Perle FB

De acum încolo, o să public şi pe blog unele dintre anecdotele pe care le scriu, destul de des, pe Facebook. Le voi grupa pe calupuri şi le voi strânge într-o categorie nouă, numită Perle FB. Simt nevoia unei continuităţi între poveştile de aici şi cele de acolo, toate sunt bucăţele din viaţa noastră, indiferent de lungimea textelor, şi cred că se pierde ceva important dacă nu le pun pe toate împreună. Ultima oară am făcut, în decembrie 2015, un top al „perlelor” din acel an, aşa că voi începe acum cu luna ianuarie 2016 şi, uşor-uşor, voi ajunge în zilele noastre.

Sper să vi se pară şi vouă o idee bună şi să vă amuzaţi măcar pe jumătate pe cât mă distrez eu când le trăiesc sau le scriu. Iar celor care le citesc şi pe Facebook, le cer îngăduinţă că mă repet.

Deci:

Ianuarie 2016

Mama, tu ai făcut vreodată greva foamei?
– Ce e aia?, o testez eu pe fiică-mea.
– E atunci când nu mănânci până nu ţi se dă ceva.
– Ce să mi se dea?
– De mâncare.

Deci am făcut-o şi pe-asta. Doar că nu ştiam 🙂

––––––

Din ciclurile „Mama, doar mama” şi „Fiică-mea la şapte ani”

Taică-său vrea să-i prepare o gauffre Lunei:

– Luna, ai vreun gem preferat dintre toate astea?, o întreabă el debusolat, uitându-se în frigiderul plin cu şase-şapte borcane deschise.

– Daaaa! Cum să nu?!, se miră ea că taică-său nu ştie un lucru atât de evident.

– Care e?

– Mama, care e gemul meu preferat?

––––––

Februarie 2016

Pentru că se cam plictiseşte la „Românii (nu) au talent”, fiică-mea îşi lasă imaginaţia să zburde:

– Mama, dacă o s-avem într-o zi un lingou de aur, putem să facem forme din el?

Ştiu la ce se referă, dar mă amuză să o aud din gura ei:

– Ce fel de forme?

– Păi steluţe, inimioare… chestii d-astea!

– Desigur.

De ce să-i spulber copilului visele? 🙂

––––––

Anul trecut, fosta învăţătoarea a fiică-mii le-a promis copiilor o vizită la biblioteca şcolii, în Săptămâna Altfel. Promisiunea nu a fost ţinută (la fel ca multe altele), nici măcar Săptămâna Altfel nu a prea fost ţinută, iar Luna a rămas cu dorinţa arzătoare de a vedea biblioteca.

Anul acesta, noua învăţătoare, din noua clasei a Lunei, şi-a dus elevii la bibliotecă încă din primele zile, spre marea ei bucurie. Iar azi au avut chiar marele privilegiu, mult aşteptat şi acesta, de a împrumuta cărţi pentru acasă. Nu pot să descriu în cuvinte cât de fericită era Luna la ieşirea de la şcoală:

– Uite ce carte am luat!, s-a lăudat ea. Numai eu am ales-o pe asta, restul copiilor au luat cărţi de-ale lui Cişpirilă!

Mă ajută careva să înţeleg cine e Cişpirilă ăsta? Luna mă asigură că e un mare autor român şi zău dacă n-aş vrea s-o cred, dar nu prea pot 🙂

––––––

Martie 2016

M-am dus să-mi fac ITP-ul. Cică am un semering ciupit şi o să-mi zboare chederul în curând. Când am cerut (din ochi de Bambi) traducere pentru aceste criptice zise, mecanicul m-a privit un pic mai atent şi a reformulat:

– Lăsaţi, nu e grav.

Apoi mi-a lipit abţibildul cum că am trecut ITP-ul. O să-i comunic peste doi ani dacă a avut dreptate 🙂

––––––

Fiică-mea se uită la „Românii au talent”. O dansatoare la bară, frumoasă şi bună, în sensul pe care îl preferaţi, se caţără sus, alunecă jos, îşi desface picioarele la 184 de grade – în fine, face tot ce poate pentru a obţine suspinele bărbaţilor. În momentul în care un spectaculos şpagat aerian ne arată din toate unghiurile şi cu mare generozitate interiorul coapselor respectivei, Luna nu mai rezistă:

– Tata, trebuie să vezi asta!, îl cheamă ea pe taică-său, aflat la o ţigară pe balcon. E o doamnă acrobată care face nişte chestii prin aer… Super tare! Şi mai ales că e pe tocuri, îţi dai seama?

