Există obiceiul ca părinţii să completeze, la şedinţele de început de an şcolar, un formular birocratic cu date personale, care se încheie cu întrebarea: „Ce aşteptări aveţi de la învăţătoarea copilului dumneavoastră?”. În clasa pregătitoare, pe când nu eram eu însămi pregătită pentru ceea ce va urma, am răspuns că mi-ar plăcea ca învăţătoarea să îi vorbească fetiţei mele normal, „ca unui om mare”. Noi aşa o obişnuiserăm, să o considerăm capabilă de înţelegere şi să discutăm deschis aproape orice subiect (cu excepţia, desigur, a celor mult prea nepotrivite cu vârsta ei fizică). Mi-era teamă să nu i se adreseze cineva acum aşa cum văzusem că fac majoritatea adulţilor, cu diminutive, ocolişuri şi explicaţii aiuritoare, de parcă ar vorbi cu căţeluşi la prima şedinţă de dresaj sau cu pui de extratereştri care nu dau semne că ar înţelege limba română. Speram ca şcoala să o stimuleze în sus, nu să o tragă în jos.
Nu vorbitul s-a dovedit a fi marea problemă în acea clasă. După o perioadă în care a părut că lucrurile sunt în regulă, au început să se îndesească situaţiile în care învăţătoarea una spunea, alta făcea, iar copiii erau abuzaţi emoţional, etichetaţi, jigniţi, forţaţi să facă exerciţii intelectuale cu mult peste capacitatea lor naturală şi împinşi permanent spre competiţii inutile şi stresante. Colegii Lunei care avuseseră dificultaţi de integrare la început erau acum de-a dreptul marginalizaţi, cei cu porniri agresive deveniseră violenţi, iar veselia şi încrederea în ei înşişi a copiilor crescuţi frumos se ştersese aproape cu totul.
În clasa întâi, am transferat-o pe Luna la o clasă paralelă. Altă primă şedinţă cu părinţii, alt formular de completat: „Ce aşteptări aveţi de la învăţătoarea copilului dumneavoastră?”. Şi altă naivitate din partea mea: „Vă rog să o lăsaţi pe fiica mea să vă iubească”. Atât de tristă o luasem de la şcoala aceea, în ultimele luni ale clasei pregătitoare, încât credeam că asta va fi de ajuns — şi cred şi acum că asta ar fi de ajuns, pentru toţi copiii mici. Cât de penibilă trebuie să fi părut cerinţa mea cuiva care primise, la angajarea în acea şcoală, directiva clară: „Nu vă apropiaţi prea tare de copii, pentru că vi se urcă în cap!”. Dar am aflat de asta abia spre sfârşitul anului, când eram iar speriată de ceea ce se întâmpla în clasa copilului. Acum nu mai era vorba de ambiţii şi de performanţă, ci din contră, de un regres educaţional. Iar mulţi colegi de-ai Lunei erau agresaţi de-a dreptul: se ţipa mult de la catedră, se proferau insulte, se dădea cu cărţi în cap. Ore de sport la care copiii se loveau în timp ce profesorii se jucau pe telefon, ore de engleză la care nu se învăţa boabă de engleză, ţipete şi jigniri de la mai toţi adulţii din şcoala aceea. Fiică-mea suferea şi ea evident, mă ruga să discut cu învăţătoarea şi cu ceilalţi părinţi, să îi apăr cumva pe copii, şi căpătase teama de a se duce la şcoală. Vorbea cu nostalgie de perioada „când Doamna era încă drăguţă cu noi”. Şi era clar că trebuia să plecăm şi de acolo. Dar unde? Era şcoala noastră de circumscripţie, la doi paşi de casă, şi era una dintre cele mai căutate din Bucureşti. Unde ne-ar fi putut fi mai bine decât aici?
