Fără titlu, pentru că mă dau ăştia afară de pe WordPress dacă scriu ce titlu îmi trece acum prin cap

Sâmbătă: Livrare maşină de spălat. Am cerut special livrare azi ca să fie şi bărbatu-meu acasă, altfel îşi bat toţi măgarii joc de mine când mă văd femeie singură. Sau cel puţin aşa am crezut până acum, pentru că maşina asta vine cu capacul rupt şi bine disimulat de către livratori, cu tot cu bărbat acasă. Îl observăm după plecarea lor, îi sunăm, ne dau cu flit.

Plecăm la magazin să căutăm alta. În drum lăsăm şi un mobil căruia i se încălzeşte un buton la reparat. Nu la reprezentanţă, pentru că acolo nu se lucrează sâmbăta. La unii pe care îi găsim dispuşi să repare ceva.

––

Duminică: Ne întoarcem acasă după o ieşire scurtă din oraş, unde am întâlnit şi oameni drăguţi, dar mai ales prăbuşire, mizerie şi servicii proaste. La Şincai, un nebun aleargă prin intersecţie cu pantalonii în vine şi niciunul dintre mulţii poliţişti, smurdişti şi ambulanţieri veniţi cu 3 maşini acolo nu reuşeşte să-l prindă.

––

Luni: Vine instalatorul de plase de geamuri, să facă măsurători. Îl aştept de două săptămâni. Se scuză (wow, mai sunt şi oameni care se scuză!) că a apăsat din greşeală aiurea pe un buton şi comanda mea apărea ca rezolvată la ei în sistem. Măsoară, face calcule, îmi cere avansul, îi dau 200 de lei fără nicio chitanţă, mă anunţă că plasele vin în min. trei săptămâni. E bine, nu se ştie niciodată când ai nevoie iarna să deschizi un geam. Şi nici nu e vreo jenă pentru faptul că am aşteptat deja două săptămâni, ghinionul meu.

Plec să iau mobilul de la reparat. Pe drum, un pic mai încolo decât cu o zi înainte, văd nu 3, ci 7 maşini de poliţie, jandarmi, ambulanţă, INML… A murit un om pe stradă, e întins pe trotuar. Mă uit curioasă dacă nu cumva e nebunul de ieri: după burtă, nu pare să fie el, iar burta e tot ce pot zări din maşină.

Iau mobilul, depanatorul îmi spune că avea doar un scurt-circuit, a fost simplu de reparat. Mă costă 100 de lei, nicio factură, nicio garanţie. A doua zi aveam să constatăm că nu se mai încarcă, deci pe de o parte s-a reparat ceva, pe de alta s-a stricat.

––

Marţi: Aştept noua maşină de spălat, care ar trebui să o înlocuiască pe cea ruptă. Apar mai întâi poliţiştii pe care îi aşteptam de două săptămâni. Vin degeaba, aşa cum au venit încă mulţi alţii înaintea lor, în ultimii ani. Nu au legi, nu pot face nimic, Parlamentul e de vină. Semnez declaraţii cum că nu mai am nevoie de ei, pleacă. Munca în zadar.

Vine şi maşina. Livratori drăguţi, cu scuze pentru colegii lor nesimţiţi, nu-mi vine să cred că mai sunt şi oameni aşa. A doua zi aveam să constat că maşina cea nouă nu spală nici pe jumătate la fel de bine ca fosta mea maşină de spălat – aceeaşi marcă, dar cumpărată acum un sfert de secol – la care am fost nevoită să renunţ pentru că i se deformase puţin cuva şi nu mai repară nimeni nimic în zilele noastre. O cârcă de bani.

Seara ieşim la o terasă, în curtea unei foste case, cu nişte amici. Ni se întâmplă asta cel mult o dată pe an. La un moment dat, izbucneşte foarte tare din boxele vecinilor o manea. Chelnerii ne asigură că se vor plictisi curând şi vor opri muzica, pentru că nu e prima dată când fac asta. Ţipăm unii la alţii aproape o oră, ca să ne auzim peste agresiunea sonoră, apoi, într-adevăr, manelele se opresc. Ne putem înţelege din nou între noi.

