Ştim cu adevărat ce le spunem copiilor noştri?

Acum câţiva ani, tot prin iarnă, am ieşit în parc cu fiică-mea şi cu un coleg de-al ei de clasă pregătitoare. De fapt, nu era chiar orice coleg, ci însăşi febleţea ei din acea perioadă, un băieţel slăbuţ şi extrem de inteligent, genul acela care umblă cu provizii infinite de „de ce?„-uri la el, şi cu care Luna înfiripase o idilă la clubul de şah al şcolii.

După o vreme, joaca în zăpada până la gât şi-a făcut efectul asupra fiică-mii, care m-a anunţat abrupt că are nevoie urgent la toaletă, drept pentru care ne-am grăbit acasă. Se pare, însă, că nu ne-am grăbit suficient, aşa că, acasă, problema stringentă fiind rezolvată încă de pe drum, nu ne-a mai rămas decât să o dezbrac şi să o bag rapid într-o baie fierbinte. Nu se putea întoarce în parc în acele condiţii şi am coborât să îl anunţ şi pe prietenul ei acest lucru:

– Îmi pare rău, dar am avut o mică problemă şi a trebuit să o arunc pe Luna în cadă, i-am spus eu omuleţului de şase ani, făcându-i, în acelaşi timp, cu ochiul bonei lui.

I s-au umplut ochii de lacrimi copilului. Şi, cu o expresie de mirare amestecată cu groaza şi cu compasiunea, m-a întrebat pierit:

– Da’ de ce ai aruncat-o acolo?

Tot de vreo şase ani eram şi eu mamă. Bineînţeles că ştiam cât de importante sunt cuvintele pe care le spunem copiilor noştri, şi eram atentă să le vorbesc frumos şi educativ celor cu care intram în contact, dar de-abia acum mi-am dat seama de dimensiunea REALǍ a acestei importanţe. De cât de „la propriu” percep copiii tot ce le spunem. De cât de multă suferinţă era în sufletul unui copil la gândul că prietena lui fusese pur şi simplu aruncată într-o cadă de baie. Nu ştiu dacă în mintea lui se perindaseră imagini cu capete sparte, mâini rupte şi sânge pe pereţi, dar nu m-ar mira să fi fost aşa.

Şi atunci mi-am dat seama de cât de puţină importanţă acordasem unei alte întâmplări, petrecute cu doar câteva luni în urmă, la scurtă vreme după ce terminase Luna grădiniţa. Eram împreună în casă, ne jucam pe covor, când nu ştiu ce greşeală am făcut eu, iar fiică-mea mi-a spus, pe cel mai natural ton posibil:

– Ai grijă, că dacă nu, te scot pe geam afară!

Apoi a continuat să se joace ca şi cum nimic deosebit nu se întâmplase. Eu am rămas şocată: nu folosisem niciodată expresia aceea, oricât de tare m-ar fi supărat copilul vreodată, în primul rând pentru că nu aş fi ameninţat-o niciodată aşa, în al doilea rând pentru că noi locuim la etajul şapte. Aşa că am întrebat-o de unde o auzise:

– De la doamna educatoare, bineînţeles.

Doi ani de grădiniţă fără să îmi povestească niciodată nimic rău de acolo. Poate pentru că ei, personal, nu i se întâmplase nimic rău. Alţii erau copiii ameninţaţi că sunt scoşi pe geam afară. Şi abia acum realizam cât de tare trebuie să se fi speriat acei copii, luând ad litteram o astfel de ameninţare şi uitându-se la ferestrele înalte, cu gratii, de la geamurile grădiniţei.

