Le ucidem copilăria copiilor noştri. Şi uneori, chiar mai mult

Atenţie: conţine povestiri care vă pot afecta emoţional!

Îi văd în fiecare dimineaţă, în timp ce merg către şcoala fiică-mii. Toţi cu paşi mici şi grăbiţi, toţi cu gentuţe identice, cu scris mare pe ele, să se ştie unde se duc, toţi fără zâmbet pe faţă. Copiii de la inglişchiţ. Aşa am înţeles eu prima dată când am auzit despre centrul acesta de limbi străine. Este English Kids, de fapt. Şi este o caracatiţă născută din cenuşa fostelor centre FasTracKids, care înghite, cred, mii şi mii de copii din Bucureşti. La un moment dat mi-am pus, de altfel, întrebarea dacă nu cumva fiică-mea o fi singura din cartier care nu merge la cursurile acestea de engleză, pentru că aveam impresia că toţi ceilalţi copii din jurul nostru mergeau. Acum, parcă s-au mai liniştit lucrurile, mai ales de când certificatele obţinute în urma acestor cursuri nu mai sunt luate în calcul pentru admiterea la gimnaziile de la colegii. Pentru că, de fapt, nebunia asta nu se datorează unei dorinţe de multilingvism pentru copiii lor, ci disperării părinţilor după diplome şi certificate.

Sunt din ce în ce mai grăbiţi părinţii din ziua de azi. Şi cred că aici e vorba doar de părinţii din marile oraşe şi în special din Bucureşti, cărora li se oferă nenumărate tentaţii în a-şi face copiii, de foarte mici, nişte savanţi multilateral dezvoltaţi. În restul ţării, nu există aproape nimic în domeniul activităţilor extra-şcolare. România – ţara contrastelor. Revenind la Bucureşti, părinţii de aici îşi duc copiii încă de la câteva luni la cursuri, ateliere, spectacole… Nu contează că cei mici nu înţeleg absolut nimic din lumea înconjurătoare, că nu se simt bine în acele locuri nepotrivite cu interesele lor şi, cu atât mai puţin, că le deranjează activităţile şi celor care ar putea înţelege ceva. Nu. Dacă există ofertă de excelenţă începând de la 3 luni, iată, păi asta înseamnă că noi trebuie să mergem în turmă să înveţe copilul engleză de la 3 luni:

Apoi, pe măsură ce cresc, îi aglomerează cu activităţi care mai de care mai sofisticate, iar timpul liber de după şcoală (care e şi-aşa suficient de stresantă şi dificilă) este folosit la maximum pe meditaţii. Ai copil căruia îi place baschetul? OK, îl duci o oră pe săptămână la clubul de baschet. Şi cinci la meditaţii de engleză. Şi patru la meditaţii de matematică. Şi încă patru la meditaţii de română, când se apropie examenele şi, inerent, cuţitul de os. Suficient cât să nu-i mai rămână nici timpul, nici vlaga necesare pentru a ieşi cu prietenii în parc să dea la coş în joacă. Păi ce baschetbalist mai e ăla care nu ştie să recite din Shakespeare în original în timp ce cu dreapta driblează şi cu stânga rezolvă un exerciţiu cu integrale? Şi nu cumva să îşi facă de ruşine părinţii, copiii ăştia, dacă iau vreo notă mică la evaluare. Sau la simularea evaluării. Şi la simularea simulării evaluării. Ce contează că e vreunul supertalentat la muzică sau atât de îndragostit de istorie, încât ar citi toată ziua numai despre asta? Trebuie să ştie perfect română şi matematică, pentru că asta se evaluează. Despre copilărit, în sine, ce să mai vorbim?

