Copil ascultător, caut învăţătoare drăguţă

Există obiceiul ca părinţii să completeze, la şedinţele de început de an şcolar, un formular birocratic cu date personale, care se încheie cu întrebarea: „Ce aşteptări aveţi de la învăţătoarea copilului dumneavoastră?”. În clasa pregătitoare, pe când nu eram eu însămi pregătită pentru ceea ce va urma, am răspuns că mi-ar plăcea ca învăţătoarea să îi vorbească fetiţei mele normal, „ca unui om mare”. Noi aşa o obişnuiserăm, să o considerăm capabilă de înţelegere şi să discutăm deschis aproape orice subiect (cu excepţia, desigur, a celor mult prea nepotrivite cu vârsta ei fizică). Mi-era teamă să nu i se adreseze cineva acum aşa cum văzusem că fac majoritatea adulţilor, cu diminutive, ocolişuri şi explicaţii aiuritoare, de parcă ar vorbi cu căţeluşi la prima şedinţă de dresaj sau cu pui de extratereştri care nu dau semne că ar înţelege limba română. Speram ca şcoala să o stimuleze în sus, nu să o tragă în jos.

Nu vorbitul s-a dovedit a fi marea problemă în acea clasă. După o perioadă în care a părut că lucrurile sunt în regulă, au început să se îndesească situaţiile în care învăţătoarea una spunea, alta făcea, iar copiii erau abuzaţi emoţional, etichetaţi, jigniţi, forţaţi să facă exerciţii intelectuale cu mult peste capacitatea lor naturală şi împinşi permanent spre competiţii inutile şi stresante. Colegii Lunei care avuseseră dificultaţi de integrare la început erau acum de-a dreptul marginalizaţi, cei cu porniri agresive deveniseră violenţi, iar veselia şi încrederea în ei înşişi a copiilor crescuţi frumos se ştersese aproape cu totul.

În clasa întâi, am transferat-o pe Luna la o clasă paralelă. Altă primă şedinţă cu părinţii, alt formular de completat: „Ce aşteptări aveţi de la învăţătoarea copilului dumneavoastră?”. Şi altă naivitate din partea mea: „Vă rog să o lăsaţi pe fiica mea să vă iubească”. Atât de tristă o luasem de la şcoala aceea, în ultimele luni ale clasei pregătitoare, încât credeam că asta va fi de ajuns — şi cred şi acum că asta ar fi de ajuns, pentru toţi copiii mici. Cât de penibilă trebuie să fi părut cerinţa mea cuiva care primise, la angajarea în acea şcoală, directiva clară: „Nu vă apropiaţi prea tare de copii, pentru că vi se urcă în cap!”. Dar am aflat de asta abia spre sfârşitul anului, când eram iar speriată de ceea ce se întâmpla în clasa copilului. Acum nu mai era vorba de ambiţii şi de performanţă, ci din contră, de un regres educaţional. Iar mulţi colegi de-ai Lunei erau agresaţi de-a dreptul: se ţipa mult de la catedră, se proferau insulte, se dădea cu cărţi în cap. Ore de sport la care copiii se loveau în timp ce profesorii se jucau pe telefon, ore de engleză la care nu se învăţa boabă de engleză, ţipete şi jigniri de la mai toţi adulţii din şcoala aceea. Fiică-mea suferea şi ea evident, mă ruga să discut cu învăţătoarea şi cu ceilalţi părinţi, să îi apăr cumva pe copii, şi căpătase teama de a se duce la şcoală. Vorbea cu nostalgie de perioada „când Doamna era încă drăguţă cu noi”. Şi era clar că trebuia să plecăm şi de acolo. Dar unde? Era şcoala noastră de circumscripţie, la doi paşi de casă, şi era una dintre cele mai căutate din Bucureşti. Unde ne-ar fi putut fi mai bine decât aici?

În căutare de ajutor, am fost la o conferinţă de-a Oanei Moraru. Îmi plăcea mult cum gândeşte această curajoasă pionieră a învăţământului privat de calitate de la noi şi simţeam nevoia unui sfat, a unor idei care să mă scoată din impas. Iar Oana Moraru mi-a depăşit aşteptările, cu discursul ei sclipitor, cu entuziasmul acela molipsitor şi cu deschiderea care a făcut ca o sală întreagă să simtă raza speranţei că va fi, cândva, şi mai bine. Eram o sală întreagă de părinţi ca mine — uimiţi de lipsa de respect şi profesionalism pe care o găsiserăm în şcolile de Stat, frustraţi că suntem mult prea puţini (unul, doi pe clasă) pentru a schimba sistemul, trişti că nu avem alternative. Mi-a făcut foarte bine să aflu că nu sunt singura care mă simţeam aşa. Şi i-a făcut bine şi Lunei să descopere acest lucru. Pentru că o luasem cu mine. De unde la începutul conferinţei era — normal pentru vârsta ei — vag plictisită, i s-a luminat faţa când a început să asculte poveştile altor părinţi şi şi-a dat seama că nu doar şcoala ei are probleme, că nu doar învăţătoarele ei îşi băteau joc de copii şi că nu doar mama ei plecase hohotind de plâns, jignită, disperată şi neputincioasă, de la ultimele şedinţe cu părinţii. Ba chiar erau acolo poveşti mult mai urâte decât ale noastre.

