Despre activităţile pentru copii din anul şcolar trecut (partea a treia)

Încerc să termin azi seria de articole despre activităţile noastre de anul trecut, repejor, pentru că la unele de anul acesta se termină înscrierile în mâine, iar altele deja au început cursurile pentru 2018-2019. Primele două articole din serie sunt aici şi aici.

Deci.

În ultimele două săptămâni din vacanţa de vară am fost la Centrul Cultural Nicolae Bălcescu, de pe strada 11 Iunie. S-a organizat acolo, timp de o lună, o şcoală de vară cu ateliere gratuite de dans, pictură, engleză şi dezvoltare personală, exclusiv pentru copiii care au domiciliul în sectorul 4. Părea ceva organizat în pripă, pentru a justifica cheltuirea unor bani de la primărie, şi care necesita o grămadă de acte (dovada domiciliului, adeverinţe medicale, cereri – birocraţia noastră obişnuită), însă ca orar se potrivea de minune cu săptămâna în care Luna avea deja cursurile de la Matematica Interactivă. Aşa că am înscris-o la toate cursurile pentru acea săptămână, să vedem ce îi place. Şi i-a plăcut enorm la engleză, mult la pictură şi deloc la celelalte două. Am continuat şi următoarea săptămână cu engleza şi pictura, în special de dragul profesoarelor. Pentru că s-a confirmat încă o dată că omul sfinţeşte locul. Nu erau mulţi copii acolo, doar o mână, dar destul de diferiţi între ei ca vârstă şi personalitate. Şi toţi erau nerăbdători să intre la cursurile acestei doamne de engleză, pe care o cheamă Daniela Dumitrache şi care este cu adevărat o figură. Nu ştiu dacă tot dânsa va continua să susţină cursurile şi în timpul şcolii şi nici cât de multă engleză formală pot învăţa copiii efectiv acolo, dar mi se pare extrem de important ca cineva să îi atragă să înveţe cu atâta drag ceva. Pe doamna cu care au făcut pictura nu ştiu cum o cheamă, din păcate. Ştiu doar că cei mici au lăsat acolo nişte „capodopere” realizate la cursurile dânsei, în vederea realizării unei expoziţii, iar fiică-mea era foarte mândră de ale ei (cu excepţia doamnei cu gura mare din poza de mai jos: „Pe asta nu o pot lăsa aici, mama. Nu vezi ce botoxată am făcut, pentru că mi-a curs acuarela?!”).

Expoziţia, însă, nu s-a mai realizat… De altfel, mi s-a confirmat bănuiala că organizarea de acolo fusese făcută în pripă, au fost multe lucruri în neregulă în acele două săptămâni (şi chiar după, dacă e să luăm în calcul că pe noi nu ne-a mai anunţat nimeni că încep înscrierile de toamnă, deşi era clar că suntem interesaţi, sau că i-au invitat pe copii la o petrecere-vernisaj zilele trecute care nu a mai avut loc şi nici nu le-a dat nimeni acolo nicio explicaţie pentru asta). Deci sfatul meu este să vă înscrieţi copiii acolo, dacă vi se par interesante şi utile cursurile, dar să păstraţi o rezervă serioasă cu privire la calitatea şi predictibilitatea acestora. Vă pun aici fotografiile primite de la o prietenă care a fost acolo, cu oferta actuală a centrului. Cu scuze pentru calitatea lor, dar nu am reuşit să le deschid în Adobe pentru prelucrare. După cum observaţi, în ofertă apar şi meditaţii gratuite pentru elevi din clasele a XI-a şi a XII-a, la materii de bacalaureat. Presupun că înscrierile se mai fac până mâine.

Şi mai am sfatul ca, atunci când vă aşteptaţi copiii să iasă de la cursurile astea, să vă petreceţi timpul în cafeneaua de alături, Drip Coffee Shop, aşa cum am făcut şi eu. Am găsit acolo o atmosferă caldă, o muzică foarte bună şi o cafea minunată.