Şi eu care credeam că, la şapte ani, se mai descâlcesc circumvoluţionile de pe creieraş…

––––––

Tot vorbeşte TVR-ul despre „Generaţia Eurovision”, dar nu ştiu exact la ce se referă. În schimb, ştiu sigur că o pot numi pe fiică-mea „Generaţia supermarket”. La începutul selecţiei naţionale de astă-seară, de la televizor, a fost un spectacol cu muzică populară maramureşeană, care i-a plăcut Lunei:

– Uite, ăştia sunt oşeni, îi arăt eu dansatorii frumos îmbrăcaţi de pe scenă.

– Adică AUCHANI, vrei să spui, mă corectează erudita mea fiică.

Şi sunt absolut sigură că asta ar fi fost grafia din capul ei, dacă ar fi ştiut să scrie în franceză 🙂

––––––

Fiică-mea tot nu are baftă să vadă pe stadion un meci cu imn. Îşi doreşte de mult asta, să poată cânta cât o ţin rărunchii. Acum câteva zile, i-am propus lui taică-său să mergem la Giurgiu, la meciul cu Lituania. Stadion mic, oraş mic, stres mic. N-a vrut. Cică nu sunt nici măcar scaune pe stadionul ăla. Azi n-aş fi mers eu până la Cluj, să vedem România-Spania. Aşa că, adineauri, ne-am mulţumit să ne aşezăm în şir, exact ca jucătorii, şi să cântăm imnul odată cu ei. Luna a fost atât de pătrunsă de emoţia momentului încât a uitat toate versurile şi care dintre mâinile ei este dreapta, îngânând melodia şi punându-şi stânga în dreptul inimii. Dar şi tare fericită că am organizat o asemenea manifestaţie ad-hoc în familie! A mai ţopărit un pic, a mai tras un chiot, două, de bucurie, apoi s-a aşezat relaxată pe canapea şi, înainte să ceară nişte seminţe, ne-a întrebat:

– Voi cine credeţi că câştigă: Steaua sau Italia?

Deci, hai România, totuşi! 🙂

Reclame

Invitaţie la magie

Prin primăvară, m-a rugat fiică-mea să îi fac o poveste înainte de culcare. După cum am mai mărturisit, nu sunt deloc bună la aşa ceva, mie îmi trebuie timp, nu glumă, să încropesc un text, şi îmi trebuie să scriu, nu să-l fac din cap, şi trebuie să fie perfect etc. etc. Dar uneori (rar) cedez insistenţelor şi atunci copilul meu e tare fericit, indiferent de cât de mari sunt prostiile pe care i le spun. Ca atunci când am inventat o poveste cu o veveriţă care făcea năzbâtii mititele şi cam lipsite de umor, drept pentru care, în disperare de cauză, am pus-o pe veveriţa imaginară să tragă un pârţ imaginar şi gata: Luna s-a tăvălit pe jos de râs, iar povestea mea a devenit brusc un mare succes. Sau ca atunci când am imitat o fostă concurentă la „Românii au talent”, care îi plăcuse la nebunie fiică-mii, cu monologul ei comic despre „Floriiiiiiiin Călinescu”. În linii mari, am imaginat o întâlnire la taverna lui Floriiiiiiin Călinescu (care e la noi în cartier) între însuşi Floriiiiiiiin Călinescu şi o fostă colegă de clasă întâi a Lunei, Amalia. O puneau de un skandenberg – Amalia (1m20 pe vreo 20 de kile) fiind campioana recunoscută a clasei la acest sport popular printre copii. Apoi, cei doi plecau ţinându-se de mânuţe şi în pasul piticului spre locul de joacă din parc, unde Floriiiiiiin Călinescu se bloca într-un tobogan, de grăsuţ ce este. Luna se tăvălea de râs. Noroc că eram în pat, deci se tăvălea pe moale şi curat. Şi pentru că îi place să se tăvălească, mă punea să îi repet povestea, o dată, şi încă o dată, şi încă o dată… Într-una dintre versiuni apăreau şi pompierii cu flexul, să-l descarcereze pe sărmanul actor, în alta Amalia era înlocuită de o altă fetiţă, la cererea publicului („Cum o cheamă pe fetiţa cea nouă?”, am vrut eu să ştiu în jurul cărui personaj să brodez întâmplări hazoase, „Păi… să zicem… Luna!”, a răspuns, previzibil, fetiţa mea dornică să devină personaj de poveste), se râdea mult, mai ales la i-ul prelungit din Floriiiiiiin Călinescu până când, într-o a nşpea versiune, m-am gândit să îmi surprind auditoriul cu o replică neaşteptată:

– Hai să facem un skandenberg, !, zicea Floriiiiiiin Călinescu către Amalia.

