Expoziţia interactivă (?) despre Corpul Uman – cronică la cald

Le iau de la şcoală pe fiică-mea şi pe prietena ei. Aceasta din urmă e îmbrăcată suspect de elegant, în fustă de stofă şi bluză cu mâneci lungi şi inserţii de perle.

– De ce te-ai îmbrăcat atât de elegant astăzi?, sunt eu curioasă.

– Pentru că am fost la operă.

– Azi?

– Mai demult. Dar azi mi-au fost hainele astea la îndemână.

– Ah, ok…, mă prefac eu că am înţeles.

Mai am de stat câteva ore cu fetele şi nu intenţionez să îmi risipesc de pe acum întreaga raţiune cu desluşirea unor chestiuni atât de complicate.

– Mai bine povestiţi-mi cum a fost la expoziţie, la mall Promenada.

– Nu cine ştie ce, le aud eu pe amândouă pe jumătate plictisite.

– Mie mi s-a părut impresionant, din poze. Am văzut un creier uriaş şi foarte colorat…

– Da, da, mă întrerup ele. Acela era într-adevăr impresionant.

– Şi să ştii că mai era ceva acolo ce n-ai văzut!, completează prietena Lunei.

– Ce?

– Un cerebel!!!

– Ǎăă, am mai văzut… De ce spui că n-am mai văzut?, mă mir eu.

– Pentru că era ascuns în spatele creierului aceluia mare. Nu aveai cum să-l vezi în poză.

E greu. Dar eu tot mai sper:

– Şi totuşi, chiar nu aţi aflat nimic cu adevărat interesant acolo?

– Ba da! S-a inventat un al cincilea simţ, îmi răspunde fiică-mea.

– Cum adică, “s-a inventat” un simţ?, întreb eu năucă. Şi să ştii că există deja cinci simţuri, poate că e al şaselea… Cum e simţul ăsta?

– Păi de exemplu cârnatul.

– Simţul cârnatul??!!

– Nu.

Uf. Totuşi.

– Simţul umimi.

??!!

– Ah, pardon, nu e simţ, e gust. Ştii că avem gustul sărat, dulce, amar şi acru. Ǎsta e umimi. Gustul cârnatului.

Mai fac o singură încercare, jur, după care mă las:

– Pare foarte interesant. De ce spuneţi că nu v-a plăcut prea tare?

– Pentru că doamna aceea de acolo nu era deloc drăguţă cu noi. Părea plictisită când vorbea, nici nu ne zâmbea, nici nu ne-a lăsat să punem mâna pe nimic…

– Dar era o expoziţie interactivă, ar fi trebuit să atingeţi lucruri.

– Da, exact asta am zis şi noi. Scria mare pe afiş că e interactivă, iar ea nu ne-a dat voie să atingem nimic. Ne-a întrebat dacă avem curaj să băgăm mâna într-un săculeţ, noi am spus că da, apoi tot ea a băgat singură mâna. Mi-ar fi plăcut şi mie să simt cum pulpează inima, totuşi!

V-am zis că a fost ultima încercare. Mi s-a părut mai înţelept să le las să vorbească singure tot restul drumului. Păreau că ele între ele se înţeleg perfect, deci de ce să inoportunez cu nelămuririle mele? În plus, ştiam şi că voi avea parte de o cronică detaliată a vizitei mai târziu, când vom rămâne singure. Ceea ce s-a şi întâmplat la cină, în timp ce savuram tradiţionalele paste de luni seara:

– Hai să-ţi spun cum a fost cu expoziţia aia. Mai întâi ne-a arătat pe o tabletă cum intră mâncarea în gură, dar era cam scârbos, pentru că semăna cu o diaree. Apoi ne-a vorbit despre diverse sisteme din corp: nervos, osos, digestiv…

– … circulator, reproducător, o ajut eu să-şi amintească.

– Circulator, da, reproducător, nu. Ce e aia?

– Care e responsabil cu reproducerea, e despre cum se fac copiii.

– Aaaa, nu, cum să ne arate aşa ceva? Erau toate organele acolo, doar ALEA, nu. De parcă n-am fi toţi oameni şi n-am avea toţi aşa ceva!

