Vă plictisiţi? Jucaţi-vă!

Există trei tipuri de zile de vacanţă:

  1. Cele în care chiar sunteţi în vacanţă şi vă relaxaţi / distraţi / şi altele plecat pe undeva prin lume.
  2. Cele în care nu sunteţi în vacanţă, dar copilul este, şi vă relaxaţi / distraţi / şi altele acasă, dar cu copilul plecat pe undeva prin lume.
  3. Cele în care copilul e în vacanţă, dar nu vrea să plece pe nicăieri prin lume, şi atunci NU vă relaxaţi / NU vă distraţi / NU vă nimic.

Noi am avut parte în vara aceasta exclusiv de tipul al treilea până acum. Tipul unu este cumva într-un plan optimist şi îndepărtat, de sfârşit de august, iar tipul doi iese complet din discuţie, pentru că Luna a decis anul acesta că nu doreşte să plece absolut nicăieri fără noi. Aşa că am fost nevoiţi să improvizăm diverse activităţi distractive pe lângă şi în casă, astfel încât să simţim, totuşi, cu toţii că trecem prin ceea ce se numeşte „vacanţa mare”.

O să vă povestesc săptămâna viitoare, mai pe larg, unde am fost şi ce am făcut, mai ales că sunt activităţi plăcute, cu costuri mici sau deloc, care vă pot inspira în caz că aveţi nevoie. Până atunci, însă, mă grăbesc să vă dau o sugestie de joc pentru ziua de astăzi, în caz că şi pentru voi este o zi de tipul al treilea, ba şi mai grav de atât: vremea este urâtă, deci nici măcar afară nu puteţi ieşi.

Noi l-am jucat după ce a citit fiică-mea, cu mare încântare, Noroc cu laptele, a lui Neil Gaiman. Pe când ne povestea nouă, tot cu mare încântare, ce se petrecea în carte, am auzit-o spunând „vumpiri”:

– Ce e aia?, am întrebat eu.

– Vampiri, mama!, mi-a răspuns copilul, cu aerul acela excedat pe care şi-l iau ăştia mici atunci când trebuie să explice adulţilor ceva ce lor li se pare evident. Doar că ei nu pot pronunţa litera A.

Şi aşa se face că într-o zi am încercat să vorbim şi noi la fel şi să înlocuim peste tot A-ul cu litera U. Au ieşit nişte conversaţii de mai mare dragul:

– Mumu? Vrei să mergem în purc? Că tutu merge!

sau:

– Îmi uduci şi mie un puhur cu lupte, te rog?

– Du, imediut.

Vă asigur că o să vă distraţi, chiar dacă afară plouă, copilul s-a sculat cu fundu-n sus, iar mai sunt doar câteva ore până luni dimineaţă, când o veţi lua de la capăt cu serviciul, pe caniculă…

BONUS

Pe când scriam numele articolului, mi-am adus aminte de o serie veche de tot de reclame, de pe vremea când eram fan Culture Pub – o emisiune despre reclame de la televiziunea franceză M6, unde vedeam mici capodopere publicitare, în timp ce la noi la TV se auzea doar „Dacă vrei, poţi”, „V-am prins, vrăjitoarelor” sau „Cine? Nenea Nicu?”. În campania asta de la tăiţeii Nissin, se întâmplau tot felul de tragedii cu o turmă de minusculi omuleţi preistorici în căutare de hrană, iar o voce ameninţătoare din off încheia spoturile cu: „Hungry? Cup O’Noodles!”. Exact cu acelaşi ton mi-am închipuit şi eu că pronunţ titlul acestui articol. Şi am căutat pe net reclamele cu pricina. Nu numai că le-am regăsit şi am râs din nou revăzându-le, dar am descoperit şi că, de-a lungul anilor, brandul cu pricina a continuat să facă astfel de campanii cu umor absurd.

Aşa că vă recomand şi nişte YouTube, în caz că vreţi să vă amuzaţi în ziua asta gri.

Aici este una dintre preferatele mele din campania cu oamenii primitivi, din 1992:

Dacă vă place stilul, aici cred că este toată seria din acel an:

Şi dacă vă place mult, atunci căutaţi după „Nissin Cup Noodles”, pentru că nici seriile din anii care au urmat nu sunt deloc de lepădat. Sau lăsaţi pur şi simplu YouTube-ul să vă plimbe prin colecţiile sale de reclame japoneze din care nu înţelegi nimic, dar la care te uiţi fascinat:

etc.