– Ǎăă??!!

– Hai să facem un skandenberg, !, am repetat eu observând cu uimire că Luna nu mai râde.

– Ce e aia?

Şi uite-aşa a mai învăţat fiică-mea un cuvânt nou şi foarte util pentru a-şi selecta anturajul pe viitor („Când auzi pe cineva vorbind cu , ştii că nu ai ce căuta acolo”).

În fine, unde voiam să ajung cu poveştile astea e că există momente memorabile în emisiunea „Românii au talent”, la care noi ne uităm de vreo două-trei sezoane încoace. Nu foarte multe (pentru că există şi multă prostie pe lume), dar suficiente cât să petrecem câteva seri pe an împreună, toată familia, în faţa televizorului şi fiecare să ţină minte ce i-a plăcut cel mai tare: bărbatu-meu acrobaţii (şi, în special, cuplul acela în care Ea îl ţinea în cârcă pe El – mă întreb oare de ce l-a marcat tocmai aşa ceva?!), fiică-mea, iată, pe glumeaţa Anisia, dar şi pe bunicuţa Julieta care vorbea „pe bune!!!”, şi baloanele de săpun uriaşe ale Claudiei Stroe, şi street-dancerii (v-am spus că ultimul vis al Lunei este să cânte hip-hop?), şi toate animăluţele care au apărut vreodată în show, şi… şi… Iar eu îi ţin minte pe iluzionişti. Că sunt magicieni, că sunt prestidigitatori, că sunt mentalişti – toţi se joacă cu creieraşele noastre într-un fel care pe mine mă umple de uimire, respect şi mare bucurie. Şi sunt convinsă că, dacă s-ar face o emisiune numai cu numere de magie, de orice fel ar fi ea, ar avea un mare succes. Pentru că tuturor ne place să ne simţim vrăjiţi, ca atunci când eram copii şi totul în jurul nostru părea magic.

Unul dintre magicienii care au concurat la „Românii au talent” va avea spectacol sâmbăta viitoare, pe 22 octombrie, la Palatul Copiilor din Bucureşti. Îl cheamă Bogdan Muntean şi, dacă numele nu vă spune nimic, sunt sigură că vă amintiţi numărul lui din emisiune, când a început aparent banal şi răsuflat, cu nişte sticle de whisky şi nişte pungi goale, pentru ca apoi să nu mai aibă loc pe masă de câte sticle scotea din nimic, de eu am rămas cu gura căscată, iar juriul l-a aplaudat în picioare. Mai multe detalii despre spectacol găsiţi pe pagina organizatorilor, Blu Party.

Iar două invitaţii (pentru un adult cu copilul din dotare) la acest spectacol găsiţi aici la mine, dacă îmi spuneţi în comentarii când aţi fost ultima dată la un spectacol cu copilul şi v-aţi distrat cot la cot cu el (sau poate şi mai şi). Evident, mai rămâne şi să ieşiţi câştigători din tragerea la sorţi care va fi vineri, 14 octombrie, de dimineaţă. Mult succes!

Puseuri de talent şi tensiune

Azi începe un nou sezon din România talent – emisiune la care ne uităm de anul trecut trecut. Tradus din limba luneză, s-ar zice că ne uităm de doi ani la Românii au talent. Fiică-mii îi place să vadă oameni făcând lucruri ieşite din comun, aşa că fac şi eu efortul de a suporta comentariile unui juriu mai puţin agreabil de la an la an. Şi stau cu telecomanda în mână, pentru eventualitatea în care se mai apucă vreunu’ să mănânce sticlă sau să-şi bată cuie-n cap live. Sau vreuna să se mai tăvălească prin făină, ca anul trecut. I-a plăcut mult Lunei numărul acela. Evident, din cu totul alte motive decât tuturor telespectatorilor bărbaţi care au primit bonus, la sfârşit, şi un lins pe umăr de la Mihaela Rădulescu. Pe umărul fetei cu făina.

