O întâlnire cu surprize

Am prins mai devreme la televizor începutul unei comedioare mai vechi, care mi s-a părut simpatică la vremea ei: „Date night” (tradus la noi „O întâlnire cu surprize”). Un cuplu obişnuit, jucat de Tina Fey şi Steve Carrell, vrea să petreacă o seară romantică în oraş. Ca să-şi impresioneze soţia, soţul o duce la un restaurant de super fiţe, unde sunt întâmpinaţi de un recepţioner pe măsură, care îi întreabă dacă au rezervare. Bineînţeles că nu aveau, aşa că urmează un dialog în care recepţionerul pare în pragul apoplexiei doar privindu-i (de foarte sus) pe cei doi plebei care visează să prindă o masă liberă în localul lui exclusivist. Până la urmă, cei doi pretind că sunt altcineva şi ocupă o masă rezervată sub alte nume, dar ghinionul face ca numele acelea să fie ale unor escroci încurcaţi cu un mare mafiot, aşa că sunt confundaţi cu ei şi ajung să petreacă o noapte plină de peripeţii.

Dar nu despre film voiam să vă povestesc acum, ci să vă confirm faptul că tipul ăla de tip de la recepţie chiar există în realitate. Până de curând, doar în filme văzusem aşa ceva: maître d’ afectaţi într-un mare hal de poziţia lor, vorbind cu clienţii de parcă aceştia ar fi nişte copii mici sau adulţi cu deficit de înţelegere, dând ochii peste cap şi pronunţând cuvintele din vârful buzelor, cu acel S estompat, echivalentul degetului mic ridicat când te afli în salonul reginei Angliei şi bei ceai dintr-o ceşcuţă infimă, de porţelan. Însă acum câteva zile am întâlnit un om real care se poartă aşa, în carne şi oase.

Era ultima sâmbătă dinainte de Crăciun şi ieşiserăm în oraş după-amiază, în căutarea unor târguri de sezon. Am luat-o la pas pe bulevardul Elisabeta, loc în care ajungem destul de rar. Când ne-am apropiat de ora cinei şi ni s-a făcut un pic fomiţă, am zis să facem o escală şi să intrăm undeva în drum, să luăm o gustare. Am luat-o pe Brezoianu, unde observasem mai demult, din mersul maşinii, că se află câteva localuri drăguţe. Am ales să intrăm într-unul mai mare şi aparent popular, fără firmă la intrare, dar pe peretele din spate al căruia tronau nişte litere luminoase: „WHATAAAP”. Sau aşa ceva, pentru că nu am apucat să număr toate A-urile, e posibil să fi fost mai multe.

Şi nu am apucat să fac asta pentru că s-a întâmplat întânirea cu acest domn scos parcă din filme de parodie – le maître d’hôtel. Mai întâi, s-a poziţionat în spatele uşii pe care avuseserăm îndrăzneala să ne-o deschidem singuri şi ne-a spus, pe un ton uşor ofuscat:

— Bună seara!

Eu intrasem prima. Am dat din cap şi i-am zâmbit. Presupun că acelaşi lucru l-au făcut şi cei din spatele meu, adică fiică-mea şi taică-său, pentru că îi ştiu politicoşi de felul lor. Dar pentru maître d’ nu era de ajuns.

— Bună seara! a repetat el către ei, ridicând uşor tonul.

Iar când a văzut că nu numai intraserăm singuri şi nu îl salutaserăm ca pe proful de germană din liceu – în picioare şi cu un „Guten Tag, Genosse Lehrer” din rărunchi – dar mai şi tindeam să pătrundem adânc în localul lui, privind în jur în căutarea unei mese, aproape că ne-a ordonat, pentru a treia oară:

— BUNĂ SEARA!!!

Am încremenit. Gata, ne captase toată atenţia acum, putea să îşi interpreteze rolul.

— Avem rezervare? ne-a întrebat el cu tonul ăla pentru tâmpiţei despre care povesteam mai sus.

Am făcut un schimb rapid de priviri cu bărbatu-meu. Era clar că îl mirosiserăm amândoi, dar părea amuzant, deocamdată, am decis tacit să nu-l lăsăm să ne strice buna dispoziţie.

— Noi n-avem, i-am răspuns eu zâmbind. Poate dumneavoastră…

Recunosc că mi-am închipuit, pentru o clipă, că ar putea gusta gluma mea. Dar evident că nu a gustat-o. M-a şters cu o privire tăioasă, după care a întrebat înspre bărbatu-meu:

— Câte persoane suntem?

Ah, S-ul de fiţe!!! Deja ne era greu să ne abţinem să izbucnim în râs, nouă adulţilor. Am vrut să-i spun că suntem patru, pentru că atâţia şi eram, împreună cu el, dar bărbatu-meu a fost mai rapid.

— Trei, a răspuns el numărându-ne din priviri în faţa lui. Şi ne e un pic foame.

Ne-a numărat şi maître d’ din priviri. Şi ce priviri! Din alea care îţi verifică mătreaţa de pe umeri şi îţi pătrund prin guler, să-ţi citească eticheta de la haină ca să vadă dacă corespunzi cu localul lui. Noi, evident, nu prea corespundeam, dar a lăsat să-i scape un oftat fals-discret şi ne-a zis, arătând spre un colţ de la etaj:

— Să văd ce pot face. Parcă mai aveam ceva, pe-acolo… Urmaţi-mă.

A făcut o piruetă, dând din mână cu un gest regesco-gay, după care a luat-o către trepte. Am schimbat iar rapid o privire cu bărbatu-meu, după care am făcut şi noi două piruete, am împins copilul spre uşă şi… am plecat. În stradă am început să râd în hohote, eram ca nişte puşti care tocmai făcuseră o boroboaţă. Doar că nu (mai) eram nişte puşti. Iar puştoaica noastră a fost chiar singura care s-a simţit prost pentru ceea ce făcuserăm, avea ochii cât cepele şi spunea că se simte jenată pentru omul ăla.

I-am explicat că nu e cazul să fie. Că omul ăla era un adult perfect responsabil pentru faptele lui. Şi că din comportamentul lui reieşea că nu ne dorea drept clienţi, aşa că, de fapt, îi dăduserăm exact ce voia, ar fi trebuit să fie mulţumit că a scăpat de noi.

Până la urmă, am mâncat nişte porcării (la propriu şi la figurat…) la târgul de Crăciun din faţa Operei. Am cântat şi chiar dansat la concertul de-acolo, de mare veselie, susţinut de Horia Brenciu, am încheiat plăcut seara. Iar de domnul de la Whataaap sau cum s-o chema locul ăla nepotrivit nouă am ales să îmi aduc aminte cu zâmbet, nu cu frustrare sau patimă, cumva. Deşi, de fapt, există şi o morală mai tristă în povestea asta, pe care aş putea-o rezuma tot cu un titlu de film cunoscut: „No country for old men” – „Nu e o ţară pentru oameni bătrâni”. Începe să se restrângă lumea din jurul nostru, pe măsură ce înaintăm în vârstă. Devenim vetuşti şi indezirabili pentru tinerii moderni ai prezentului. Şi ştiu prea bine asta, pentru că am fost şi eu tânără cândva. Sper doar că eram ceva mai subtilă şi mai puţin ridicolă decât al nostru maître d’hôtel…

Publicitate

Bulgaria noastră

Mergem relativ des în Bulgaria. Prietenii mei din Giurgiu care citesc acum pot confirma că, dacă locuieşti în acel oraş, preferi să mergi în ţara vecină decât în oraşul tău atunci când vrei la restaurant, sau când trebuie să faci cumpărături, sau când ai o zi liberă şi cauţi un loc frumos unde să ţi-o petreci. Iar cum noi stăm destul de mult la Giurgiu, este evident că tot peste Podul Prieteniei le facem pe toate. Vă povestesc şi vouă care sunt locurile în care am fost noi în Bulgaria şi care ne-au plăcut, pentru inspiraţie. La urma urmei, de la Bucureşti la Giurgiu sunt doar vreo 50 de minute în plus cu maşina, n-ar fi un capăt de lume acest drum suplimentar dacă doriţi să schimbaţi peisajul, măcar pentru o zi. Şi nici din alte localităţi apropiate de podul Giurgiu-Ruse.