Tot în timpul vacanţei de vară, am fost la un atelier organizat de Irina Cangeopol (care este o persoană specială, care se poartă super cu copiii) la Muzeul Naţional de Artă Contemporană (MNAC, pentru prieteni). În ultimii ani, am mai fost la câteva ateliere organizate acolo – despre unele am şi povestit pe aici, altele nu au meritat efortul. Cel de acum e din categoria celor care au meritat din plin să stăm două ore în muzeu. Ideea lui a pornit de la expoziţia de mail-art Uşi închise, plicuri deschise, a profesorului Iosif Király. Acesta a strâns timp ce câteva zeci bune de ani lucruri primite prin poştă de peste tot de prin lume, de la prieteni sau confraţi. Cei mai mulţi trimiteau scrisori, afişe, fotografii, ziare şi alte lucruri care se pot închide confortabil într-un plic normal, dar există acolo şi multe alte obiecte în trei dimensiuni, precum o colecţie interesantă de ştampile. Pentru copiii participanţi a fost o expoziţie ca atâtea altele, dar simpatică (i-am văzut studiind cu atenţie multe dintre exponate), pentru noi, adulţii care am avut ghinionul să trăim în spatele Cortinei de Fier, a fost o ocazie de „wow”. Sau cel puţin aşa a fost pentru mine. Şi trebuie să recunosc că nu sunt uşor de impresionat în materie de artă contemporană, ba chiar m-am dus acolo cu ceva pregătire negativă, pentru că am impresia că se risipeşte de multe ori spaţiul acela uriaş al muzeului cu expoziţii lipsite de valoare. Însă camera aceasta cu mărturii ale unui timp trăit cândva şi, din fericire, apus a ştiut să vorbească sufletului meu.

În fine, după ce am vizitat expoziţia împreună cu copiii, ne-am întors în cafeneaua de la ultimul etaj al muzeului, iar copiii s-au pus pe treaba pentru care veniseră acolo: şi-au scris unii altora scrisori. Dar nu oricum, ci sub formă de colaje (au avut la dispoziţie reviste vechi) după inspiraţia proprie, pe care le-au închis în plicuri confecţionate tot de mânuţele lor şi şi le-au adresat reciproc. Luna a avut norocul să facă echipă cu o fetiţă cu care s-a mai intersectat de-a lungul vremii pe la diverse ateliere de artă şi care a fost deosebit de generoasă, dăruindu-i un plic uriaş cu multe inimioare. Iar eu ghinionul de a trebui să îl duc acasă, dar asta e altă poveste, cea a spaţiului locativ insuficient pentru apetitul artistic al copilului meu…

(întreg albumul de la atelier e aici, sunt câteva poze foarte frumoase acolo)

O altă activitate la care am fost regulat, timp de mai multe luni, în fiecare sâmbătă dimineaţă, a fost la Logos Academy, ca să înveţe fiică-mea un pic de programare şi de robotică. Erau acolo două studente foarte drăguţe, care i-au învăţat pe copii chestii gen scratch şi arduino – despre care eu nu auzisem până atunci şi care i-au plăcut mult Lunei. Nu ştiu, însă, dacă mai au planuri să ţină şi în acest an astfel de cursuri.

Iar ultimele două activităţi, ocazionale de data aceasta, care i-au plăcut mult Lunei anul trecut au fost cele organizate de şcoală în Săptămâna Altfel: o vânătoare de comori şi un atelier de gătit. Prima a fost organizată de Mioara de la Clubul Morişca, în parcul Carol. Luna a mai fost la activităţi de-ale ei (recomand cu căldură şi traseele lor de tipul Micul Detectiv Urban) şi am apreciat atenţia deosebită pentru fiecare detaliu organizatoric şi implicarea personală autentică a organizatoarei, lucruri pe care le întâlneşti mai rar în ziua de azi. Cred că aceste activităţi vor lua o mică pauză în viitorul apropiat, dat fiind că Mioara a născut de curând o fetiţă (căreia îi doresc o viaţă lungă şi frumoasă!), dar merită urmărită pagina clubului pentru activităţile viitoare.