Duminică plăcută!

Anunțuri

M-am săturat de publicitatea fricii

– Mama, mai ţii minte reclama aia la Penny, cu Moş Crăciun care te aşezai în poală la el şi îţi dădea cadouri?

– Da, îi confirm eu că nu am uitat simpaticele spoturi legate de Campionatul European de Fotbal din vara viitoare.

– Se găseşte undeva în realitate chestia aia?

– De ce?, mă abţin eu să pufnesc în râs, pentru că sunt curioasă să aud ce perle mai scoate.

– Să se ducă şi tata să câştige o excursie unde vrea el pentru trei persoane.

Până aici m-am abţinut. Pufnesc în râs. Şi sunt imediat pedepsită pentru îndrăzneală:

– Sau pentru două persoane. Tu poţi să stai acasă.

Cam aceasta este relaţia dintre copii şi reclamele TV: ei ar crede tot ce aud, dacă nu ar exista părinţi grijulii (sau răi la suflet, depinde de perspectivă) să le spulbere iluziile. Ca mine.

Cel mai uşor îmi este cu reclamele la mâncare şi cel mai greu cu cele la jucării. Nefiind un copil mâncăcios, Luna nu s-a lăsat niciodată tentată de bomboanele, chipsurile şi celelalte prostii pe care le-a văzut la televizor. Am avut noroc şi cu vizita pe care a făcut-o, acum câţiva ani, cu grădiniţa, la o fabrică de croissanţi celebri din apropierea Bucureştiului. Mirosea atât de urât acolo încât am bănuiala că nu va mânca niciodată aşa ceva, chiar de-ar viziona non-stop spoturi la produsele respective. În schimb, în lunile de dinaintea Crăciunului, îşi notează pe lista pentru Moş aproape toate jucăriile cărora li se face reclamă la televizor. Şi nu ne putem opune chiar tuturor dorinţelor ei.

De când a descoperit tehnologia, sub forma tabletei şi a telefonului mobil, pe care le foloseşte din an în Paşte, o văd interesată şi de reclamele de profil. Mai întâi mi-a bătut apropouri subtile, ca atunci când s-a întors zgomotoasă (cum altfel?) din oraş:

– Mama, să vezi ce coadă mare era azi la smartfonturi!

– Serios? De ce crezi asta?

– Păi dacă costă doar un leu, e normal!

Am încercat să îi tai elanul povestindu-i cum stă treaba cu preţurile promoţionale, dar nu a prea interesat-o. În schimb, s-a arătat extrem de curioasă când a auzit un sfârşit de reclamă la televizor:

– … şi poţi câştiga câte un televizor full HD pe zi.

– Cum adică? Câştigi în fiecare zi câte un televizor? Păi nici nu ai loc unde să le pui!, s-a mirat ea, scrutând în jur, prin casă, cu un licăr de speranţă în ochi că ar găsi, totuşi, unde să pună mii şi mii de televizoare.

– Înseamnă că azi câştigi tu un televizor, mâine câştigă altcineva, poimâine altcineva…

– Cine?

Şi iar nu m-am priceput să îi răspund eficient. Aşa că a recidivat, în ziua în care a auzit o reclamă la un medicament, în care se recomanda „o tabletă pe zi”:

– Wow! O tabletă PE ZI!!! Adică în fiecare zi alta? Vreau şi eu!!!

Deci e clar că nu a înţeles nimic.

Nu-mi dau seama, însă, ce anume a înţeles din reclamele la medicamente din ultima vreme, care par să se înscrie într-un trend al publicităţii horror. Unele induc groaza că eşti praf pe dinăuntru, deşi tu te simţi bine, mersi: „Ficatul tău, asediat din toate părţile, se deteriorează, chiar dacă nu se vede la exterior”, durerile tale banale „pot ascunde o suferinţă mare a pancreasului”, iar unghiile „încarnate, îngroşate, exfoliate şi sensibile” („Ce coşmar!”) pot fi semn de „micoză care va distruge treptat unghiile”. Brrr!