1. Ruse – ieşire de o jumătate de zi

După părerea mea, obiectivul absolut de neratat din oraşul Ruse este fast-food-ul Happy. Aflat în centrul pietonal al oraşului, într-un local nu prea mare de la parterul unei clădiri vechi, cu o terasă măricică vara, acest restaurant este un exemplu clar de calitate şi etică profesională. Deşi este mereu căutat şi aglomerat, aici nu a scăzut calitatea mâncării de-a lungul anilor, ba chiar mi s-a părut că, din contră, unele lucruri sunt din ce în ce mai gustoase. Am fost de multe ori la Happy şi am încercat multe preparate din meniul generos: nu a existat nici măcar unul să nu fi fost bun. Desigur, unele au fost mai puţin pe gustul meu decât altele, dar privind obiectiv, nu pot spune nici că au fost rele. Nu este un restaurant de fiţe rafinate, deci un critic gourmet cu siguranţă că ar găsi o groază de lucruri de înfierat aici. Este un fast-food la bază, cu multe feluri proaspete şi cu sucuri de fructe în plus. De relativ curând, am descoperit meniul lor de sushi şi am rămas client captiv. Acum numai sushi comand de fiecare dată, şi de fiecare dată mă umplu de fericire când mănânc. Sau salată cu sushi, un fel de combinaţie cu verdeaţă (salata Vezuviu e preferata mea). E drept, sunt reţete europenizate, fără multe alge şi cu cremă de brânză, însă sunt absolut delicioase.

Pe lângă bucătăria gustoasă, la Happy veţi găsi mereu chelneri amabili şi servire promptă – două lucruri cu care noi, românii, nu prea suntem obişnuiţi. Există şi meniuri în limba română, iar plata se poate face şi cu euro. Toate aceste lucruri au dus la extinderea spectaculoasă a reţelei de restaurante Happy, de la primul, deschis la Varna în 1994, la 22 azi în toată Bulgaria, plus două în Spania. Din câte ştiu, au existat propuneri de a deschide restaurante sub franciza Happy şi în România, dar nu cred că s-au concretizat. Zvonul ar fi că patronul nu a avut suficientă încredere în a lăsa pe mâna noastră un brand bun şi muncit în mod cinstit. Şi îl înţeleg perfect.

Deci, dacă aveţi drum prin Ruse şi vreţi să mâncaţi bine la un preţ rezonabil, neapărat să vă duceţi la Happy. Noi nu am făcut niciodată rezervare în prealabil, dar e drept că de multe ori a fost nevoie să aşteptăm la coadă la intrare (niciodată însă mai mult de 15-20 de minute).

Un alt restaurant la care am mâncat de câteva ori este Terrassa. Aici, felurile de mâncare sunt ceva mai sofisticate şi preţurile mai mari, însă tot la fel, bucătăria e foarte gustoasă, iar servirea civilizată. În plus, de aici se poate vedea şi Dunărea, restaurantul aflându-se pe o stradă de pe malul acesteia.

Celelalte locuri în care mergem frecvent la Ruse sunt: mall-ul oraşului, care e mititel, dar ne-a oferit deseori plăcuta surpriză a unor perechi de încălţăminte şi frumoase şi ieftine, magazinul Metro, unde se găsesc parcă mai multe produse decât la noi, la preţuri mai mici (dar şi de o calitate mai slabă, în unele cazuri, cum ar fi la detergenţi), şi nu în ultimul rând magazinul Jumbo, raiul oricărui copil (dar nu recomand nici produsele de foarte slabă calitate de aici, bineînţeles). Către Metro şi către Jumbo găsiţi indicatoare peste tot prin oraş. Care oraş, apropo, e cam oribil. Unul dintre puţinele oraşe care mi se par mai urâte decât Giurgiu sau celelalte oraşe fost comuniste, prăbuşite, de pe la noi. Însă dacă aveţi burtica plină şi un copil fericit că iese cu coşul încărcat de la Jumbo, atunci cred că peisajul urban poate fi trecut uşor cu vederea.

Nicio excursie nu e mai tare decât cea la Jumbo, chiar şi când trebuie să te lupţi să duci căruciorul la loc, pe vreme de furtună

Ruse

2. Ivanovo – ieşire de altă jumătate de zi

Dacă e frumos afară şi tot aţi ajuns până la Ruse, mai puteţi merge vreo jumătate de oră şi aţi ajuns la Ivanovo. Aici se află câteva peşteri care au fost folosite drept biserici în trecut, cu picturi rupestre şi mobilier specific, cocoţate pe nişte versanţi stâncoşi şi împăduriţi, şi vizitate în mod organizat de grupuri de credincioşi de la biserici din România. Însă zona este de vizitat chiar dacă nu sunteţi persoane religioase. E multă vegetaţie acolo, fiind zonă protejată, de rezervaţie naturală, iar dacă ajungeţi în vârful munticelului (e un urcuş lejer, de câteva minute), panorama văzută de acolo e destul de spectaculoasă.

Noi am fost la Ivanovo de 1 Mai anul trecut. Primul lucru pe care l-am făcut, după ce am parcat, a fost să cumpărăm, evident, suvenire. Cred că orice părinte ştie că cei mici nu vizitează locuri, atunci când fac turism, ci doar acumulează suvenire din locurile respective. Degeaba i-am explicat de nenumărate ori fiică-mii că „suvenir” înseamnă „amintire”, şi că e absurd să îţi cumperi o amintire dintr-un loc pe care încă nu l-ai vizitat, deci nu ai ce să îţi aminteşti – în continuare, primul lucru pe care îl face când ajungem undeva e să se repeadă la chioşcurile cu nimicuri scumpe care împânzesc zonele turistice.

Odată trecut hopul shoppingului, ne-am încadrat şi noi în rând cu lumea, pe poteca ce duce prin rezervaţie. Însă nici acolo nu am fost mai norocoşi, pentru că eu am văzut o şopârlă (şi am urlat: „Au, o şopârlă!!!!”), după care Luna a văzut un fluture (şi a urlat: „Au, un fluture!!!!”), aşa că Edi a făcut cale-ntoarsă şi a zis: „Eu vă aştept la maşină”. Nu numai că nici el nu e genul drumeţ turistic, dar să mai şi păţească ruşinea de a fi văzut împreună cu noi era cam prea mult.