Iar dacă vânătoarea de comori nu a fost chiar pe gustul tuturor colegilor Lunei (sunt probleme mari cu empatia, acceptarea şi lucrul în echipă la ea în clasă, unde sunt şi nişte copii un pic speciali), atelierul de gătit i-a cucerit pe toţi, fără excepţie. Săptămâni întregi am auzit numai despre atelierul acesta, şi despre minunatul chef Dan Erbărescu, şi despre bucătăria lui plină de minunăţii, şi despre cât de gustoasă era friptura de pui cu sos de roşii cherry şi de busuioc pe care au făcut-o acolo… De fapt, ne-a făcut şi acasă felul acesta de mâncare. Doar că nu am găsit roşii cherry şi nici busuioc proaspăt, dar a mers şi fără, evident 🙂 Ca să nu vă mai spun că pentru multă vreme a fost fond de ecran pe telefonul fiică-mii poza făcută atunci cu le chef. Deci clar vă recomand să vă duceţi copiii la un curs de gătit Danyelle Cooking Masterclass. În prezent, sunt mai multe şcoli care oferă astfel de cursuri în Bucureşti, găsisem una care le organizează chiar în locaţia în care s-a filmat MasterChef sau nu ştiu ce altă emisiune de gen, dar era foarte departe şi foarte scumpă. De fapt, toate sunt destul de scumpe, pentru că presupun şi ingrediente, şi ustensile, şi timp, şi atenţie, doar că unele sunt mai scumpe decât altele, dacă înţelegeţi ce vreau să spun.

Înainte de a încheia, vă amintesc două locuri unde am fost noi în anii trecuţi şi unde garantez pentru calitatea serviciilor şi seriozitatea implicării organizatorilor respectivelor activităţi:  Be You Club de la noi din Tineretului, cu cursuri regulate de dans, activităţi culturale ocazionale şi tabere de vacanţă, şi Gritty Hub, cu ateliere de dezvoltare personală într-o manieră originală (poate chiar unică pe piaţa de servicii de profil) şi şcoli de vară cu tematici foarte interesante.

Şi m-aş bucura dacă mi-aţi scrie şi voi despre locurile în care mergeţi cu copiii, să rămână aici ca informaţii pentru alţi cititori. Şi dacă vă plac acele locuri, şi dacă nu 😉

Reclame

Expoziţia interactivă (?) despre Corpul Uman – cronică la cald

Le iau de la şcoală pe fiică-mea şi pe prietena ei. Aceasta din urmă e îmbrăcată suspect de elegant, în fustă de stofă şi bluză cu mâneci lungi şi inserţii de perle.

– De ce te-ai îmbrăcat atât de elegant astăzi?, sunt eu curioasă.

– Pentru că am fost la operă.

– Azi?

– Mai demult. Dar azi mi-au fost hainele astea la îndemână.

– Ah, ok…, mă prefac eu că am înţeles.

Mai am de stat câteva ore cu fetele şi nu intenţionez să îmi risipesc de pe acum întreaga raţiune cu desluşirea unor chestiuni atât de complicate.

– Mai bine povestiţi-mi cum a fost la expoziţie, la mall Promenada.

– Nu cine ştie ce, le aud eu pe amândouă pe jumătate plictisite.

– Mie mi s-a părut impresionant, din poze. Am văzut un creier uriaş şi foarte colorat…

– Da, da, mă întrerup ele. Acela era într-adevăr impresionant.

– Şi să ştii că mai era ceva acolo ce n-ai văzut!, completează prietena Lunei.

– Ce?

– Un cerebel!!!

– Ǎăă, am mai văzut… De ce spui că n-am mai văzut?, mă mir eu.