––

Miercuri: Sunt consemnată în casă. Am fost anunţaţi că vine cineva să ne schimbe contoarele de apă. Între 9 şi 18 ar trebui să ne rezolve pe toţi de pe scară. Calculele mele arată că eu m-aş înacadra în prima jumătate a zilei, dar domnii apar pe la 14:30. În fine, „domnii” e nepotrivit spus. Unul se bagă sub chiuvetele mele şi decretează că nu se poate lucra, că sunt robineţii instalaţi invers. Nu se poate opri apa. „Trebuie să chemaţi un instalator să vă schimbe robineţii şi abia apoi putem schimba şi noi contoarele”. Mi se urcă sângele la cap: „Dar tot firma voastră i-a montat şi prima dată, ei cum au putut?”. Par iritaţi de întrebare. ‚Închideţi apa de jos, pe toată coloana, faceţi lucrarea la toată scara, apoi daţi drumul la loc”, le găsesc eu altă soluţie. „Nu se poate. Deja s-a spart o ţeavă la vecinii de vizavi pentru că am făcut asta, nu vrem să mai riscăm.” Dau drumul la robinet şi, într-adevăr, nu curge apa caldă pe nicăieri, din cauza avariei. „Dacă tot aţi oprit apa caldă, iată, puteţi monta contoarele măcar pe ţevile alea.” Nu se poate. Nu ştiu de ce. Mi se răspunde obraznic, mă enervez şi mai tare, ţip şi eu la ei, domnul cel mai oacheş dintre cei doi îi zice colegului: „Ia nu-i mai răspunde lu’ asta, las-o-n…”. Le trântesc uşa, îl caut pe preşedintele de bloc şi pe şeful măgarilor, mi se dau răspunsuri în doi peri. Sat fără câini. Acum nu am nici apă caldă, nici contoare noi, şi am primit şi ameninţarea că la iarnă o să plătesc foarte mult la întreţinere pentru că o să se contorizeze la mine ce nu declară alţii, necinstiţi.

Nu am înţeles nimic din toată povestea asta şi nu ştiu dacă să îndrăznesc să ies din casă. Trebuie să ridic un pachet dintr-un EasyBox în care trebuia să ajungă de ieri, dar a ajuns azi, iar eu clar trebuie să îl ridic rapid de acolo, că altfel nu ştiu ce îmi fac şi ăia de la Sameday, mă omoară cu pietre sau ceva.

––
Sper să nu mai aud niciodată pe nimeni spunându-mi că eu sunt cea care aleg să văd doar răul în jur. Sau că lucrurile nu sunt atât de negre pe cât par în ţara asta. Sau că fiecare trebuie să punem umărul dacă vrem să… Sau că… Etc. Nu. Trăiesc într-o ţară mizerabilă, în care ne va fi din ce în ce mai greu de supravieţuit. Şi chiar nu mă simt deloc responsabilă pentru asta, mi-am făcut partea mea cu vârf şi îndesat. Ceilalţi au biruit. Atât.

Publicitate

O călătorie în timp. În niciun caz înainte

Ultima dată când am fost la Cheia era acum vreo 20 de ani. Conduceam încă prima mea maşinuţă pe atunci, un Tico galben, dintre primele apărute la noi, şi m-am aventurat să ajung cu ea acolo pe un viscol crunt, de nu vedeam drumul în faţa ochilor. Când mă gândesc în urmă, zău dacă pot să înţeleg cât de curajoasă eram pe atunci – şi eu, şi ceilalţi câţiva prieteni care erau cu mine în maşină. Acum nu aş mai risca în niciun caz o astfel de aventură.