După ce ne-am mai îmbărbătat puţin, noi, fetele, am început să urcăm prin pădure, pe drumul ocolit spre bisericile rupestre. Printre copaci, nu se prea simţea, însă în jur bătea un vânt teribil. Abia când am ajuns pe culme, unde nu mai era adăpost, ne-am dat seama cât de puternic era. Am mers o vreme şi pe acolo, ne-am oprit pe margine, să facem poze cu panorama, apoi ne-am întors pe unde am venit, deoarece mie mi-era teamă să nu ne ia vântul pe sus (ştiam eu că într-o bună zi se vor dovedi nefaste lecturile aparent nevinovate ale copilăriei mele, ca „Mary Poppins” şi „Vrăjitorul din Oz”…). Ca să nu râdă mult prea tare tati de noi, când ne-a văzut întoarse în parcare fără să fi ajuns la obiectivul înspre care plecaserăm, am luat-o pieptiş pe celălalt drum, cel direct: scările de pe munte. Privind retrospectiv, mi se par floare la ureche acum, după ce am trăit experienţa din vară, a Reşiţei. Însă atunci am gâfâit un pic până am ajuns, în sfârşit, la renumita peşteră. Surpriza a fost că „biserica” era cu bilet de intrare, ceea ce mi s-a părut mult prea mult, date fiind efortul depus pentru a ajunge acolo şi lipsa mea totală de interes pentru cele religioase. Plus că nu aveam niciun ban la mine. Aşa că nu am mai intrat. Oricum, văzusem cum arată înăuntru, din pozele de la chioşcul cu suveniruri. Am făcut şi aici câteva poze, am observat cu năduf că peştera era la doar vreo douăzeci de metri de locul din care ne întorseserăm speriate de vânt (mai mult eu, recunosc) şi am coborât înapoi.

Per total, nu a fost o experienţă neplăcută, dar nici nu aş recidiva acolo. Însă nişte firi mai turistice sau mai sportive decât noi cred că pot găsi mult mai multe motive pentru a face o astfel de excursie.

Ivanovo

3. Polski Trâmbeş – ieşire de o zi

Piscina de la Polski Trâmbeş a fost pentru mine o surpriză ca atunci când mănânci de o săptămână din sarmalele reci rămase de la Crăciun şi dai deodată de una umplută cu parfait de nougat. Am ajuns acolo acum trei ani, într-o dimineaţă, după o noapte dormită în casa unui prieten bulgar dintr-un sat vecin – eu fiind o citadină îndârjită, care nu are nicio emoţie pentru viaţa la ţară. Ba mai mult, în dimineaţa respectivă, crezând că ne face o surpriză plăcută, bulgarul ne-a aşteptat la micul dejun cu radioul pornit pe Antena Satelor. Cam cât ghinion să am ca, dintre toţi bulgarii de pe lumea asta, să îl nimeresc fix pe acela care e pasionat de folclorul nostru, spre mare deosebire de mine? Şi mai era şi ziua mea de naştere, pe deasupra… În fine, am supravieţuit. Apoi am plecat cu maşina spre această localitate de care, evident, nu auzisem până atunci: Polski Trâmbeş. Sunt vreo 70 km de la graniţă, deci drum de o oră, înspre Veliko Târnovo (de altfel, de aici mai e doar vreo jumătate de oră până la acel oraş pitoresc, şi el o posibilă destinaţie de mini-vacanţă). În intersecţia în care trebuie să o iei la dreapta ca să intri în Polski Trâmbeş, noi am făcut stânga, apoi imediat dreapta, aparent înspre pustiu. Câmp şi pădurice cât vedeai cu ochii. Şi apoi, dintr-odată, o parcare, în care am oprit.

Am intrat în clădirea administrativ-comunistă, am plătit biletele cu preţuri derizorii (4 leva de adult, iar copiii, 2 leva – adică aprox. 10 lei / zi pentru adulţi şi 5 pentru copii), ne-am schimbat la vestiar şi am ieşit în curtea din spate. Iar acolo am avut surpriza despre care vă spuneam: o pajişte mare, de un verde crud, înconjurată de brazi şi alţi copaci înalţi, cu o piscină olimpică în mijloc, aproape goală de oameni şi cu apă minerală pe deasupra. Da, acolo este o zonă balneară, se fac şi tratamente în localitate, prin locuri bine ascunse turiştilor din clădirile părăsite ale fostei platforme industriale. Deci nu numai că aveam la dispoziţie o piscină mare, aproape în exclusivitate, într-o zonă de vis, dar mai era şi foarte sănătoasă apa acesteia. Asta nu înseamnă că eu am înotat, desigur. Sunt o mare anxioasă, intru rareori în apă, şi atunci numai cu colacul. Însă m-am bucurat pentru că ai mei s-au putut bălăci în voie.

Din păcate, în vara trecută, când am fost din nou la Polski Trâmbeş, era foarte aglomerat locul. Poate că or fi fost mai mulţi oameni încântaţi care au povestit despre el, cum fac şi eu acum. Dar tot cred că merită o încercare, un drum la vară, când o fi canicula mai mare.

Piscina de la Polski Trâmbeş

4. Seven Generations Winery Hotel & Spa – sejur de min. o zi sau un weekend

Am auzit că există şi la noi moda aceasta a podgoriilor cu restaurant şi cazare, dar eu personal nu am văzut niciuna. Singurul loc de acest gen pe care îl ştiu este Seven Generations, din Mechka, unde am petrecut o noapte în vara trecută, de ziua mea. Sunt vreo 30 km de la Ruse până acolo, pe care i-am făcut foarte uşor – la dus am luat-o pe al doilea drum care duce la Mechka din şosea, pe câmp, şi a fost mai rapid, iar la întors am venit pe primul drum cu indicator din şosea, care trece prin câteva sate mai rustice, numai bune de încântat ochii. Ai mei. Ochii mei, pentru că bărbatu-meu e genul pentru care un drum e bun numai să te ducă din punctul A în punctul B, în rest fiind o corvoadă şi atât, iar fiică-mea e la vârsta la care ecranul telefonului e mai interesant decât orice peisaj, deci…

Hotelul de la Seven Generations este o clădire nu foarte mare, dar cu o poziţie splendidă, pe un vârf de deal de unde se vede până hăt, departe: dealuri şi câmpii, şiruri nesfârşite de viţă-de-vie, Dunărea şi chiar malul românesc. Ca oriunde altundeva în afară de România, patroana ne-a primit cu zâmbet şi ospitalitate, deşi părea cam hăituită. Era destul de multă lume acolo, inclusiv un autocar plin cu turişti pensionari nemţi, care făceau, probabil, un tur al regiunii. Şi restaurantul era plin, chiar şi acolo, în mijlocul pustiului, dar am înţeles repede de ce, după ce am gustat din preparatele comandate. Totul era delicios. Suspectez chiar că e un chef bucătar angajat acolo, prea erau bune toate. Mai precis, eu am luat o brânză coaptă, cu miere şi nuci, Luna a luat crispy chicken fingers, iar Edi a mers pe mâna chelnerului, aşa cum preferă el să facă atunci când ajunge într-un loc nou, şi a mâncat cea mai savuroasă vită la cuptor pe care am gustat-o vreodată. Nu îmi aduc aminte să fi luat şi desert, ca să am o recomandare şi pentru el. În schimb, n-o să pot uita vreodată că am făcut sacrilegiul de a comanda bere, în loc de vin, la acest meniu şi la restaurantul unei podgorii. Dar ce să fac, dacă mi-era deosebit de sete?