– Pentru că era ascuns în spatele creierului aceluia mare. Nu aveai cum să-l vezi în poză.

E greu. Dar eu tot mai sper:

– Şi totuşi, chiar nu aţi aflat nimic cu adevărat interesant acolo?

– Ba da! S-a inventat un al cincilea simţ, îmi răspunde fiică-mea.

– Cum adică, “s-a inventat” un simţ?, întreb eu năucă. Şi să ştii că există deja cinci simţuri, poate că e al şaselea… Cum e simţul ăsta?

– Păi de exemplu cârnatul.

– Simţul cârnatul??!!

– Nu.

Uf. Totuşi.

– Simţul umimi.

??!!

– Ah, pardon, nu e simţ, e gust. Ştii că avem gustul sărat, dulce, amar şi acru. Ǎsta e umimi. Gustul cârnatului.

Mai fac o singură încercare, jur, după care mă las:

– Pare foarte interesant. De ce spuneţi că nu v-a plăcut prea tare?

– Pentru că doamna aceea de acolo nu era deloc drăguţă cu noi. Părea plictisită când vorbea, nici nu ne zâmbea, nici nu ne-a lăsat să punem mâna pe nimic…

– Dar era o expoziţie interactivă, ar fi trebuit să atingeţi lucruri.

– Da, exact asta am zis şi noi. Scria mare pe afiş că e interactivă, iar ea nu ne-a dat voie să atingem nimic. Ne-a întrebat dacă avem curaj să băgăm mâna într-un săculeţ, noi am spus că da, apoi tot ea a băgat singură mâna. Mi-ar fi plăcut şi mie să simt cum pulpează inima, totuşi!

V-am zis că a fost ultima încercare. Mi s-a părut mai înţelept să le las să vorbească singure tot restul drumului. Păreau că ele între ele se înţeleg perfect, deci de ce să inoportunez cu nelămuririle mele? În plus, ştiam şi că voi avea parte de o cronică detaliată a vizitei mai târziu, când vom rămâne singure. Ceea ce s-a şi întâmplat, la cină, în timp ce savuram tradiţionalele paste de luni seara:

– Hai să-ţi spun cum a fost cu expoziţia aia. Mai întâi ne-a arătat pe o tabletă cum intră mâncarea în gură, dar era cam scârbos, pentru că semăna cu o diaree. Apoi ne-a vorbit despre diverse sisteme din corp: nervos, osos, digestiv…

– … circulator, reproducător, o ajut eu să-şi amintească.

– Circulator, da, reproducător, nu. Ce e aia?

– Care e responsabil cu reproducerea, e despre cum se fac copiii.

– Aaaa, nu, cum să ne arate aşa ceva? Erau toate organele acolo, doar ALEA, nu. De parcă n-am fi toţi oameni şi n-am avea toţi aşa ceva!

Sunt mândră de revolta ei. Până şi un copil de nouă ani ştie mai bine ca parlamentarii noştri inculţi şi ipocriţi că educaţia sexuală ar fi ceva absolut normal pentru şcolile noastre. Şi mă întristează faptul că până şi o expoziţie privată şi aşa-zis ştiinţifică a eludat subiectul, ca şi când nu ar exista.

– Şi apoi am ajuns la creier. Ştiai că creierul are patru culori?

– Poate zone, vrei să spui. Creierul e albicios, materialului din care e făcut i se spune “materie cenuşie” şi e acelaşi peste tot.

– Nu, sunt culori. Creierul mic e albastru, iar cel mare are patru culori şi în fiecare culoare e câte un simţ. Şi ne-au plimbat în câte o zonă, mai întâi la pipăit, unde nu am avut voie să punem mâna, apoi la mirosit, unde ne-a trecut în viteză pe la nas nişte capace, apoi la văzut, unde ne-a zis că n-o să ne uităm la nimic, că oricum nu e interesant… Am mai văzut nişte organe, o gură care mânca nişte mazăre, şi gata, s-a terminat. Parcă de-abia aştepta să scape de noi doamna aceea, crede-mă când îţi spun că nu era deloc bună.