(dintr-o discuţie dintre o mamă şi un cadru didactic)

Numai într-o evaluare o duce şcoala românească. Nici nu mai rămâne timp de predare, la cât se evaluează. Tot pe simulări se merge şi când vine vorba de predare, de fapt. Simularea predării. Cum ar fi, dragi părinţi şi profesori care sprijiniţi nebunia asta, să vă angajaţi undeva, într-un serviciu nou şi într-un domeniu în care nu aţi mai lucrat, să vi se pună în mână un manual şi să vi se spună: „Până mâine să ştii totul cum se face, la perfecţie, că vin în inspecţie şi îţi tai din salariu dacă greşeşti ceva”. Iar inspecţia asta să vină, apoi, mai tot timpul…

Ca să nu mai vorbim de altă nebunie de care am auzit deja de câteva ori: părinţii care îşi înscriu copiii la şcoli în care se predă materia de cu un an înainte. De parcă nu era suficient că materia noastră este atât de greoaie, de ne-adaptată la capacităţile copiilor, la vârstele lor psihologice. Există oameni care îşi obligă copiii, respectiv elevii, să înveţe în clasa întâi materia de a doua, într-a doua, materia de a treia ş.a.m.d. Pentru aceştia, am o singură întrebare: DE CE?

Am pus întrebarea aceasta pe Facebook, de curând, unei mame care povestea că băieţelul ei a trebuit să dea testul acela psihologic pentru a putea fi înscris la şcoală înainte să fi împlinit şase ani. Şi spunea că i se păruse dificil testul. Şi că acum, copilul e cel mai mic din clasă ca vârstă, sunt diferenţe şi de doi ani între el şi colegi:

­– Învaţă repede, noi facem acum materia de clasa a patra, deşi suntem a treia. Înmulţiri de două numere a câte 3 cifre. În clasa pregătitoare a suferit un pic, acum e OK.

Am trecut cu vederea acel „noi facem” şi „suntem a treia”. Mulţi părinţi vorbesc aşa, deşi doar bieţii lor copii „fac” şi „sunt”. Am trecut cu vederea şi faptul că fiică-mea nici acum nu cred că face astfel de înmulţiri, deşi e a patra. Dar am întrebat ceva ce chiar nu reuşesc să înţeleg deloc:

– De ce faceţi materia de a patra într-a treia?

– Pentru că întotdeauna am fost cu un an înainte. În clasa 0 am făcut materia de clasa 1.

– Dar de ce? Întreb pentru că am mai auzit de o şcoală privată care face aşa ceva. Şi nu reuşesc să înţeleg rostul.

– Avem o doamnă învăţătoare specială, în cel mai frumos sens: este în vârstă şi a dorit bazele să le aibă indiferent de condiţia ei de sănătate.

– Şi cum le pune bazele dacă le sare?

– Nu a sărit, doar merge repede 🙂 Au rezultate extraordinare la toate concursurile.

Desigur: concursurile. Concursurile noastre forţate, cu mize prea mari pentru umeri prea mici. Şi doamna a adăugat cu mândrie:

– La noi în clasă nu rezistă mulţi 😉

– Cu tot respectul, consider că este o mare prostie, i-am replicat eu. Nu suntem la un concurs de viteză, nici cu noi înşine, nici cu viaţa. Nu mai zic că concursurile la vârste mici sunt şi ele o plagă, nicidecum ceva util copilului.

– Toţi elevii din această clasă iau premiul întâi indiferent de rezultatele din timpul anului. Nici o diferenţă. Copiii îi vorbesc la per tu doamnei şi o iubesc…

Eram din ce în ce mai uimită de lipsa totală de sens a tot ce aflam:

– :-)))) Incredibil, la ce mai foloseşte premiul ăla dacă e luat de toată lumea la grămadă, indiferent de performanţe? Chiar totul e greşit la clasa asta??!!

– Programa este extraordinar de încărcată. Eu nu îmi stresez copilul, face ce îi place. Copiii trebuiesc încurajaţi, poate nu am explicat eu, dar este o clasă super. Cred că fiecare îşi doreşte ce este mai bun pentru copilul lui. Important este să găsim echilibrul şi să le oferim şanse.

Şi acesta a fost momentul în care am renunţat la această conversaţie absurdă. Momentul în care mama cititoare de meme şi de psihologie de coafor vorbeşte despre echilibru în context. Şi despre faptul că îşi doreşte ce-i mai bun pentru copilul ei.