Sunt mândră de revolta ei. Până şi un copil de nouă ani ştie mai bine ca parlamentarii noştri inculţi şi ipocriţi că educaţia sexuală ar fi ceva absolut normal pentru şcolile noastre. Şi mă întristează faptul că până şi o expoziţie privată şi aşa-zis ştiinţifică a eludat subiectul, ca şi când nu ar exista.

– Şi apoi am ajuns la creier. Ştiai că creierul are patru culori?

– Poate zone, vrei să spui. Creierul e albicios, materialului din care e făcut i se spune “materie cenuşie” şi e aceeaşi peste tot.

– Nu, sunt culori. Creierul mic e albastru, iar cel mare are patru culori şi în fiecare culoare e câte un simţ. Şi ne-au plimbat în câte o zonă, mai întâi la pipăit, unde nu am avut voie să punem mâna, apoi la mirosit, unde ne-a trecut în viteză pe la nas nişte capace, apoi la văzut, unde ne-a zis că n-o să ne uităm la nimic, că oricum nu e interesant… Am mai văzut nişte organe, o gură care mânca nişte mazăre, şi gata, s-a terminat. Parcă de-abia aştepta să scape de noi doamna aceea, crede-mă când îţi spun că nu era deloc bună.

Încep să o cred. Păcat. Ar fi putut ieşi mult mai bine de-atât. Oare când vor învăţa şi românii că atitudinea contează cel mai mult?

A, şi nu uitaţi să staţi pe fază: luna viitoare au programată vizita la expoziţia Comorile Egiptului Antic de la Biblioteca Naţională (Comorile Egiptului Antic – Expoziţie De Excepţie, pe numele ei complet!). Am auzit că este o colecţie impresionantă de exponate din plastic chinezesc acolo, de-abia aştept şi cronica aceea de la copii.

Anunțuri

Hotel Aqvatonic – multă aqva şi un pic de tonic (partea a III-a)

În concluzie, sper că tratamentele nu au fost chiar degeaba şi intenţionez să aştept trecerea acelei luni de zile după care să pot vedea eventuale efecte benefice ale lor. Şi mai intenţionez să vă povestesc data viitoare cum a fost cu restul lucrurilor promise (cu vremea de la mare, cu oamenii din hotel, cu bormaşinile…), pentru că, iată, iar m-am luat cu vorba şi am scris prea mult azi.

Aşa se încheia a doua parte a impresiilor mele despre vacanţa petrecută la băi, la Eforie Nord. Nu numai că a trecut aproape un an de atunci şi acea “dată viitoare” nu a mai venit, dar între timp ai mei au fost din nou acolo, deci am şi impresii mai proaspete de la faţa locului. Dar să o luăm pe rând, să vedem ce îmi mai aduc aminte de, hăt, anul trecut.

De bormaşină îmi aduc aminte. Aşa ceva clar că nu se poate uita: să ai un apartament într-un hotel de patru stele cu specific de balneo-terapie (cu accent pe “terapie”) şi să fii sculat din somn cu bormaşina! De-abia mă învăţasem cu veselele ciripituri ale femeilor de serviciu la ore mici ale dimineţii, în timp ce faceau curat pe holuri – alt obicei specific românesc – când m-am trezit dintr-o siestă semi-adormită de după-amiază, în jur de ora 16:00, în zgomot de baroase şi bormaşini. Hotelul era în construcţie, fiind date în folosinţă doar primele două etaje, iar acum se lucra la etajul al treilea. Nu sunt nici inginer constructor, nici şef de şantier, nici director de hotel, dar un minimum de inteligenţă şi de bun simţ mă fac să mă gândesc că ar fi trebuit să sară etajul al treilea, dat fiind că la doi erau oaspeţi. Faci de la patru în sus, apoi îi cazezi pe următorii oaspeţi acolo şi revii la etajul al treilea, astfel încât să ai mereu un tampon fonic de cel puţin un etaj între şantier şi camerele ocupate. Ca să nu mai spun că mă îndoiesc că apartamentul în care stăteam noi era ocupat prea des, deci clar ar fi putut să se abţină să lucreze la cel de deasupra fix în cele câteva zile în care eram noi cazaţi acolo.