Încep să o cred. Păcat. Ar fi putut ieşi mult mai bine de-atât. Oare când vor învăţa şi românii că atitudinea contează cel mai mult?

A, şi nu uitaţi să staţi pe fază: luna viitoare au programată vizita la expoziţia Comorile Egiptului Antic de la Biblioteca Naţională (Comorile Egiptului Antic – Expoziţie De Excepţie, pe numele ei complet!). Am auzit că este o colecţie impresionantă de exponate din plastic chinezesc acolo, de-abia aştept şi cronica aceea de la copii.

Hotel Aqvatonic – multă aqva şi un pic de tonic (partea a III-a)

În concluzie, sper că tratamentele nu au fost chiar degeaba şi intenţionez să aştept trecerea acelei luni de zile după care să pot vedea eventuale efecte benefice ale lor. Şi mai intenţionez să vă povestesc data viitoare cum a fost cu restul lucrurilor promise (cu vremea de la mare, cu oamenii din hotel, cu bormaşinile…), pentru că, iată, iar m-am luat cu vorba şi am scris prea mult azi.

Aşa se încheia a doua parte a impresiilor mele despre vacanţa petrecută la băi, la Eforie Nord. Nu numai că a trecut aproape un an de atunci şi acea “dată viitoare” nu a mai venit, dar între timp ai mei au fost din nou acolo, deci am şi impresii mai proaspete de la faţa locului. Dar să o luăm pe rând, să vedem ce îmi mai aduc aminte de, hăt, anul trecut.

De bormaşină îmi aduc aminte. Aşa ceva clar că nu se poate uita: să ai un apartament într-un hotel de patru stele cu specific de balneo-terapie (cu accent pe “terapie”) şi să fii sculat din somn cu bormaşina! De-abia mă învăţasem cu veselele ciripituri ale femeilor de serviciu la ore mici ale dimineţii, în timp ce faceau curat pe holuri – alt obicei specific românesc – când m-am trezit dintr-o siestă semi-adormită de după-amiază, în jur de ora 16:00, în zgomot de baroase şi bormaşini. Hotelul era în construcţie, fiind date în folosinţă doar primele două etaje, iar acum se lucra la etajul al treilea. Nu sunt nici inginer constructor, nici şef de şantier, nici director de hotel, dar un minimum de inteligenţă şi de bun simţ mă fac să mă gândesc că ar fi trebuit să sară etajul al treilea, dat fiind că la doi erau oaspeţi. Faci de la patru în sus, apoi îi cazezi pe următorii oaspeţi acolo şi revii la etajul al treilea, astfel încât să ai mereu un tampon fonic de cel puţin un etaj între şantier şi camerele ocupate. Ca să nu mai spun că mă îndoiesc că apartamentul în care stăteam noi era ocupat prea des, deci clar ar fi putut să se abţină să lucreze la cel de deasupra fix în cele câteva zile în care eram noi cazaţi acolo.

În fine, dacă tot m-au trezit definitiv, am plecat mai devreme la piscină în acea zi şi am încercat să nu mă enervez. Dar ce te faci când bormaşina revine cu entuziasm la ora 08:20, fix deasupra capului tău adormit de-a binelea de data asta? Pentru că asta s-a întâmplat a doua zi. Mai întâi am zis să nu mă enervez nici atunci. Nu era chiar aşa devreme, oricum trebuia să mă trezesc… Apoi mi-am dat seama că totuşi era devreme, pentru o zi de vacanţă şi pentru un hotel. Aşa că în seara respectivă am întrebat la recepţie dacă e posibil să bage bormaşina spre 09:00 a doua zi, că mie îmi place să dorm mai mult în vacanţă. Am primit un răspuns pozitiv şi de atunci nu am mai auzit nici brrr de bormaşină până am plecat.

