O întâmplare cu un băiat căzut pe stradă şi Oamenii care l-au ajutat

Am întârziat astăzi pe drumul de la şcoală pentru că m-am oprit să văd ce se întâmplă cu un tânăr prăbuşit pe stradă. Un bărbat de vreo 30 de ani şi o adolescentă îl priponiseră de un stâlp după ce îl găsiseră cu faţa în jos, cu gura plină de sânge. Aşteptau ambulanţa pe care o chemaseră la 112. I-am întrebat dacă au nevoie de ajutorul meu – nu aveau. Dar pentru că se auzea deja sirena, am rămas cu ei, curioasă cum sunt de întâmplările de orice fel ale vieţii.

–––

Băiatul căzut are părul lung şi neîngrijit, dar hainele de pe el nu sunt cârpe, arată chiar bine. Doar un crac de pantalon este rupt, şi nu este vorba de o tendinţă din modă, probabil că a tras cumva de el sau a fost tras. La mână are o brăţară din aceea de hârtie colorată, semn că a petrecut într-un club peste noapte. Presupunem că este mort de beat, dar tot e nevoie să îl verifice cineva, poate e în comă. Apoi observ degetele de la mâna cu brăţara: arată de parcă odată, demult, ar fi fost retezate şi cusute la loc. Deci există o poveste urâtă de viaţă în trecutul acestui băiat…

Apare o maşină SMURD, cu cel mai destupat la minte şi amabil (para?)medic de ambulanţă pe care l-am văzut eu. Şi am văzut mulţi. Apar şi nişte poliţişti, despre care nu pot spune la fel, din păcate. Îl pun pe targă pe băiat, care dă oarecare semne de activitate cerebrală (clar nu e în comă), medicul se asigură că e într-o poziţie convenabilă, îl duc spre ambulanţă, iar poliţiştii dau să plece:

– N-ar trebui să îl căutaţi de acte?, îi întreb eu. Ştiu că aparenţa e de om al străzii, dar poate că totuşi există undeva o mamă care îl aşteaptă acasă.

Evident că a vorbit mama din mine, îngrijorată să nu ajungă şi copilul ei aşa cândva, undeva… Medicul îmi zâmbeşte fugar şi înţelegător. Poliţiştii sunt de acord şi se duc şi ei la maşină pentru formalităţi. Eu mai rămân câteva secunde, urmărindu-i cu privirea. Şi încet, încet, se adună în jur ele, observatoarele mute:

– Io l-am văzut pe băiat când s-a prăbuşit aici, spune măturătoarea stradală.

– Şi de ce nu aţi sunat la 112 imediat?

– Pentru că mi-a fost frică. S-a aşezat pe bordura aia, a urlat ca de durere, apoi a căzut cu faţa-n jos.

– Dar nici nu era nevoie să vă apropiaţi de el, aţi fi putut doar să daţi un telefon, de ce să vă fie frică să daţi un telefon?

– Aveţi dreptate… nu ştiu de ce mi-a fost frică…

– Vă rog să nu mai faceţi aşa altădată. Poate că a avut un atac, ceva, şi orice secundă contează.

– N-a făcut, doamnă, niciun atac!, intervine o trecătoare mai în vârstă. E beat şi drogat! L-am văzut şi eu mai devreme, era cu doi prieteni cu care bea în gangul ăla de obicei. Îi văd mereu când trec prin el.

E un gang prin care trec şi eu, cel puţin o dată pe zi. Nu am văzut niciodată pe nimeni stând acolo, iar pe băiatul ăsta e prima dată când îl văd la faţă.

– Şi eu i-am văzut, confirmă o altă doamnă. Erau amândoi cu el aici, apoi când ăstuia i s-a făcut rău, ceilalţi au fugit.

Mă duc la ambulanţa care încă nu a plecat. Le spun ce am aflat, poate e important să ştie că a urlat de durere înainte să cadă. Sau că cel mai probabil e (şi) drogat. Medicul cel eficient mă ascultă atent, apoi îmi mulţumeşte şi pleacă. Rămân cu gustul amar al prostiei umane – deşi cuvântul “uman” îmi pare deplasat în context, nu cred că poate caracteriza nişte oameni care trec pe lângă cineva căzut la pământ şi nu pot nici măcar să ceară ajutor de la alţii, dacă nu sunt ei înşişi capabili să-l dea. Apoi mă gândesc dacă e corect ca o ambulanţă să fie ocupată cu un puşti care poate că şi-a băut cu bună ştiinţă minţile, în timp ce, în altă parte a oraşului, un bebeluş nevinovat poate avea nevoie de ajutor de urgenţă şi să nu mai găsească nicio maşină disponibilă. Sau mama unui bebeluş. Sau bunicul.

