noi, nu pe ei, cei care îi mint de atâţia ani printr-un ecran de televizor. Cred că s-ar gândi de două ori înainte de a pune ştampila de un nume sau altul de pe buletinul de vot. Sau pe un „Da” sau un „Nu”. Sau poate că nu s-ar mai duce deloc la un vot inutil. Apropo, ce faceţi weekendul acesta? Se anunţă vreme frumoasă, nu mergeţi în vizită la părinţii voştri şi la bunicii de la ţară? S-ar putea să se bucure atât de tare că sunteţi acolo, încât să nu îşi dorească să mai iasă din casă zilele astea…

Reclame

Ultimul articol pe teme politice (sper…)

În ultimele zile, am făcut progrese în a mă sustrage controversatei realităţi politice actuale. Adică am dat mai puţin drumul la televizor, am văzut preponderent filme emoţionante, am intrat în mai puţine polemici pe net şi am evitat subiecte inflamante în conversaţiile cu persoane cunoscute. Nu chiar pe toate, dar sunt pe drumul cel bun. Trebuie cumva să ies din bucla asta care mă ţine captivă într-o uimire perpetuă la aflarea veştilor dinspre penibila noastră clasă politică. Şi într-o enervare continuă mă ţine, care cu siguranţă nu îmi face bine. De aceea cred că e necesar să încetinesc puţin pasul şi să relativizez. Nu să îmi pierd interesul, vigilenţa şi spiritul critic, dar să îmi văd mai mult de chestiuni personale. Cum ar fi, de exemplu, viitorul concret al copilului propriu. S-a terminat şi vacanţa, e clar că mă voi ocupa mai mult de fiică-mea decât de orice altceva, de azi înainte:

– Ce-aţi făcut azi la şcoală?, o întreb eu pe drumul de întoarcere acasă.

– Ǎăă… o să ţi se pară bizar… dar…

Ups.  Nu începe deloc bine. Ce-o mai fi făcut?

– Am discutat despre… PSD.

Desigur. Credeam că mă pot sustrage, dar iată că nu am cum. Fiică-mea are o expresie pe jumătate vinovată, pe jumătate ghiduşă şi pe jumătate patriotică (da, da, ştiu că sunt trei, le-am numărat pe măsură ce le scriam).

– Unde aţi discutat? La ore? Aţi avut o dezbatere cu învăţătoarea sau cum?

– Eu cu X. şi cu Y. În pauză.

– Păi de unde şi până unde?, mă mir eu că a avut astfel de conversaţii cu colegii ei.

– Practic, X. a deschis subiectul, că el a fost şi la protest. Apoi Y. a spus că pesedeii sunt răi. Atunci am zis şi eu câte ceva despre legile alea ale lor, ştii tu care. Şi am făcut un chestionar prin clasă: nimeni, nimeni nu a votat cu PSD-ul de la noi!

Pare o clasă bună, implicată civic şi cu conştiinţa dreptăţii. Păcat că sunt doar şase copii în clasa asta. Mi-ar fi plăcut să fie mai mulţi, să ştiu că avem pe cine ne baza la alegerile din… 2026. Pentru că abia atunci vor căpăta drept de vot aceşti mici cetăţeni aflaţi în clasa a doua acum. Şi la cum se văd lucrurile astăzi, tare mi-e teamă că tot împotriva PSD vor fi nevoiţi să voteze…