În curtea proprietăţii se află o piscină, nu foarte mare, dar cu o vedere spectaculoasă, o terasă de vară, cu loc pentru mese şi pentru ping-pong, o mini-grădină zoologică cu raţe, capre şi alte câteva animale domestice, un grajd cu ponei, care presupun că pot fi călăriţi, biciclete de închiriat pentru explorat împrejurimile şi câteva maşini super-drăguţe pe care tocmai le achiziţionaseră şi plănuiau să le scoată şi pe ele la închiriat turiştilor, în curând. Iar locul care a impresionat-o cel mai tare pe fiică-mea – fire romantică, draga de ea ­– a fost foişorul în care se pot celebra nunţi. De altfel, ne-a ameninţat că ne va „mărita” şi pe noi doi, părinţii ei concubini, de cum a ajuns acolo şi şi-a dat seama că ar fi locul perfect pentru îndeplinirea acestui vechi vis de-al său. Însă, până la urmă, a uitat să facă asta. Şi-a amintit abia peste vreo două luni, prin toamnă, când se făcea reclamă pe Diva la un film numit „Nuntă în podgorie”. Când a văzut reclama, şi-a tras o palmă peste frunte şi a zis:

– Of, am uitat să vă mărit…

Revenind la hotelul în sine, cazarea a fost şi ea bună, deşi mai puţin spectaculoasă decât mă aşteptasem, judecând după pozele de pe site. Pentru că era o ocazie specială şi eu am avut foarte rar porniri festive în ultimii ani, am zis să o facem lată şi am închiriat apartamentul de la ultimul etaj, zis şi „penthouse”, care era, de fapt, o cameră mare, cam întunecoasă şi cam vraişte, cu chicinetă şi duş dublu (nu mai văzusem aşa ceva) cu vedere panoramică. Era probabil gândită pentru cupluri romantice, camera asta, nu pentru familii vârstnice cu copil băgăreţ, ca noi. Sau pentru scriitori. Eu, cel puţin, am simţit că aş putea scrie dacă aş sta acolo mai multă vreme, cu liniştea şi terasa de acolo, şi chiar cu maşina aceea veche de scris, manuală, care făcea parte din decorul camerei, alături de telescop.

Micul dejun a fost decent. Eu nu mă omor după gustul bucătăriei bulgăreşti, cea din mezeluri şi chiftele, însă s-a găsit câte ceva pe-acolo să nu zic că am plecat flămândă. Mai mult, a fost şi instructiv micul dejun: habar nu aveam că, în bulgară, el se numeşte „zacusca”, acest cuvânt însemnând, de fapt, „gustare”.

Am plecat de la acolo fără să avem curiozitatea să coborâm la subsol, unde era spa-ul. Dar sunt convinsă că era totul în regulă şi acolo, aşa cum părea să fie peste tot în acel loc, în care sper să ne întoarcem cândva, de-ar fi şi numai pentru o masă bună (pentru mine) şi o bălăceală în piscină (pentru ai mei).

Intrarea în complex, cu steagul României alături de altele din Europa (uneori am impresia că străinii sunt mai dornici să ne primească decât românii)

Piscina

Una dintre multele şi coloratele maşinuţe de pe proprietate

Vedere de pe terasa noastră

Zacusca 😉

Foişorul cu pricina

5. La Detca – vacanţă la mare

E destul de dificil să găseşti un loc de vacanţă pe placul tuturor membrilor unei familii atât de eclectice ca a noastre, mai ales când unul dintre ei (a se citi: „eu”) refuză să mai pună piciorul în avion. Prima vacanţă în care am îndrăznit să ne ducem ceva mai departe de casă, cu copilul pe bancheta din spate, a fost când Luna avea 3 ani şi jumătate, în insula grecească Skiathos. Ne-a plăcut foarte mult şi am mai fost în Grecia de trei ori de atunci. Însă e drept că drumul e foarte lung, aşa că am mai intercalat şi vreo trei vacanţe în Bulgaria printre ele. Singurul loc despre care merită să vă povestesc, după părerea mea, este hotelul Romance, din Kiten.

Şi el destul de departe, în jos, spre capătul de sud al litoralului bulgăresc, acest hotel este aşezat pe un promontoriu pustiu, lângă un mic golf, între două staţiuni turistice (am mai povestit despre ele aici). Fără maşină nu poţi merge acolo, iar când eşti cu maşina trebuie să fii atent la sălbăticiunile de pe drumul pietruit, să nu calci vreo broască ţestoasă sau vreo hienă, ceva. Însă odată ajuns la hotel, perspectiva asupra mării merită toate eforturile. Practic, noi pentru vederea aceea minunată ne-am dus acolo, este ceva absolut minunat să vezi mereu, printr-un perete de sticlă, imensitatea aceea albastră cu care te poţi răsfăţa, din păcate, doar câteva zile pe an. Şi corabia cu pânze roşii care parcurge linia orizontului, de la stânga la dreapta, în fiecare zi la aceeaşi oră. Nu ştiu dacă are vreo treabă corabia aceea sau e plătită de patronii hotelurilor de pe mal tocmai pentru ca turiştii să îi poată face fotografii romantice…

Altfel, nu aş putea spune că acel hotel are ceva deosebit, care să merite şederea acolo: restaurantul e decent, dar nu foarte bun, piscina exterioară micuţă şi cam rece, plaja de lângă hotel, din golf, pietroasă şi mai mereu bătută de vânturi năpraznice (cred că doar de vreo două ori am reuşit să facem baie acolo, în rest, am folosit-o doar pentru plimbări romantice şi cules de scoici şi pietricele, sub privirile vigilente ale celui mai bătrân, dar vânjos salvamar pe care l-am văzut vreodată). Ah, şi să nu uit de Detca, patroana amabilă şi eficientă, chiar dacă nu rupe mai deloc pe engleză. Genul care te pupă la plecare, de parcă aţi fi rude, nu clienţi. După o primă vacanţă petrecută în hotelul ei, anul următor am luat cazare undeva pe lângă Sunny Beach, unde a fost groaznic, şi am hotărât să fugim după două zile. Şi atunci am sunat-o pe Detca şi ne-a primit din nou la ea, cu acelaşi drag. Din păcate, nu mai lucra acolo Milen, chelnerul tânăr şi frumuşel foc, care o topise pe Luna în primul an (şi o înţeleg perfect). Sper că s-a apucat serios de studii şi şi-a făcut un alt rost în viaţă, pentru că era băiat bun şi deştept.