Deci am rămas cu întrebarea mea: care este motivul pentru care să creşti un copil nefericit şi cu stimă scăzută de el, doar de dragul unor note sau calificative care nu spun, de fapt, nimic despre acel copil, ca om? Pentru că sunt nefericiţi copiii ăştia duşi cu forţa la şcoli exigente şi meditaţii infinite. Şi le scade stima faţă de ei înşişi pentru că se simt incapabili să ajungă la standardele pe care adulţii le fixează prea sus pentru ei. Iar cercul vicios continuă: copiii cu o stimă scăzută de sine ajung să aibă performanţe şi mai slabe decât ar fi putut să le aibă dacă aveau încredere în ei. Şi atunci, intervin pedepsele.

De fapt, de la o pedeapsă îmi venise ideea acestui articol, apoi am luat-o pe câmpii, aşa cum fac deseori. Am auzit mai devreme la ştiri despre un băiat care a fugit de acasă pentru că a fost pedepsit de părinţi, în urma unei note proaste la simularea evaluării de zilele trecute. Ştirea este aici. Băiatul are 15 ani, a luat nota 4 la matematică, părinţii i-au confiscat telefonul şi i-au interzis să se mai ducă la fotbal – el fiind pasionat de acest sport. Nicio clipă nu şi-au pus problema acei părinţi că ar putea să nu fie vina copilului pentru acea notă. Că ar putea fi vina sistemului, a programei, a metodelor de predare şi chiar a geneticii, la urma urmei, adică – cumva – a lor. Nu, copilul e întotdeauna vinovat şi el trebuie pedepsit. Şi iată că au trecut patru zile de când părinţii aceia plâng după el.

Şi mai ştiu poveşti dintr-acestea, despre copii pedepsiţi de părinţi, unele cu final de groază de-a dreptul. Citeam mai demult despre o mamă nemulţumită de performanţele copilului ei, care l-a bătut până i-a rupt coloana. Iar copilul era olimpic, nu ştiu ce putea face mai mult în materie de performanţă şcolară (ştirea e aici). Sau îmi amintesc despre o întâmplare de demult, de acum aproape o sută de ani, care a marcat-o pe mama mea: tatăl unei adolescente află că fiica lui făcuse nu ştiu ce prostie, se enervează îngrozitor şi intră peste ea în baie, unde aceasta era dezbrăcată şi udă; o scoate afară, la poartă, să o umilească cât mai mult cu putinţă; după o vreme, la insistenţele mamei, fata e adusă înapoi în casă, dar cum era iarnă şi ger, se îmbolnăveşte rapid şi, după câteva zile de agonie şi durere, moare. Cât de gravă să fi fost vina acelei fete, încât să merite o condamnare la moarte?

Şi nu e singura poveste îngrozitoare pe care o ştiu, legată de pedepsirea copiilor. Acum câţiva ani, un alt tată a ajuns acasă şi a aflat despre o boacănă a fiicei lui, tot adolescentă. Şi el a tunat şi a fulgerat, şi el şi-a pedepsit fata, trimiţând-o în camera ei şi promiţându-i nu ştiu câte alte interdicţii. Doar că de data asta fata a fost cea care a decis finalul: fără să facă niciun zgomot, a deschis geamul camerei sale şi s-a aruncat de la etaj. Au bătut vecinii la uşă să îl anunţe pe tată că singurul lui copil zăcea mort în curtea blocului. Şi acela a fost momentul în care tatăl a murit şi el, pe dinăuntru. Pentru că nu te poţi ierta niciodată dacă treci prin aşa ceva.

