Perle FB 11

Ianuarie 2017 (continuare)

Raportul de seară din tabără:

– Ce-aţi avut la micul dejun, Luna?

– Ouă. Sau nu.

La cât de puţin mănâncă ea, în general, suspectez că a optat pentru „nu”.

––––––-

Februarie 2017

Fiică-mea a ieşit din baie. Sharpei zici că e, după ce a stat mai mult de o jumătate de oră în cadă, să se joace cu zecile de prostioare înşirate pe marginea ei şi să… mănânce o îngheţată. Nu ştiu de unde şi până unde acest mic răsfăţ boieresc, dar uneori îi place să se delecteze astfel, iar eu nu văd nimic rău în asta. Ceea ce văd rău, în schimb, este dezordinea pe care o lasă aproape fără excepţie în urma ei. Acum, pe lângă jucăriile părăsite care pe unde şi-a terminat rolul în piesele de teatru ad-hoc ale Lunei, pe marginea căzii mai tronează şi o linguriţă:

– Lunaaaaa!!! E o linguriţă în baie!!!, urlu eu către recidivista în ale dezordinii.

O văd cum vine spre mine, cu picioruşele ei încă mici lipăind hotărât pe gresie şi cu o expresie de uimire sinceră întipărită pe faţă:

– Wow! Ǎsta e cel mai ciudat lucru pe care l-am auzit în viaţa mea!

Zona crepusculară, când vă spun eu…

––––––-

– Vaaai, Luna, ia uite ce lucruri frumoase se pot face din sticle reciclate!

Vine repede la calculator. E obişnuită şi să recicleze, şi să facă diverse obiecte de artă (sau pe-aproape…) din materiale culese, fără jenă, de pe oriunde găsim ceva interesant. Se uită cu atenţie la pozele de pe ecran, după care dă cu seriozitate verdictul:

– Interesante, da! Dar trebuie să bei mult prea multe beri pentru asta. Nu facem.

ADN patern. Că numai taică-său dă trei paşi înapoi, îşi scuipă-n sân şi-şi face cruce dacă i se nimereşte vreo sticlă de alcool în drum. Maică-sa ar putea face un ghiveci dintr-ăsta. E drept, mai mititel 🙂

––––––-

În nebunia din februarie 2017, pe când Piaţa Victoriei fierbea, i-am ţinut un lung discurs revoltat lui bărbatu-meu, despre conducătorii noştri care începuseră să-şi arate arama pe faţă, şi l-am încheiat cu:

– Am mai spus eu că ţara asta are nevoie de nişte femei curajoase, să ia puterea, că ne-am cam săturat de bărbaţi dintr-ăştia vai de capul lor, care nu sunt în stare să îşi asume nimic, nişte laşi de bărbaţi…

– Vai, mama, dar cum poţi să spui aşa ceva??!!, s-a auzit o voce oripilată şi fermă lângă umărul meu. Nu-ţi dai seama că pe tata îl afectează??!!

Şi nu glumea deloc. Eu cred că numai o fetiţă îi putea lua atât de vitejeşte apărarea tăticului ei. Adică… quod erat demonstrandum 😉

––––––-

Mă uit cu fiică-mea la un film. Sună telefonul şi ratez câte ceva din povestea de pe ecran:

– Ce s-a mai întâmplat?

– I-a dat bunică-sa uniforma lui bunică-su.

– Fusese soldat bunicul?

– Ǎă?!

– Era o uniformă de armată?

– A, nu! Era o uniformă normală, aşa. De-aia de nuntă.

Realităţi paralele, v-am mai spus eu.

––––––-

Atunci când mamele pun întrebări redundante:

– Hi, hi, hi, mama, să ştii că azi, la şcoală, X. a spus de două ori cuvântul „rahat”…

– În ce context?

– Într-unul de rahat.

––––––-

Mi-am tot încurajat copilul în ultima vreme să facă hip hop. E un gen muzical care ne place amândurora, Luna ştie deja multe melodii de-ale altora şi le cântă binişor, are oareşce veleităţi de versificator… în fine, eu chiar cred că ar putea face asta. Sau, mai bine zis, credeam. Până adineaori. Când m-a anunţat mândră nevoie mare:
– Mama, am făcut o melodie, să îmi spui dacă-ţi place.
Şi-a început să se tânguie armonios:

„Viaţa mea e ca o dubăăăăă,
Care se pieeeeeerde-n spaţiu.”

Am greşit iar ceva, nu-i aşa?

––––––-

Învăţătoarea:

– În curând, mă gândesc să facem o revistă a clasei…

Luna:

– Uau! Ce frumos! Şi cine o să fie pe copertă?

Bătând des din gene, evident…

––––––-

– Mama, am visat că eram preşedinta unei constituţii (!) de alergat pe sub apă.