Asta în caz că vă mai „scapă” uneori un tradiţional „Eu te-am făcut, eu te omor” copilului vostru. Sau că nu vă pasă când, la ieşirea de la grădiniţă, vă spune că doamna l-a ameninţat că vine baubau dacă nu doarme la comandă şi că nu mai vine mama să îl ia acasă dacă nu se opreşte din plâns. Sau când îl lăsaţi cu o bunică care îl ameninţă cu injecţia dacă nu mănâncă. Sau cu o bonă care îi spune că vine poliţia dacă nu se dă dus de la locul de joacă. Sau când îi încurajaţi învăţătoarea să-l „zgâlţâie” un pic atunci când se uită la păsarea care cântă pe pervaz, în loc să copieze cuvânt cu cuvânt rezolvarea unui exerciţiu scris de dânsa la tablă. Când un copil de clasa întâi este luat de guler de adultul cel mai important din viaţa lui, după părinţi, şi i se spune: „Dau cu tine de pământ!”, apăi copilul ăla chiar îşi închipuie că în secunda următoare va fi strivit de parchetul clasei.

Şi dacă exemplele ipotetice sau triste nu vă conving că un copil ia la modul propriu tot ceea ce i se spune, poate că filmuleţul de mai jos o va face („Ţine-ţi ochii pe minge”, îi spune puştiului antrenorul). Pentru că „o imagine face cât o mie de cuvinte”. Şi pentru că „râsul e cel mai bun medicament”. Poate aşa ne vindecăm să mai aruncăm cu vorbe aiurea în cei pentru care noi suntem sprijinul suprem. Şi, de multe ori, singurul lor refugiu.

Anunțuri

O casă pentru visele lor

Vine fiică-mea la mine cu un desen care reprezintă, cică, o casă. Are baza de vreo trei centimetri şi se lărgeşte spre acoperiş până pe la douăzeci:

– Îţi place, mama?

casa-lunei

Nu pot să o mint. E promisiune solemnă în familia noastră că ne spunem numai adevărul. Dar nici să îi rănesc (prea tare) orgoliul nu mă lasă inima. Deci aleg, ca de obicei, calea diplomatică de mijloc:

– E drăguţ! Şi, wow, ai învăţat să faci arcuri de cerc, bravo! Dar… cred că ştii că aşa ceva nu prea poate exista, e cam îngustă baza ca să ţină restul casei…

– Da, ştiu, dar poate că în o mie de ani o să fie!

Îi zâmbesc îngăduitor şi se întoarce în camera cealaltă, de unde o aud vorbind singură, pe diverse voci:

– Eu cred că o să fie sigur-sigur peste o mie de ani.

– Da’ mie imi place, totuşi…

– E drept, mie îmi plac şi mâzgăliturile alea de când eram mică…

Şi mi se rupe sufletul. Pentru că ştiu cât de mult o doare că nu are şi ea un talent artistic, cât de mic, pentru ceva, orice.

Mai întâi au fost dansurile. Nu avea ritm şi nici graţie, dar a urmat cuminţică, vreo trei ani, diverse cursuri de dans. Punea atât de mult entuziasm în ceea ce făcea, încât ieşea ceva drăguţ, până la urmă. Iar perseverenţa a dat roade, pentru că acum a ajuns să „simtă” ritmul melodiilor. Doar mişcările sunt în continuare tot din Lunezia ei proprie şi personală, dar asta îmi pare mai puţin important.

Şi urechea ei muzicală a evoluat surprinzător. De la copilul afon pe care îl auzeam pe bancheta din spate a maşinii, fredonând în tonalităţi extraterestre ceea ce îşi închipuia că se aude în boxe, am acum o fetiţă pe care cred că ar accepta-o orice cor şcolar din lume. Dar e clar că nu va fi niciodată solistă, deşi mi-a repetat deseori în ultima vreme că ea se va face Delia când va fi mare.

Cât despre talentul la desen, ce să mai zic, imaginile vorbesc de la sine. Şi totuşi a urmat trei ani de zile cursuri de la Palatul Copiilor care necesită un minim de simţ artistic. La Atelierul Fanteziei făcea diverse lucruri manuale, stângace, e drept, dar le făcea conştiincios. Iar la Machete-Construcţii a construit căsuţe din carton şi chiar a primit un premiu (doi) la sfârşitul anului, la nu ştiu ce concurs – ceea ce a umplut-o de marea mândrie a recunoaşterii unei munci susţinute.

