Prinţesa Hula-Hoop

Avea doar şapte ani când am cunoscut-o. Slăbuţă tare, nu prea înaltă pentru vârsta ei, cu ochii cât jumătate de faţă şi un zâmbet care s-a lăţit pe cealaltă jumătate, atunci când i-am întins mâna să facem cunoştinţă:

– Eu sunt Denisa, mi-a răspuns, cu o voce mică, dar hotărâtă, aşa cum s-a dovedit imediat a fi şi ea.

Boţul de om s-a echipat rapid şi s-a căţărat fără ezitare pe eşarfă până sus de tot. Încerca curajos toate poziţiile şi, deşi îi ieşeau bine, le repeta cu perseverenţă, până aproape de perfecţiune. Apoi la trapez, la sfoară, pe sfoară, pe saltea… Denisa era, în mod clar, o nativă într-ale acrobaţiei. Iar faptul că un copil atât de mic venea zilnic la antrenamente, de multe ori mai lungi de o oră, şi le făcea cu atâta seriozitate era absolut remarcabil. Nu o forţa nimeni. Mama ei nici măcar nu rămânea cu ea, decât arareori, la antrenamentele şcolii de circ. Când ne-am întâlnit odată pentru mai multă vreme, am felicitat-o pentru minunea de copil talentat şi conştiincios. Din vorbă în vorbă, am aflat că circul este marea dragoste a fetiţei încă de când avea un an şi jumătate. A fost atunci la primul spectacol, la circul unde tatăl ei era clovn, şi a fost fascinată. Anii copilăriei şi i-a petrecut printre stele, în mai multe sensuri ale cuvântului, iar strălucirea dansatoarelor, măiestria acrobaţilor şi prietenia animalelor au convins-o că locul ei trebuie să fie acolo. Va fi şi ea o artistă de circ.

Denisa1La vârsta şcolii, însă, părinţii s-au gândit că circul nu e chiar locul ideal pentru a educa un copil. Şcoala circului însemna, de fapt, o profesoară nemţoaică şi doar patru copii (o fetiţă portugheză, un băieţel albanez, unul brazilian şi Denisa). Nomazi cu toţii. România părea să ofere o şansă mai bună pentru învăţare, drept urmare mama şi fetiţa s-au întors acasă, iar tatăl a rămas să lucreze la circ, în Germania. Sunt aproape trei ani de atunci, iar familia se reuneşte doar în vacanţa de vară. Nici măcar de Crăciun nu sunt împreună, e perioadă de lucru intens pentru tată.

Denisa2Am invitat-o pe mama Denisei să ne întâlnim odată cu copiii prin oraş, să le mai întreb una, alta şi să scriu un articol despre fetiţă. Nu mi-a răspuns pe loc, probabil că nu i se părea nimic extraordinar în povestea lor, apoi noi nu ne-am mai dus la şcoala de circ (Luna nu a arătat a avea vreo înclinaţie spre domeniul acela şi, cu mare regret pentru distracţia ei de acolo, după vreo jumătate de an am renunţat să mai bat jumătate de Bucureşti pentru a ajunge la antrenamente) şi am pierdut legătura. Până acum vreo lună, când am regăsit-o pe Facebook. Profesoara ei de la Funny Circus o înscrisese la Next Star şi Denisa urma să concureze la televizor. Pe cât de tare îmi plac concursurile de talente pentru adulţi, pe atât de puţin îmi plac cele cu copii, din varii motive pe care le voi expune cu altă ocazie. Dar în seara aceea am făcut o mare excepţie şi ne-am uitat până la momentul Denisei. Care a fost aşa cum ne închipuisem: foarte bun. Fetiţa a mai crescut, are aproape nouă ani acum şi trăsături de aproape-domnişoară, dar tot slăbuţă este şi tot cu gura până la urechi zâmbeşte. A făcut progrese remarcabile în acrobaţiile ei la eşarfă. Şi ne-au dat lacrimile când am văzut ce surpriză frumoasă i-au făcut cei la Antena 1: i-au adus tăticul în ţară, fără să îi spună, iar Denisa l-a întâlnit „întâmplător” într-un mall, îmbrăcat de lucru – clovn împărţind baloane copiilor trecători. Mici bucurii ambulante.