Îmi alung repede gândul acesta din minte. Nicio viaţă nu este mai valoroasă ca alta. Nu există niciun criteriu după care să alegem care viaţă merită salvată şi care nu. În plus, când a fost viaţa asta corectă? Aleg să păstrez doar amintirile luminoase după întâmplarea asta. Fizionomiile celor doi tineri care l-au ajutat pe cel căzut, din marea de trecători indiferenţi sau speriaţi (pentru că ne-educaţi să reacţioneze corect în astfel de situaţii). Speranţa că, iată, ajutorul la nevoie poate veni foarte rapid şi eficient, aşa cum am văzut că a venit azi. Încrederea că nu chiar toţi medicii buni au plecat din ţara asta şi că nu chiar toţi lucrătorii de pe ambulanţe au probleme cu spatele, aşa cum rămăsesem eu convinsă după ce am avut nevoie de mai multe ori de transportat diverşi bătrâni şi niciunul dintre ambulanţieri nu a vrut să îl ridice pe vreunul (a trebuit să caut ajutoare prin vecini şi de la trecători de fiecare dată). Şi voi păstra mai ales acest gest al medicului de la SMURD, un gest mic, dar care exprimă mai mult decât o mie de cuvinte:

Când l-au ridicat pe puşti să îl aşeze pe targă, în urma lui a rămas, pe bordură, o brichetă roşie. Erau cinci ambulanţieri şi poliţişti acolo, noi cei trei băgători de seamă din primul rând şi alţi 10-15 băgători de seamă de la distanţă. Cineva a zis: “I-a căzut bricheta”, dar nimeni nu s-a aplecat să o ia. M-am bucurat puţin, pentru că aş fi vrut să o fotografiez. Mi se părea perfectă imaginea pentru a ilustra întâmplarea – tot ceea ce rămăsese după băiatul ăla era o brichetă roşie căzută pe jos – aşa cum am fotografiat şi urmele de gloanţe înconjurate cu creta pe asfalt atunci când, acum vreun an parcă, un bărbat se sinucisese lângă maşina lui, la doar câteva zeci de metri mai încolo de unde ne aflam azi. După ce targa a plecat şi curioşii s-au răspândit care-ncotro, am rămas doar eu cu martorele acelea de vorbă. Sigur că urma să iau bricheta şi să o duc la ambulanţă, după ce aş fi fotografiat-o; indiferent cât de insignifiant era obiectul acela, îi aparţinea puştiului şi aşa mi se părea corect, să îi fie returnat. Dar n-am apucat. După doar câteva secunde, medicul de la SMURD a alergat înapoi, a luat bricheta şi s-a întors grăbit la pacientul său.

De azi încolo am, deci, o nouă speranţă preferată: în caz de nevoie, aş vrea să fie de serviciu medicul acesta pe ambulanţa care va veni să mă ajute. Pe mine sau pe cei dragi mie. Pentru că, indiferent de cât de corect am încerca să trăim noi înşine şi să ne creştem copiii, nu ştim absolut niciodată ce surprize ne rezervă incorecta asta de viaţă. Şi mi-ar plăcea să ştiu că am primi ajutor şi dacă am părea în comă alcoolică, şi dacă am părea drogaţi, şi dacă am părea oameni ai străzii. Cu accent pe “oameni”.

Reclame

Regele Nelu

Deoarece haiosul doctor de la Iaacasa.ro, pe care îl citesc cu drag pentru cǎ are un umor cum sper sǎ ajung sǎ am şi eu, a sǎrit, de curând, gardul în ograda mea şi a scris despre copii, astǎzi o sǎ scriu eu despre sistemul medical. E drept, am şi o sursǎ proaspǎtǎ de inspiraţie, deoarece tocmai am internat-o pe mama.

Deşi situaţia e tragicǎ, o sǎ evit detaliile lacrimogene pentru cǎ, desigur, voi avea destul timp sǎ plâng când voi ajunge şi eu la aproape nouǎzeci de ani, ca mama, cu un pic de Alzheimer, ca mama, sǎ stau în pat cu anii, sǎ mǎ doarǎ mai peste tot şi sǎ depind de alţii – tot ca mama. Iar fetiţa mea va fi cea care se va chinui cu mine şi apoi va face haz de necaz pe netul ei.

Pe scurt, miercuri, mama a cǎzut şi nu s-a mai putut ridica de durere. Am ridicat-o eu (doar un pic, pentru cǎ sunt genul de om cu care lifturile mai vechi refuzǎ sǎ plece, având un barem de la cincizeci de kilograme în sus) şi am chemat Salvarea. Nu ştiu care anume dintre detaliile pe care le-am dat la telefon i-a fǎcut sǎ creadǎ cǎ nu e cazul sǎ se grǎbeascǎ, dar cert este cǎ mai întâi a ajuns bǎrbatu-meu de la Giurgiu şi mult mai târziu şi Salvarea.