De făcut plajă şi de ieşit în oraş, se poate într-una sau cealaltă dintre staţiunile aflate la câţiva kilometri de hotel. Kitten, cea dinspre nord, e populară şi aglomerată, un fel de Mamaia noastră, genul după care nu ne dăm deloc în vânt. Dar e utilă pentru cumpărături şi pentru restaurante. Lozeneţ, cea dinspre sud, e mai în stilul Vama Veche, doar că ceva mai mare. Acolo sunt şi restaurante scumpe, şi cluburi de noapte, şi zonă pentru tinerimea boemă. Iar plaja pe care obişnuiam să mergem noi e încă şi mai departe, spre sud, dincolo de complexul ultra-luxos Oasis (despre care se spune că ar fi al mafiei ruse) – plaja Arapya. O plajă micuţă, într-un sat turistic, care ne împăca pe toţi: avea şi o zonă întinsă de intrare în apă nu prea adâncă şi fără valuri mari, potrivită copilului şi sportivului său tată, avea şi un bar pe plajă de la care puteam asculta muzică pe gustul meu, în timp ce stăteam lipită de şezlongul meu, cu orele. Pentru că nici cu intratul în mare nu mă omor, până îmi pun colacul… până mi-l scot…

Fotografii din hotelul Romance

–––––––

Cam acestea ar fi locurile în care am fost, din ţara vecină şi prietenă. Cele în care intenţionăm să mai mergem. Pentru că am mai fost şi prin alte locuri, însă acolo nu cred că dorim să ne întoarcem, aşa cum a fost cazul hotelului acela din Sunny Beach, din care nu am ştiut cum să fugim mai repede, nici măcar nu mai ştiu cum se numea. Sau hotelul în care am stat vreo două zile în ianuarie 2013, Venika Palace, din Ciflik – şi acolo era o piscină mare, interioară, cu apă termală, şi era ceva deosebit să stai în ea, la căldură, şi să vezi zăpada afară, pe geam, însă hotelul acela era o relicvă comunistă deprimantă. Noroc că aveam un copil grăsuţ şi tare drăguţ pe atunci, ne însenina zilele în orice circumstanţe:

Piscina hotelului Venika Palace, din Ciflik

Şi la Nessebar a fost bine, acum doi ani, când am fost acolo la un all-inclusive (am povestit despre el aici). Însă nu văd niciun motiv pentru care să mai merg o dată acolo…

Deci locuri de petrecut sejururi în Bulgaria, mai lungi sau mai scurte, s-ar găsi o groază. Taxa de trecere a podului, pentru autoturisme, este de 14 lei la vama românească şi de 2 Euro la cea bulgărească (evident, la noi e mai scumpă, pentru că ţi se oferă şi o parte de pod cu mai multe gropi decât cea a bulgarilor…), iar dacă vrei să mergi mai departe de Ruse trebuie să îţi iei şi vignetă (min. 10 leva/weekend sau 15 leva/săptămână, adică 25, respectiv 37 lei). Deci nu sunt sume mari, însă e drept că nu se prea justifică trecerea frontierei doar ca să bei o cafea, ar fi o cafea cam scumpă. Singurul inconvenient major în a face mai des drumuri acolo este timpul pierdut în cozi la vamă. Se întâmplă uneori să se blocheze circulaţia, de obicei în partea românească a vămii sau a podului, mai ales în sezonul vacanţelor de vară. Şi atunci e drept că nu merită să pierzi trei ore stând la coadă pentru o plimbare de alte trei. Dar dacă ai noroc, treci repede, ceea ce vă urez şi eu!

Vacanţa la Odorhei (partea a III-a şi ultima)

După cum povesteam, în a treia zi a micuţei noastre vacanţe, am hotărât să ne aventurăm în afara Odorheiului. Iar prima destinaţie aleasă a fost Sighişoara.

Eu mai trecusem pe aici odată, demult, dar doar ca scurtă escală într-un drum mai lung. Ai mei nu mai fuseseră deloc. Aşa că eram nerăbdători să descoperim acel oraş frumos, atât de lăudat de toată lumea. După ce am parcurs bulevardul central dus-întors, în căutare de loc de parcare (cu aparat de parcare, nu parcagiu, apropo!), am decis că oraşul arată, într-adevăr, mai bine ca altele, poate şi pentru că nu am văzut niciun bloc comunist pe acolo, dar că nu are nimic senzaţional. Speram să găsim senzaţionalul în partea veche a oraşului, în cetate. Dar pentru că ajunseserăm din nou la o oră potrivită pentru prânz, ne-am oprit în buza acesteia şi am intrat în prima cârciumioară care ni s-a părut, de afară, că arată bine. Nu arăta rău nici de dinăuntru, poate doar cam prea înghesuită pentru dimensiunile extinse ale spaţiului meu intim. Ne-a plăcut că oamenii vorbeau româneşte (ura!) şi erau foarte amabili, însă mâncarea de acolo a fost… hai să zicem undeva între „ciudată” şi „bleah”. Nu mai ştiu cum se numea localul, nici ce am mâncat acolo – de fapt, singurul lucru memorabil pe care l-am remarcat acolo a fost ceasul cu coa…e, care trona pe peretele din faţa mea. Îmi amintea de ceasurile cu cuc ale copilăriei mele, a căror tragere intra în atribuţiunile mele de copil (trebuia să le trag în fiecare seară greutăţile înapoi la locul lor, acesta era felul în care se întorceau acele ceasuri – aveam două – însă nu erau atât de impozante greutăţile alea ca acestea de la Sighişoara).

După masă, am urcat cu emoţie cele câteva trepte care duceau în cetate. Bărbatu-meu nu e deloc genul turistic şi mă aşteptam să renunţe în orice moment, mai ales că venea şi după ciorba aia în pâine oribilă (iar la el toate sentimentele trec şi prin stomac, cumva). Însă a rezistat eroic, cel mai probabil de dragul bucuriei copilului, care era superîncântat de tot ce vedea: „Ce frumos se vede oraşul de aici, de sus!”, „Ce frumos e turnul ăsta!”, „Ce frumoase sunt suvenirurile astea!” ş.a.m.d. Fir-ar ele de suveniruri, că era un ger de crăpau pietrele, dar tot se găsise cineva să stea cu chioşcul ăla cu prostii scumpe deschis! Aşa că am luat suveniruri, ce să-i facem…

Era deschis şi muzeul de alături, cu turnul cetăţii, dar nu am găsit motivaţia necesară pentru a urca nu ştiu câte trepte şi a mai şi da bani pentru asta. Am luat-o la pas înspre centru, unde am ajuns imediat şi unde, bineînţeles, sufla vântul. Şi la propriu, şi la figurat. Adică era şi un geruleţ vântos, şi pustiu de oameni, că deh, ce să facă nişte turişti acolo atunci? Singurul suflet din zonă era şoferul unui titicar roşu, staţionat în centrul piaţetei, pe care Luna l-a văzut imediat şi a sărit în sus de bucurie:

– Hai să mergem şi noooooi!!!! Vă rooooog!!!!

E înnebunită după trenuleţele astea turistice, am fost şi cu cel din Mamaia şi s-a simţit de parcă era cel puţin în Orient Express (clasa întâi, varianta regală). Atât de tare a insistat şi acum, încât nu am avut inima să o refuzăm, aşa că ne-am aşezat, resemnaţi, pe băncuţele de lemn îngheţate. Şoferul părea şi el bucuros că are clienţi, cred că nu sperase la aşa ceva, ne-a sfătuit să ne acoperim cu păturicile roşii puse la dispoziţia călătorilor, pe scaune, apoi ne-a asigurat că turul nu durează mai mult de 20 de minute şi a plecat la drum,  hârdâc-hărdâc. Probabil că nu există onomatopeele astea în limba română, dar eu cam aşa îmi auzeam dinţii în gură, şi de frig, şi de la pietrele alea de caldarâm pe care mergeam. Şi cred că şi lui bărbatu-meu i s-au părut cele mai lungi 20 de minute din viaţa lui (exceptându-le pe alea când aştepta să nasc). Numai copilul era un munte de bucurie şi de entuziasm. Tot drumul a găsit lucruri de lăudat în jur, deşi era urât ca naiba cam peste tot: „Ia uite ce construcţii frumoase!”, „Ia uite ce păsărele frumoase!”, „Ia uite ce stradă frumoasă”… Când a ajuns la „Ia uite ce balustradă frumoasă!”, bărbatu-meu nu a mai rezistat şi a răbufnit:

– Da’ şuruburile astea le-ai văzut, ce frumoase sunt?, i-a arătat el, cu o voce suspect de subţire, în direcţia şuruburilor din băncuţele titicarului.