Denisa4Bineînţeles că am votat-o cu mare drag atunci. Ştiam cât de mult munceşte, ce sacrificii fac ai ei pentru ea şi, mai ales, ştiam că participa la acea emisiune din pasiune, şi nu pentru a împlini nu ştiu ce ambiţie a vreunui părinte frustrat. Nu ştiam, însă, dacă acel SMS de nici 3 lei va conta la numărătoare, dar se pare că a contat, iar Denisa a fost câştigătoarea publicului din acea seară. Cea mai votată. Aşa se face că astăzi va concura din nou, în finala de popularitate. Deci vom face din nou o excepţie şi ne vom uita la emisiune, pentru a o putea vota iar. Se pare că are un număr şi mai spectaculos acum, care implică şi cercurile. Pentru că, am uitat să vă spun, Denisa este o mare specialistă în hula-hoop. Numai cine nu a încercat să ţină în echilibru un cerc în jurul taliei crede că este o îndeletnicire uşoară. Nu este absolut deloc. Iar Denisa reuşea să învârtă pe corpuşorul ei mic, simultan, încă de anul trecut, vreo douăzeci de cercuri deodată! Sunt tare curioasă cât de bine îi reuşeşte acum, după încă un an de antrenamente susţinute, de două ore pe zi, zilnic. Dacă mai are mult până să devină regina hula-hoop, aşa cum se visează.

M-aş bucura să o susţineţi şi voi, în cazul în care vă uitaţi la emisiune. Cred că şi dacă nu vă uitaţi puteţi trimite un SMS cu textul „Denisa” la 1272, în timpul difuzării la televizor de deseară. Premiul nu este uriaş, comparativ cu altele similare, e de 5.000 Euro (impozabili şi plătibili, după voinţa sponsorilor, şi/sau în produse). Denisa nici nu îşi face iluzii că viaţa ei s-ar schimba radical odată cu eventuala câştigare a finalei. Dar ştie precis ce ar face cu banii, dacă i-ar primi:

– Echitaţie, mi-a răspuns cu tonul ei hotărât, ca de obicei, când am întrebat-o aseară, la telefon.

– De ce?, m-am mirat eu că, dintre toate atracţiile posibile pe care această lume le poate oferi unei fetiţe de nici nouă ani, a ales-o tocmai pe aceasta.

– Pentru că iubesc caii. Şi este un sport prea scump pentru mine.

Încerc să îmi imaginez un număr de circ care să combine cai, eşarfe suspendate şi cercuri, multe cercuri colorate. Nu prea reuşesc. Dar sunt convinsă că mâna aceasta de om de 25 de kilograme, Denisa, are deja un plan pentru el. Mult succes, fetiţă hotărâtă, să ţi-l îndeplineşti!

Denisa3

Publicitate

Cronica unui an de activităţi pentru copii (partea întâi)

Se apropie toamna şi presupun că vă gȃndiţi deja pe unde să vă mai duceţi copiii ȋn următorul an şcolar, ȋntru culturalizare, formare şi distracţie. Aşa că ȋncerc să mă fac utilă, povestindu-vă pe unde am mai colindat noi anul trecut, poate vă inspir să alegeţi din avalanşa de oferte din Capitală.

Deci.

La Atelierul Fanteziei, la care am mers săptămânal, la Palatul Copiilor, tematica din acest an a fost cam exotică: copiii au aflat că în univers există doar culorile alb şi negru şi că paradisul se află în Japonia, au făcut lampioane chinezeşti, au ascultat muzică inhaiaşă (în caz că nu ştiaţi, aceasta e „ca opera, dar nu prea”) şi au uitat ce au învăţat anul trecut:

– Despre ce aţi vorbit azi, Luna?, am întrebat-o eu la sfârşitul unui atelier.

– Despre expimoşi şi Nectun.