În fine, dacă tot m-au trezit definitiv, am plecat mai devreme la piscină în acea zi şi am încercat să nu mă enervez. Dar ce te faci când bormaşina revine cu entuziasm la ora 08:20, fix deasupra capului tău adormit de-a binelea de data asta? Pentru că asta s-a întâmplat a doua zi. Mai întâi am zis să nu mă enervez nici atunci. Nu era chiar aşa devreme, oricum trebuia să mă trezesc… Apoi mi-am dat seama că totuşi era devreme, pentru o zi de vacanţă şi pentru un hotel. Aşa că în seara respectivă am întrebat la recepţie dacă e posibil să bage bormaşina spre 09:00 a doua zi, că mie îmi place să dorm mai mult în vacanţă. Am primit un răspuns pozitiv şi de atunci nu am mai auzit nici brrr de bormaşină până am plecat.

De femeile de serviciu am mai auzit, însă. Eram în cameră atunci când au venit să facă curat, a doua zi după sosirea noastră. Le-am spus că nu avem decât gunoi de aruncat, dar ele au pus mâna să ne ia şi prosoapele folosite:

– Nu e nevoie, ştiţi, am fost mai mult la bazin ieri, nu am avut timp să le murdărim…

– Vai, dar se poate? Vă dăm unele curate.

– Păi şi cu protecţia mediului cum facem?

Apartamentul era împănat de mesaje din acelea care se găsesc în toate hotelurile care se respectă, cum că putem contribui la protecţia mediului dacă nu cerem să ni se spele zilnic prosoapele şi cearşafurile. Şi cum pentru mine chiar sunt importante astfel de lucruri, m-am bucurat să aflu că avem un hotel implicat…

– Ce protecţie?, s-au mirat doamnele de serviciu.

– Asta!, le-am arătat eu afişele.

– Ha, ha, ha, ha, ha. Lăsaţi, doamnă, se poate aşa ceva?

Şi au plecat luând cu ele prosoapele noastre abia atinse şi speranţa mea că nu voi apuca veri cu 75 de grade la umbră din cauza hăhăitelor ăstora care sunt peste tot, sub diverse forme, cum ar fi cea a vânzătoarelor care îţi dau, contra voinţei tale clar exprimate, câte o punguţă de plastic pentru fiecare feliuţă de salam sau legătură de pătrunjel pe care o cumperi.

Tot la capitolul deranj fonic pot adăuga şi minunata surpriză pe care am avut-o în weekend, când au venit la piscină câteva grupuri de copii pentru cursuri de înot. Să auzi acolo ţipurituri şi din partea lor, şi din partea instructoarei care trebuia, nu-i aşa, să se facă auzită de la distanţă şi din valuri de către elevii ei. Şi tot în weekend am avut parte şi de o altă surpriză interesantă la piscină: un băieţel foarte mic a făcut caca în apă şi se juca liniştit cu el acolo. Eu stăteam pe margine şi am observat, apoi l-am atenţionat pe paznic – care, apropo, presupun că nici nu ar fi trebuit să îl lase pe copil acolo fără pamperşi speciali. Mama copilului evident că nu a părut deloc jenată, nici măcar nu şi-a scos copilul din apă în timp ce paznicul se chinuia să pescuiască “jucăriile” cu o plasă. Sunt multe mame prea zen (a se citi “nesimţite şi egoiste”) în ziua de azi şi tare mi-e teamă că ziua de mâine va arăta foarte rău din cauza asta. Pentru că întotdeauna  e loc de mai rău, nu-i aşa? Adică, mă gândesc ce-ar fi fost dacă acel băieţel ar fi avut diaree…

Căcăţeii plutitori au fost pe post de cireşe pe tort pentru mine în acea vacanţă. Nu am mai intrat în apă până la plecare. Oricum, se şi aglomerase destul de mult pe weekend, chiar ne-am întrebat cum oare o arăta locul în sezon, dacă atunci, când nici măcar 1 mai nu era încă, devenise cam de nefrecventat!