În căutare de ajutor, am fost la o conferinţă de-a Oanei Moraru. Îmi plăcea mult cum gândeşte această curajoasă pionieră a învăţământului privat de calitate de la noi şi simţeam nevoia unui sfat, a unor idei care să mă scoată din impas. Iar Oana Moraru mi-a depăşit aşteptările, cu discursul ei sclipitor, cu entuziasmul acela molipsitor şi cu deschiderea care a făcut ca o sală întreagă să simtă raza speranţei că va fi, cândva, şi mai bine. Eram o sală întreagă de părinţi ca mine — uimiţi de lipsa de respect şi profesionalism pe care o găsiserăm în şcolile de Stat, frustraţi că suntem mult prea puţini (unul, doi pe clasă) pentru a schimba sistemul, trişti că nu avem alternative. Mi-a făcut foarte bine să aflu că nu sunt singura care mă simţeam aşa. Şi i-a făcut bine şi Lunei să descopere acest lucru. Pentru că o luasem cu mine. De unde la începutul conferinţei era — normal pentru vârsta ei — vag plictisită, i s-a luminat faţa când a început să asculte poveştile altor părinţi şi şi-a dat seama că nu doar şcoala ei are probleme, că nu doar învăţătoarele ei îşi băteau joc de copii şi că nu doar mama ei plecase hohotind de plâns, jignită, disperată şi neputincioasă, de la ultimele şedinţe cu părinţii. Ba chiar erau acolo poveşti mult mai urâte decât ale noastre.
În faţa sălii, fuseseră aduse două manechine, două siluete de carton despre care ni s-a spus că reprezintă o învăţătoare şi un elev. Iar la sfârşitul conferinţei am fost rugaţi să luăm câteva post-it-uri de pe catedră şi să scriem pe ele câte o trăsătură pentru fiecare: care ar fi calitatea ideală pe care ar trebui să o aibă o învăţătoare bună? Dar un elev bun? Bineînţeles că fiică-mea a ţâşnit cu mare bucurie spre grămada de bileţele colorate şi s-a întors pe scaun lângă mine hotărâtă să îşi facă tema. Mi-a cerut un pix şi a scris, fară nicio ezitare, pe bucăţica de hârtie destinată învăţătoarei: „DRǍGUŢǍ”. Iar pe cea a elevului: „ASCULTǍTOR”. Apoi le-a lipit mândră de ea pe manechine.
Nu vreau să discut despre nuanţele (discutabile) ale acelui „ascultător”, nu acesta este subiectul acum. Aş vrea doar să subliniez revelaţia pe care am avut-o dându-mi seama cât de puţin le trebuie, de fapt, copiilor noştri pentru a creşte frumos şi a-i „asculta” pe adulţi: să fim drăguţi cu ei. Atât ar trebui să scriem, toţi părinţii, în formularele acelea de început de an. E şi respect subînţeles în cuvântul acela, şi zâmbet, şi lipsă de agresivitate, şi răbdare cu neputinţele celor mici, şi aplecare spre nivelul lor, şi posibilitatea iubirii.
Nu ştiu dacă manechinele Oanei Moraru au funcţionat ca un fel de Zid al Plângerii în care înghesuim dorinţe scrise pe bileţele de hârtie, dar cert este că dorinţa Lunei s-a împlinit în anul următor: am găsit o învăţătoare drăguţă. La o şcoală privată, puţin mai departe de casa noastră şi cu preţuri mai mari decât ne costa, vrând-nevrând, şcoala de Stat. Dar a meritat efortul. Copilul şi-a recăpătat acolo bucuria de a merge la şcoală. Se simţea respectată, deopotrivă importantă ca individ singular şi parte a unui grup cu obiective comune. Învăţătoarea ridica tonul la ei doar când era nevoie să fie auzită prin vacarm, în clasă se râdea mult, se răspundea la toate întrebările, se cânta şi chiar se dansa de multe ori. Da, se poate face şcoală şi aşa. Şi s-a făcut bine.
Doar că bucuria noastră a durat un singur an. La sfârşitul clasei a doua, învăţătoarea cea drăguţă a plecat, nu fără un sincer regret, spre zări mai senine, cu speranţa să îi construiască un viitor mai bun propriului ei copil. A fost iar un moment dificil pentru Luna, o despărţire care ştiu că a durut-o mai mult decât lasă ea să se vadă. Şi la fel a fost şi pentru colegii ei, pentru că toţi o iubeau pe această învăţătoare deschisă, tonică şi cu care vorbeau ca de la egal la egal. Cu toţii avem emoţii acum, în aşteptarea toamnei, când o vom cunoaşte pe cea (sau pe cel, habar nu am cine se va dovedi candidatul cel mai potrivit pentru acest post) care îi va îndruma pe copii în clasa a treia. Nu îmi rămâne decât să sper că va fi o persoană drăguţă, pe care copilul meu ascultător să o poată iubi puţin.
Mama Aluniţă 