În faţa sălii, fuseseră aduse două manechine, două siluete de carton despre care ni s-a spus că reprezintă o învăţătoare şi un elev. Iar la sfârşitul conferinţei am fost rugaţi să luăm câteva post-it-uri de pe catedră şi să scriem pe ele câte o trăsătură pentru fiecare: care ar fi calitatea ideală pe care ar trebui să o aibă o învăţătoare bună? Dar un elev bun? Bineînţeles că fiică-mea a ţâşnit cu mare bucurie spre grămada de bileţele colorate şi s-a întors pe scaun lângă mine hotărâtă să îşi facă tema. Mi-a cerut un pix şi a scris, fară nicio ezitare, pe bucăţica de hârtie destinată învăţătoarei: „DRǍGUŢǍ”. Iar pe cea a elevului: „ASCULTǍTOR”. Apoi le-a lipit mândră de ea pe manechine.

Nu vreau să discut despre nuanţele (discutabile) ale acelui „ascultător”, nu acesta este subiectul acum. Aş vrea doar să subliniez revelaţia pe care am avut-o dându-mi seama cât de puţin le trebuie, de fapt, copiilor noştri pentru a creşte frumos şi a-i „asculta” pe adulţi: să fim drăguţi cu ei. Atât ar trebui să scriem, toţi părinţii, în formularele acelea de început de an. E şi respect subînţeles în cuvântul acela, şi zâmbet, şi lipsă de agresivitate, şi răbdare cu neputinţele celor mici, şi aplecare spre nivelul lor, şi posibilitatea iubirii.

Nu ştiu dacă manechinele Oanei Moraru au funcţionat ca un fel de Zid al Plângerii în care înghesuim dorinţe scrise pe bileţele de hârtie, dar cert este că dorinţa Lunei s-a împlinit în anul următor: am găsit o învăţătoare drăguţă. La o şcoală privată, puţin mai departe de casa noastră şi cu preţuri mai mari decât ne costa, vrând-nevrând, şcoala de Stat. Dar a meritat efortul. Copilul şi-a recăpătat acolo bucuria de a merge la şcoală. Se simţea respectată, deopotrivă importantă ca individ singular şi parte a unui grup cu obiective comune. Învăţătoarea ridica tonul la ei doar când era nevoie să fie auzită prin vacarm, în clasă se râdea mult, se răspundea la toate întrebările, se cânta şi chiar se dansa de multe ori. Da, se poate face şcoală şi aşa. Şi s-a făcut bine.

Doar că bucuria noastră a durat un singur an. La sfârşitul clasei a doua, învăţătoarea cea drăguţă a plecat, nu fără un sincer regret, spre zări mai senine, cu speranţa să îi construiască un viitor mai bun propriului ei copil. A fost iar un moment dificil pentru Luna, o despărţire care ştiu că a durut-o mai mult decât lasă ea să se vadă. Şi la fel a fost şi pentru colegii ei, pentru că toţi o iubeau pe această învăţătoare deschisă, tonică şi cu care vorbeau ca de la egal la egal. Cu toţii avem emoţii acum, în aşteptarea toamnei, când o vom cunoaşte pe cea (sau pe cel, habar nu am cine se va dovedi candidatul cel mai potrivit pentru acest post) care îi va îndruma pe copii în clasa a treia. Nu îmi rămâne decât să sper că va fi o persoană drăguţă, pe care copilul meu ascultător să o poată iubi puţin.

Anunțuri

Copiii ne iartă acum, dar rănile le rămân

Este 1 iunie. Ziua Copilului. Şi miercuri. Nu am cum să uit. Sunt în curtea şcolii, aşteptându-mi, ca de obicei, fetiţa să iasă de la şcoală. Este clasa întâi, e mai bine să nu vină singură acasă, deşi distanţa e mică, iar ea îşi doreşte asta. Şi ştiu că ar şi putea: e descurcăreaţă, energică şi atentă în jurul ei. Mereu atentă la ceilalţi. Poate prea atentă la ceilalţi.

O aştept resemnată la gândul că urmează un drum neplăcut pentru amândouă. Ca de obicei, eu o voi întreba ce a făcut la şcoală, ca de obicei, ea îmi va răspunde „Nimic”, eu voi insista să îmi povestească („au fost, totuşi, trei ore şi jumătate, este imposibil să nu se fi petrecut chiar nimic-nimic acolo”), ea va începe să spună totul, eu mă voi enerva, ea va continua să fie tristă. Se face un şir nesfârşit de greşeli şi abuzuri în această şcoală, în clasa ei şi nu numai. Materie predată prin dictare, exerciţii rezolvate prin copiere de la tablă, manuale pline de erori, teme la kilogram, concursuri forţate, pedepse fără motiv şi fără rezultat, profesori care nu-şi cunosc materia, profesori care nu-şi predau materia, profesori care stau cu ochii în telefon în timpul orelor, profesori care îşi sună copiii în timpul orelor să îi întrebe dacă şi-au mâncat toţi cartofiorii, profesori care primesc vizite în timpul orelor, profesori care pleacă din ore, ordonându-le copiilor să stea nemişcaţi şi tăcuţi până se întorc, cu capetele pe bănci şi mâinile la spate („floricelele dorm”), ţipete, dat cu cărţile în cap, jigniri, ameninţări, ironii, etichete. Tot timpul ţipete, în toate orele, în toate clasele. La fiică-mea nu a ţipat nimeni până acum. E genul ascultător şi interesat de carte, care vorbeşte când i se dă cuvântul şi care pune capul pe bancă atunci când i se cere („dar nu-mi place deloc, mama, să vorbeşti tu cu doamna, te rog, să nu ne mai pună să stăm aşa!”). Genul care îşi face temele şi ia punctaj mare la concursuri – ar lua şi mai mare dacă ar participa de plăcere la ele. Genul care se adaptează oriunde, dar observă nedreptăţile din jurul ei. Şi suferă pentru toţi.