Părţile bune de care îmi amintesc acum, la aproape un an distanţă, au fost că fiică-mea a învăţat definitiv să înoate în acel loc. Dacă până atunci făcea un amestec de înot independent şi cu aripioare, acum a scăpat clar de orice ajutor şi s-a încumetat să meargă peste tot în acel bazin uriaş. Mai puţin în zona cu valuri, în care copiii nu aveau voie să încerce să “meargă” contra curentului. Alt lucru de care îmi amintesc cu plăcere a fost Golful Pescarilor cu Pescăria lui Matei, care arăta foarte bine şi unde am mâncat idem (e drept, şi cam piperat ca preţ). O altă surpriză culinară pentru mine a fost să descopăr că îmi place la nebunie rucola (puneau oamenii ăia de la bucătărie iarbă dintr-asta pe aproape orice, numai la desert nu am primit aşa ceva, iar cum mofturoşii mei de verde o dădeau la o parte strâmbând din nas, pot spune că am făcut chiar cură de rucola în săptămâna aceea). Şi seara în care ne-am dus ca fetele la barul hotelului şi ne-am luat câte ceva de băut a rămas o amintire luminoasă din vacanţa asta; eu simţisem nevoia unui digestiv, iar Luna a fost foarte, foarte încântată că băiatul de la bar i-a propus şi ei un lăptic la pahar de cocktail, să îl bea “ca oamenii mari”…

La vreo lună după ce ne-am întors acasă, aşa cum fusesem prevenită, au început să se vadă şi efectele balneo-terapiei: mi s-au atenuat durerile de mâini. Deci ceva-ceva a funcţionat acolo, chiar dacă nu am făcut decât cinci zile de proceduri, în condiţiile în care ar fi trebuit să fac 6-12 ca să fie cu adevărat eficient. După alte câteva luni, însă, durerile au revenit bine, mersi. Numai că pe mine la băi nu ştiu când mă va mai prinde cineva, aşa că le-am ignorat de data asta. Am avut apoi norocul să iau un antidepresiv pentru câteva săptămâni; se apropia Crăciunul şi mi-era teamă să nu mă pocnească din nou depresia mea deja tradiţională de Sărbători, aşa că am zis să o încerc şi pe asta. Nu a mers. Adică nu am suportat deloc bine Cipralexul, pentru că despre el este vorba, îmi agita mult prea tare sistemul circulator, am crezut că fac apoplexie din cauza vârtejurilor de sânge pe care le simţeam efectiv în cap, şi am renunţat. Dar spre marea mea surpriză, au încetat durerile de degete, mult mai decis decât ca după balneo-terapie, aşa că mă gândesc că, la urma urmei, este totuşi o problemă de circulaţie a sângelui şi acum ştiu cum să încerc să o rezolv. Şi nici în depresia de Crăciun nu am intrat anul trecut, deci poate că a fost bun la ceva şi Cipralexul ăla.

Pe la începutul lunii trecute, în ultima vacanţă şcolară a fiică-mii (sau penultima… nu mai ştiu… le-am cam pierdut şirul vacanţelor anul acesta, chiar şi acum când scriu e tot un fel de vacanţă, mascată sub numele de “Săptămâna Altfel”), ai mei s-au dus din nou la Eforie, în acelaşi hotel, pentru un weekend mai lung şi fără terapii de data asta. Eu am ales să rămân acasă, bucuroasă de ocazia rară de a avea linişte în jur, măcar şi pentru câteva zile. După cum prevăzusem de anul trecut, hotelul era deja aglomerat acum, dat fiind că se mai deschiseseră nişte etaje, iar în weekend a fost de-a dreptul imposibil să stea la piscină, atât de aglomerat era, cu oameni veniţi probabil special din Constanţa şi alte localităţi din apropiere. Au reuşit să facă o baie scurtă doar sâmbătă dimineaţă, apoi până au plecat înapoi, duminică, nu s-au mai încumetat să intre în masa de oameni dornici de efecte acvatice speciale. Nici nu vreau să mă gândesc cum va fi mai spre vară sau atunci când vor fi gata toate etajele din hotel…

Şi pentru că eu nu am fost acolo să văd cu ochii mei ce s-a mai schimbat faţă de anul trecut, la întoarcere am rugat-o pe Luna să pună pe hârtie impresiile ei, să vi le pot împărtăşi. Ceea ce a şi făcut. Lectură plăcută!

Unde-s trei, puterea creşte!