– Cine era Nectun ăsta?

– Un tutun.

– Nu, Luna, era un zeu. Mai ţii minte zeii care trăiau în Olimp?

– Da.

– Ce era Olimpul mai ştii?

– Un concurs.

Ştiam eu că prea multe concursuri şcolare strică…

Mai multe rezultate imediate am văzut la baschet, unde Luna a fost atât de perseverentă încât şi-a atras aprecierea unui antrenor minunat, care mă uimeşte cu abilităţile sale pedagogice în vremurile acestea sărace în personal didactic de calitate. Acum, fiică-mea driblează cu ambele mâini, reuşeşte deseori să nimerească coşul şi a devenit expertă în flotări. Dacă aveţi un copil căruia i-ar prinde bine nişte formă fizică şi disciplină de viaţă, aduceţi-l cu încredere la clubul nostru, CSS 4. Noi am prefera fetiţe, pentru că Luna e cam stingheră (a se citi: „singura”) la categoria ei de vârstă.

În schimb, oricât de perseverentă a fost Luna şi la şcoala de circ Funny Circus, acolo progresele s-au încăpăţânat să nu se arate. A învăţat câteva postùri admirabile la eşarfă, a început să urce singurică la trapez şi chiar a reuşit să facă roata pe jumătate, însă era evident că nu are nici o înclinaţie spre gimnastică sau acrobaţie. Aşa că, după o jumătate de an, am renunţat la acele cursuri, cu mare regret pentru orele amuzante petrecute acolo de amândouă.

Nici cu şahul nu am prea avut noroc. Cursurile gratuite, organizate prin nu ştiu ce proiect al Primăriei în şcoala noastră, au fost sistate enigmatic după vacanţa de iarnă. Am dus-o pe Luna la Palatul Copiilor, unde există un profesor incredibil de implicat, dar nu i-a plăcut. Deh, acolo nu s-a găsit nici un băieţel mai mare să o mângâie pe creştet şi să îi spună tandru „Baby”, aşa cum făcea un coleg de la clubul şcolii…

Trezindu-se cu activităţile înjumătăţite şi dat fiind că imensa ei energie se cere zilnic consumată, prin primăvară, Luna s-a întors la prima ei iubire: dansul. Văzând ea că la clubul nostru vecin, Be You, unde mai fusese vreo doi ani înainte, s-a făcut şi grupă de băieţi, care include doi colegi de clasă şi, mai ales, un antrenor tare frumuşel, a declarat că se simte un pic băiat, şi-a lipit pe frunte o etichetă de la solduri, cu textul „2 în 1” şi s-a integrat cu mare entuziasm printre reprezentanţii sexului opus. Au dat spectacole, au făcut o petrecere în pijamale şi, mai ales, au făcut progrese de ritm şi sincronizare. Dacă aveţi băieţei cu măcar juma’ de ureche muzicală şi dornici să înveţe dansuri de genul „Cowboy-ul chiuitor” sau „Choco-Chocolate”, locuri libere ar mai fi în trupa de şoc.2in1În rest, am văzut o groază de locuri potrivite copiilor şi am participat la multe activităţi interesante, despre care vă voi povesti într-un articol viitor.

Pe unde ne mai ducem copiii anul ăsta, soro? (continuare)

Conform DEX, „turul de forţă” este o „acţiune greu de realizat, care cere multă putere fizică, multă abilitate şi multă energie morală”. Noi tocmai am terminat o astfel de acţiune, făcând turul activităţilor extra-şcolare tentante pentru Luna. Dacă mai punem la socoteală şi începutul şcolii, care a adus cu el nenumărate sarcini organizatorice, precum şi calcaneul meu fracturat, pe care am refuzat să-l ghipsez, rezultă o perioadă în care am ţopăit, mai mult într-un picior, prin tot Bucureştiul, în căutare de rechizite şi de pasiuni pentru copilul meu.
Şi, pentru că am promis, acum vreo lună, în Pe unde ne mai ducem copiii anul ăsta, soro?, că vă voi ţine la curent cu locurile prin care mergem, le voi lua pe rând:

Am încercat mai întâi ceea ce părea a fi marea atracţie a Lunei – baletul. Sunt două şcoli în apropierea noastră: Ecole de musique (în zona Budapesta) şi Sena Studio Balet (pe lângă Timpuri Noi). Prima oferă o adevărată încântare estetică, de la vestiarul şic până la frumoasa profesoară, cu trecere prin tutu-urile roz ale micuţelor cursante. A doua oferă o surpriză inversă zicalei „Pe afară-i vopsit gardul, înăuntru-i leopardul”. Adică intri într-o clădire tare urâtă şi, după ce urci suspicios două etaje, ajungi într-o oază de vibraţii pozitive, cu o sală măricică pentru cursuri şi un vestiar cu oglindă falsă, ca în camerele de interogatoriu din filme, prin care părinţii îşi pot urmări odraslele în acţiune. Dacă ar fi trebuit să aleg eu, aş fi preferat-o pe Sena, pentru că pare o persoană caldă si corectă şi pentru că mi-a adus aminte de cursurile de balet din copilăria mea, acompianiate de pian clasic (drept pentru care nu mi-am putut stăpâni lacrimile întreaga oră cât am stat acolo). Dar a ales Luna. Să nu meargă nicăieri. Pentru că a descoperit că baletul nu înseamnă fâţâiala aia pe poante pe care o făcea ea prin casă, ci ore de exerciţii repetitive, plicticoase şi prea dificile, după părerea ei.

Ca să nu pierdem de tot contactul cu dansul, continuăm să mergem din când în când la clubul din Tineretului, Be You, unde lucrurile sunt mult mai simple şi mai distractive. Echipa de şoc a fetiţelor de 3-6 ani a prezentat deja un spectacol de mare succes (pentru noi, părinţii) pe scena de la Baby Expo, cu „Dansul răţuştelor”, iar acum are în pregătire un alt dans complex şi faimos, „Roboţelul”. Clubul mai are în ofertă şi limbi străine, comunicare audio-vizuală, dans sportiv şi bucătăreală, dar Luna se simte ori prea mică, ori prea mare pentru cursurile acestea acum.

La Palatul Copiilor, am înscris-o din nou la Atelierul Fanteziei, unde a fost şi anul trecut. Acum este la o grupă de avansaţi, cică, şi au început prin a învăţa despre Masososotania („ţara aia care avea două râuri demult de tot, acum vreo 99 de ani, mama”) şi a încropi o apărătoare de muşte regală, din carton şi pene. E bine.

Ne-am riscat şi cu oferta de sporturi de la Palat. Primul care ne-a atras atenţia a fost fotbalul. Pe lângă faptul că, vorba aia, e sportul-rege, a contat în alegerea noastră şi tendinţa supărătoare a Lunei de a se apăra cu mâinile la faţă de orice minge îi este pasată, în timp ce la şutul cu piciorul devine mult mai curajoasă. Din păcate, a fost doar o neînţelegere la înscriere, când ni s-a spus că se acceptă şi fetiţe, pentru că instructorul a râs uşor zeflemitor când a auzit ce dorim de la el. Deci, dacă ştiţi vreun club care face fotbal feminin de la 6 ani, vă rog să ne anunţaţi şi pe noi.

Al doilea sport pe care ne-am hotărât ad-hoc să-l încercăm a fost badmintonul. Pare o îndeletnicire elegantă, plăcută şi uşor de practicat şi în spaţii neconvenţionale (ca parcul sau chiar apartamentul). În plus, poate fi un bun început de drum către celălalt sport tentant, prin expunere media şi câştiguri băneşti, pentru toţi părinţii: tenisul. Luna a fost încântată că a reuşit, după nenumărate incercări, să nimerească fluturaşul cu racheta, dar eu nu am fost prea încântată să bat drumul până la sala de antrenamente de la Şcoala 99, înspre Piaţa Reşiţa, prin şantierele nesfârşite ale minunatului primar Oprescu (pe care ţin să precizez că eu nu l-am votat, ca să nu avem discuţii). Presupun că ne vom limita, în viitorul apropiat, la spaţiile neconvenţionale amintite mai sus.