La prima ediţie pe care a văzut-o, Luna era doar spectator pasiv şi uimit. Foarte tare a impresionat-o o trupă de băieţi musculoşi care făceau nişte minunate acrobaţii la bară:

– Wow! Dacă ar face nişte fete chestia asta, ar avea muşchi în ţâţe!, a comentat ea admirativ.

Anul următor, a prins curaj. Începuse nu demult să cânte cât de cât corect şi îmi dădea concerte zilnic, aşteptând felicitări şi punctaje de parcă eram juriile reunite ale tuturor ţărilor votante la Eurovision. Când a văzut că primeşte din ce în ce mai multe puncte, s-a hotărât:

– Mama, la următoarea repriză Romania talent mă duci şi pe mine?

– … (aşa răspund eu când nu vreau nici să îi retez speranţele, dar nici să-i încurajez utopiile).

– Vreau şi eu să le cânt o poezie! Aia cu primăvara, poate!

Nu i-am zis „nu”. Era mult prea fericită ca să îi opresc avântul. În plus, un hip-hop pe versuri de Coşbuc, ar putea ieşi ceva interesant, totuşi…

De câteva luni încoace, şi-a schimbat, însă, planurile. Proiectează un număr complex, cu care să meargă la sigur spre premiul cel mare. Nu voi dezvălui aici tot programul, de teama concurenţei, dar atât vă spun: va fi cu baloane, apoi cu dresaj canin şi, cireaşa de pe tort, cu sărituri la plasă. Singura necunoscută este cu care dintre câini să participe. Labradorul de la Giurgiu ştie deja să răspundă la comenzi gen „Şezi” şi „Dă laba”, dar nu poate fi ţinut de nimeni în lesă – are cincizeci de kile şi, după comportament, pare să se creadă pui de pisică. Mai uşor de manipulat ar fi Jack Russell-ul de la Bucureşti, dar cu siguranţă că va rămâne doar un vis frumos intenţia Lunei de a-l învăţa refuzul de hrană. Cum să convingi un căţel alergic să nu mănânce ceva pus ostentativ în faţa lui, când el e ţinut pe dietă aproximativ de când mama l-a făcut?

Deci presimt o perioadă mai grea în viitorul apropiat. Copilul va urmări atent emisiunea, în căutare de idei pentru viitorul ei număr, pe care va şi încerca să le pună în practică. Ştiu asta şi sunt oarecum resemnată. Mi-e teamă doar să nu vrea să mă includă şi pe mine în antrenamentele ei. Mi-a ajuns deja jocul de rol pe care mi l-a impus aseară, în bucătărie:

– Mama, vreau să facem împreună ca în reclama aia.

– Care reclamă?

– Ai să vezi. Eu te întreb „Mucişor, s-a-ntâmplat ceva?”, iar tu îmi răspunzi „Sunt cu maşina la… spălătorie.” Atât.

A durat mult. Mai întâi, a trebuit să mă obişnuiesc să nu mor de râs la auzul lui „Mucişor”. I-am spus că e „Mâţişor”, de fapt, dar nu m-a crezut şi a ţinut-o pe a ei. Apoi nu-mi ieşea intonaţia la puncte-puncte. Cică nu era suficient suspans. Când am reuşit să o mulţumesc, până la urmă, pe exigenta regizoare, a încheiat victorioasă textul reclamei, cu cel mai teatral ton din dotare:

– Soţul tău suferă de pampitaţii? Vindecă-l sigur. Cu Aspacardil.

Aspacardil să fie! Voi avea, probabil, nevoie, în lunile următoare.

Televizorul nostru cel de toate zilele

– 1… 2… 3… Gata! Mama, ştii de ce număr până la 3?

– Nu.

– Când mă enervez, număr până la 3 şi îmi trece.

– De unde ştii tu asta?, mă mir eu că fiică-mea cunoaşte mai multe lucruri înţelepte decât mine.

– De la Clopoţica.

Păi da, de unde altundeva să înveţe Luna chestii utile decât de la televizor?

M-am opus multă vreme expunerii copilului la micul ecran. Înainte să nasc, făcusem o monitorizare atentă a conţinuturilor media, pentru o lucrare de dizertaţie, şi mă îngrozisem de mesajele pe care putea să le primească un copil mic prin cablu. Dar, cum socoteala de-acasă rareori se potriveşte cu cea din târg, după doi ani de mămicie obosisem atât de tare să fiu singura sursă de distracţie pentru Luna încât ajunsesem să mă rog de ea să se mai uite şi la televizor un pic. A fost greu să o conving, dar până la urmă am reuşit.