Obişnuiesc să îi citesc fiică-mii ceea ce scriu despre ea pe aici. Cu mici excepţii – atunci când scriu lucruri pe care chiar cred că e prea mică pentru a le înţelege corect. De fiecare dată ascultă cu mare atenţie şi, la sfârşit, îşi dă cu părerea asupra stilului literar şi potenţialei audienţe a articolului, de obicei prin chicoteli entuziaste sau mormăieli îngândurate. Acum câteva luni, după ce i-am citit nu mai ştiu ce relatare a unei boacăne de-a ei, m-a întrebat:

– Mama, dar n-ai putea să scrii şi tu măcar o minciună despre mine? Trebuie să fie totul, totul adevărat?

– De ce?, m-am înduioşat eu, simţindu-mă cu musca pe căciulă pentru devoalarea nemiloasă a prostioarelor ei.

– Ca să par şi eu mai vedetoasă, aşa…

Presupun că a continuat să o macine problema, deoarece săptămâna trecută s-a trezit tare bucuroasă, într-o dimineaţă:

– Mama, ştii ce vis frumos am avut? Aveam un fan nou. Pe Antonia (n.a. cântăreaţa). Îţi citea blogul şi mă suna pe mine, să mă felicite pentru ce fac.

Ştiam de unde i se trăgea brusca celebritate onirică: cu o zi înainte, primise o invitaţie la un atelier. Era o scrisoare frumoasă, personalizată, cu numele ei, în care organizatorii îi scriau că le plac poveştile ei şi că o aşteaptă cu drag să construiască un ceas. Nici nu a mai contat că nu suntem deloc genul „bricoleur”, că nu am ţinut niciodată în mână vreo sculă mai serioasă sau că avem deja suficiente ceasuri prin casă, Luna a ţinut să mergem neapărat la eematico. Sincer, şi mie mi-a plăcut felul în care îşi pregătiseră evenimentul, cu mare atenţie la detalii, aşa că am mers cu drag acolo, sâmbătă dimineaţă. L-am luat cu noi şi pe tatăl Lunei, singurul din familie dotat cu simţ practic, îndemânare şi cunoştinţe utile în domeniul bricolatului. Şi bine am făcut, pentru că el a fost cel care a avut ideea designului viitorului ceas. Şi cam atât. Restul lucrurilor le-a făcut chiar Luna, ajutată, bineînţeles, de cei de la eematico: de la tăiatul placajului cu bonfaierul electric până la lipitul cifrelor cu pistolul, cu trecere prin netezire cu şmirghelul şi pictura pe lemn. Cât despre mine, am dat câteva indicaţii verbale, dar esenţiale, ca de obicei. Nici nu era nevoie de mai mult, pentru că totul fusese foarte bine plănuit de către organizatori, după cum bănuisem. Sunt mulţi, serioşi şi entuziaşti.

Vă recomand măcar o incursiune în spaţiul eematico: au multe idei interesante de activităţi, de la atelierele personalizate (în care te poţi duce să confecţionezi ceva ce îţi doreşti, cum ar fi o casă de păpuşi, de exemplu) la taberele de vacanţă tematice (în care peste o sută de copii s-au distrat învăţând lucruri utile, vara trecută) şi de la Săptămâna Altfel la petreceri tematice. Au cursuri utile pentru dezvoltarea abilităţilor cu adevărat necesare în viaţă şi o timpurie orientare profesională – aspecte total ignorate de şcoala noastră de astăzi. Găsiţi pe site oferta completă, inclusiv pe cea a atelierelor de tip Maker Duo, la care am fost noi şi de la care am plecat deopotrivă cu bucuria unui timp de calitate petrecut în familie şi cu regretul că s-a terminat:

– Mama, putem să mai facem unul, te rooooog?, m-a întrebat Luna când şi-a dat seama că ceasul nostru este aproape gata, deşi eram acolo de vreo două ore şi jumătate.

A, şi să nu uităm că am plecat de acolo şi cu un ceas funcţional, totuşi.  Plus un cuvânt nou, cu care fiică-mea a contracarat chiar adineaori încercarea lui taică-său de a o închide la jocul fazan:

El: Idee.