Anul acesta va merge din nou la Machete la Palat. A fost dorinţa ei şi mi se pare normal să i-o respect, deşi nu cred că va ajunge vreodată vreun arhitect sau ceva în domeniu. În plus, va încerca şi atelierul de Bandă Desenată. Am fost marţi la prima întâlnire cu profesorul (un personaj!) şi l-am întrebat dacă acceptă şi copii fără talent la desen, dar care imaginează poveşti desenate în stilul benzilor din reviste. Pentru că Luna pare să-mi fi moştenit aplecarea spre povestit, doar că o face în felul ei, cu mai mult desen şi mai puţin scris. Vom vedea săptămâna viitoare dacă acel atelier este cu adevărat potrivit pentru ea. Până atunci, are de pregătit o „probă”: o pagină de bandă desenată, în orice stil vrea ea, pe care să i-o ducă profesorului trăznit. E deja în panică, deoarece nu are nicio idee de scenariu şi îi este teamă că nici nu îi va veni niciuna notabilă până atunci. Dar o voi ajuta. Cred că merită mai multă susţinere şi mai puţină obiectivitate crudă din partea mea. Cred că sunt situaţii în viaţă în care adevărul poate fi trecut într-o uşoară umbră. Şi cred că a primit suficienţi bobârnaci până acum, de la oameni cărora le-a pus sufleţelul în palmă, iar ei nici măcar nu l-au observat. Aşa cum a fost prima ei învăţătoare.

La scurt timp după ce a început şcoala, acum doi ani, eram pe stradă şi Luna m-a întrebat deodată:

– Mama, dar eu la ce sunt talentată?

Ştiam că era oful ei, că vedea mereu, la televizor sau în viaţa reală, copii talentaţi ba la muzică, ba la desen, ba la sport, şi că ei nu îi spusesem niciodată că ar avea talent la ceva. Am îngenuncheat lângă ea şi i-am spus, cu lacrimi în ochi:

– Tu eşti cel mai prietenos copil pe care îl cunosc. Şi, din cauza asta, ai talentul să îi faci pe oameni fericiţi.

Nu era chiar talentul pe care îl visa, dar era adevărul pe care am simţit nevoia să i-l spun atunci. Adevărul meu, de mamă a unui copil care se acomoda imediat oriunde o duceam, care îşi saluta zgomotos vecinii de la douăzeci de metri distanţă, care nu spusese niciodată „Nu mai sunt prietenă cu tine” sau „Pleacă la tine acasă!” vreunui copil care o necăjea. Apoi am adăugat pe un ton glumeţ, pentru a disipa momentul mult prea siropos din mijlocul trotuarului:

– A, şi o să fii bună la matematică atunci când vei fi mai mare. Cred.

Nici ăsta nu era talentul ideal, dar am făcut-o să zâmbească şi să îşi continue drumul mult mai încrezătoare în ea. După câteva luni, am luat-o de la şcoală tăcută. Mă obişnuisem oarecum să îmi răspundă laconic „Nimic” la întrebarea „Ce aţi făcut azi?” (pentru că, într-adevăr, cam „nimic” se putea numi educaţia pe care o primeau copiii acolo), dar chiar să nu vrea să vorbească?!… Până la urmă am scos o poveste de la ea. Învăţătoarea îi pusese pe copii să scrie pe bileţele numele colegilor pe care ei îi considerau cei mai prietenoşi din clasă. Un băiat şi o fată, fiecare. Apoi „doamna” le citise cu glas tare, iar ea fusese bucuroasă să îşi audă numele rostit de pe vreo cinci-şase bileţele. Însemna că şi alţii şi-au dat seama că e prietenoasă. Dar, când s-au terminat bileţelele copiilor, învăţătoarea a scos la iveală şi bileţelele ei. Erau două nume pe ele – şi niciunul nu era al Lunei. Iar ea a suferit mult. Un talent avea şi ea, unul singur, deocamdată, şi tocmai învăţătoarea ei, acel om care n-a fost în stare nici măcar să îşi dea seama câtă importanţă avea în micile universuri ale elevilor ei – tocmai învăţătoarea ei nu i-a observat talentul.