Nici nu ştiu cum să închei pledoaria aceasta a mea pentru copilărie. E scrisă haotic doar pentru că e multă patimă în ea şi nu m-am priceput să o zăgăzuiesc cumva. Lăsaţi-vă copiii să se bucure de anii aceştia care nu se mai întorc. Lăsaţi-i să creadă că pot face tot ce vor în viaţă, că sunt perfect capabili de performanţă şi de fericire, simultan. Lăsaţi-i să greşească, atunci când greşeala asta are ca singur efect o notă relativă, la simularea evaluării unor cunoştinţe care le vor fi şi inutile pe deasupra, mai târziu. Iar dacă îi pedepsiţi pentru greşeli majore, greşeli dintr-acelea ce se pot solda cu iremediabil şi pe care nu ştiţi cum să le îndreptaţi în alt fel, asiguraţi-vă mai întâi că au înţeles şi unde-a fost greşeala, şi rostul sancţiunii. Şi staţi-le alături şi atunci. Este vital.

Publicitate

Ştim cu adevărat ce le spunem copiilor noştri?

Acum câţiva ani, tot prin iarnă, am ieşit în parc cu fiică-mea şi cu un coleg de-al ei de clasă pregătitoare. De fapt, nu era chiar orice coleg, ci însăşi febleţea ei din acea perioadă, un băieţel slăbuţ şi extrem de inteligent, genul acela care umblă cu provizii infinite de „de ce?„-uri la el, şi cu care Luna înfiripase o idilă la clubul de şah al şcolii.

După o vreme, joaca în zăpada până la gât şi-a făcut efectul asupra fiică-mii, care m-a anunţat abrupt că are nevoie urgent la toaletă, drept pentru care ne-am grăbit acasă. Se pare, însă, că nu ne-am grăbit suficient, aşa că, acasă, problema stringentă fiind rezolvată încă de pe drum, nu ne-a mai rămas decât să o dezbrac şi să o bag rapid într-o baie fierbinte. Nu se putea întoarce în parc în acele condiţii şi am coborât să îl anunţ şi pe prietenul ei acest lucru:

– Îmi pare rău, dar am avut o mică problemă şi a trebuit să o arunc pe Luna în cadă, i-am spus eu omuleţului de şase ani, făcându-i, în acelaşi timp, cu ochiul bonei lui.

I s-au umplut ochii de lacrimi copilului. Şi, cu o expresie de mirare amestecată cu groaza şi cu compasiunea, m-a întrebat pierit:

– Da’ de ce ai aruncat-o acolo?

Tot de vreo şase ani eram şi eu mamă. Bineînţeles că ştiam cât de importante sunt cuvintele pe care le spunem copiilor noştri, şi eram atentă să le vorbesc frumos şi educativ celor cu care intram în contact, dar de-abia acum mi-am dat seama de dimensiunea REALǍ a acestei importanţe. De cât de „la propriu” percep copiii tot ce le spunem. De cât de multă suferinţă era în sufletul unui copil la gândul că prietena lui fusese pur şi simplu aruncată într-o cadă de baie. Nu ştiu dacă în mintea lui se perindaseră imagini cu capete sparte, mâini rupte şi sânge pe pereţi, dar nu m-ar mira să fi fost aşa.

Şi atunci mi-am dat seama de cât de puţină importanţă acordasem unei alte întâmplări, petrecute cu doar câteva luni în urmă, la scurtă vreme după ce terminase Luna grădiniţa. Eram împreună în casă, ne jucam pe covor, când nu ştiu ce greşeală am făcut eu, iar fiică-mea mi-a spus, pe cel mai natural ton posibil:

– Ai grijă, că dacă nu, te scot pe geam afară!

Apoi a continuat să se joace ca şi cum nimic deosebit nu se întâmplase. Eu am rămas şocată: nu folosisem niciodată expresia aceea, oricât de tare m-ar fi supărat copilul vreodată, în primul rând pentru că nu aş fi ameninţat-o niciodată aşa, în al doilea rând pentru că noi locuim la etajul şapte. Aşa că am întrebat-o de unde o auzise:

– De la doamna educatoare, bineînţeles.

Doi ani de grădiniţă fără să îmi povestească niciodată nimic rău de acolo. Poate pentru că ei, personal, nu i se întâmplase nimic rău. Alţii erau copiii ameninţaţi că sunt scoşi pe geam afară. Şi abia acum realizam cât de tare trebuie să se fi speriat acei copii, luând ad litteram o astfel de ameninţare şi uitându-se la ferestrele înalte, cu gratii, de la geamurile grădiniţei.