Avem apoi spoturile teroriste de-a dreptul, care încearcă să ne convingă că ni se poate întâmpla oricând şi oriunde să ne pocnească o durere de cap sau nenorociri şi mai rele, pe partea opusă a corpului: „Ritmul tău zilnic poate fi afectat de o durere neaşteptată”, incontinenţa urinară „te poate lovi oriunde, în tren, în maşină, la serviciu”, iar maşina aia de spălat stricată se porneşte să meargă în stomacul tău când ţi-e lumea mai dragă, provocându-ţi frumuseţe de diaree „de cauză neinfecţioasă”. Astfel, reiese că e musai să ai la tine, dacă nu ai luat deja, preventiv, medicamente de cea mai nouă generaţie, care să conţină la coadă din ce în ce mai multe epitete de genul „expres”, „forte”, „ultra”, „power” şi altele, de n-or să mai aibă timp să spună întreaga denumire a produsului în cele 30 de secunde de reclamă, oricât s-ar grăbi actorii ăia să recite pe repede înainte.

Mai avem şi reclamele subtil de groază, care îşi taie singure craca de sub picioare prin repetitivitate obsesivă. Din cauza lor, Catena este ultima farmacie în care intru în căutarea unui medicament, abia după ce am epuizat toate celelalte lanţuri farmaceutice sau farmacii independente de pe raza cartierului. Şi promit aici, cu martori, că nu voi cumpăra niciodată Ibusinus. Niciodată, niciodată!

Acum câteva luni, a existat o propunere în Parlament, de interzicere a reclamelor la medicamente, pe motiv că duc la supra-medicaţia populaţiei, după ureche. Eu m-am bucurat, dar proiectul a fost respins de către Preşedinte – el a înţeles că, dacă dispar aceste reclame, dispar şi televiziunile româneşti: aproximativ două treimi dintr-un calup publicitar pe timp de iarnă este asigurat de companiile farmaceutice. Deci ştiu că nu avem cum să scăpăm de reclamele la medicamente. Da’ măcar să le facă mai puţin teribile? Să nu mai animeze pancreasul ăla amărât de-mi dau lacrimile când mă gândesc la suferinţa lui?

De altfel, animaţiile mi se par contra-productive şi în alte industrii. Monstruleţii de sub capacul WC-ului îmi provoacă empatie, mai degrabă, decât dorinţa de a scăpa de ei. Şi ce să mai spun despre omuleţii aceia drăguţi cu viaţă proprie, ocupaţie şi copilaşi, pe care suntem îndemnaţi să îi mâncăm, de către o fabrică de iaurturi? Niciodată nu voi comite un asemenea homicid!

În schimb, mi-am cumpărat bere Neumarkt doar pentru că ador umorul reclamelor lor. Mi-a plăcut şi am mai cumpărat o dată, doar că nu am mai găsit cutii la colţul blocului, ci numai sticla aia de plastic, muncitorească. Am luat-o cu jenă de pe raft şi am încercat să o deschid pe şest acasă, dar ochiul vigilent al fiică-mii m-a zărit:

– Nuuuu! Nu te las să bei! Din astea beau beţivii ăia care dorm pe trotuar!

Avea dreptate. Dar berea a fost bunicică şi la PET. Deci iată un exemplu de campanie reuşită, fără teroare şi cu mult umor!

În încheiere, ţin să mulţumesc pe această cale echipei care se ocupă de imaginea Orange. Deşi am mobil de pe vremea când au apărut în România, sub numele de Dialog, nu am fost niciodată abonată la ei. Dar reclamele lor mi se par printre cele mai bune de pe piaţă şi îmi produc deseori bucurii sincere, aşa cum am păţit de Crăciun. Eram în bucătărie, găteam cu oareşce tristeţe şi, deodată, am auzit o melodie la pian, cântată la patru mâini. Am ţâşnit spre televizor:

– S-a întors?!, nu mi-a venit să-mi cred ochilor înlăcrimaţi de emoţie.

Da, se întorsese: Milidge nu mai era singură, Doig cânta alături de ea, ziua mea a devenit mai frumoasă.