Totuşi, azi mă gândesc că vom avea un drum mai vesel spre casă. I-am pregătit o după-amiază plină de plimbări, cadouri şi surprize. Vine şi tati, mergem împreună peste tot – este Ziua Copilului şi o vom sărbători cum se cuvine. Uităm ce a fost rău la şcoală. La urma urmei, mai e puţin şi se termină. Apoi vom pleca de aici. Nu ştiu unde, încă, dar ştiu că trebuie să ne îndepărtăm de acest focar de boală. Îngenuncherea spiritului. Numărăm zilele, deja. „Nu mai pune şi tu la suflet chiar totul, Luna! Nu vezi că celorlalţi părinţi nu le pasă? De ce să luptăm doar noi pentru copiii lor, împotriva voinţei lor?” A fost un coşmar ultima şedinţă cu părinţii, m-am lecuit să mai iau apărarea copiilor unor troglodiţi agresivi. Încă mă doare sufletul când aud cum sunt abuzaţi zilnic acei copii. Ei nu au nicio vină. Dar nici eu nu mai am nervi. O să-mi văd doar de copilul meu de acum înainte. Să iasă curat din mocirla asta. Apoi om mai vedea.

Oricât de mult m-am întărit să rezist unor noi provocări, însă, povestea de azi, de la ieşirea de la şcoală, mă prinde tot nepregătită. „Mama, mama, azi a venit o doamnă foarte rea! Şi ne-a jignit rău, şi a ţipat tot timpul la noi, şi m-a smucit de mână că nu m-am ridicat imediat de pe jos când a vrut ea, că nu terminasem desenul cu creta, azi a fost Ziua Copilului şi ne-au scos la joacă în curte, dar nu ne-am jucat, doar am desenat puţin, şi doamnele vorbeau între ele, şi apoi s-a enervat şi a ţipat şi ne-a tras… Uite se vede încă locul unde m-a strâns de mână! Şi uite aici numele ei, că am întrebat-o cum o cheamă şi am scris, să nu uit, ca să te duci tu şi să o reclami.”

Nu. Nu aşa trebuie să se întâmple astăzi. Mă pierd puţin în povestea asta, cea mai rea dintre toate de până acum. Şi nu ştiu unde să mă uit mai întâi: la braţul mic, de copil de şapte ani şi douăzeci de kilograme, cu urme vagi de la strânsoarea adultului isteric, sau la hârtiuţa mototolită pe care copilul mi-o pune în palmă, de parcă mi-ar încredinţa o comoară? E bileţelul pe care e scris rolul ei de la serbarea de sfârşit de an. Două strofe mici şi strâmbe, pe care le tot repetă cu grijă şi emoţie de o vreme încoace, oricând are un răgaz. Nu s-a mai despărţit de hârtiuţă de când a primit-o. Iar azi a fost cea mai la îndemână pentru a scrie pe ea, fără forţă, dar cu hotărâre, numele doamnei care a ţipat la ei: NICA ELENA. Aşa o cheamă pe învăţătoarea bătrână care a intrat azi în clasă şi le-a zis că ei şi-au îmbolnăvit învăţătoarea. Că o să stea cu ei o vreme. Apoi i-a făcut proşti şi nebuni toată ziua. Oricine a încercat să întrebe ceva a fost numit prost şi nebun. Să întrebe ceva despre lecţie, adică. „Nu am înţeles exerciţiul acesta, doamna…” „Păi dacă eşti prost?! Taci din gură!! Sunteţi cea mai proastă clasă din şcoală.”

Acum, Luna plânge. S-a ţinut tare cât a putut şi acum simte că poate lăsa garda jos. E mama aici. Şi mama va face dreptate.

Dar mama nu a făcut asta. Mama s-a umplut de toată tristeţea lumii, dar nu a făcut dreptate. Pentru că nu avea la cine să se ducă după dreptate în şcoala aceea, în care „nu te purta prea frumos cu copiii, că ţi se urcă în cap” era sarcină de serviciu, de la direcţie către noii angajaţi.

„Mai sunt doar câteva zile, mai sunt doar câteva zile, mai sunt doar câteva zile…”

A fost o după-amiază frumoasă, până la urmă. A venit tati, ne-am dus peste tot pe unde ne propuseserăm, i-am cumpărat cărţi Lunei, de la târgul de carte, şi trotineta mult-visată, am mâncat dulciuri în parcare, am râs şi ne-am iubit mult. Ca să uităm urâtul. A doua zi, au venit doar 10 copii la şcoală, dintr-o clasă de 31 (şcoală bună, vin părinţii buluc, din toate cele patru zări, să îi înscrie la astfel de dascăli). Unii nu se putuseră opri cu orele din hohotit, după ziua de ieri, alţii dormiseră buştean şi refuzaseră să iasă la distracţiile promise pentru Ziua Copilului, alţii făcuseră noaptea pe ei, în pat. Luna s-a dus la ore şi jignirile au continuat, dar ea ştia acum că trebuie să le ignore. A treia zi, a mai venit o învăţătoare din şcoală la ei în clasă, să stea la taclale cu a lor: „Aaa, voi sunteţi clasa aia aproape cea mai proastă din şcoală, care v-aţi băgat învăţătoarea în spital!”, le-a zis şi aceea, în loc de „Bună ziua”, de cum a păşit în clasă. Apoi nu am mai lăsat-o nici eu pe Luna la ore, câteva zile, până s-a întors învăţătoarea lor, ceva mai puţin abuzatoare. Măcar cu ţipetele ei se învăţase, nu-i mai era aşa frică. Nu am aflat niciodată de ce lipsise. Circulase un streptococ periculos printre copii, iar ea îl neglijase, lăsându-l să se transmită liber, deşi o rugasem să ia măsuri de prevenţie. Am presupus că l-a luat şi ea – o mică reparaţie din partea Universului, în care se face întotdeauna dreptate, doar că nu întotdeauna imediat şi nu întodeauna suficient de evident pentru a înţelege şi cei care au greşit că au fost pedepsiţi.