Asta în caz că vă mai „scapă” uneori un tradiţional „Eu te-am făcut, eu te omor” copilului vostru. Sau că nu vă pasă când, la ieşirea de la grădiniţă, vă spune că doamna l-a ameninţat că vine baubau dacă nu doarme la comandă şi că nu mai vine mama să îl ia acasă dacă nu se opreşte din plâns. Sau când îl lăsaţi cu o bunică care îl ameninţă cu injecţia dacă nu mănâncă. Sau cu o bonă care îi spune că vine poliţia dacă nu se dă dus de la locul de joacă. Sau când îi încurajaţi învăţătoarea să-l „zgâlţâie” un pic atunci când se uită la păsarea care cântă pe pervaz, în loc să copieze cuvânt cu cuvânt rezolvarea unui exerciţiu scris de dânsa la tablă. Când un copil de clasa întâi este luat de guler de adultul cel mai important din viaţa lui, după părinţi, şi i se spune: „Dau cu tine de pământ!”, apăi copilul ăla chiar îşi închipuie că în secunda următoare va fi strivit de parchetul clasei.

Şi dacă exemplele ipotetice sau triste nu vă conving că un copil ia la modul propriu tot ceea ce i se spune, poate că filmuleţul de mai jos o va face („Ţine-ţi ochii pe minge”, îi spune puştiului antrenorul). Pentru că „o imagine face cât o mie de cuvinte”. Şi pentru că „râsul e cel mai bun medicament”. Poate aşa ne vindecăm să mai aruncăm cu vorbe aiurea în cei pentru care noi suntem sprijinul suprem. Şi, de multe ori, singurul lor refugiu.

O casă pentru visele lor

Vine fiică-mea la mine cu un desen care reprezintă, cică, o casă. Are baza de vreo trei centimetri şi se lărgeşte spre acoperiş până pe la douăzeci:

– Îţi place, mama?

casa-lunei

Nu pot să o mint. E promisiune solemnă în familia noastră că ne spunem numai adevărul. Dar nici să îi rănesc (prea tare) orgoliul nu mă lasă inima. Deci aleg, ca de obicei, calea diplomatică de mijloc:

– E drăguţ! Şi, wow, ai învăţat să faci arcuri de cerc, bravo! Dar… cred că ştii că aşa ceva nu prea poate exista, e cam îngustă baza ca să ţină restul casei…

– Da, ştiu, dar poate că în o mie de ani o să fie!

Îi zâmbesc îngăduitor şi se întoarce în camera cealaltă, de unde o aud vorbind singură, pe diverse voci:

– Eu cred că o să fie sigur-sigur peste o mie de ani.

– Da’ mie imi place, totuşi…

– E drept, mie îmi plac şi mâzgăliturile alea de când eram mică…

Şi mi se rupe sufletul. Pentru că ştiu cât de mult o doare că nu are şi ea un talent artistic, cât de mic, pentru ceva, orice.

Mai întâi au fost dansurile. Nu avea ritm şi nici graţie, dar a urmat cuminţică, vreo trei ani, diverse cursuri de dans. Punea atât de mult entuziasm în ceea ce făcea, încât ieşea ceva drăguţ, până la urmă. Iar perseverenţa a dat roade, pentru că acum a ajuns să „simtă” ritmul melodiilor. Doar mişcările sunt în continuare tot din Lunezia ei proprie şi personală, dar asta îmi pare mai puţin important.

Şi urechea ei muzicală a evoluat surprinzător. De la copilul afon pe care îl auzeam pe bancheta din spate a maşinii, fredonând în tonalităţi extraterestre ceea ce îşi închipuia că se aude în boxe, am acum o fetiţă pe care cred că ar accepta-o orice cor şcolar din lume. Dar e clar că nu va fi niciodată solistă, deşi mi-a repetat deseori în ultima vreme că ea se va face Delia când va fi mare.