Multă vreme i-am înregistrat desenele animate pe care le consideram potrivite pentru vârsta ei. Nu vedea nimic neverificat în prealabil şi săream şi peste publicitatea care i-ar fi putut inspira dorinţe de mâncare nesănătoasă sau jucării exorbitante.

Treptat, am lungit lesa. Mai întâi, am convenit că Minimax poate fi vizionat fără teamă. Apoi am descoperit că Mickey Mouse, de pe Disney Junior, poate fi un profesor foarte eficient, Luna învăţând de la el numere, culori, forme geometrice, animale şi multe altele care i s-ar fi părut, probabil, plictisitoare dacă i le-aş fi prezentat eu, în banală rochie de casă şi fără urechi mari. Toate celelalte canale pentru copii au rămas însă tabu până în ziua de azi, pe motiv de filme violente, limbaj nepotrivit sau lipsa vreunei morale folositoare.

La fel cum tabu au fost, până nu demult, televiziunile generaliste. Cu trei excepţii notabile: concursurile de cultură generală, cele de talente şi Cronica Cârcotaşilor. Iar de câteva luni încoace am început să ne uităm împreună şi la unele filme „de oameni mari”, după ce Lunei i-a plăcut la nebunie Bona de la Forţele Speciale. Chiar şi-a fixat atunci ca obiectiv prioritar să facă rost de nişte păr, ca să i-l dea lui Vin Diesel: „Săracu’, nu are păr omul ăsta!”. Pentru că limita dintre lumea reală şi cea virtuală, de dincolo de ecran, este încă neclară pentru copilul meu (după cum am mai povestit şi aici).

Prima interacţiune dintre cele două lumi s-a petrecut pe la trei ani. Exista pe atunci o reclamă la serviciile de banking de la BCR, care se termina cu întrebarea „Tu cu cine faci banking?” Şi am auzit-o pe fii-mea răspunzând, foarte serios:

– Cu tata şi cu mama.

Avea dreptate, în felul ei. Cum dreptate a avut şi să-i certe pe cei de la Pro TV, la ultima ediţie a emisiunii Românii au talent, când a văzut un concurent mâncând râme, pui crud şi alte porcării:

– Dezgustătorilor! Ce aţi făcut cu omul ăsta?

Uneori, ea doar crede că are dreptate, ca atunci când a corectat-o prompt pe o fetiţă care declara că vrea să se facă „actoriţă” când se va face mare:

– Ha! Nu se spune aşa!, a pufnit Luna superior. Corect e actoare!

Şi alteori se înşeală total, din fericire pentru mine:

De când a plecat Voiculescu la bulău…, s-a auzit un început de frază la televizor.

– Cine??!! Mama mea?!, s-a iţit un zâmbet larg pe faţa Lunei, la gândul că am devenit atât de celebră încât se vorbeşte despre mine.

Dar cea mai vehementă o face Cronica Cârcotaşilor. Se enervează când mă uit la emisiunea cu pricina, pentru că ea nu înţelege mare lucru din satira de acolo:

– Ce urât vorbesc oamenii ăştia!

– Păi tocmai d-aia apar la emisiunea asta, râdem de ei pentru că vorbesc urât la alte emisiuni, am încercat eu să îi explic.

– Dar ce emisiuni sunt alea?, s-a mirat ea, care nu vede niciodată reality show-uri sau circuri televizate cu vedete de carton.

– Emisiuni de căcat, am glumit eu neinspirat.

– Vezi? Dacă te uiţi la aşa ceva, începi şi tu să vorbeşti urât! Îţi închid televizorul!

Şi chiar mi l-a închis. Norocul ei că anul ăsta Cronica Cârcotaşilor pare să se fi subţiat într-atât încât să nu mă mai uit la ea. În schimb, ne bucurăm că azi începe X Factor şi, mai ales, că mâine începe Vocea României. Tuturor din familie ne place muzica. Şi ne plac şi poveştile cu Cenuşărese care se transformă, sub ochii noştri aţintiţi în ecran, în prinţese strălucitoare. Din când în când, beţişorul magic al televiziunii face şi minuni încântătoare, pe care ar fi păcat să le ratăm.