Eu cred că există o genă a preşedinţiei, care se transmite din generaţie în generaţie. Şi că am exagerat cu educaţia civică, la o vârstă la care, evident, copilul are cu totul altele în cap 🙂

––––––-

– Mama, ia uite ce poezie frumoasă avem la română!

Mi-o citeşte dintr-o suflare. E prima dată când o văd atât de încântată de un text din manual şi e tot prima dată când îmi place şi mie mult ce aud. Nu cunosc poezia. Deşi copilărească, îmi pare genială.

– A cui este?, întreb eu când termină.

– Nichita Stănescu.

– Ce?!, mă mir eu, pentru că la asta nu m-aş fi aşteptat, totuşi.

– Da!, mă asigură ea. E băiat, să ştii!

Acum ştiu 🙂

Anunțuri

Şi noroiul e bun la ceva

Care e probabilitatea ca doi copii de şase-şapte ani care reciclează să se întâlnească la acelaşi club de baschet şi la aceeaşi oră de antrenament? Vă spun eu: extrem de mică. Dar s-a întâmplat.

De câţiva ani, de când s-au instalat câteva pubele de colectare selectivă la marginea cartierului, la noi în casă se desfăşoară un ritual care presupune o logistică destul de complicată: stabilim ce se poate recicla şi ce nu, umplem până la refuz recipientul cumpărat special în acest scop şi care ocupă un loc important în bucătăria noastră de 3 pe 2 metri, iar când atingem refuzul împărţim conţinutul pe căprării (ha! ia să vedem câţi mai cunoaşteţi cuvântul ăsta!) şi organizăm o excursie până la mai-sus amintitele pubele. Degeaba m-am tot milogit ba la Primărie, ba la administraţia blocului, să ne instaleze şi nouă unele mai aproape de casă. Ori „nu e loc”, ori „le fură ţiganii”. Apoi ne plângem că ieşim pe ultimul loc în Europa la colectare selectivă şi dăm din colţ în colţ (şi amenzi) la anu’, când reciclarea va deveni obligatorie în toată UE.

În aceste condiţii, a trebuit să îi explic Lunei de mai multe ori de ce facem efortul. N-am mers până acolo încât să îi arăt un film îngrozitor ca Midway, dar i-am povestit cum e cu perspectiva de a rămâne fără oxigen din cauza plasticului care nu se dezintegrează cu zecile de ani şi a pomilor răpuşi pentru a face hârtie. S-a simţit mai importantă că ajută la protejarea mediului şi a început chiar să se laude cu asta printre prieteni. Nici un coleg de clasă nu i-a spus, însă, că ar recicla şi el. Iar rugăminţile mele către doamna învăţătoare de a le vorbi copiilor despre aşa ceva au rămas fără efect. La fel ca şi propunerea mea de a organiza un atelier de creaţie din reciclabile, în Săptămâna Altfel. Mai mult, atunci când fiică-mea a întrebat-o direct pe doamna dacă reciclează, răspunsul a fost un „Nu” sec şi a trebuit să o conving din nou pe Luna că noi facem, de fapt, un lucru bun.

Noroc cu Profesorul Trăsnit (o Profesoară, de fapt, şi încă una frumoasă şi entuziastă), care a venit în clasă tot în Saptămâna Altfel şi a pronunţat un cuvânt pe care îmi pierdusem speranţa că îl vor auzi vreodată copiii la şcoală: ŞTIINŢǍ! Luna a fost atât de încântată de Profesoara cu pricina încât a prins curaj şi a întrebat-o şi pe ea dacă reciclează. De data asta, răspunsul a fost „Da”, iar fiică-mea s-a umplut de mândrie solidară.

Şi noroc cu acţiunea Tupperware de luna trecută, când am primit de la ei, în schimb-ul a două PET-uri, o sticlă pentru apă, dintr-un super-plastic eco, de care Luna nu se mai desparte de atunci încoace. E bine să le poţi arăta copiilor, cărora perspectiva temporală îndepărtată nu le e clară deloc, un beneficiu imediat şi concret al acţiunilor lor.

Ca să revin la ceea ce voiam să vă povestesc de la bun început dar m-am luat cu vorba, ca de obicei, săptămâna trecută, la un antrenament de baschet, s-a petrecut o întâmplare amuzantă. Într-o pauză de hidratare, fiică-mea şi-a luat de pe masa comună sticla magică şi se pregătea să o ducă la gură, când a auzit strigătele disperate ale unui alt ţânc, coleg cu ea:

– Nuuuu! Nu bea! E sticla MEA!

Mirată, s-a uitat la sticla din mână: era a ei, totuşi… Se uită şi la băieţel – avea o sticlă identică:

– De unde ştii care e sticla ta?, l-a întrebat ea.

– Pentru că a mea are noroi la gură. Uită-te, asta a ta e curată!, i-a demonstrat rapid copilul, cu uşor dispreţ în glas.

Conform sloganului „Murdărirea e bună”. Simplu.