Înainte de asta, fusesem la Cheia cu alţi peste 20 de ani în urmă, într-o vacanţă cu părinţii mei. După cum lesne se poate observa, lucrul cel mai important la acea plecare pare să fi fost faptul că eu îmi duceam în bagaj oliţa, sunt câteva fotografii în albumul făcut cu mare grijă de bunicul meu adoptiv la care se subliniază, în legenda, acest lucru. Cu mintea de acum, de mamă trecută de vârsta copilăriei mici a propriului copil, mi se pare cumva bizar că mai foloseam încă oliţa la aproape 5 ani, dar asta e, îmi asum riscul de a fi considerată întârziată. La urma urmei, şi cu sticla plină cu lapte şi cu biberon în vârf m-am dus la şcoală până, hăt, târziu, toate clasele primare, deci undeva trebuie să fi fost o problemă cu mine. Sau cu lenea mea…

Însă nu despre amintiri din copilărie vreau să vă povestesc acum, ci despre plimbarea pe care am făcut-o ieri la Cheia. Noi ieşim rar de tot din oraş, aproape niciodată în afară de vacanţele mari, aşa că orice escapadă dintr-astea, cât de scurte, e un adevărat eveniment. Ieri ne-am urcat în maşină pe la 11 şi am luat-o înspre Cheia în speranţa că aveam să găsim acolo soare şi zăpadă, ceea ce Bucureştiul nu ne oferea. Şi chiar am găsit: era o zi superbă la munte, cu un soare generos, iar pe alocuri se găsea şi suficientă zăpadă cât să tropăim puţin prin ea şi să facem doi bulgări (doar unii dintre noi, desigur, pentru că mie nu îmi place să mă joc aşa, sunt un fel de Grinch al jocurilor de copii).

Însă în afară de bucuria asta de a fi împreună şi a ne încărca cu câteva fascicule de energie pozitivă, zău dacă aş mai vedea vreun motiv pentru care să mergem, vreodată, în locul acela. Nu cred că se poate numi „staţiune” ce am văzut acolo. Cheia e pur şi simplu un sat, nici măcar mai îngrijit sau arătos decât oricare altul, în care se află câteva hoteluri, pensiuni şi ­– să le zicem – muzee. Am oprit la primul hotel pe care l-am întâlnit în drum, Cheia, unde am mâncat de prânz cu senzaţia ciudată că am ajuns într-un loc în care timpul a stat în loc. Totul acolo era ca pe vremuri, de la lustrele (murdare) şi până la atitudinea chelnerilor. Sau de la meniul de o foaie, un A4 imprimat şi băgat în ţiplă, cu tipicele ciorbă de burtă, mititei şi papanaşi, şi până la băuturile ieftine expuse în bar. De toalete, ce să mai spun, ca la noi „la Stat” şi ele – dezordine, rupere, lipsă de săpun, niciun aparat funcţional, ordine date subtil (şi aparent degeaba) clienţilor, prin alte foi A4 imprimate şi lipite de pereţi.

Am ieşit pe la 14:30 din curtea hotelului, după câteva minute de stat prin zăpada de-acolo (şi printre mormane de lucruri aruncate aiurea peste tot, deci exclusa ideea de belvedere sau ceva în zona aceea, nu înţeleg de ce ar alege vreun turist să stea mai multe zile acolo). Am încercat să mai găsim un drum spre o parabolică uriaşă care ne atrăsese atenţia, părea că cineva îi aşteaptă pe marţieni pe acolo, însă nu l-am găsit. Am decis să ne întoarcem spre casă, pe drumul pe care venisem. Şi pe care observasem că exista un muzeu: Muzeul florilor de mină. Cum să ratăm aşa ceva, când avem copil pasionat de cristale şi juma de tonă de pietricele prin casă?!

Însă, în căutarea unui loc de parcare în care să nu încurcăm pe nimeni, am depăşit puţin muzeul şi am ajuns, absolut întâmplător, deci, în faţa altui muzeu: Muzeul de antropologie Francisc Iosif Rainer. De data asta, entuziasmul a fost al meu, mi se pare una dintre cele mai interesante şi utile preocupări umane antropologia, aşa că le-am propus alor mei să intrăm mai întâi acolo.