Dar am aflat mai multe despre NICA ELENA, în zilele următoare. Învăţătoare cu vechime în şcoală, apreciată printre colegi. În iarnă, fusese recuzată de părinţii unei clase a doua, la care fusese trimisă tot ca suplinitoare, pe un an întreg. Se purta cu acea clasă la fel ca la a Lunei şi încă mai rău de atât. Şi copiii aceia erau proşti şi nebuni, şi ei formau „cea mai proastă clasă din şcoală”. Copiii plângeau mereu şi refuzau să mai meargă la ore. Îi speriase că, dacă nu vor lua testul de evaluare de la sfârşitul anului, vor repeta clasa. Cred că era deja la pensie, iar direcţia mai apela la ea în astfel de cazuri, de suplinire. Venea şi la after school în şcoală, şi se lăuda la copii cu asta, ce carte face ea acolo! Doar acolo erau copiii buni, la after school la ea. Lăudată era şi pe net, pe forumuri de mămici în căutare de şcoli bune pentru odraslele lor. NICA ELENA era recomandată, acum câţiva ani, ca fiind o învăţătoare foarte bună. „Se face carte la ea.” Da, aşa „s-a făcut carte” în ţara asta tot timpul. Iar rezultatele reale şi dezastruoase se văd peste tot în jur.

A trecut mai mult de o jumătate de an de la acel 1 iunie. Pentru o vreme, Luna nu a mai ştiut să îşi rezolve temele: „Sunt proastă, nu înţeleg nimic”. Şi ticurile i-au revenit, aşa cum se întâmplă în perioade stresante. S-au reparat toate, în timp. Apoi a întâlnit o învăţătoare care îi respectă pe elevii ei. Şi care îi lasă să o iubească. Nici măcar nu este nevoie de mai mult în clasele primare. O duc râzând la noua şcoală, o iau entuziastă de acolo. Încercăm să trecem cu buretele peste primii doi ani de şcoală, dar încă se văd semne. Luna înfloreşte uneori întâmplările la care nu sunt martoră, pozează în victimă, doar, doar îi voi lua, în sfârşit, apărarea. Îşi închipuie că atunci nu fusese suficient de nedreptăţită ca să lupt pentru ea. Iar mie încă mi se strânge inima când trec pe lângă clădirea aceea între pereţii căreia mulţi copii, prea mulţi copii suferă zilnic.  Încă am coşmaruri că merg la şedinţe cu părinţii acolo. Şi încă mă simt teribil de vinovată că îmi duceam copilul de mână acolo, în fiecare zi. O fetiţă veselă, deschisă şi plină de iubire, care vedea zilnic prostie, violenţă şi nedreptate în jurul ei. O duceam dimineaţa fără chef, o luam la prânz nervoasă, ne certam la teme după-amiaza, ne împăcam la culcare, o luam de la capăt a doua zi. Şi mă ierta în fiecare zi. Nu cunosc niciun adult să poată suporta aşa ceva. Injurii, jigniri, ţipete, pedepse, smuciri, ameninţări. Zilnic. Sau, dacă suportă o vreme, poate pentru bani, poate din alte motive, nu cred că există niciunul să îşi ierte agresorul cu mărinimia cu care ne iartă pe noi copiii noştri. Cu generozitatea cu care fiică-mea m-a iertat că nu i-am luat apărarea atunci, când m-a rugat să o fac. Când mi-a întins bileţelul mototolit, păstrat cu mare grijă în pumnul ei mic, rugându-mă să îi fac dreptate. Să o pedepsească cineva pe NICA ELENA pentru groaza pe care o împroşca în jurul ei.

Am greşit atunci. Iar acum încerc să repar ce am greşit, scriind cu mare greutate povestea. Sunt oameni care nu merită iertaţi, nici măcar acum, în perioada asta în care ni se spune să fim buni şi să le iertăm greşiţilor noştri. Trecem prea multe cu vederea, de prea multă vreme. Şi copiii noştri merită zile mai frumoase şi vieţi mai senine. Haideţi să nu-i mai ducem de mână în fiecare zi în locuri unde ştim sigur că suferă. Haideţi să îi credem când ne povestesc despre abuzurile adulţilor, pentru că mulţi dintre ei nu au avut timp să înveţe să mintă. Sau să îi ascultăm şi altfel pe cei care refuză să povestească ce au făcut la şcoală – unii tocmai de aceea tac, pentru că sunt prea dureroase lucrurile ascunse, alţii „vorbesc” prin desene, alţii comunică doar cu jucăriile lor. Haideţi să le cerem socoteală tuturor abuzatorilor, şi şefilor lor, şi şefilor şefilor lor. Haideţi să le schimbăm şcoala celor care plâng la uşa ei şi îşi agaţă braţele de noi, părinţii lor, sperând că nu o să-i mai lăsăm acolo. Haideţi să nu mai credem că „asta e situaţia”, „las’ că se căleşte” sau „nicăieri nu e mai bine”. Orice altceva este mai bine decât să te simţi singur, mic şi fără apărare în faţa adultului care ar trebui să aibă grijă de tine, adultul în care ţi se spune să ai încredere, din şcoala-închisoare la care eşti condamnat  să te duci câteva ore pe zi, cinci zile pe săptămână, ani, şi ani. Copiii ne iartă acum, dar rănile le rămân.

nica-elena-1

nica-elena-2

nica-elena-3

Vă daţi seama??!!