Să încercăm şi aşa

Au fost zile nebune. Zile în care a început numărătoarea inversă spre moartea democraţiei, aşa cum este ea definită în cărţi. 10 zile… 9 zile… 8 zile… 7 zile… Zile în care s-a aruncat cu mai multe vorbe decât de obicei în eter, şi pro, şi contra normalităţii. Pentru că normalitatea unora este anormalitate pentru alţii, şi viceversa. Şi aşa este normal să fie, pentru că suntem diferiţi.
De câteva zile încoace, vorbim, scriem, argumentăm, ne certăm mai mult sau mai puţin civilizat, unii înjură, alţii răspund, iar alţii, cei mai înţelepţi, tac, iartă şi ies în stradă – ei ştiu că acolo tăcerea este mai semnificativă decât o mie de cuvinte de pe internet. De câteva zile încoace, se leagă prietenii virtuale doar pe baza unor postări inspirate şi se rup prietenii reale doar din cauza unor simpatii politice opuse. Eu însămi am tăiat câteva nume din lista mea de prieteni de pe Facebook. Profiluri fără faţă, oameni pe care nu îi cunosc, despre care nu ştiu nici măcar dacă sunt reali, cu care habar nu am de ce m-am împrietenit (de multă vreme nu mă mai împrietenesc cu oricine), dar care împroşcau cu venin şi minciuni pe paginile lor şi alte altora. Însă nu am tăiat pe nimeni cunoscut din listă. Pentru că în ei ştiu că, trecând de superficialul strat al culorii politice, se află şi altceva.
Am prieteni care au ajuns ambasadori şi prieteni care au ajuns la puşcărie. Am prieteni care îşi sacrifică toate resursele pentru a ajuta câinii vagabonzi şi prieteni care gonesc un maidanez prietenos aciuat la uşa lor. Am prieteni ultrareligioşi ortodocşi, baptişti, catolici, musulmani, penticostali, adventişti sau atei, ca mine. Am prieteni dependenţi de băutură, ţigări sau telefoane, la fel cum am prieteni care îi desconsideră pe cei care ating până şi o bere. Bărbaţi, femei, români, străini, generoşi, zgârciţi, graşi, slabi, obsedaţi de copii, obsedaţi de pisici, cunoscători de artă, amatori de kitsch, cititori de laureaţi Nobel, spectatori de Kanal D, căsătoriţi, singuri, concubini. Etc. Este clar că cel mai mult îmi plac oamenii cu care am cât mai multe afinităţi, dar este loc pentru toţi în lista mea, atâta vreme cât lucrurile care ne diferenţiază nu fac un mare rău altora şi cât balanţa înclină în favoarea calităţilor umane valoroase. Nu cred că aş putea fi prietenă, nici măcar virtual, cu cineva despre care aş şti sigur că îşi bate copilul. Sau care ar lăsa pe stradă un căţeluş abia născut de câinele lui crescut în casă. Sau care ar vinde heroină. Sau…
Eu cred că ar fi bine să vedem cu toţii filmuleţul acesta care circulă pe net, coincidenţă sau nu, tot de câteva zile încoace. Un film care se numeşte „All That We Share” şi care ne arată cât de multe lucruri avem în comun, de fapt, noi oamenii, indiferent de aparenţele care ne separă. Un film după vizionarea căruia ar trebui să ne acceptăm unii pe alţii, chiar dacă gândim diferit în unele privinţe, chiar dacă stratul nostru exterior (şi superficial) arată altfel şi chiar dacă Dumnezeii noştri au alte nume.
Mi-aş fi dorit să fi fost un pic mai tehnică, pentru a mă pricepe să adaug o traducere în română la filmuleţ. Dacă mă învaţă cineva, o fac. Pot doar să le spun, pe scurt, celor care nu înţeleg engleza, că este vorba despre obiceiul nostru, omenesc dar greşit, de a îi judeca pe ceilalţi după aparenţe. De a-i pune pe oameni „în cutii”. Cei tunşi „regulamentar” într-o „cutie”, cei tatuaţi în alta, cei îmbrăcaţi în uniformă într-un loc, cei cu blugi rupţi în altul, albii / negrii, tinerii / bătrânii… Dar când îi analizezi mai profund pe acei oameni, când îi întrebi despre lucruri mai puţin evidente care îi caracterizează, ajungi să ai surpriza de a vedea că acele cutii se amestecă. „Cine a fost clovnul clasei?” – şi iese în faţă, desigur, un tatuat. Dar imediat este urmat de pensionarul cu bretele demodate, de sportivul în echipament, de mulatra cu aspect de mamă iubitoare şi de puştiul cu şapcă de rapper. În fiecare „cutie” au fost câţiva măscărici, la vremea lor. „Cine este părinte vitreg?” „Cine crede în viaţa de după moarte?” „Cine a văzut OZN-uri?” Sunt mulţi cei care adoră să danseze. Şi mulţi cei care au fost victima bătăilor de joc ale altora. Dar şi la întrebarea „Cine şi-a bătut joc de alţii” au curajul să iasă în faţă câţiva oameni, de toate vârstele şi culorile. Încep să înţeleagă că au greşit şi par să regrete acum. „Care sunt norocoşii care au făcut sex în ultima săptămână?” – nu sunt mulţi, dar sunt tare zâmbitori. „Cine are inima frântă?” „Cine e îndrăgostit?” „Dar singur?” Există şi un bisexual, aplaudat de toţi ceilalţi pentru curajul de a ieşi în faţă. Unii cred că au găsit sensul vieţii, alţii salvează vieţi, iar toţi cei din sală, la sfârşit, se strâng împreună pentru că au toţi în comun iubirea pentru ţara lor (filmuleţul este, de fapt, o reclamă la un post danez de televiziune).