Iniţial, am fost convinsă că Luna a înţeles ceva greşit. Mi-era greu să cred că o învăţătoare poate avea preferaţi declarat în clasa ei sau că poate organiza concursuri de Miss Prietenie la şase ani. Dar mi-au confirmat şi alţi părinţi că le-au venit copiii nefericiţi acasă în acea zi. Nu erau suficient de pe placul „doamnei”. Nu o meritau. Doar învăţătoarea a negat când am întrebat-o dacă aşa s-a întâmplat. S-a dovedit mai târziu că nu era nici prima, nici ultima dată când mă minţea privindu-mă în ochi.

Cei doi preferaţi ai „doamnei” din acea zi nu s-au bucurat mult timp de marea favoare, ei devenind „foşti” la un moment dat. Şi ierarhizările, etichetările şi chiar jignirile au continuat, de parcă planul ascuns al acelei învăţătoare era nu să-i încurajeze pe copii să fie solidari, încrezători în forţele proprii şi să dea tot ce e mai bun în ei, ci să-i umilească şi să-i pornească mereu unii contra altora. Am învăţat-o pe Luna să nu-i mai pese de ce spunea ea. Iar în anul următor am mutat-o în altă clasă, din acest motiv şi încă o sută altele.

A fost la fel de rău şi în a doua clasă, dar asta e altă poveste. Acum doar voiam să vă rog să fiţi atenţi la talentele copiilor voştri. Să le descoperiţi, să le susţineţi şi să le lăudaţi, dacă există. Iar dacă nu există, să inventaţi unul, măcar mic de tot. „Eşti cel mai talentat la dat pupici de noapte bună!” sau „Ce-mi place cum faci bastonaşele astea spre dreapta, cred că ai talent la aşa ceva!”. S-ar putea ca mâine să aveţi surpriza de a fi potopiţi cu sărutări ca în vremurile de demult apuse ale copilăriei mici, fix când aveaţi mai multă nevoie, la întoarcerea acasă după o zi de muncă grea. Sau să găsiţi în caietul de teme al copilului o pagină cu toate literele caligrafiate impecabil. La urma urmei, şi eu păstrez, într-un mic colţişor al inimii mele, neatins de obiectivitate, speranţa că Luna va construi, la un moment dat, o casă adevărată. Cine ştie?

 

UPDATE: Un prieten care a citit articolul mi-a trimis poza de mai jos. I-am arătat-o Lunei şi s-a emoţionat toată. Apoi mi-am cerut scuze de la ea, pentru că m-am înşelat. Îmi cer deseori scuze de la copii, pentru orice greşeală, iar ei mă iartă cu mare bucurie, de fiecare dată.

casa-slovacia

Cronică de film şi teatru

Aseară, am fost la film. Noi şi ceilalţi zece oameni care am rămas în Bucureşti cu ocazia caniculei. În căutarea lui Dori – continuarea, după 13 ani, a lui Finding Nemo. Îl aşteptam nu pentru că am fi fost mari fani ai primului film, ci pentru că ai mei mă alintă, drăgăstos, Dori (parcă v-am mai spus că uit de la mână pân’ la gură, nu-i aşa?). Nici nu ne-a plăcut, nici nu am ieşit din sală. Deşi eu am rezistat cu greu impulsului, pe alocuri. Acţiune previzibilă, dar trasă de păr, umor slăbuţ, voci neplăcute… Ca şi în Nemo, în filmul cu Dori apare un personaj secundar simpatic care le eclipsează pe celelalte – şi nu mă refer la caracatiţa cu şapte picioare care ţine şi afişul filmului, la propriu, pe holul cinematografului, ci la balena mioapă Speranţa, singura figură pe care mi-a făcut mare plăcere să o urmăresc pe ecran. Sper că următorul film din serie, dacă se va mai face vreodată, se va numi „Finding Hope”.