Ea: Eematico.

sa-incepempare-periculosinelctcprodusul-finit

Excursie cu iz turcesc la Pietroşani de Argeş

Fiică-mea a fost azi în prima excursie cu clasa. Mai plecase o dată, cu grădiniţa, să viziteze un obiectiv extrem de educativ (o fabrică de croissanţi şi alte minuni chimice pe care, din fericire, ea nu le consumă), dar fusese o excursie scurtă, de două-trei ore, la doar câţiva kilometri de Bucureşti. Azi, însă, am dus-o la autocar la şapte de dimineaţă şi am luat-o înapoi după douăsprezece ore de emoţii discrete, dar sâcâitoare pentru mine, mama anxioasă ce sunt.

Pentru că Pietroşani de Argeş pare destinaţia la modă anul acesta pentru clasele primare din toată regiunea Munteniei, voi transcrie pe scurt relatarea Lunei despre excursie pentru părinţii care îşi vor trimite acolo odraslele în Săptămâna Altfel. Încerc „pe scurt” pentru că varianta originală, cea lungă, a durat cam o oră şi a fost plină de detalii irelevante despre care mămică însoţitoare a fost mai drăguţă sau despre numărul colegilor cu care şi-a împărţit Luna biscuiţii.

Deci: a fost frumos.

E prea scurt? Bine, atunci să mai adaug că drumul de la Bucureşti durează vreo trei ore, cu opririle de rigoare necesare unui grup de copii de şase-şapte ani, că centurile din autocar nu sunt la fel de mişto ca cele din maşina noastră şi că pe traseu se pot vedea câini, pisici, case şi chiar doi munţi complet albi. Or fi luat-o prin Alpi. La destinaţie există o mică fermă cu fazani, bichoni şi o căpriţă adorabilă, o sală de mese cu mâncare bunicică şi bucătăreasă rea, după părerea copilului meu mofturos, precum şi un mare parc pentru copii unde mai toate distracţiile sunt pe bani. Dacă nu aţi prevăzut în bugetul excursiei şi tiroliana, bulele pe apă sau călăritul poneilor, copiii vor avea dreptul doar la leagăne şi la tras cu arcul. Noi n-am prevăzut, aşadar colegii Lunei au trebuit să se mulţumească să facă cu rândul pe Wilhelm Tell. Cred că a fost mai bine că n-a venit în excursie şi colegul pe care îl cheamă Marcu, altfel cine ştie ce dezastre se mai întâmplau!

Pe lângă aceste amintiri, fiică-mea a mai adus acasă un ou cu suport din lut, frumos pictate de ea însăşi la atelierul de olărit, precum şi propunerea de a ne re-amenaja casa:

– Mama, am văzut un lucru extraordinar acolo!

– Ce anume?

– Aveau un WC fără WC!

Cam bănuiesc despre ce este vorba, dar o las să îmi povestească ea, pentru că nu vreau să-i stric entuziasmul debordant:

– Avea un loc pentru pus picioarele şi o gaură. Atât!

– Se numeşte „WC turcesc”, îi explic eu.

– De ce?

Deşi mi-e tare greu uneori, fac efortul de a-i explica pe un ton normal:

– Probabil pentru că l-au inventat turcii. Şi ţi-a plăcut? Era curat?

– Daaa, era foarte curat. Şi mi-a plăcut mult de tot. Vreau să ne cumpărăm şi noi unul.

– Şi unde să-l punem?, continui eu să spun tâmpenii cu calm.

A urmat o minuţioasă inspecţie la pas a casei, terminată triumfal în baie:

– Aici!, îmi arată fiică-mea closetul nostru.

– Bine, Luna, o să cumpăr o gaură. Dar doar dacă şi vecina noastră de dedesubt o să fie de acord.

– De ce?

V-am mai spus că uneori mi-e greu?

– Tu unde crezi că se duce ce faci la WC, prin gaura aia?

– Nu ştiu…, răspunde Luna, dar o văd având brusc revelaţia. Hai la nani, mama, că am avut o zi lungă, schimbă ea diplomatic subiectul.

Mie-mi spune că a fost o zi lungă, când m-am trezit la şase, cu mult înaintea creierului meu, şi mi-am turnat cafeaua în paharul plin cu suc? Măcar cu atâta amintire memorabilă să rămân şi eu din prima excursie a copilului în care nu am fost: combinaţia de suc de mere şi un deget de cafea e chiar delicioasă!