Până şi Luna a gustat gluma asta şi aşa se face că am terminat excursia râzând cu toţii în hohote, măcar ne-am mai încălzit puţin.

Tot în speranţa că ne vom încălzi am intrat şi într-o cafenea mai din centru, unde am băut ceaiuri şi cafele cam naşpa. Şi într-o cofetărie am intrat, „La Angela” pe numele ei, de unde am fi putut cumpăra şi vodcă sau şampanie (n-am mai văzut niciodată cofetările cu alcool!), însă noi ne-am luat, cuminţei cum suntem, doar prăjituri. Şi bine am făcut. Pentru că adevărata încălzire am simţit-o abia când am ajuns înapoi la hotel şi am luat prima îmbucătură din prăjitura mea, numită Pinocchio. Mai ştiţi prăjitura Krantz de pe vremuri, aia de chiar făcea cranţ zahărul ars de deasupra şi simţeai nucile din cremă? Ei bine, Pinocchio asta este fix la fel. Cred că sunt peste 20 de ani de când nu am mai simţit acel gust, toate prăjiturile din ziua de azi care se pretind Krantz au blatul moale şi crema greţoasă. Aşa că, dacă şi voi sunteţi bătrâni ca mine şi eraţi fani ai acestei prăjituri, e musai să încercaţi cofetăria asta din Sighişoara, când aveţi drum pe acolo.

A doua zi, am luat-o în altă direcţie, cu gând să ajungem la Sovata. Eu m-aş fi oprit în drum şi la Praid, să coborâm în salină şi să respirăm nişte sănătate cuată, însă bărbatu-meu a fost categoric să nu, când a auzit că ar fi de coborât vreo 300 de trepte. Şi mai ales de urcat înapoi, la întoarcere. Probabil că va fi greu de surmontat pentru noi trauma din vară, cu cele 254 de trepte de la Reşiţa. Greu spre imposibil. Am trecut prin Praid în goana maşinii şi ne-am oprit direct la Sovata. De fapt, ne-am oprit după Sovata, la pârtia de schi, care e la mama naibii, de am crezut că am greşit drumul tot mergând kilometri întregi prin pustiu. Dar nu îl greşiserăm. Am găsit şi pârtia de schi, şi zăpada, dar nu aveau şi pârtie de săniuş, după cum speraserăm noi. Nu că am fi avut vreo sanie la noi, dar ne închipuiserăm că am putea găsi de închiriat. Ca să nu zicem că am bătut atâta drum degeaba, am scos din geantă nelipsita pungă de plastic de la Mega Image, cu care s-a dat copilul de câteva ori, pe fund şi pe poteca dinspre pârtie, şi gata. Să nu zicem că nu am făcut şi sporturi de iarnă. Avem şi dovada pentru asta, că a rămas imprimată sigla neagră de la Mega pe pantalonul verde de schi de la Decathlon…

De greşit drumul, l-am greşit abia la întoarcerea spre Sovata. După ce că am făcut un ocol măricel, ratând drumul cel bun la o bifurcaţie, ne-am mai şi trezit în şanţ pe când căutam restaurantul recomandat de cineva. Ne-a băgat Google Maps prin tot felul de fundături şi de drumuri abrupte, de munte, până când chiar am dat cu o roată într-un şanţ adânc. Dar am trecut noi şi peste asta şi, cu ajutorul lui Waze, am găsit şi restaurantul. Restaurant Club Dracula se află pe malul lacului Ursu, din centrul staţiunii. Însă pentru că e băgat bine printre copaci, în capătul unei alei care se face din drumul principal, e imposibil de observat din maşină. Ce-i drept, nu ne-a deranjat prea tare să dăm de trei ori turul staţiunii, erau câteva viluţe frumoase pe-acolo, vegetaţie bogată, lacul îngheţat… Dar cam atât. Cred că vara e plăcut să stai în staţiunea asta, dar a început să fie construit şi aici cam de-a valma, probabil că va avea soarta staţiunilor de pe Valea Prahovei – amalgam de stiluri arhitectonice, materiale şi gusturi, care le-au mâncat tot farmecul trecut.

La restaurant a fost, aşa cum mă aşteptam de la un loc cu numele ăsta şi recomandat de turistul român, prost. Veşnica mâncare tradiţională, fără imaginaţie şi cu preţuri mari, plus tradiţionala aşteptare veşnică. Ar fi mers o ţuică, de necaz, dar mi-au zis că aveau doar una la 50 de grade, ceea ce mi s-a părut exagerat. Am rezistat şi fără. Iar frustrările mi le-am ventilat pe drumul de întoarcere, unde am făcut shopping la magazinele de artizanat înşirate de-a lungul şoselei, în localitatea Corund, celebră (se pare) pentru hărnicia manuală a locuitorilor săi. Eu am cumpărat convulsiv câteva linguri de lemn de diferite mărimi, în timp ce copilul se străduia să ne facă o surpriză, cumpărându-ne discret, din banii ei, câte o brăţărică asemănătoare. E un obicei mai vechi de-al nostru, practicat în vacanţe, să purtăm brăţări „de familie”, care pe Luna o încântă foarte tare. Noroc că n-a durat decât vreun sfert de oră alegerea brăţărilor, pentru că mai aveam un pic şi, de plictiseală, cumpăram şi un steguleţ secuiesc, din generoasa ofertă de gen de pe toate tarabele…

În ultima seară a vacanţei, am dat deoparte nemulţumirile şi ne-am petrecut timpul cu mult mai senini. Sigur că a contribuit la asta faptul că, la deja celebrul restaurant al hotelului nostru, Septimia, era de serviciu cea mai atentă şi eficientă chelneriţă pe care am văzut-o vreodată, care a răzbunat toate stângăciile băieţelului dinaintea ei. Sau faptul că aveau, în sfârşit, tot ce ne doream să comandăm din meniu încă de la începutul sejurului. Însă cel mai mult a contat faptul că eram împreună cu prietenii noştri veniţi de la Braşov. Au şi ei o Lună mică şi adorabilă, care te face să zâmbeşti doar când te uiţi la ea. Iar Luna noastră ne-a impresionat prin seriozitatea cu care a luat-o sub aripa ei ocrotitoare, cu un aer important, de soră mai mare. A avut permanent grijă de ea, şi la piscină, şi la restaurant, şi oriunde au mai fost împreună, într-un fel asumat, pe care nici măcar nu i-l cunoşteam până acum. M-am bucurat să îmi confirme, din nou, că e o persoană de încredere, dar m-am şi întristat puţin văzând-o cât de fericită era în rolul acesta în care ne-a rugat de atâtea ori să o punem, iar noi nu i-am îndeplinit dorinţa: rolul de soră mai mare a cuiva. Acum e târziu pentru asta.