Din fericire, ambele muzee aveau deschis până la ora 17:00, şi ambele păreau să poată fi vizitate în max. 5 minute, de mici ce erau, aşa că timp aveam berechet. Am intrat în curte la muzeul de antropologie şi… am simţit că trebuie să luptăm pentru dreptul nostru de a-l vizita. Era o doamnă cerber acolo, la intrare, care nu părea deloc încântată că doreşte cineva să intre în muzeul ei. Mai întâi ne-a spus să ne mutăm maşina, pe care o lăsaserăm în faţa porţii. Că poate apare cineva să ne amendeze că blocăm intrarea în curtea muzeului. Nu ştiu dacă ştiţi reclama aia veche cu un eschimos care mânca sonor şi tacticos cipsuri şi cu un alt eschimos care îi cerea şi el unul, dar primea următorul răspuns: „Nu pot, că dacă-ţi dau ţie unul, va trebui să le dau tuturor după aceea”. Iar amărâtul ăla refuzat se uita mirat în jur, la imensitatea pustiului de gheaţă pe care erau, clar, doar ei doi. Ei bine, aşa ne-am uitat şi noi ieri în jur, căci era evident că nu trecea nici naiba pe-acolo, iar în curtea muzeului era absolut exclus să fi intrat vreodată cineva cu maşina. Dar doamna a început să ne spună şi despre poliţie, şi despre pompieri, mai avea puţin şi aducea în discuţie şi forţele NATO sau ceva, aşa că am decis că e mai bine să mutăm maşina şi atât.

În timp ce bărbatu-meu să ocupa cu treaba asta, eu m-am dus spre gheretă să iau bilete. Doamna a încercat din nou să se împotrivească. Mai întâi mi-a cerut certificatele verzi, convinsă cumva că n-aveam. Apoi nu a reuşit să îl scaneze pe al meu şi ne-a zis că, fără, nu intrăm. Apoi a venit bărbătu-meu şi la el pe telefon puteau fi scanate toate, spre ghinionul ei. Când am dat să i-l arătăm şi pe al Lunei, a avut o reacţie de-a dreptul compătimitoare: „Vaaaaai, dar l-aţi… şi pe copil…?!”. Da, l-am… şi pe copil. Că doar nu era să ne punem noi la adăpost şi pe el să-l lăsăm de izbelişte.

Următoarea încercare de a ne descuraja să intrăm în muzeu a fost de ordin financiar: „Să ştiţi că s-au scumpit biletele”. Eh, aici recunosc că eu am început să mă neliniştesc uşor, pentru că chiar nu aş fi dat mulţi bani pe ceea ce părea a fi muzeul acela, cel puţin văzut din afară. „E 8 lei pentru adulţi şi 4 pentru copii”, a continuat ea. Am răsuflat uşurată – 20 de lei nu e un capăt de lume, aşa că i-am dat şi banii. A urmat un sever: „Vedeţi că la etaj e un cordon roşu pe dreapta, nu aveţi voie să treceţi să el!”, şi încheierea apoteotică, plină de frustrarea că insistam totuşi să intrăm: „Aveţi 20 de minute la dispoziţie!!!”. Aici m-a pufnit şi râsul, era totuşi ora 15:00 şi mai erau două ore până la închidere, de unde scosese alea 20 de minute?!

În fine, oricum nu ne trebuiau 20 de minute pentru cele câteva cămăruţe dinăuntru. Intenţia muzeului e una bună, nu auzisem niciodată de acest domn antropolog român cu viaţă remarcabilă, şi exponatele ar fi în regulă, cumva, dar chiar să nu meargă nimic – dar NIMIC – din cele câteva aparate dinăuntru?! Nicio picătură de tehnologie, niciun strop de multimedia, absolut nimic atractiv pentru sec. XXI?! Evident că fiică-mea a privit totul cu un colţ de ochi şi a fugit înapoi, că nu aşa poţi capta interesul unui adolescent din zilele noastre. Eu am făcut câteva fotografii în speranţa că, cândva, informaţiile de acolo se vor dovedi utile pentru vreunul dintre noi.