Am avut, însă, şi o surpriză plăcută în domeniul potenţialului sportiv al fetiţei mele: baschetul. Poate că nu ar fi trebuit să fie chiar o surpriză, având în vedere că tăticul ei a fost jucător în şcoală şi chiar campion naţional la un moment dat (că tot se simte şi el important când îl mai amintesc, rar, pe blogul ăsta). Dar nu te poţi abţine să te miri atunci când vezi o gâgâlice de un metru şi un pic cum rezistă cu interes la două ore de antrenament serios, cum dă cu perseverenţă mai mult de o sută de pase la perete, cu o minge pe care abia o cuprinde cu mâinile sau când reuşeşte chiar să înscrie un coş, spre marea bucurie a unei antrenoare tinere şi drăguţe, care a pupăcit-o cu mult foc pe micuţa performeră (bineînţeles că reacţia mea, de privitoare pe geam, a fost şi aici să plâng; începe să devină îngrijorător asaltul emoţiilor astea părinteşti). În consecinţă, continuăm cu baschetul, cu atât mai mult cu cât sala este aproape de noi (la şcoala 81 de pe Nerva Traian), clubul sportiv la care mergem este unul cu rezultate confirmate prin performanţă, iar cei trei antrenori par exact tipul de îndrumători pe care i-aş dori pentru fetiţa mea.

La insistenţele Lunei, fascinată de uriaşele piese de şah văzute mai demult într-un mall, am dus-o şi la un curs introductiv în acest minunat sport al minţii, la Smart Education, în Dorobanţi. Recomand cu căldură locul celor care locuiesc în zona de nord a oraşului sau pe care nu îi sperie, ca pe mine, traficul îngreunat din centru; am întâlnit acolo o profesoară care i-a entuziasmat pe toţi copiii participanţi, indiferent de vârsta sau de nivelul lor de cunoştinţe de joc. Noi am găsit, însă, alternativa mult mai convenabilă a unui curs opţional în chiar şcoala noastră, 97. Este şi aproape de casă, şi gratis, aşa că vom rămâne aici.

Iar ultima activitate pe care am testat-o, alaltăieri, şi ne-a plăcut a fost la Funny Circus de la Piaţa Iancului. Ei bine, da: e o şcoală de circ. Nu se poate spune că este chiar visul unui părinte să îşi vadă copilul circar, dar am descoperit că visul multor copii este să se urce la trapez. Iar acolo este şi trapez, şi eşarfă, şi hula hoop, şi diabolo, şi panglici, şi salteluţe colorate… Ce mai, era musai să ne ducem! Evident, am plâns iar. Îmi place să cred că justificat, de data asta: Luna a mers impecabil pe sârmă, ducând într-o mână un băţ cu farfurie rotitoare în vârf. Trebuie să îmi refac stocul de Aspacardine pentru dăţile viitoare, pentru că nu m-aş risca fără medicamente în momentul în care instructorul va renunţa la hamul de siguranţă cu care a legat-o, iar băţul cu farfurie va fi pus pe frunte! Încercaţi măcar o dată să mergeţi acolo cu copiii voştri: pe lângă faptul că e distractiv pentru ei, se pot obţine, fără prea mult efort, concentrare mentală şi coordonare în mişcări. Iar adulţii sunt şi ei bineveniţi să încerce jongleriile şi acrobaţiile, ca modalitate de mişcare şi de destresare.

Şi uite-aşa s-a încheiat apoteotic turul nostru de forţă. Acum mă gândesc să renunţ, totuşi, la încăpăţânarea mea de a intra în rândul lumii şi să îmi iau o tabletă. Dacă tot voi petrece ore şi ore prin vestiare şi săli de aşteptare, măcar să pot face şi eu ceva util în timpul acesta. Cum ar fi, de exemplu, să scriu mai mult…

circ