Este de ajuns să găseşti un singur punct comun cu un seamăn de-al tău pentru a te apropia de el şi a simţi acea energie universală pe care o împărţim cu toţii, indiferent de vârstă, sex, rasă, şcoli, servicii, case sau maşini. Nu trebuie să îi judeci pe cei diferiţi de tine după măsura ta, ci să încerci să îi convingi cu răbdare, blândeţe şi argumente atunci când tu crezi că greşesc. Să îi ajuţi să vadă adevărul tău, dacă el este important pentru tine. Şi să nu uiţi că unele bătălii se pot câştiga şi fără niciun asalt. În tăcere. Doar să fii suficient de perseverent.

P.S. M-a întrebat fiică-mea acum despre ce scriu şi i-am spus că ne certăm prea tare zilele astea din cauza lui Dragnea. Că eu cred că ar trebui ne calmăm un pic. Să fim mai toleranţi între noi. Şi i-am arătat şi ei filmul. Are doar opt ani, dar a înţeles de la prima întrebare sensul lui: „Adică arătăm diferit, dar suntem la fel”. Şi mi-au dat, desigur, lacrimile de emoţie. Apoi, în stilul casei, mi-a trântit-o:
– Dar eu nu cred că e bine să publici asta. Cred că lui Dragnea nu o să-i convină ce scrii tu aici.
Am liniştit-o, spunându-i că el nu este abonat la blogul meu. Şi chiar dacă ar fi.

S-au terminat alegerile, dar greul abia începe

Acum ceva vreme, îi povesteam supărată unui prieten francez despre cât de nocivă a ajuns şcoala românească.

– Sursa răului din societate, spuneam eu, asta este: educaţia. Atâta vreme cât nu o să reformăm şcoala, să nu ne aşteptăm să se schimbe ceva în bine în societate

Apoi, în timp ce vorbeam, îmi aduceam aminte şi de dezastrul din sănătate, despre cum murim cu zile prin spitale, cum ne pleacă medicii tineri, iar cei bătrâni ne spoliază, despre bătrânii fără bani pentru medicamente…

– Mda, poate că situaţia din sănătate este cea mai rea dintre toate, şi ar trebui să intervenim acolo cu prioritate, mă răzgândeam eu.

Iar francezul mă asculta liniştit, să îmi vărs năduful, după care îmi răspundea:

– Ştii cum se vede din afară, de fapt, ţara voastră? Care ni se pare nouă cel mai mare rău? Faptul că justiţia voastră este coruptă. Puteţi cumpăra verdicte, puteţi schimba legi, puteţi să nu respectaţi Constituţia. Aici trebuie stârpit răul, din temelie.

Mi-am adus aminte de discuţia aceasta adineaori, atunci când l-am văzut pe Adrian Năstase (fost preşedinte PSD şi condamnat penal cu executare) vorbind la Antena 3 despre Liviu Dragnea (actual preşedinte PSD şi condamnat penal cu suspendare):

”Alegătorii au hotărât că Dragnea este nevinovat și că el trebuie să conducă programul de guvernare care să schimbe situația actuală”.

Deci justiţia este eludată cu nonşalanţă, a devenit opţională şi superfluă, nu mai este nevoie de magistraţi, anchete, avocaţi. Alegătorii sunt cei care hotărăsc. Ei:

peisaj-cu-alegatori

În curând, nici legile nu vor mai fi neapărat necesare, pentru că noii aleşi vor avea grijă să le schimbe, dacă respectarea lor li se pare dificilă. Dl. Năstase spunea de dimineaţă că nu e nicio problemă că acum există în lege prevederea care nu permite persoanelor condamnate penal să facă parte din Guvern, ea poate fi schimbată, pentru a ţine pasul cu vremurile:

”Orice lege poate fi modificată. Putem introduce în lege ca premierul să aibă mustață. Este important să nu mergem înapoi în timp”.

Ba eu chiar mi-aş dori să putem da timpul înapoi acum. Să am încă o dată şansa de a vota, pentru prima oară liber, în 1990. Şi să nu mai fac greşeala pe care am făcut-o atunci. Eu şi cu majoritatea bietului popor român.

Sursa citatelor, aici. Sursa fotografiei, aici.