Puseuri de talent şi tensiune

Azi începe un nou sezon din România talent – emisiune la care ne uităm de anul trecut trecut. Tradus din limba luneză, s-ar zice că ne uităm de doi ani la Românii au talent. Fiică-mii îi place să vadă oameni făcând lucruri ieşite din comun, aşa că fac şi eu efortul de a suporta comentariile unui juriu mai puţin agreabil de la an la an. Şi stau cu telecomanda în mână, pentru eventualitatea în care se mai apucă vreunu’ să mănânce sticlă sau să-şi bată cuie-n cap live. Sau vreuna să se mai tăvălească prin făină, ca anul trecut. I-a plăcut mult Lunei numărul acela. Evident, din cu totul alte motive decât tuturor telespectatorilor bărbaţi care au primit bonus, la sfârşit, şi un lins pe umăr de la Mihaela Rădulescu. Pe umărul fetei cu făina.

La prima ediţie pe care a văzut-o, Luna era doar spectator pasiv şi uimit. Foarte tare a impresionat-o o trupă de băieţi musculoşi care făceau nişte minunate acrobaţii la bară:

– Wow! Dacă ar face nişte fete chestia asta, ar avea muşchi în ţâţe!, a comentat ea admirativ.

Anul următor, a prins curaj. Începuse nu demult să cânte cât de cât corect şi îmi dădea concerte zilnic, aşteptând felicitări şi punctaje de parcă eram juriile reunite ale tuturor ţărilor votante la Eurovision. Când a văzut că primeşte din ce în ce mai multe puncte, s-a hotărât:

– Mama, la următoarea repriză Romania talent mă duci şi pe mine?

– … (aşa răspund eu când nu vreau nici să îi retez speranţele, dar nici să-i încurajez utopiile).

– Vreau şi eu să le cânt o poezie! Aia cu primăvara, poate!

Nu i-am zis „nu”. Era mult prea fericită ca să îi opresc avântul. În plus, un hip-hop pe versuri de Coşbuc, ar putea ieşi ceva interesant, totuşi…

De câteva luni încoace, şi-a schimbat, însă, planurile. Proiectează un număr complex, cu care să meargă la sigur spre premiul cel mare. Nu voi dezvălui aici tot programul, de teama concurenţei, dar atât vă spun: va fi cu baloane, apoi cu dresaj canin şi, cireaşa de pe tort, cu sărituri la plasă. Singura necunoscută este cu care dintre câini să participe. Labradorul de la Giurgiu ştie deja să răspundă la comenzi gen „Şezi” şi „Dă laba”, dar nu poate fi ţinut de nimeni în lesă – are cincizeci de kile şi, după comportament, pare să se creadă pui de pisică. Mai uşor de manipulat ar fi Jack Russell-ul de la Bucureşti, dar cu siguranţă că va rămâne doar un vis frumos intenţia Lunei de a-l învăţa refuzul de hrană. Cum să convingi un căţel alergic să nu mănânce ceva pus ostentativ în faţa lui, când el e ţinut pe dietă aproximativ de când mama l-a făcut?

Deci presimt o perioadă mai grea în viitorul apropiat. Copilul va urmări atent emisiunea, în căutare de idei pentru viitorul ei număr, pe care va şi încerca să le pună în practică. Ştiu asta şi sunt oarecum resemnată. Mi-e teamă doar să nu vrea să mă includă şi pe mine în antrenamentele ei. Mi-a ajuns deja jocul de rol pe care mi l-a impus aseară, în bucătărie:

– Mama, vreau să facem împreună ca în reclama aia.

– Care reclamă?

– Ai să vezi. Eu te întreb „Mucişor, s-a-ntâmplat ceva?”, iar tu îmi răspunzi „Sunt cu maşina la… spălătorie.” Atât.

A durat mult. Mai întâi, a trebuit să mă obişnuiesc să nu mor de râs la auzul lui „Mucişor”. I-am spus că e „Mâţişor”, de fapt, dar nu m-a crezut şi a ţinut-o pe a ei. Apoi nu-mi ieşea intonaţia la puncte-puncte. Cică nu era suficient suspans. Când am reuşit să o mulţumesc, până la urmă, pe exigenta regizoare, a încheiat victorioasă textul reclamei, cu cel mai teatral ton din dotare:

– Soţul tău suferă de pampitaţii? Vindecă-l sigur. Cu Aspacardil.

Aspacardil să fie! Voi avea, probabil, nevoie, în lunile următoare.