De femeile de serviciu am mai auzit, însă. Eram în cameră atunci când au venit să facă curat, a doua zi după sosirea noastră. Le-am spus că nu avem decât gunoi de aruncat, dar ele au pus mâna să ne ia şi prosoapele folosite:

– Nu e nevoie, ştiţi, am fost mai mult la bazin ieri, nu am avut timp să le murdărim…

– Vai, dar se poate? Vă dăm unele curate.

– Păi şi cu protecţia mediului cum facem?

Apartamentul era împănat de mesaje din acelea care se găsesc în toate hotelurile care se respectă, cum că putem contribui la protecţia mediului dacă nu cerem să ni se spele zilnic prosoapele şi cearşafurile. Şi cum pentru mine chiar sunt importante astfel de lucruri, m-am bucurat să aflu că avem un hotel implicat…

– Ce protecţie?, s-au mirat doamnele de serviciu.

– Asta!, le-am arătat eu afişele.

– Ha, ha, ha, ha, ha. Lăsaţi, doamnă, se poate aşa ceva?

Şi au plecat luând cu ele prosoapele noastre abia atinse şi speranţa mea că nu voi apuca veri cu 75 de grade la umbră din cauza hăhăitelor ăstora care sunt peste tot, sub diverse forme, cum ar fi cea a vânzătoarelor care îţi dau, contra voinţei tale clar exprimate, câte o punguţă de plastic pentru fiecare feliuţă de salam sau legătură de pătrunjel pe care o cumperi.

Tot la capitolul deranj fonic pot adăuga şi minunata surpriză pe care am avut-o în weekend, când au venit la piscină câteva grupuri de copii pentru cursuri de înot. Să auzi acolo ţipurituri şi din partea lor, şi din partea instructoarei care trebuia, nu-i aşa, să se facă auzită de la distanţă şi din valuri de către elevii ei. Şi tot în weekend am avut parte şi de o altă surpriză interesantă la piscină: un băieţel foarte mic a făcut caca în apă şi se juca liniştit cu el acolo. Eu stăteam pe margine şi am observat, apoi l-am atenţionat pe paznic – care, apropo, presupun că nici nu ar fi trebuit să îl lase pe copil acolo fără pamperşi speciali. Mama copilului evident că nu a părut deloc jenată, nici măcar nu şi-a scos copilul din apă în timp ce paznicul se chinuia să pescuiască “jucăriile” cu o plasă. Sunt multe mame prea zen (a se citi “nesimţite şi egoiste”) în ziua de azi şi tare mi-e teamă că ziua de mâine va arăta foarte rău din cauza asta. Pentru că întotdeauna  e loc de mai rău, nu-i aşa? Adică, mă gândesc ce-ar fi fost dacă acel băieţel ar fi avut diaree…

Căcăţeii plutitori au fost pe post de cireşe pe tort pentru mine în acea vacanţă. Nu am mai intrat în apă până la plecare. Oricum, se şi aglomerase destul de mult pe weekend, chiar ne-am întrebat cum oare o arăta locul în sezon, dacă atunci, când nici măcar 1 mai nu era încă, devenise cam de nefrecventat!

Părţile bune de care îmi amintesc acum, la aproape un an distanţă, au fost că fiică-mea a învăţat definitiv să înoate în acel loc. Dacă până atunci făcea un amestec de înot independent şi cu aripioare, acum a scăpat clar de orice ajutor şi s-a încumetat să meargă peste tot în acel bazin uriaş. Mai puţin în zona cu valuri, în care copiii nu aveau voie să încerce să “meargă” contra curentului. Alt lucru de care îmi amintesc cu plăcere a fost Golful Pescarilor cu Pescăria lui Matei, care arăta foarte bine şi unde am mâncat idem (e drept, şi cam piperat ca preţ). O altă surpriză culinară pentru mine a fost să descopăr că îmi place la nebunie rucola (puneau oamenii ăia de la bucătărie iarbă dintr-asta pe aproape orice, numai la desert nu am primit aşa ceva, iar cum mofturoşii mei de verde o dădeau la o parte strâmbând din nas, pot spune că am făcut chiar cură de rucola în săptămâna aceea). Şi seara în care ne-am dus ca fetele la barul hotelului şi ne-am luat câte ceva de băut a rămas o amintire luminoasă din vacanţa asta; eu simţisem nevoia unui digestiv, iar Luna a fost foarte, foarte încântată că băiatul de la bar i-a propus şi ei un lăptic la pahar de cocktail, să îl bea “ca oamenii mari”…