Acum câteva seri, am fost la petrecerea unui prieten de-al fiică-mii. La întoarcerea acasă, Luna m-a rugat:

– Mama, ia uită-te, se mai vede ceva, aici, la ochiul ăsta unde m-a lovit X.? Că mi-a crăpat puţin ochiul când eram pe jos şi mi-a tras un şut în el.

– Nu se vede nimic, Luna, nu te-a lovit tare, i-am spus eu cu voce blândă.

– Ba da! Cum să nu? Mi-a şi scos ochiul puţin! Uite, aşa, l-a mişcat în partea asta. Dar mi l-am pus eu la loc.

A început acum câteva luni elanul ăsta autovictimizant, cu care îmi spune poveşti teribile despre „accidentele” ei, în scopul probabil de a se transforma într-o mare eroină în ochii mei. La început, m-am speriat, bineînţeles, până mi-am dat seama că sunt exagerări. Acum mă simt un pic vinovată că nu îi acord mai multă importanţă, dar zău dacă mă pot abţine să râd atunci când aud relatări ca cea de mai sus, despre un ochi crăpat, mişcat şi pus la loc. Sau despre cum a căzut în cap la şcoală (dar s-a dovedit că se lungise, de fapt, toată pe jos şi a atins un pic şi cu bărbia pământul). Sau despre cum a primit un pumn în burtă de la un coleg de o durea foarte tare (şi brusc i-a trecut atunci când i-am propus să mergem la Urgenţă). Sau despre când a primit o minge în faţă, la ora de sport, de „aproape mi-a scos dintele ăsta nou”. Şi altele. Multe.

Dar nu numai de poveşti horror am parte la întoarcerea de la şcoală. După cum probabil v-aţi dat voi seama, nu am (încă) un copil din aceia care răspund mono-, maxim bisilabic atunci când îi întrebi „Ce ai făcut azi la şcoală?”. Ceea ce este bine, pentru că aşa pot fi la curent cu ceea ce se întâmplă acolo, dar este şi rău, din acelaşi motiv. Adică aşa am aflat şi de prostia, şi de abuzurile, şi de incapacitatea profesională, şi de agresivitatea celor care lucrau în fosta şcoală a fiică-mii. Dacă ea şi alţi câţiva copii (puţini) nu ar fi povestit acasă, aş fi stat şi eu, probabil, liniştită, ca marea majoritate a părinţilor, că am copilul înscris la una dintre cele mai bune şcoli din Bucureşti, deci ce ar putea fi în neregulă acolo?

Acum, pe drumul de întoarcere acasă de la şcoala cea nouă, aud cam aşa ceva:

– Mama, ştii ce am aflat azi la şcoală?

– Nu.

– Cât cântăreşte un elefant de mare.

– Cât?

– Cinci sute de mii de kile!!! Îţi dai seama??!!

Tocmai pentru că îmi dau cât de cât seama, îi retez entuziasmul:

– Poate cinci sute de kilograme. Cinci sute de mii e mult prea mult.

– Dar şi cinci sute e prea puţin. Eu zic că are cinci mii. Îţi dai seama??!!

Şi entuziasmul pare intact.

Sau sunt poveştile semi-horror, ca de exemplu:

– Azi A. a găsit un fir de păr în supă.

– Şi ce a făcut?

– L-a mâncat, ce să facă!

– Ceee?!!!, m-am îngreţoşat eu.

– Şi învăţătoarea i-a zis să nu mai facă aşa ceva.

– Bine, presupun că era al bucătăresei, care trebuie să fie mereu foarte curată, că aşa îi e meseria, am încercat eu să îndulcesc pastila.

– Era clar al femeii de serviciu. Şi să nu-mi spui că şi părul ei e la fel de curat…

Sau:

– Azi mi-a pus piedică B. şi am căzut şi m-am lovit la genunchi şi mi-au curs 13 picături de sânge!!!

Sau:

– C. şi-a băgat degetul în… fund (spus încet de tot, la ureche), apoi l-a băgat în nas, apoi în gură.

– Nu pot să cred că a făcut aşa ceva, am îngăimat eu. Şi învăţătoarea ce a zis?

– Exact ca tine, săraca: „Nu pot să cred că ai făcut aşa ceva!!!”

Uneori mă sperii degeaba:

– Mama, să ştii că azi am plâns la şcoală.

– De ce?, m-am îngrijorat eu imediat.

– De emoţie. Deseară e „Visuri la cheie” şi nu am văzut nicio reclamă la emisiunea asta şi sunt tare curioasă la ce anume o să plâng deseară.

Sau:

– D. a strănutat azi şi a început să plângă.

– De ce?

– S-a speriat, că nu se aştepta să strănute.

Mai sunt şi lucruri spectaculoase, pe care copilul ţine morţiş să mi le împărtăşească după şcoală:

– Mama, ştii că există drum de la Bucureşti la Piteşti dus-întors?

Asta era din categoria K.O. Pur şi simplu, nu am ştiut ce să răspund, dat fiind faptul că am fost de multe ori la Piteşti împreună (avem prieteni buni acolo) şi ne-am întors acasă de fiecare dată, totuşi. Luna a continuat imperturbabilă:

– Daaaa! A fost E. odată. Au plecat dimineaţa la Piteşti şi după câteva ore s-au întors. În aceeaşi zi, îţi dai seama??!!

Şi niciodată (dar niciodată!) ea nu face ceva rău, greşit sau interzis la şcoală. E Domnişoara Perfecţiune, care respectă la literă toate regulile impuse acolo, prin regulament:

– Să vezi ce băgăcios e F.! Vorbeşte mereu, şi la masă, şi peste învăţătoarea lor… La noi în clasă nu se face aşa ceva!