Spre plǎcuta mea surprizǎ, cei doi domni de pe ambulanţǎ au fost mult mai amabili decât dispecera de la 112, cu care am fǎcut un schimb antrenant de platitudini verbale de genul “Dacǎ ridicaţi tonul vǎ închid telefonul!” (ea) sau “Eu vǎ plǎtesc salariul, vorbiţi-mi frumos!” (eu). Supriza neplǎcutǎ a fost la ridicarea tǎrgii, când unul dintre respectivii domni s-a dovedit neputincios şi mi-am dat seama cǎ, dacǎ nu aveam bǎrbat, mi-ar fi fost mai uşor sǎ aduc spitalul la mama.

Apoi am plecat în necunoscut, cǎci habar nu aveam cǎ existǎ un spital cu numele Sfântului Pantelimon, darǎmite sǎ mai ştiu şi unde se aflǎ el. Evident, el se aflǎ pe şoseaua cu acelaşi nume ca sfântul, unde am ajuns dupǎ multe hopuri extrem de dureroase pentru mama mea. Aici am avut din nou surprize plǎcute: un spital renovat şi curat, portari îngǎduitori, asistenţi amabili şi o bombonicǎ de doctor la camera de gardǎ, care a fost extrem de atent şi de explicit cu mama şi cu ceilalţi pacienţi cu diverse membre rupte care curgeau gârlǎ în acel miez de noapte. E drept, era doar un rezident, are tot timpul sǎ se acreascǎ în post.

Problemele au apǎrut dupǎ ce camera de gardǎ a devenit neîncǎpǎtoare pentru tǎrgile care trebuiau sǎ ajungǎ la radiografie. L-am vǎzut pe medic uşor agitat, verificând culoarul de mai multe ori, pentru ca, într-un sfârşit, sǎ dea telefonul de care pǎrea sǎ îi fie fricǎ:

–        Domnu’ Nelu, bunǎ seara, doctorul Cutare sunt, de la orto. S-ar putea, cumva, dacǎ nu aveţi altǎ treabǎ, sǎ mǎ ajutaţi şi pe mine cu nişte bolnavi? Cǎ nu mai am loc aici…, a spus doctorul cu o voce micǎ-micuţǎ în mobilul propriu şi personal.

Dupǎ vreo zece minute, a apǎrut El: o mânǎ de om, dar un zâmbet larg, pasul apǎsat, glas puternic, gesturi autoritare. Nu-i pot spune “şef” deoarece nu avea niciun ecuson care sǎ-i ateste aceastǎ calitate (oricum, apelativul ar fi fost de-a dreptul demonetizat în acea camerǎ plinǎ de “şefi” bruneţei: “Ce-ai pǎţit, şefu’, la picior?”, “La fotbal, şefu’…”, “Io, şefu’, dǎdeam cu bidineaua, pe scarǎ, şi mi l-am sucit acilea”). Cred, mai degrabǎ, cǎ era regele spitalului. Iar regele a cuvântat:

–        Eu nu pot duce bolnavii cu picioarele înainte, cǎ nu sunt gropar.

Şi a început sǎ-i înjure pe toţi ambulanţierii de pe raza spitalului şi pe toţi oamenii proşti de pe raza gândului sǎu, apoi sǎ zguduie targa mamei, pentru a-şi demonstra afirmaţiile. Mama ţipa de durere, copiii din zonǎ se refugiaserǎ în braţele pǎrinţilor, doctorul se apucase umil sǎ rǎsuceascǎ el însuşi targa, doar eu m-am gǎsit sǎ-i spun sǎ se controleze. Mare greşealǎ: tot drumul pânǎ la radiologie, mi-a explicat cum se aşeazǎ bolnavul, cum se manipuleazǎ o targǎ şi cum doar el deţine secretul unei transportǎri decente a pacienţilor.

Pânǎ la urmǎ, s-a dovedit un om bun şi o relaţie utilǎ atunci când ai de strǎbǎtut culoare infinite aflate la etajele cele mai diverse ale unui spital necunoscut. Doamnele de la radiografie, sensibile şi ele la apariţia regelui, au manipulat-o pe mama cu grijǎ filialǎ şi m-au privit şi pe mine cu mare milǎ dupǎ ce au vǎzut rezultatul: fracturǎ de şold. Regele Nelu ne-a dus pe amândouǎ în siguranţǎ în salonul alocat mamei, dupǎ care s-a retras cu eleganţǎ şi cu targa, nu înainte de a-i ura mamei toatǎ sǎnǎtatea de pe lume. Iar mama i-a pupat mâna la plecare. Probabil cǎ şi ea l-a recunoscut, prin ceaţa bolii şi a disperǎrii, pe Rege.

 

(va urma)