Pentru drumul de întoarcere către Bucureşti am ales varianta ocolitoare, prin Cristuru Secuiesc şi apoi prin Cheia, în speranţa că vom ajunge mai repede decât la dus. Waze ne-a promis din nou, la plecare, doar patru ore de drum, şi ne-am trezit din nou, la sosire, că am făcut şase. Deci clar nu poţi scăpa de pe drumurile noastre proaste cu o viteză mai mare de 50 km/h. Motiv pentru care nici nu intenţionăm să ne întoarcem prea curând în zonele acelea în care tocmai am fost, indiferent cât de frumoasă ar fi natura sau ce hoteluri cu spa şi alte minunăţii s-or găsi pe-acolo. Să circuli pe drumurile din România e o imprudenţă vecină cu inconştienţa, fie că te expui accidentelor de tot felul, din cauza stării proaste a infrastructurii sau prostiei crunte a multor şoferi, fie că îţi petreci juma’ de zi în maşină, enervându-te la gândul zecilor de ani risipiţi în care nişte hoţi – mulţi – nu au fost în stare să îţi creeze condiţii civilizate de drum. Şi nici alternativă nu există, cum ar fi cu trenul sau cu avionul. Iată ce aberaţie am găsit pe internet zilele astea, de exemplu, de drum Bucureşti-Sovata cu escală la Madrid!

În încheiere, dacă ar fi să trag linie după excursia aceasta a noastră şi să fac totalul, simt că aş ieşi cu minus. S-au adunat prea multe negative acolo, iar eu încă nu am ieşit cu totul din depresia de Sărbători, ca să le pot trece cu vederea. Dar nu o să fac acest total. Prefer să rămân cu amintirile (rare) ale unor momente frumoase, ca îmbrăţişarea noastră de familie după ce Luna ne-a pus tuturor brăţări sau ca declaraţia făcută de ea, într-o seară la restaurantul buclucaş, că va sta cu mine până la 70 de ani (ai ei) sau că mă va lua cu ea în America sau oriunde va emigra, dacă va emigra când va fi mare. Am şi filmat promisiunea aceea, de altfel, e foarte probabil să îmi prindă bine când va mai creşte şi va uita genul acesta de gânduri generoase faţă de bieţii ei părinţi.

Vacanţa la Odorhei (partea a II-a)

(partea întâi e aici)

Prima cină am luat-o tot la restaurantul hotelului nostru, Septimia. În speranţa că vom fi mai bine serviţi, am avut grijă să ne aşezăm la o altă masă decât cea la care stătuserăm mai devreme, la care văzuserăm că serveşte o altă chelneriţă. Însă am fost urmăriţi de ghinion şi nu numai: a venit să ne ia comanda acelaşi băieţel cu cunoştinţe extrem de precare de limba română. Pentru că nici nu mai eram înfometaţi şi mai eram şi păţiţi cu timpul acela uriaş de aşteptare, ca să nu mai spun că, oricum, iar nu aveau nici jumătate din produsele din meniu, am cerut doar o salată şi desert (veşnicele clătite şi papanaşii care se fac prin restaurantele noastre). Şi bine am făcut, pentru că, astfel, nu am mai aşteptat o oră şi un sfert, ci „doar” vreo 45 de minute. Se întâmplau cu siguranţă lucruri interesante în bucătăria aceea, dar mă îndoiesc că ni le-ar fi putut povesti cineva în română. Noroc cu vinul casei, care s-a dovedit surprinzător de bun şi mi-a îndulcit aşteptarea (la figurat, pentru că era un vin sec): o fetească neagră, Castel Huniade, de la Recaş.

Şi rucola din salata adusă într-un sfârşit a fost deosebit de savuroasă. Pentru mine, ierbuţa asta este o descoperire relativ recentă, cu care am experimentat o dragoste la prima îmbucătură. Din păcate, nu pot mânca în cantităţi industriale, aşa că îmi cumpăr rar pentru acasă (sunt prea mari caserolele alea în care se vinde la supermarket, e păcat să le las să strice aproape întregi) şi prefer să comand ceva cu rucola atunci când mâncăm în oraş. Şi să o mănânc până la ultimul fir. De altfel, eu sunt genul acela de om care consumă şi decorul dintr-o farfurie – cum ar fi şi normal, de altfel, pentru că o regulă clară în gastronomie este să pui în farfurie doar lucruri care sunt de mâncat, dar cum nu văd prea mulţi români să o facă.

La întoarcerea în cameră, am avut parte de o dublă surpriză: în primul rând, că îmi uitasem pijamaua acasă (ceea ce e complet ieşit din comun, am un mare antrenament la făcut bagaje, nu înţeleg cum am putut ceva atât de uzual), în al doilea rând, că am încăput într-una dintre pijamalele fiică-mii. Ori am copil foarte mare, ori nu sunt eu chiar atât de grasă pe cât mă cred. E drept, pantalonul îmi era cam scurtuţ, dar aş putea zice că eram de-a dreptul modernă, dată fiind moda actuală, cu vedere la gleznă:

Micul dejun a fost, după cum spuneam şi în prima parte a articolului, foarte variat şi gustos. Până şi băuturile erau băubile, de obicei la hotelurile noastre se servesc nişte ape colorate, drept cafea şi suc. Un singur necaz am avut, cu solniţa de sare care era plină cu piper (şi viceversa), de am risipit câteva feliuţe de castravete aiurea, turnând pe ele piper cu ghiotura. Erau seturi de porţelan alb, netransparent, şi presupun că acei copilaşi care mişunau prin sala de mese pe post de chelneri (cel mai probabil, şi ei elevi în practică) nu ştiau că în recipientul cu mai multe găuri se pune sarea, iar în cel cu una singură, piperul. Am intenţionat să le spun eu asta, de obicei aşa fac, atunci când observ ceva în neregulă, însă m-am îngrozit la gândul că ar trebui să port, iar, o conversaţie într-o română chinuită şi am renunţat. La urma urmei, consumul de sare e nesănătos, ia să nu mai folosească nimeni deloc şi atunci n-o să mai fie probleme!

După micul dejun, ai mei s-au dus la o sesiune de înot, după care am ieşit cu toţii în oraş. Am început prin a bea o cafea într-un loc recomandat de recepţionera hotelului: ciocolateria Gallfis. A fost total neaşteptat să descoperim, la marginea acelui orăşel tern, un local micuţ şi foarte frumos amenajat, în curtea unei case, unde se făcea o cafea fantastic de bună. Se mai vindeau şi tot felul de ceaiuri acolo, care mai de care mai exotic, şi mai multe sortimente de ciocolate făcute chiar în casă. De fapt, în spatele casei, unde era atelierul. Ne-am şi dus să îl vizităm, ocazie cu care l-am cunoscut pe unul dintre administratorii firmei, care ne-a povestit istoria micii lui afaceri şi ne-a arătat cum se face ciocolata. Un om deosebit de amabil şi de pasionat de ceea ce făcea, a fost o plăcere să stăm de vorbă (deşi şi el îşi găsea cu greu cuvintele în română). E în căutare de parteneri prin ţară pentru o eventuală franciză, în caz că e cineva interesat să vândă ciocolată delicioasă, sub diverse forme.