– Mă buc…

– Că noi avem şi în regulament asta!

– Aveţi…

– Da, e mare pe perete.

– Şi ce…

– Doar că e în italiană şi nu înţeleg nimic.

– ??!!:-))

– Sau în spaniolă, nu ştiu exact.

– ??!!:-))))))

– Dar ni l-a citit învăţatoarea în prima zi. Că ea ştie.

– A, OK!

Iar poveştile de genul ăsta continuă de multe ori până seara. Mereu îşi mai aduce aminte câte ceva, un mic amănunt, o întâmplare haioasă, ceva care să o facă să vorbească chiar şi atunci când, la multă vreme după ora ei normală de somn, încerc să lucrez în pat, alături de ea, aşteptând în van să adoarmă.

– … ţaca-ţaca, ţaca-ţaca, ţaca-ţaca…

– Luna, dormi, te rog!

– … ţaca-ţaca, ţaca-ţaca, ţaca-ţaca…

– Luna, dormi!

– Stai, să îţi mai spun una!

– Trebuie să lucrez…

– Fii atentă! Eram la tobogan şi eu am aşteptat să se dea G., ca să nu mai vină copiii peste mine, ca săptămâna trecută (când mi-a povestit cum a căzut în cap şi s-a perindat peste ea jumătate de şcoală, apropo de povestiri horror), şi apoi s-a dat H., şi apoi I., şi încă unul, şi încă unul, şi încă unul, şi încă unul, şi încă unul, şi încă unul… Stai că am greşit: au fost doar nouă! O iau de la capăt: mai întâi G., apoi H., apoi I., şi încă unul, şi încă unul şi încă unul…

Am întors cu teamă capul să văd ce făcea, de vorbea în halul ăla. Nu făcea nimic altceva decât să îi numere pe degeţele: „şi încă unul, şi încă unul, şi încă unul”… Până la urmă, am adormit eu prima, vă daţi seama.

Homeschooling ori ba

Miercuri seară, canapea, televizor, seminţe şi, bineînţeles, lacrimi: fiică-mea şi cu mine ne uităm la „Visuri la cheie”. Se construieşte o casă nouă pentru o măicuţă extraordinară, care creşte deja douăsprezece fete şi îşi doreşte loc pentru încă douăsprezece. Un suflet mare, care merită din plin ajutorul altora, după cât de mult i-a ajutat şi ea pe alţii. Emoţia produsă de emisiune îmi este, însă, fugitiv umbrită de încrâncenarea cu care prezentatorul emisiunii, Dragoş Bucur, repetă: „doisprezece fete”. „Doisprezece fete” o dată, „doisprezece fete” de două ori…

– Luna, tu ştii că nu e corect „doisprezece fete”, nu-i aşa?, ţin să verific.

– De ce?

– Pentru că nu e „doi fete”, ci „două fete”, deci „două-spre-zece fete” (despărţit ca să înţeleagă), „douăzeci şi două de fete” şi aşa mai departe.

– Aaa, da!, se luminează fiică-mea.

… „doisprezece fete” de cinci ori, „doisprezece fete” de şase ori…

– Uite, de-aia zic eu că homeschoolingul nu e pentru toată lumea!, mă enervez eu.

– De ce?

– Pentru că domnul ăsta tocmai şi-a retras fetiţa de la şcoală…

– Asta ştiu, mă asigură Luna (hopa, a ţinut minte o discuţie în trecere, de acum câteva săptămâni!). Dar de ce zici că nu e pentru toată lumea?

– Pentru că mă întreb cum poate un astfel de părinte să îşi înveţe copilul să vorbească corect româneşte, sau gramatică, sau pur şi simplu logică, care e în toate, dacă el face o astfel de greşeală. Deci nu ştiu dacă a făcut bine alegând homeschooling.

– Dar poate că fetiţa era la 97. Şi atunci, decât să înveţe numai lucruri rele de acolo, mai bine să înveţe cu mici greşeli de la tăticul ei.

Cam astea sunt părerile noastre despre homeschooling –  a mea după nouăsprezece ani de şcoală, de la Giurgiu la Sorbona, a ei după doar doi, la 97.

Pe scurt şi la grămădă, despre bebeluşi, cărniţă şi rezultatele la simularea evaluării naţionale într-o şcoală „bună”

În ultimele zile, după cum am promis în articolul precedent, am încercat să mă lămuresc ce este cu „noile scheme de diversificare” pentru bebeluşi, despre care ne-a informat că ar exista doamna doctor Bălgrădean, de la spitalul Marie Curie. Nu am reuşit. Am întrebat câţiva nutriţionişti şi unii dintre ei mi-au răspuns deja, indicându-mi link-uri ale unor organizaţii respectate din străinătate, unde rămâne recomandată vârsta de 6-8 luni ca minimă pentru introducerea cărnii:

https://www.nutrition.org.uk/healthyliving/nutrition4baby.html

https://www.nlm.nih.gov/medlineplus/ency/article/002455.htm

http://m.hopkinsmedicine.org/healthlibrary/conditions/pediatrics/feeding_guide_for_the_first_year_90,P02209/

http://www.webmd.com/parenting/baby/baby-food-nutrition-9/baby-food-timeline

Nu am reuşit să o găsesc pe doamna doctor Rodica Nanu, un pediatru cu experienţă care a recomandat mereu, inclusiv în spaţiul public, consumul de carne la şase luni, în scopul evitării anemiei. Cică suntem o ţară de anemici… Nici Ministerul Sănătăţii nu mi-a răspuns, nici nutriţionişti mai celebri (eu am întrebat în toate cele patru zări). În schimb, Prinţesa Urbană mi-a răspuns, la fel de mirată ca şi mine, şi caută şi ea acum informaţii de la sursele ei, vom auzi probabil veşti şi de pe blogul ei în curând.

