Idei pentru aniversări de copii. De luat şi de dat

Mi-a crescut copilul. Desigur, acest fenomen, al creşterii, se petrece permanent şi treptat, dar eu nu îmi dau seama de el decât în salturi: atunci când fiică-mea nu mai încape în vreo pereche de pantaloni, atunci când ne întâlnim cu câte un copil de grădiniţă şi Luna pare uriaşă faţă de el sau atunci când o văd neinteresată de lucrurile care o fascinau până mai an. Cum ar fi, de exemplu, petrecerile aniversare cu loc de joacă pentru copii. Pentru ea, s-a (cam) dus vremea chiuiturilor pe tobogane micuţe, de plastic, a jocului cu pluşuri uriaşe sau a animatorilor plictisiţi care nu ştiu decât „Cât e ora, lupule?”. Acum îi trebuie… dans! Şi, trebuie să recunosc, îmi place şi mie.

A fost o surpriză tare plăcută când, la ziua unui coleg de clasă de-al fiică-mii, acum câteva luni, animatorii s-au apucat de street dance în faţa noastră. M-am bucurat cot la cot cu copiii de acrobaţiile celor doi tineri. Apoi, cei mici au fost implicaţi în tot felul de concursuri simpatice, de mâncat floricele fără mâini sau de ştafetă cu placa, pe burtă, astfel încât pereţii de escaladă din spaţiul acela dedicat au trecut rapid pe planul doi al preocupărilor copiilor. Şi au dansat cu toţii, băieţei şi fetiţe, până când a trebuit să plecăm de acolo. Nu ştiu care erau tarifele la acel loc de joacă, dar l-aş recomanda cu căldură părinţilor în căutare de spaţii pentru petreceri. Neapărat cu cei doi puşti dansatori incluşi în ofertă!

Săptămâna următoare, am lăsat-o pe Luna singurică la o altă petrecere, într-un alt spaţiu, dar tot a unui băieţel. Şi tot transpirată din cap până în picioare am luat-o de acolo, după trei ore de dans nebun, cică. Transpiraţi erau şi părinţii, şi bunicii prezenţi. Animatorii locului reuşiseră să îi ridice şi pe ei de pe scaune şi s-a încins o petrecere pe cinste, cu toate generaţiile. Iar eu mi-am propus ca, de acum înainte, să nu mai plec de la sindrofiile copilului, ca să pot profita de aceste rare, extraordinar de extrem de rare ocazii în care mi-aş mai putea mişca şi eu f…, pardon, picioarele în ritmul muzicii (v-am zis că am la uşă un urs de bărbat, care nu dansează niciodată?).

Deci sâmbătă de dimineaţă am program. Fiică-mea a fost invitată la ziua altui băieţel (mda, are mai mulţi prieteni de sex opus decât fetiţe) şi mă întreb dacă şi acolo va fi cu dans sau încă nu. Sărbătoritul, coleg de baschet de-al Lunei, face de-abia şapte ani şi nu ştiu dacă a ajuns şi el la vârsta petrecerilor cu dans, ca puştii mai mari, de la opt ani în sus. Anul trecut, părinţii lui au reuşit cea mai bine organizată aniversare la care am fost vreodată, la o terasă din parc, cu atmosferă şi mâncare bună. Au ales drept temă piraţii şi s-au ocupat ca aproape toate detaliile să aibă legătură cu aceasta, cred că doar feliilor de pizza le lipsea un steag cu cap de mort, ceva, să fie chiar totul tematic. Copiii au primit pălării şi arme de pirat, la care s-au asortat şi alte obiecte de recuzită şi tortul, s-a organizat o vânătoare de comori ca la carte, cu hartă şi cufăr cu monede bine ascuns, iar cea mai tare distracţie a fost când au început să cadă bani din cer, după părerea Lunei. Adică s-au detonat nişte tunuri din acelea de confetti pline cu bancnote mici de hârtie care imitau Euro. Fiică-mea, strângătoare cum e, a plecat acasă cu zeci de hârtiuţe din astea, cu o punguţă plină cu praf magic (fanii lui Peter Pan ştiu despre ce vorbesc), cu harta comorii şi, bonus suprem, cu papagalul împăiat pe suport de umăr care întregeşte uniforma oricărui pirat respectabil. A adunat cam tot ce se putea, cu alte cuvinte. Normal că acum s-a bucurat să afle că a trecut un an de la memorabila petrecere şi că e din nou invitată la ziua prietenului ei, e nerăbdătoare să vadă ce distracţii le-au mai pregătit grijulii adulţi celor mici. După cum spuneam, şi eu la fel. Am doar o mică strângere de inimă: acum câteva săptămâni, pe când erau în căutare de locuri şi de idei pentru aniversarea băieţelului, tatăl lui a glumit şi a spus că, fiind în pană de inspiraţie, se gândeşte să organizeze o petrecere porno de data asta. Am zâmbit un pic, în frumoasa culoare a cerului senin, şi am sperat să găsească o altă tematică până la ziua copilului. Ceea ce sper şi acum că s-a întâmplat. Voi afla poimâine.