Un pic mai optimişti după infuzia de cofeină, cacao şi soare (era o vreme superbă, am stat afară, la terasă, deşi era Sf. Ion), ne-am dus în centrul oraşului, unde bărbatu-meu avea informaţii că şi-ar putea procura un costum de calitate bună la un preţ mic. În Odorheiul Secuiesc există o industrie textilă destul de bine dezvoltată, inclusiv o fabrică Seroussi, cu un magazin de prezentare unde produsele au preţuri cu discount mare. Din păcate, până la urmă şi-a luat ceva cu care noi (fiică-mea şi cu mine) nu am prea fost de acord, pentru că ni s-a părut caraghios: un sacou în carouri mari, într-o nuanţă cam movalie, cu linii roşii, pe care îl văzuse expus în holul hotelului. Şi zău dacă înţeleg cum s-a ajuns aici! Când l-am cunoscut, acum aproape 15 ani, se îmbrăca des în costum, pentru că avea alt gen de serviciu, şi era impecabil de fiecare dată. Sau poate că nu mai sunt eu la curent cu ce mai este la modă în ziua de azi, iar sacoul ăsta o fi super-fiţă, cine ştie…

Dacă la magazinul Seroussi am ajuns cu recomandare de la hotel, la restaurantul unde am mâncat de prânz, Pethő, am ajuns cu recomandare de la magazin. Un restaurant care mi-a amintit de cele comuniste, prin situarea sa la parterul unui bloc, prin amenajarea interioară şi prin atitudinea chelnerilor. Un meniu foarte bogat, la preţuri rezonabile, dar un timp de aşteptare, din păcate, la fel de mare ca şi la hotel. Deşi nu s-ar putea spune că marţi pe la ora 15:00 ar fi vreo oră de vârf… Ori am avut noi ghinion, ori e vai de capul industriei ospitaliere de pe la noi. Nici mâncarea nu ni s-a părut cine ştie ce. Dar ne-am consolat cu gândul că am făcut o plimbare sănătoasă şi că am văzut cam tot centrul oraşului, cu ocazia mersului la acest restaurant. Oraş care e urât ca naiba, dacă mă întrebi pe mine. Ca naiba şi ca toate celelalte oraşe de pe la noi pe care le văd eu, cu reminiscenţe comuniste (blocuri vechi, pătrăţoase, lăsate de izbelişte), eventual cu vreun centru vechi cu case cândva frumoase, dar şi ele aflate în paragină acum, şi cu construcţii noi la întâmplare, după cum a fost mituit vreun arhitect local să dea autorizaţii de construcţie.

Pentru masa de seară am luat măsuri de precauţie: m-am dus să ocup o masă în cealaltă cameră a restaurantului (în pub, de fapt), unde ştiam că lucrează alţi chelneri, cu o oră înainte ca ai mei să se întoarcă de la piscină. Mai ales că rezervaserăm şi o pistă de bowling pentru ora 21:00, am zis să ne încadrăm cu comanda, aşteptarea şi timpul efectiv de mâncat. Ei bine, băiatul ăla care nu ştia româneşte părea să fie absolut peste tot, pentru că m-am trezit tot cu el lângă masă, să îmi dea un meniu. Probabil că am făcut o mutră expresivă, deoarece după comandă a venit, în sfârşit, altcineva: o fată şi ea tânără şi de etnie maghiară, dar care măcar vorbea ceva mai bine româneşte. Ca de obicei, nu aveau nimic din ce ne doriserăm noi să mâncăm, aşa că am comandat cel mai simplu lucru care poate exista – piept de pui la grătar cu cartofi prăjiţi. Şi am specificat că nu e nevoie să se grăbească, îl vrem de-abia într-o oră, când vin şi ai mei. Fata a părut să înţeleagă tot, lucru care mi-a dat o undă de speranţă. Eu am rămas la masă, cu un Martini (cald) şi cu un joc pe tabletă, în aşteptarea înotătorilor mei.

Alcoolul ăla se cerea şi pentru că tocmai trecusem printr-o mică spaimă. Când ieşisem din hotel, la câţiva metri distanţă, am zărit o pisică uriaşă, traversând aleea asfaltată. M-a văzut şi ea, pentru că s-a oprit o clipă, dându-mi timp să realizez că nu mai văzusem niciodată pisici chiar atât de mari, şi nici cu coada uriaşă, cum o avea aceasta. Pentru că era o vulpe, de fapt. (Asta în varianta soft, care îmi convenea mie, deoarece mai exista cea în care ar fi fost un lup, dar aia nu îmi plăcea.) Am făcut repede stânga-mprejur şi am intrat la loc în recepţia hotelului:

– Ăăă, mă scuzaţi, dar e posibil să fi văzut o vulpe în curte?, am întrebat eu.

– Nu ştiu ce să zic, mi-a răspuns recepţionera. Nu am mai văzut niciodată vulpi pe aici.

– Eu aşa cred, că vulpe era. Aveţi idee dacă vulpile sunt rele şi atacă oameni?

Mda, ştiu, sunt o catastrofă din punct de vedere al cunoştinţelor de zoologie…

– Nu am auzit de aşa ceva, mi-a zâmbit cu înţelegere aproape maternă doamna.

– Dar alte animale pot ajunge aici, în curte?, am insistat eu, cu un picior în panică.

– Pot, că vin pe malul râului, iar pădurea e foarte aproape. Dar staţi liniştită, că din câţi urşi au coborât anul ăsta în oraş, niciunul nu a trecut pe la noi.

Cu mult mai liniştită am ieşit din nou în curtea hotelului, acum, că ştiam că mai coboară urşii, din când în când, prin zonă. Şi cu mult mai rapid am parcurs drumul până la uşa restaurantului, din aceleaşi motive. Pot spune chiar că aşa am ajuns să fac şi eu puţin sport în vacanţa asta, pentru că am alergat…

Revenind la cina noastră, când au apărut şi ai mei la masă eram deja relaxată. Contaseră şi Martini-ul, şi muzica din pub, plăcută urechii (puneau doar muzică country, la un volum foarte potrivit pentru un loc public, cum nu prea se întâmplă pe la noi). Chelneriţa a venit la masă să îi întrebe pe ai mei dacă doresc ceva de băut şi a adăugat:

– Iar mâncarea să ştiţi că mai durează vreo jumătate de oră.

Iar mie mi-au dat instantaneu lacrimile. Pur şi simplu, am simţit că îmi depăşeşte şi puterea de înţelegere, şi răbdarea. De o oră făcusem comanda aia, o amărâtă de bucată de carne la grătar cu nişte cartofi prăjiţi. Cum de mai dura încă o jumătate de oră??!! Din fericire, a fost ultima dată când am păţit aşa ceva. A doua zi, s-au schimbat turele, au apărut angajaţi noi peste tot în complex, iar cei ce la restaurant au fost, în sfârşit, prompţi şi profesionişti. Au apărut şi aproape toate produsele din meniu şi, mai mult, în ultima seară am fost de-a dreptul răsfăţată să găsesc camembert-ul copt cu usturoi la denumirea căruia salivasem încă de la prima descindere în local. A fost bun, deşi cam prea săţios (o rotiţă întreagă de brânză la o singură masă cred că este ca o lopată de colesterol peste movila şi aşa mare pe care o posed din naştere prin vene). Dar mi-am cumpărat şi eu zilele trecute o rotiţă de camembert (una mai mititică), cu gând să experimentez la mine în bucătărie, sunt curioasă dacă îmi iese mai bun.

În celelalte două zile rămase din micuţa noastră vacanţă, ne-am aventurat mai departe de Odorhei…

(continuarea, aici)