Până reuşim să ne lămurim (pentru că vom reuşi noi la un moment dat, sunt optimistă), ard de nerăbdare să vă arăt o dovadă proaspătă a unui alt articol al meu care mi-a adus mulţi cititori, dar şi o porţie zdravănă de înjurături de la vajnicii apărători ai Învăţământului nostru naţional şi nociv: Cum stă treaba, de fapt, cu şcolile „bune”. Scriam acolo, printre altele, că în şcolile cu reputaţie există, de cele mai multe ori, doar o învăţătoare, două pe serie care bagă carte serios în elevi, pe stil comunist, furnizând o clasă, două de roboţei buni la concursuri şi cam atât. La restul claselor, şansa de a nimeri cadre didactice responsabile sau bine pregătite este absolut la fel ca la orice şcoală, inclusiv la cele slab cotate, deci nu merită efortul de a încălca legea, a cheltui bani şi a risipi timpul preţios al copiilor înscriindu-i la şcoli îndepărtate, de care nu aparţin din punct de vedere legal.

În fotografiile de mai jos se află rezultatele de la simularea evaluării de clasa a opta de la una dintre cele mai căutate şcoli din Bucureşti. Ştiu, ştiu, şi subiectele de la simulare au fost teribile, la fel cum sunt majoritatea subiectelor de examene de la noi, care par făcute să prindă elevul pe picior greşit şi nu să îi verifice ceea ce are, cu adevărat, în cap. Dar nu despre asta este vorba acum. Vă rog să priviţi comparativ la cele patru clase, să vedeţi cum mi se confirmă teoriile. Că mie aşa mi se pare:

simulare_evaluare_8A

 

simulare_evaluare_8B

simulare_evaluare_8D

Anul acesta, s-au înscris deja şi din nou aproape 300 de copii la această şcoală. Vor fi iar, probabil, nouă clase pregătitoare şi doar una, două învăţătoare cu renume şi experienţă. Străduţa şcolii va fi şi mai blocată dimineaţa, se vor auzi şi mai multe înjurături acolo, de la părinţi-şoferi ce vin de departe şi vor fi şi mai mulţi copii obosiţi, pentru că se va învăţa în trei schimburi. Plus muuulte alte efecte negative pe care le are acest fenomen şi care se vor vedea în timp. Şi pentru ce: pentru a obţine 5,41 la română şi 4,50 la matematică, la finalul şcolii? Pentru că atât dă calculul mediilor uneia dintre clasele de mai sus. De la o şcoală „bună”, desigur.

Cum stă treaba, de fapt, cu şcolile „bune”

Ştiu un băieţel care a schimbat trei învăţători până în clasa a treia. Cel mai mult i-a plăcut de domnul acela bătrân, pensionar de multă vreme, care s-a întors la şcoală special pentru ei, când nu s-a găsit nici un alt doritor pentru post. Avea multe cărţi şi le dădea şi lor, să citească. Pe învăţătoarea de acum nu o prea văd pe la şcoală. Are mai mereu treburi importante, ba la inspectorat, ba la judeţ, ba la… Pentru că ea nu este doar învăţătoare la clasele primare (mai multe deodată, că şcoala e mică şi se comasează), ci este şi directoarea şcolii. A fost promovată în acea poziţie după ce preotul din sat – persoană influentă şi însurată – a făcut o pasiune pentru ea. Înainte, era doar femeia de serviciu a aceleiaşi şcoli.

Aceasta este o şcoală proastă, evident. Ea poate fi găsită, cu mici variaţiuni, în marea majoritate a localităţilor rurale din România. Opusul ei ar trebui să fie şcoala bună, aflată, de obicei, prin centrul oraşelor mai mari. Dar oare este chiar aşa?

Într-o şcoală „bună”, există doar o învăţătoare, două, „bune” pe serie. La restul nu se înghesuie nimeni. Toată lumea din cartier cunoaşte numele învăţătoarelor „bune” şi, eventual, pe cineva prin care se poate ajunge în clasele lor. Învăţătoarele „bune” sunt, de multe ori, nişte doamne în vârstă, educate după modelul comunist, cu abordări pedagogice prăfuite şi rizibile pe alocuri, care şi-au clădit reputaţia pe numărul de copilaşi cuminţi şi ascultători care obţin rezultate bune la concursurile şcolare. Roboţeii. Clasele învăţătoarelor „bune” depăşesc întotdeauna numărul de elevi maxim admis de lege. Cu mult. Iar părinţii care ajung acolo cotizează la greu. La presiunea mămicilor semidocte şi ambiţioase, cu afaceri mai mici sau mai mari, care înţeleg să compenseze cu bani lipsa lor din viaţa copiilor sau nepriceperea în a-i educa frumos, fondul clasei devine uriaş, serbările copiilor, costisitoare, iar cadourile pentru doamna, scumpe.

La restul claselor sunt învăţători ori slabi, ori noi în şcoală. Cei slabi sunt cunoscuţi de ani şi ani, unii au fost chiar recuzaţi de către părinţi, în trecut, alţii au un lung istoric de eşecuri şi incidente, pe care cadrele didactice şi părinţii mai vechi în şcoală îl cunosc foarte bine. Dar sistemul nu ştie (sau nu vrea) să penalizeze contra-performanţa, aşa că astfel de învăţători rămân la nesfârşit în şcoală, ca să mai strice nişte minţi în formare şi să mai rănească nişte sufleţele proaspete. Cam la fel cu medicii care ucid din neglijenţă un bebeluş, doi, trei, iar spitalul le ia 10 % din salariul (oficial) pe trei luni. O dată, de două ori, de trei ori. De fiecare dată.