Cât despre talentul la desen, ce să mai zic, imaginile vorbesc de la sine. Şi totuşi a urmat trei ani de zile cursuri de la Palatul Copiilor care necesită un minim de simţ artistic. La Atelierul Fanteziei făcea diverse lucruri manuale, stângace, e drept, dar le făcea conştiincios. Iar la Machete-Construcţii a construit căsuţe din carton şi chiar a primit un premiu (doi) la sfârşitul anului, la nu ştiu ce concurs – ceea ce a umplut-o de marea mândrie a recunoaşterii unei munci susţinute.

Anul acesta va merge din nou la Machete la Palat. A fost dorinţa ei şi mi se pare normal să i-o respect, deşi nu cred că va ajunge vreodată vreun arhitect sau ceva în domeniu. În plus, va încerca şi atelierul de Bandă Desenată. Am fost marţi la prima întâlnire cu profesorul (un personaj!) şi l-am întrebat dacă acceptă şi copii fără talent la desen, dar care imaginează poveşti desenate în stilul benzilor din reviste. Pentru că Luna pare să-mi fi moştenit aplecarea spre povestit, doar că o face în felul ei, cu mai mult desen şi mai puţin scris. Vom vedea săptămâna viitoare dacă acel atelier este cu adevărat potrivit pentru ea. Până atunci, are de pregătit o „probă”: o pagină de bandă desenată, în orice stil vrea ea, pe care să i-o ducă profesorului trăznit. E deja în panică, deoarece nu are nicio idee de scenariu şi îi este teamă că nici nu îi va veni niciuna notabilă până atunci. Dar o voi ajuta. Cred că merită mai multă susţinere şi mai puţină obiectivitate crudă din partea mea. Cred că sunt situaţii în viaţă în care adevărul poate fi trecut într-o uşoară umbră. Şi cred că a primit suficienţi bobârnaci până acum, de la oameni cărora le-a pus sufleţelul în palmă, iar ei nici măcar nu l-au observat. Aşa cum a fost prima ei învăţătoare.

La scurt timp după ce a început şcoala, acum doi ani, eram pe stradă şi Luna m-a întrebat deodată:

– Mama, dar eu la ce sunt talentată?

Ştiam că era oful ei, că vedea mereu, la televizor sau în viaţa reală, copii talentaţi ba la muzică, ba la desen, ba la sport, şi că ei nu îi spusesem niciodată că ar avea talent la ceva. Am îngenuncheat lângă ea şi i-am spus, cu lacrimi în ochi:

– Tu eşti cel mai prietenos copil pe care îl cunosc. Şi, din cauza asta, ai talentul să îi faci pe oameni fericiţi.

Nu era chiar talentul pe care îl visa, dar era adevărul pe care am simţit nevoia să i-l spun atunci. Adevărul meu, de mamă a unui copil care se acomoda imediat oriunde o duceam, care îşi saluta zgomotos vecinii de la douăzeci de metri distanţă, care nu spusese niciodată „Nu mai sunt prietenă cu tine” sau „Pleacă la tine acasă!” vreunui copil care o necăjea. Apoi am adăugat pe un ton glumeţ, pentru a disipa momentul mult prea siropos din mijlocul trotuarului:

– A, şi o să fii bună la matematică atunci când vei fi mai mare. Cred.

Nici ăsta nu era talentul ideal, dar am făcut-o să zâmbească şi să îşi continue drumul mult mai încrezătoare în ea. După câteva luni, am luat-o de la şcoală tăcută. Mă obişnuisem oarecum să îmi răspundă laconic „Nimic” la întrebarea „Ce aţi făcut azi?” (pentru că, într-adevăr, cam „nimic” se putea numi educaţia pe care o primeau copiii acolo), dar chiar să nu vrea să vorbească?!… Până la urmă am scos o poveste de la ea. Învăţătoarea îi pusese pe copii să scrie pe bileţele numele colegilor pe care ei îi considerau cei mai prietenoşi din clasă. Un băiat şi o fată, fiecare. Apoi „doamna” le citise cu glas tare, iar ea fusese bucuroasă să îşi audă numele rostit de pe vreo cinci-şase bileţele. Însemna că şi alţii şi-au dat seama că e prietenoasă. Dar, când s-au terminat bileţelele copiilor, învăţătoarea a scos la iveală şi bileţelele ei. Erau două nume pe ele – şi niciunul nu era al Lunei. Iar ea a suferit mult. Un talent avea şi ea, unul singur, deocamdată, şi tocmai învăţătoarea ei, acel om care n-a fost în stare nici măcar să îşi dea seama câtă importanţă avea în micile universuri ale elevilor ei – tocmai învăţătoarea ei nu i-a observat talentul.