Şi mai sper să se facă un film. De fapt, sunt absolut convinsă că se va face. Finding Dori se difuzează la pachet cu un scurt-metraj animat, tot marca Pixar: Piper. Nu îmi aduc aminte de când nu am mai văzut personaj atât de ataşant şi umor atât de duios. Şi asta nu din cauză că sunt uitucă precum Dori, ci pentru că micuţul pui de pasăre este absolut special, iar filmuleţul de doar câteva minute este o supradoză de drăgălăşenie ce ar fi trebuit difuzată, după părerea mea, şi la sfârşitul lung-metrajului, pentru a ieşi din sală cu un zâmbet mult mai larg pe buze decât am făcut-o noi. Uitaţi-vă aici, dacă nu mă credeţi:

În concluzie, nu v-aş recomanda Finding Dori decât pentru a vedea Piper în deschidere. Am întrebat-o şi pe fiică-mea ce părere are şi a fost de acord cu mine. Cu totul altfel a stat treaba, însă, acum câteva zile, când am dus-o la o piesă de teatru la Replika.

Auzisem mai demult de această companie de teatru educaţional, cu sediul aproape de casa noastră şi cu acoperişul spart. Dar nu găsisem niciodată o piesă de teatru potrivită pentru vârsta Lunei, se adresează mai mult adolescenţilor cu mesajele lor. Luni am citit o cronică laudativă la piesa Fapte vitejEȘTI şi am sunat imediat la Replika în căutarea unor locuri libere pentru acea seară. Bineînţeles că nu mai erau, mai ales că intrarea era gratuită. Dar mi s-a sugerat să fac o plimbare până la ei şi, dacă renunţă cineva la rezervare, să intrăm noi în sală. Ceea ce am şi făcut. Am avut noroc doar pe jumătate: pentru mine nu mai era loc, dar pe Luna au primit-o în sală, cocoţând-o în poala unei doamne necunoscute, căreia ţin să-i mulţumesc pe această cale pentru impresionantul efort. De fapt, toată echipa de acolo mi s-a părut a fi de o mare deschidere sufletească şi îi voi urmări cu interes pe viitor.

Stând afară, deci, eu nu ştiu mare lucru din ceea ce s-a întâmplat pe scenă. Ştiu doar că, la început, am crezut că se va sparge şi mai tare acoperişul de chiotele copiilor „îngroziţi” dinăuntru şi că, spre sfârşit, când au deschis uşile pentru aerisire şi am putut auzi ce era înăuntru, am râs la glumele inspirate ale actorilor nevăzuţi şi am dansat pe ritmurile hip-hop atractive ale piesei. Şi mai ştiu că fiică-mea a ieşit de la spectacol mai entuziasmată ca niciodată. Prima piesă de teatru pe care a adorat-o. Nici de la Frozen nu am văzut-o plecând mai fericită. Şi mi-a făcut cea mai semnificativă cronică artistică posibilă:

– Mama, mama! Ştii ce supărată eşti tu mereu, când mă iei de la şcoală în fiecare zi, şi mă întrebi ce am făcut acolo, şi eu îţi răspund mereu că „Nimic”? De-abia aşteptam să ies de la teatrul ăsta! Tot timpul m-am gândit cum o să te bucuri acum, când am atâtea să îţi povestesc de aici!

A plouat torenţial tot drumul spre casă. Zece minute de udat până la piele, pleoscăit prin bălţi şi poveşti nesfârşite despre întâmplări, actori, lumini, umbre, glume, cântece şi borcane în care copiii şi-au lăsat fricile lor personale pe scenă, la sfârşitul piesei. Şi au sigilat bine capacele.

Stimată Gazetă Matematică,

Când te-am cunoscut, erai deja bătrână, dar strălucitoare, respectabilă şi, mai ales, redutabilă. Nu oricine era de nasul tău. Te găseai uneori greu pe la chioşcuri, te rezolvau, tot uneori greu, doar olimpicii la matematică şi erai spaima noastră, a celorlalţi mai puţin atraşi de lumea cifrelor.

Te-am regăsit acum, după zeci de ani, odată cu intrarea la şcoală a copilului meu. Şi mai bătrână, dar nu mai înţeleaptă. Ba chiar cred că te-ai senilizat. Te vinzi tuturor, ieftin, în masă şi în clasă – deşi legea interzice comerţul în şcoli. Ai exerciţii uşoare, cu bulinuţe şi elefănţei, pentru elevii de pregătitoare, pe care îi momeşti să te cumpere cu câte o jucărioară chinezească pe copertă.