La învăţătorii noi, e o loterie. Cu cât e şcoala mai aglomerată, cu atât numărul lor creşte. Dar şansa de a da peste unul bun scade, în mod paradoxal: cantitate multă, calitate puţină – principiu valabil şi pentru educaţia care li se dă copiilor. Tot loterie e să nu nimereşti o învăţătoare în prag de a-şi fonda o familie. Când lucrul acesta se întâmplă, învăţătoarea intră în concediu de maternitate şi e puţin probabil să se mai întoarcă până termină copilul clasele primare. În locul ei vine, de urgenţă, ori o suplinitoare, ori o pensionară.

Indiferent de situaţie, şcoala „bună” îşi apără personalul şi nu dă doi bani pe dorinţele copiilor sau pe criticile părinţilor. Ar fi o mare ruşine să recunoască vreo greşeală, să creadă mărturia vreunui copil nevinovat sau să îşi îmbunătăţească serviciile la sugestia vreunui părinte. Şcoala „bună” îşi e auto-suficientă, ce nevoie mai are ea de progres, când, iată, părinţii dau năvală să îşi înscrie plozii la ea?

De atâta năvală, şcoala „bună” devine rapid supra-aglomerată. Toate clasele ajung să aibă mai mult de 30 de copii, pe care nici un cadru didactic nu reuşeşte să îi ţină în frâu. Sunt copiii de azi, cei crescuţi acasă fără reguli, limite şi sancţiuni. Copiii cărora nimeni nu îndrăzneşte să le aplice aşa ceva nici la şcoală, dar la care se ţipă. Se ţipă la greu în şcolile „bune”. De parcă ţipatul nu ar fi o formă de agresiune faţă de copii…

Se practică şi alte metode de agresiune într-o şcoală „bună”, mult mai subtile decât un luat de ciuf cinstit sau o palmă la fund. Copiii sunt etichetaţi, ameninţaţi, jigniţi, mereu comparaţi cu cei mai isteţi decât ei, cadorisiţi cu buline negre şi cu calificative greu de explicat altfel decât subiectiv. Colţul clasei e tocit de atâta folosinţă. Uneori mai cade şi câte o carte în capul vreunuia mai perseverent în a deranja orele. „Şi-o merită”, zic la unison învăţătoarele şi colegii amărâtului. În timp, rezistenţa la ameninţări a copiilor creşte până la nesimţire, iar rezistenţa la critici scade până la criza de nervi. Zero dezvoltare personală, zero model de viaţă: educaţie pentru eşec.

Din cauza numărului mare de clase, se transformă în săli de curs toate încăperile şcolii: laboratoarele, biblioteca şi cancelaria. Elevii sunt înghesuiţi în spaţii improprii, fără acces la dotările fostelor laboratoare. Profesorii sunt şi ei frustraţi de lipsa unui spaţiu al lor. Se face şcoală în trei schimburi, total împotriva legilor firii şi a ceasurilor biologice.

Orele de sport se ţin la comun, în singura sală disponibilă, împreună cu alte două, trei sau chiar patru clase. Copiii sunt mulţi, sala e numai una, toţi ţipă, profesorii nu se fac auziţi, copiii se lovesc. Multe accidente se întâmplă la orele de sport. Şi pe multe dintre ele nici măcar nu le observă profesorii. E mai greu, când sunt cu ochii numai în telefon în timpul orelor. Da, da, la o şcoală „bună”!

Nici de vreo festivitate nu poate fi vorba, pentru că nu există suficient spaţiu pentru o deschidere sau închidere de an. Diplomele copiilor se dau în cadrul unor evenimente private, organizate în afara şcolii, pe banii părinţilor. La fel şi cadourile de Crăciun, la clasele unde părinţii cad de acord să ţină astfel de serbări.

Apropo de diplome, şcolile „bune” sunt ahtiate după ele. Îndopaţi cu teme, încă de la clasa pregătitoare (deşi legea interzice), copiii ajung în gimnaziu sătui de obligaţii, obosiţi de şcoală şi porniţi împotriva tuturor adulţilor. Dar sunt buni la matematică, trebuie să recunoaştem. Au participat, doar, la toate concursurile de matematică ce s-au inventat vreodată, fie ele gratuite sau nu, începând tot din clasa pregătitoare, când nu erau pregătiţi emoţional pentru teribila presiune pusă pe umerii lor mici. Numai aşa vor avea şansa de a intra la un liceu „bun”, în care să înveţe şi mai multă matematică, să colecţioneze şi mai multe diplome şi să urască şi mai tare sistemul. Eventual, să se şi târască în genunchi.

În concluzie, nu există şcoală bună. Există doar şcoli considerate bune, după criterii absconse, pe care nimeni nu ar şti să ţi le explice, dar toţi se înghesuie să se înscrie la ele, cu vize de flotant cumpărate şi minciuni declarate în acte. Şcoli „bune”.

Şi mai există omul potrivit la locul potrivit: dascălul care să îţi facă copilul să iubească şcoala, să îi descopere înclinaţia nativă şi să considere suveran interesul lui de a ajunge un adult împăcat cu viaţa. Nu trebuie să încalci legea pentru a-l găsi, nici să baţi jumătate de Bucureşti, la ore de vârf, pentru a te bloca în ambuteiajul de pe străduţa şcolii „bune”, risipind ore preţioase din viaţa ta şi a copiilor tăi. Ai putea avea surpriza să-l găseşti în mica şcoală de la colţul străzii tale, ia încearcă! Deşi eu nu ştiu dacă am avut norocul ăsta: sunt arondată la o şcoală „bună”.