Apoi ne-am dus către Muzeul florilor de mină, aflat cu vreo sută de metri mai departe. Acolo era mai drăguţ în curte, păşteau nişte vaci. Şi doamna de la intrare era mai drăguţă, nu ne-a speriat cu nimic. Aceleaşi bilete (la propriu, toate arată la fel, se pare că e un fel de muzeu-mamă al ăstora mici, numit „Muzeul judeţean de ştiinţele naturii Prahova”), la acelaşi preţ, aceeaşi plictiseală în unica sală a muzeului, aceleaşi intenţii bune în organizare, dar cam atât. Exponate cunoscute de la Muzeul de geologie din Bucureşti, unde, apropo, m-am simţit la fel de nedorită când am fost cu copilul să îl vizităm. La florile de mină nu am făcut nicio poză, pentru că ni s-a spus că e o taxă separată pentru asta, de 10 lei. O fi existat şi la celălalt muzeu şi acum mă trezesc cu paznica aia rea că îmi face reclamaţie sau ceva…

Hrăniţi, aerisiţi şi culturalizaţi, deci, ne-am întors spre casă. Am făcut ceva mai mult pe drum decât la dus, pentru că am avut ghinionul să ne intersectăm cu un tren. De trei ori. La cum sunt desenate drumurile în ţara asta, de zici că i-a tremurat mâna proiectantului şi le-a făcut pe toate în zigzag, suspectez că era acelaşi tren, întâlnit de trei ori consecutiv, în sate vecine. Dar a fost OK, per total. Nu a fost la fel de aglomerat ca DN1, vederile sunt spectaculoase în acea zonă, ne-am bucurat ochii cu un lac de un verde incredibil şi cu zeci de izvoare îngheţate bocnă în cădere, iar pe A3 se merge şnur. Singurul necaz este că ne pierdem din ce în ce mai tare speranţa că vom mai găsi în ţara asta locuri unde chiar să ne placă să mergem, şi unde să nu vedem chiar atât de multe lucruri în neregulă. Pentru că asta vedem peste tot în România, şi ştiu că nu e din cauză că am fi noi cârcotaşi.

Cam aşa stă treaba cu „România lucrului bine făcut”: s-a intenţionat o reconstrucţie cândva, dar s-a lăsat de izbelişte.

Diseară este Eurovision…

… România. Adică selecţia naţională Eurovision România 2018, în urma căreia se va stabili ce piesă ne va reprezenta la finala din Portugalia.

Am o mare slăbiciune pentru concursurile muzicale, am mâncat pe pâine Nouvelle Star din Franţa pe vremea când nu se adusese încă la noi X Factor, am văzut şi vreo două ediţii American Idol când am descoperit că era transmis de un canal sportiv (pe care, de altfel, nu m-aş fi gândit niciodată să mă uit), mă uit cu conştiinciozitate la toate episoadele din Vocea României şi votez la aproape fiecare Eurovision, atunci când simt că votul meu ar putea face diferenţa. Apoi mă uit şi la finala cea mare, nu numai pentru muzică – trebuie să recunosc că nu-mi plac nici măcar jumătate din piesele de acolo – cât mai ales pentru show-urile impresionante şi pentru bârfa pe care o încingem online, pe pagina mea de Facebook sau a altcuiva care comentează în direct costume, coafuri şi coregrafii, cu bune şi cu rele. Despre clasamentul final, ce să spun, ori eşti o ţară care chiar contează în peisajul geo-politic european, ori ai o piesă atât de bună încât să nu mai conteze ţările care contează. Lucruri care nu i s-au întâmplat niciodată României, din păcate.