Şi mai organizezi şi un concurs. Într-o ţară în care interesul personal primează în faţa empatiei şi a bunului simţ, în care valoarea culturală este neglijată, iar recunoaşterea academică se cumpără pe bani, turmele de elevi sunt mânate spre o competiţie ce ar trebui destinată elitelor. Nu se ţine cont de voinţa proprie, de vocaţia personală şi, mai ales, de vârstă.

Este o crimă morală să împingi un copil de şase ani să participe la un concurs, când el nici nu înţelege încă ideea de competiţie, iar fragilitatea lui psihologică este atât de mare încât orice temere sau eşec se pot transforma în traume pe viaţă. Noi nu am căzut în capcana ta, dar suntem printre foarte puţinii părinţi care preferă să joace naiva leapşă cu copiii lor, să le citească poveşti minunate la culcare şi să îşi umple pereţii cu fotografii zâmbitoare, de familie, nu cu diplome la kilogram.

Mai discutăm la anu’, când copilul nostru va şti să citească singur un enunţ de problemă şi nu va mai uita prima silabă a unui cuvânt până o desluşeşte pe ultima. Sau când va cere singur să stea o oră nemişcat în bancă să facă nişte exerciţii pe care, de altfel, le rezolvă cu uşurinţă încă de pe acum. Pentru că, am uitat să-ţi spun, dar copilului nostru îi place mult matematica. Şi nu o să te lăsăm să îl faci să o urască.

Cu regret,

O mamă

Aranjamente, navetişti şi sancţiuni fizice în şcoala românească de azi, dar şi de ieri

Apropiindu-se începutul şcolii pentru fetiţa mea, sunt tot mai atentă la ştirile din presă despre învăţământ şi despre ceea ce se mai întâmplă prin şcolile patriei. Aud că avem profesori corupţi, profesori lipsă şi profesori care îşi pică propriile examene. De cealaltă parte, avem elevi dezinteresaţi, elevi violenţi şi elevi agramaţi. Pare că însuşi iadul s-a instalat în lăcaşurile de educaţie şi că viitorul este deosebit de sumbru.

Dar oare câţi dintre noi, cei de vârstă matură şi cu vieţi decente, avem amintiri impecabile din timpul anilor de şcoală? Câţi profesori adevărăţi am avut? Şi câţi colegi geniali şi cuminţi? Eu, una, nu prea îmi amintesc aşa ceva.

În clasa întâi, împărţirea pe clase la şcoala din urbea mea s-a făcut în funcţie de ocupaţiile părinţilor. Copiii de medici, profesori, ingineri şi tot ce se numea pe vremea lui Ceauşescu „intelectual” au fost grupaţi într-o clasă, iar noi, ceilalţi, în alta. Prima mea învăţătoare a fost o doamnă blândă şi fină, pe care mi-o amintesc vag, dar cu drag. Numai că, după doi ani, a plecat. Şi ne-am trezit cu o cucoană cu gusturi vestimentare discutabile şi cu comportament de stadion, care îi fugărea pe băieţii mai neastâmpăraţi şi, după ce îi înjura bine, le trăgea şi câte un şut în fund.

La începutul clasei a cincea, mama (soţia casnică a unui vânzător la Peco) a fost invitată la şcoală, unde i s-a propus mutarea mea la clasa „intelectualilor”. Motivele erau clare: la acea clasă urmau să predea profesorii cei mai bine pregătiţi, la a noastră cei mai slabi, iar eu eram cel mai bun elev din şcoală, deci ar fi fost păcat să nu beneficiez de o educaţie superioară. Mama m-a lăsat să aleg, iar eu am refuzat. Şi am continuat să fiu cea mai bună, chiar dacă am avut parte de tinerei, navetişti şi suplinitori drept profesori. A fost probabil o combinaţie de predispoziţie genetică spre învăţătură şi norocul de a avea o mamă ambiţioasă şi complet dedicată.