Vise pentru altă viaţă (©Titan Ice)

Mi-am dat seama că am nevoie de o ocupaţie mai serioasă în dimineaţa în care, pregătindu-mă să plec la piaţă, m-am surprins gândindu-mă să îmi asortez rochia cu sacoşa de cumpărături. Şi aşa m-am apucat, în sfârşit, de scris. Până când această ocupaţie îmi va şi asigura banii de piaţă, mă mai întristez uneori trecând în revistă toate oportunităţile şi profesiile pe care le-am ratat în viaţă. Am făcut de multe ori alegeri nefericite, n-am avut şansa unei orientări profesionale la momentul potrivit şi, trebuie să recunosc, am fost şi tare leneşă. Cât despre ambiţii personale sau dorinţa de bani, ce să mai spun, îmi lipsesc cu desăvârşire.

Chiar azi am mai adăugat o profesie la lista cu „ce-aş fi putut face dacă”: copywriter. Idei am, pană am, pot suprinde esenţialul… Iar reclamele au fost una dintre pasiunile mele de pe vremea în care am descoperit, în străinătate, că ele pot fi şi altceva decât „V-am prins, vrăjitoarelor!” sau „Dacă vrei, poţi” (pentru nostalgici, o scurtă rememorare aici). Mi-ar fi plăcut să creez o nemuritoare operă în versuri ca „Aquafresh în trei culori / Protejează de trei ori”, care îmi vine în minte, de douăzeci de ani încoace, de fiecare dată când mă spăl pe dinţi cu marca respectivă.

Printr-o minunată coincidenţă, fiică-mea a venit azi de la şcoală cu exact aceeaşi idee: să facă publicitate. Şi-a pregătit frumuşel masa de lucru, m-a întrebat cum se scrie „trei mii”, apoi mi-a închis uşa la birou, interzicându-mi să trag cu ochiul la ce lucrează ea şi s-a pus pe treabă. Nu m-a mirat deloc, având în vedere perioada intens creativă prin care trece şi datorită căreia avem casa plină de măşti, coroane, felicitări, lego, plastilină şi lista ar putea continua. Creaţia de astăzi, însă, m-a suprins total. Iată:flyere-curatator-facut-de-l

Povestea e simplă. Aseară a fabricat o poţiune specială, din trei şampoane şi spumă de ras, pe care a decretat-o „cel mai magic gel de curăţat”. Mi-a făcut şi mie o demonstraţie, pe nişte pete din baie, care chiar a avut succes. Mi-am imaginat că vrea să îmi uşureze munca, acum, cu curăţenia de primăvară, dat fiind că mi-a privit întotdeauna cu care mare respect preocupările casnice. Pe la patru ani, după ce s-a uitat la „Frumoasa din pădurea adormită”, m-a întrebat:

– Mama, faci şi tu curat ca zâna cea bună?

– Fac curat, Luna, dar nu ştiu dacă fac ca zâna cea bună.

– Ba da, aşa faci, ce, crezi că eu nu te văd?!

Am luat-o ca pe un compliment bizar, dar mi-am exprimat regretul de a nu poseda nici o baghetă magică, ca să pot munci mai puţin. Copilul a ţinut minte şi, după vreun an, i-a certat zdravăn pe producătorii de Fairy:

– Mama, eu nu înţeleg de ce au inventat un detergent de vase care durează mai mult, mi-a declarat revoltată Luna, după ce a ascultat reclama de la televizor. Ce, ăştia cred că ţie îţi place să speli vasele mai mult?! Nu!

Dar planurile ei privitoare la gelul magic de aseară s-au dovedit a fi mai ambţioase decât credeam: şi-a propus să îl vândă şi altora. Iar azi şi-o fi dat seama că fără reclamă nu va avea spor, aşa că a desenat şi nişte flyere pe care m-a rugat să le punem împreună pe la uşile vecinilor, aşa cum a văzut ea că fac băieţii cu pizza. Vă rog să remarcaţi originalul recipient şi puterea remarcabilă de sintetizare a calităţii produsului în doar două cuvinte: „Oau” şi „Oauu”.

Deci am rezolvat-o şi cu regretele mele, şi cu grija viitorului. Luna va face ceea ce eu nu am făcut, iar bunăstarea materială a familiei va fi asigurată de restaurantul ei, care va fi profitabil datorită materialelor publicitare create tot de ea. Asta, bineînţeles, între două meciuri de baschet…