Ca să ne mai tragem sufletul după atâtea distracţii citadine, epuizante, dar fără de care eu nu m-aş simţi bine, duminică mergem la o aniversare cuminte de tot, la finuţa noastră mai mititică, unde vom mânca numai mâncare naturală, vom bea numai băuturi sănătoase şi vom respira numai aerul curat din satul de munte în care s-a mutat familia ei, sătulă de tumultul oraşului. Pentru că avem şi astfel de anturaj, totuşi, nu numai tătici cu sindrom Tourette, după cum s-ar putea crede din ceea ce povestesc eu pe-aici despre prietenii Lunei.

Voi cum credeţi că ar trebui să arate petrecerea ideală pentru copii de cam opt ani? Cu dans sau cu joacă? Cu Elsa sau cu hip-hopări? Cu tematică din poveşti sau cu ţinute casual chic? Nu de alta, dar prefer să mă pregătesc din timp cu idei pentru ziua Lunei, din decembrie. Ea a început deja să îşi facă planurile şi ştiu că voi avea multă imaginaţie năstruşnică de contracarat. Mai ales că m-a avertizat încă de anul trecut, de când ne întorceam de la petrecerea cu piraţi, că vrea şi ea tunuri din acelea de confetti de ziua ei:

– Dar să fie cu diamante!, a adăugat ea.

– Diamantele sunt scumpe, Luna.

– Ei, şi?

– Şi ne pot lovi rău în cap, am reuşit eu să găsesc rapid un argument cu adevărat eficient.

A meditat puţin şi a făcut compromisul:

– Bine, aruncăm şi noi tot cu bani de hârtie… Dar să fie adevăraţi!

Publicitate

O Voce, două suflete şi o masă în trei

De aproape şapte ani încoace, Sfântul Valentin trece cam neobservat în familia noastră. S-a dus vremea petalelor de trandafir din pat sau a lenjeriilor sexi, acum luăm inexorabil cina în trei, pe fond de nesfârşite povestiri peltice, chicote de copil şi picioruşe pe umeri, cap şi, de ce nu, farfurii. Maximul de romantism pe care ni-l permitem e să aprindem o lumânare pe masă şi să bem o şampanie. De zmeură, fără alcool.

Anul acesta am luat taurul de coarne şi ne-am aventurat să ieşim, măcar, la un restaurant. Părea că găsisem locul ideal: aproape de casă, cu trupă de muzică live şi, mai ales, cu loc de joacă pentru copii (speram să apucăm măcar câteva minute de linişte în doi).

Cel mai bine s-a simţit fiică-mea. S-a împrietenit imediat cu o fetiţă şi s-au dus la joacă. După vreo oră, fetiţa a plecat, dar nu înainte de a o invita pe Luna la ziua tatălui ei:

– Vine mâine din Sârbia şi facem petrecere. Să vii şi tu, la numărul 17!

– Pe ce stradă?