Iniţial, am fost convinsă că Luna a înţeles ceva greşit. Mi-era greu să cred că o învăţătoare poate avea preferaţi declarat în clasa ei sau că poate organiza concursuri de Miss Prietenie la şase ani. Dar mi-au confirmat şi alţi părinţi că le-au venit copiii nefericiţi acasă în acea zi. Nu erau suficient de pe placul „doamnei”. Nu o meritau. Doar învăţătoarea a negat când am întrebat-o dacă aşa s-a întâmplat. S-a dovedit mai târziu că nu era nici prima, nici ultima dată când mă minţea privindu-mă în ochi.

Cei doi preferaţi ai „doamnei” din acea zi nu s-au bucurat mult timp de marea favoare, ei devenind „foşti” la un moment dat. Şi ierarhizările, etichetările şi chiar jignirile au continuat, de parcă planul ascuns al acelei învăţătoare era nu să-i încurajeze pe copii să fie solidari, încrezători în forţele proprii şi să dea tot ce e mai bun în ei, ci să-i umilească şi să-i pornească mereu unii contra altora. Am învăţat-o pe Luna să nu-i mai pese de ce spunea ea. Iar în anul următor am mutat-o în altă clasă, din acest motiv şi încă o sută altele.

A fost la fel de rău şi în a doua clasă, dar asta e altă poveste. Acum doar voiam să vă rog să fiţi atenţi la talentele copiilor voştri. Să le descoperiţi, să le susţineţi şi să le lăudaţi, dacă există. Iar dacă nu există, să inventaţi unul, măcar mic de tot. „Eşti cel mai talentat la dat pupici de noapte bună!” sau „Ce-mi place cum faci bastonaşele astea spre dreapta, cred că ai talent la aşa ceva!”. S-ar putea ca mâine să aveţi surpriza de a fi potopiţi cu sărutări ca în vremurile de demult apuse ale copilăriei mici, fix când aveaţi mai multă nevoie, la întoarcerea acasă după o zi de muncă grea. Sau să găsiţi în caietul de teme al copilului o pagină cu toate literele caligrafiate impecabil. La urma urmei, şi eu păstrez, într-un mic colţişor al inimii mele, neatins de obiectivitate, speranţa că Luna va construi, la un moment dat, o casă adevărată. Cine ştie?

 

UPDATE: Un prieten care a citit articolul mi-a trimis poza de mai jos. I-am arătat-o Lunei şi s-a emoţionat toată. Apoi mi-am cerut scuze de la ea, pentru că m-am înşelat. Îmi cer deseori scuze de la copii, pentru orice greşeală, iar ei mă iartă cu mare bucurie, de fiecare dată.

casa-slovacia

Cronică de film şi teatru

Aseară, am fost la film. Noi şi ceilalţi zece oameni care am rămas în Bucureşti cu ocazia caniculei. În căutarea lui Dori – continuarea, după 13 ani, a lui Finding Nemo. Îl aşteptam nu pentru că am fi fost mari fani ai primului film, ci pentru că ai mei mă alintă, drăgăstos, Dori (parcă v-am mai spus că uit de la mână pân’ la gură, nu-i aşa?). Nici nu ne-a plăcut, nici nu am ieşit din sală. Deşi eu am rezistat cu greu impulsului, pe alocuri. Acţiune previzibilă, dar trasă de păr, umor slăbuţ, voci neplăcute… Ca şi în Nemo, în filmul cu Dori apare un personaj secundar simpatic care le eclipsează pe celelalte – şi nu mă refer la caracatiţa cu şapte picioare care ţine şi afişul filmului, la propriu, pe holul cinematografului, ci la balena mioapă Speranţa, singura figură pe care mi-a făcut mare plăcere să o urmăresc pe ecran. Sper că următorul film din serie, dacă se va mai face vreodată, se va numi „Finding Hope”.