La vreo lună după ce ne-am întors acasă, aşa cum fusesem prevenită, au început să se vadă şi efectele balneo-terapiei: mi s-au atenuat durerile de mâini. Deci ceva-ceva a funcţionat acolo, chiar dacă nu am făcut decât cinci zile de proceduri, în condiţiile în care ar fi trebuit să fac 6-12 ca să fie cu adevărat eficient. După alte câteva luni, însă, durerile au revenit bine, mersi. Numai că pe mine la băi nu ştiu când mă va mai prinde cineva, aşa că le-am ignorat de data asta. Am avut apoi norocul să iau un antidepresiv pentru câteva săptămâni; se apropia Crăciunul şi mi-era teamă să nu mă pocnească din nou depresia mea deja tradiţională de Sărbători, aşa că am zis să o încerc şi pe asta. Nu a mers. Adică nu am suportat deloc bine Cipralexul, pentru că despre el este vorba, îmi agita mult prea tare sistemul circulator, am crezut că fac apoplexie din cauza vârtejurilor de sânge pe care le simţeam efectiv în cap, şi am renunţat. Dar spre marea mea surpriză, au încetat durerile de degete, mult mai decis decât ca după balneo-terapie, aşa că mă gândesc că, la urma urmei, este totuşi o problemă de circulaţie a sângelui şi acum ştiu cum să încerc să o rezolv. Şi nici în depresia de Crăciun nu am intrat anul trecut, deci poate că a fost bun la ceva şi Cipralexul ăla.

Pe la începutul lunii trecute, în ultima vacanţă şcolară a fiică-mii (sau penultima… nu mai ştiu… le-am cam pierdut şirul vacanţelor anul acesta, chiar şi acum când scriu e tot un fel de vacanţă, mascată sub numele de “Săptămâna Altfel”), ai mei s-au dus din nou la Eforie, în acelaşi hotel, pentru un weekend mai lung şi fără terapii de data asta. Eu am ales să rămân acasă, bucuroasă de ocazia rară de a avea linişte în jur, măcar şi pentru câteva zile. După cum prevăzusem de anul trecut, hotelul era deja aglomerat acum, dat fiind că se mai deschiseseră nişte etaje, iar în weekend a fost de-a dreptul imposibil să stea la piscină, atât de aglomerat era, cu oameni veniţi probabil special din Constanţa şi alte localităţi din apropiere. Au reuşit să facă o baie scurtă doar sâmbătă dimineaţă, apoi până au plecat înapoi, duminică, nu s-au mai încumetat să intre în masa de oameni dornici de efecte acvatice speciale. Nici nu vreau să mă gândesc cum va fi mai spre vară sau atunci când vor fi gata toate etajele din hotel…

Şi pentru că eu nu am fost acolo să văd cu ochii mei ce s-a mai schimbat faţă de anul trecut, la întoarcere am rugat-o pe Luna să pună pe hârtie impresiile ei, să vi le pot împărtăşi. Ceea ce a şi făcut. Lectură plăcută!

Unde-s trei, puterea creşte!