Dar astă-seară avem câteva piese bune în concurs şi de-abia aştept să văd spectacolul. Am urmărit şi preselecţiile (parţial, pentru că au fost multe piese de nesuportat acolo), şi selecţiile parţiale, cinci la număr, din diverse oraşe ale ţării. Am rezistat cu stoicism la lipsa de charismă sau inteligenţă a juraţilor, la bâlbâielile şi orgoliile unor prezentatori lipsiţi de orice talent şi, în general, la o emisiune marca TVR, o televiziune care nu se va face bine niciodată, după părerea mea. Ca urmare a acestor spectacole, mi-am făcut propriul top pentru diseară:

Pe locul întâi văd piesa trupei Jukebox împreună cu Bella Santiago „Auzi cum bate”. Pe Jukebox îi ştiu (şi plac) de mult, de pe vremea când încă mă uitam la Cronica Cârcotaşilor, iar ei erau trupa live a emisiunii. Bella a concurat la Vocea României acum un an sau doi, a venit la noi din ţara ei natală, Filipine, şi se pare că bine a făcut, pentru că acum cântă aici, şi încă foarte bine. Piesa e puternică şi modernă, oamenii cântă bine live, doar faptul că este în limba română nu ştiu dacă este sau nu în favoarea ei.

Pe locul doi o văd pe Claudia Andas cu piesa „The One”. Despre vocea şi sufletul extraordinare ale Claudiei am mai povestit eu aici. Piesa de astă-seară mi-a rupt iar sufletul şi nu înţeleg şi pace de ce nu o aud deja pe radio-uri, la cât de bună este. O combinaţie de voce à la Tina Turner cu mesaj à la Adele cum nu am mai auzit pe la noi. Nu m-aş supăra deloc să se califice ea pentru Portugalia, deşi cred că mai multe şanse ar avea acolo cei de la Jukebox.

Iar ultimul loc al podiumului meu este ocupat de The Humans cu „Goodbye”, altă trupă rodată în platouri TV care cântă impecabil live şi care au scos o piesă cu mare personalitate.

Sunt nerăbdătoare să văd cât de mult vor diferi gusturile mele de ale majorităţii care va decide diseară. Deja şi de al fiică-mii diferă destul de mult: ne-am amuzat mai devreme să ascultăm pe repede înainte toate piesele şi să le dăm note, apoi să ne comparăm clasamentele. Cu excepţia primului loc (amândouă am dat punctaj maxim lui Jukebox), părerile noastre nu prea coincid. Locul doi al Lunei a fost ocupat de Mihai Trăistariu cu „Heaven”, ceea ce m-a mirat puţin, pentru că iniţial, când l-a văzut pe Mihai, a zis cu o uşoară desconsiderare:

– Wow, mama, dar ăsta e încă şi mai bătrân decât tine!

Am privit doar partea plină a paharului şi am continuat audiţiile, că doar nu era prima oară când fiică-mea mă făcea bătrână, n-o să mă (mai) supăr de la atâta lucru!

Pe locul trei la fiică-mea au fost mai multe piese la egalitate, aşa că n-o să mai zăbovesc asupra lui. Doar trei link-uri vă mai las spre judecată şi sper că nu vă veţi dezabona de la blogul ăsta după ce le veţi auzi:

  • piesa lui Feli, „Bună De Iubit”, care nouă ni s-a părut deosebit de slabă, dar tare mi-e teamă să nu fie votată doar pentru că Feli e deja o vedetă;
  • „La la la” a lui Vyros, despre care eu cred că e foarte originală şi că, dacă ar fi orchestrată mai bine şi cântată de cineva care chiar să aibă voce, ar fi o piesă trăznet pentru Eurovision (iar Luna crede că e o manea şi atât);
  • chestia asta a trupei Zoltan, „Dacă dragostea e oarbă”, care nu s-a calificat din preselecţii şi pe bună dreptate, dar care chiar cred că ar trebui, ca şi piesa de mai sus, preluată şi prelucrată de nişte muzicieni ceva mai talentaţi, pentru că are ceva foarte atractiv în ea (plus o foarte vagă inspiraţie de la Robert Palmer, cu femeile imperturbabile şi pe lângă ritm din clipurile sale).

Deci, ce ziceţi, ne distrăm sau nu diseară de la 21:00? Noi cu siguranţă o vom face, mai ales că mâine avem liber de la primărie şi probabil că nu ne vom trezi devreme pentru şcoală 😉

Notă: Toate piesele se află aici, în caz că nu mai aveţi răbdare până atunci.