Aveam, în schimb, o groază de colegi slabi la învăţătură, care nu au fost la fel de norocoşi. Cred că unii dintre ei erau dislexici, dar cuvântul nici nu se inventase pe atunci. Unii veneau din familii sărace sau violente, alţii proveneau de la ţară, iar alţii erau orfani de câte un părinte. Toţi aceştia erau marginalizaţi de către colegi şi lăsaţi oarecum la voia sorţii de către dascăli, care se mulţumeau să ni-i paseze nouă, elevilor mai silitori, la meditaţii, sau să îi lase, din când în când, repetenţi.

Eu, însă, am beneficiat de o protecţie absurdă a dascălilor atunci când profesoara de germană (limbă pe care am digerat-o cu greu) a îndrăznit să îmi dea o notă de opt, pe care probabil că o meritam cu indulgenţă, iar restul cancelariei în frunte cu directoarea au convins-o să îmi transforme nota într-un zece, ca să nu îmi strice media.

Iar când am făcut şi eu o boacănă (cred că îmi uitasem batista acasă), profesorul de istorie şi socialism – un maistru de atelier, ridicat la rang de dascăl de un curs urmat la „Ştefan Gheorghiu” – a avut impulsul de a-mi aplica o corecţie fizică, în faţa clasei, dar s-a abţinut în ultimul moment. În rest, nu se abţinea deloc: avea o stinghie lungă cu care îi articula tot timpul pe băieţi, servindu-le „cafeluţe”sau „whisky-uri”, în funcţie de felul în care lovea, cu latul sau cu muchia.

În liceu se intra cu examen cinstit, deci nu aveam cum să pic la o clasă proastă cu o notă bună, dar nici de acolo nu am multe amintiri strălucite. Aveam profesori conştiincioşi, care îşi respectau manualele, deseori ridicole, şi programa înghesuită pe motiv de munci agricole, care ne răpeau bună parte din anul şcolar. Aveam profesori cu o memorie fantastică, care ne puneau să învăţăm pe de rost PIB-ul Angolei sau suprafaţa Georgiei – cifre pe care le uitam până a doua zi. Aveam profesori geniali care umpleau tabla cu formule matematice, fizice şi chimice din care nu înţelegeam nimic. Aveam profesori sufletişti, care plângeau la necazurile şi reuşitele noastre, dar care predau materii inutile născocite de regimul comunist. Dar mi-a lipsit Îndrumătorul, cel care să îmi dea sfaturi utile pentru viaţa adevărată care bătea la uşă şi să mă îndrepte pe o cale care să îmi asigure linişte şi împlinire. Profesorul de filosofie, la care m-am dus, după moartea tatălui meu, să îl întreb dacă e normal să am impresia că sunt singura care exist pe lume, s-a mărginit să îmi spună că e un curent cunoscut, numit „solipsism”, şi a plecat, lăsându-mă şi mai singură pe holul liceului.

Abia în facultate lucrurile au fost ceva mai apropiate de ceea ce ar trebui să însemne şcoala adevărată. Am fost împărţiţi pe grupe în ordinea alfabetică a numelor, iar profesorii erau şi foarte buni, şi la dispoziţia noastră dacă doream să aflăm mai mult decât apucau să predea la cursuri. Iar de acolo chiar am amintiri cu dascăli remarcabili. Dar nu învăţământul superior şi opţional e cel care mă frământă acum, ci acela obligatoriu, al maselor, aflat într-o degringoladă ce nu are cum să nu ducă la ratare.

Ca să rezum, în timpul celor doisprezece ani de şcoală obligatorie pe care i-am terminat acum un sfert de secol, am avut parte de mulţi oameni bine pregătiţi şi bine intenţionaţi, cărora le rămân recunoscătoare, dar şi de: favoritisme, aranjamente, profesori diletanţi, goană după note, lipsa consilierii pentru viaţă, predarea unor noţiuni inutile, din manuale limitate, sancţiuni fizice violente, limbaj vulgar, propovăduirea învăţării automate, fără explicaţii logice, dezinteres pentru elevii cu probleme…

Oare este vreo diferenţă notabilă acum faţă de atunci? Poate doar respectul pentru oamenii cultivaţi, care exista pe vremuri la nivelul de jos, deşi, la cel de sus, conducerea era tot în mâinile unor inculţi, ca şi azi.