Obişnuiesc să îi citesc fiică-mii ceea ce scriu despre ea pe aici. Cu mici excepţii – atunci când scriu lucruri pe care chiar cred că e prea mică pentru a le înţelege corect. De fiecare dată ascultă cu mare atenţie şi, la sfârşit, îşi dă cu părerea asupra stilului literar şi potenţialei audienţe a articolului, de obicei prin chicoteli entuziaste sau mormăieli îngândurate. Acum câteva luni, după ce i-am citit nu mai ştiu ce relatare a unei boacăne de-a ei, m-a întrebat:

– Mama, dar n-ai putea să scrii şi tu măcar o minciună despre mine? Trebuie să fie totul, totul adevărat?

– De ce?, m-am înduioşat eu, simţindu-mă cu musca pe căciulă pentru devoalarea nemiloasă a prostioarelor ei.

– Ca să par şi eu mai vedetoasă, aşa…

Presupun că a continuat să o macine problema, deoarece săptămâna trecută s-a trezit tare bucuroasă, într-o dimineaţă:

– Mama, ştii ce vis frumos am avut? Aveam un fan nou. Pe Antonia (n.a. cântăreaţa). Îţi citea blogul şi mă suna pe mine, să mă felicite pentru ce fac.

Ştiam de unde i se trăgea brusca celebritate onirică: cu o zi înainte, primise o invitaţie la un atelier. Era o scrisoare frumoasă, personalizată, cu numele ei, în care organizatorii îi scriau că le plac poveştile ei şi că o aşteaptă cu drag să construiască un ceas. Nici nu a mai contat că nu suntem deloc genul „bricoleur”, că nu am ţinut niciodată în mână vreo sculă mai serioasă sau că avem deja suficiente ceasuri prin casă, Luna a ţinut să mergem neapărat la eematico. Sincer, şi mie mi-a plăcut felul în care îşi pregătiseră evenimentul, cu mare atenţie la detalii, aşa că am mers cu drag acolo, sâmbătă dimineaţă. L-am luat cu noi şi pe tatăl Lunei, singurul din familie dotat cu simţ practic, îndemânare şi cunoştinţe utile în domeniul bricolatului. Şi bine am făcut, pentru că el a fost cel care a avut ideea designului viitorului ceas. Şi cam atât. Restul lucrurilor le-a făcut chiar Luna, ajutată, bineînţeles, de cei de la eematico: de la tăiatul placajului cu bonfaierul electric până la lipitul cifrelor cu pistolul, cu trecere prin netezire cu şmirghelul şi pictura pe lemn. Cât despre mine, am dat câteva indicaţii verbale, dar esenţiale, ca de obicei. Nici nu era nevoie de mai mult, pentru că totul fusese foarte bine plănuit de către organizatori, după cum bănuisem. Sunt mulţi, serioşi şi entuziaşti.

Vă recomand măcar o incursiune în spaţiul eematico: au multe idei interesante de activităţi, de la atelierele personalizate (în care te poţi duce să confecţionezi ceva ce îţi doreşti, cum ar fi o casă de păpuşi, de exemplu) la taberele de vacanţă tematice (în care peste o sută de copii s-au distrat învăţând lucruri utile, vara trecută) şi de la Săptămâna Altfel la petreceri tematice. Au cursuri utile pentru dezvoltarea abilităţilor cu adevărat necesare în viaţă şi o timpurie orientare profesională – aspecte total ignorate de şcoala noastră de astăzi. Găsiţi pe site oferta completă, inclusiv pe cea a atelierelor de tip Maker Duo, la care am fost noi şi de la care am plecat deopotrivă cu bucuria unui timp de calitate petrecut în familie şi cu regretul că s-a terminat:

– Mama, putem să mai facem unul, te rooooog?, m-a întrebat Luna când şi-a dat seama că ceasul nostru este aproape gata, deşi eram acolo de vreo două ore şi jumătate.

A, şi să nu uităm că am plecat de acolo şi cu un ceas funcţional, totuşi.  Plus un cuvânt nou, cu care fiică-mea a contracarat chiar adineaori încercarea lui taică-său de a o închide la jocul fazan:

El: Idee.

Ea: Eematico.

sa-incepempare-periculosinelctcprodusul-finit