– Nu ştiu. A… ba da: strada Bucureşti. Te aştept!

Ceea ce pot doar presupune că a şi făcut.

Luna s-a reorientat rapid spre o nouă prietenă şi s-au jucat împreună până când şi aceasta s-a retras spre casă:

– O să fie ziua mea. Nu ştiu când. Vii?

– Unde să vin?

– La etajul zece.

Şi a plecat, lăsându-ne râzând. Dar s-a întors după câteva secunde:

– Pardon, la etajul doi. Pa!

În timpul în care Luna se distra printre mingiuci colorate şi tobogane de plastic, colecţionând invitaţii abstracte la petreceri, bărbatu-meu bodogănea. Ce idee nebunească avusesem să venim pe jos la restaurant, prin ger şi zăpadă, aproape un kilometru! Ce lipsită de gust e mâncarea! Şi, mai ales, ce tare e muzica! Avea dreptate, dar eu eram hotărâtă să mă simt bine cu orice preţ. Şi-atunci am pus pe silent cârcotelile partenerului, ţipetele vesele ale copiilor, care răzbăteau dinspre locul de joacă, şi vociferările comesenilor abţiguiţi, lăsând doar muzica să îmi umple urechile. Cântece vechi de la Sting, Beatles sau Janis Joplin mă surprindeau plăcut, în reinterpretarea unei soliste cu voce generoasă, acompaniată de un asiatic micuţ, la clape. Nici o notă greşită, nici o floricică în plus, nici o piesă proastă. Şi nici un compromis de calitate făcut unui public care, în mod evident, ar fi apreciat un altfel de repertoriu. Pentru că nimeni nu aplauda.

Am asistat de multe ori la acest jalnic spectacol al mitocăniei. Oameni care au impresia că, în nota de plată pentru platoul de mici şi cele şapte beri băute, intră şi bucăţica de suflet pusă pe masa lor de către artiştii care cântă într-un colţ al cârciumii. Mi-am petrecut mult timp printre muzicieni şi ştiu că, pentru ei, recunoaşterea publicului este mai importantă decât banii. Şi mă întristez de fiecare dată când se termină o melodie, iar eu sunt singura din local care aplaudă. Aşa cum am făcut şi acum, primind înapoi mulţumirile solistei, zâmbetele clăparului şi, parcă, şi mai mult suflet în cântecele lor, ştiind că ele ating măcar un alt suflet.

O chelneriţă mai vorbăreaţă mi-a povestit că cei doi, o româncă şi un filipinez, sunt un cuplu întors de curând de pe meleaguri exotice şi proaspeţi posesori de bebeluş. Şi mi-a confirmat ceea ce răzbătea din cântarea lor: că sunt nişte oameni calzi, talentaţi şi modeşti.

Când am plecat, cu părere de rău că nu-i pot asculta mai mult pe motiv de copil somnoros şi bărbat ciufut, am trecut pe la masa lor. Le-am spus cât de mare a fost surpriza mea să întâlnesc atâta calitate muzicală într-un astfel de loc şi le-am mulţumit pentru bucuria pe care mi-au oferit-o. Meritau din plin.

Mi-am propus să mă întorc curând acolo, să le aflu povestea de viaţă şi să scriu despre ei, la fel cum îmi propun de fiecare dată când întâlnesc oameni speciali. Şi cum nu am făcut-o, încă, niciodată. Dar i-am revăzut de-abia aseară. La televizor. Solista, Claudia, a fost prima concurentă de la Vocea României, iar soţul ei, tot filipinez, mărunţel şi modest, o susţinea din culise. Am văzut-o din nou dându-şi sufletul pe o scenă, apoi recunoscătoare până la lacrimi pentru aplauzele publicului şi toate cele patru scaune de juraţi întoarse. Văzusem acea privire atunci când i-am mulţumit şi eu, o simplă trecătoare de o seară prin localul ei. Nu cred că are tot ce îi trebuie pentru a deveni Vocea României. Dar, pentru mine, ea a fost Vocea unei seri care a fost frumoasă datorită ei.