Şi mai sper să se facă un film. De fapt, sunt absolut convinsă că se va face. Finding Dori se difuzează la pachet cu un scurt-metraj animat, tot marca Pixar: Piper. Nu îmi aduc aminte de când nu am mai văzut personaj atât de ataşant şi umor atât de duios. Şi asta nu din cauză că sunt uitucă precum Dori, ci pentru că micuţul pui de pasăre este absolut special, iar filmuleţul de doar câteva minute este o supradoză de drăgălăşenie ce ar fi trebuit difuzată, după părerea mea, şi la sfârşitul lung-metrajului, pentru a ieşi din sală cu un zâmbet mult mai larg pe buze decât am făcut-o noi. Uitaţi-vă aici, dacă nu mă credeţi:

În concluzie, nu v-aş recomanda Finding Dori decât pentru a vedea Piper în deschidere. Am întrebat-o şi pe fiică-mea ce părere are şi a fost de acord cu mine. Cu totul altfel a stat treaba, însă, acum câteva zile, când am dus-o la o piesă de teatru la Replika.

Auzisem mai demult de această companie de teatru educaţional, cu sediul aproape de casa noastră şi cu acoperişul spart. Dar nu găsisem niciodată o piesă de teatru potrivită pentru vârsta Lunei, se adresează mai mult adolescenţilor cu mesajele lor. Luni am citit o cronică laudativă la piesa Fapte vitejEȘTI şi am sunat imediat la Replika în căutarea unor locuri libere pentru acea seară. Bineînţeles că nu mai erau, mai ales că intrarea era gratuită. Dar mi s-a sugerat să fac o plimbare până la ei şi, dacă renunţă cineva la rezervare, să intrăm noi în sală. Ceea ce am şi făcut. Am avut noroc doar pe jumătate: pentru mine nu mai era loc, dar pe Luna au primit-o în sală, cocoţând-o în poala unei doamne necunoscute, căreia ţin să-i mulţumesc pe această cale pentru impresionantul efort. De fapt, toată echipa de acolo mi s-a părut a fi de o mare deschidere sufletească şi îi voi urmări cu interes pe viitor.

Stând afară, deci, eu nu ştiu mare lucru din ceea ce s-a întâmplat pe scenă. Ştiu doar că, la început, am crezut că se va sparge şi mai tare acoperişul de chiotele copiilor „îngroziţi” dinăuntru şi că, spre sfârşit, când au deschis uşile pentru aerisire şi am putut auzi ce era înăuntru, am râs la glumele inspirate ale actorilor nevăzuţi şi am dansat pe ritmurile hip-hop atractive ale piesei. Şi mai ştiu că fiică-mea a ieşit de la spectacol mai entuziasmată ca niciodată. Prima piesă de teatru pe care a adorat-o. Nici de la Frozen nu am văzut-o plecând mai fericită. Şi mi-a făcut cea mai semnificativă cronică artistică posibilă:

– Mama, mama! Ştii ce supărată eşti tu mereu, când mă iei de la şcoală în fiecare zi, şi mă întrebi ce am făcut acolo, şi eu îţi răspund mereu că „Nimic”? De-abia aşteptam să ies de la teatrul ăsta! Tot timpul m-am gândit cum o să te bucuri acum, când am atâtea să îţi povestesc de aici!

A plouat torenţial tot drumul spre casă. Zece minute de udat până la piele, pleoscăit prin bălţi şi poveşti nesfârşite despre întâmplări, actori, lumini, umbre, glume, cântece şi borcane în care copiii şi-au lăsat fricile lor personale pe scenă, la sfârşitul piesei. Şi au sigilat bine capacele.