Cuvinte, cuvinte

– Mama, îl mai ştii pe X?, începe fiică-mea una dintre nenumăratele poveşti pe care le are de spus după prima zi de şcoală de vacanţă.

Îl ştiu pe X, cum să nu-l ştiu! E cel care face declaraţii de iubire universală în timpul mesei de prânz de la şcoală şi care a cerut-o pe Luna de nevastă în ultima tabără în care au fost împreună.

– Băieţelul care s-a ridicat de la masă şi a declarat că le iubeşte pe toate femeile, nu-i aşa?, îmi verific eu memoria.

– FETE, nu femei! E o diferenţă, mama!

Nu, zău…

– Da, el este. Azi am stat mai mult cu el. Pentru că îl plac foarte mult. Nu îl IUBESC, pentru că e o diferenţă, dar îl plac.

Altă diferenţă esenţială…

– Şi l-am învăţat matematică.

– Şi el a vrut?, mă îndoiesc eu. Că e totuşi vacanţă.

Am nişte scenarii horror în minte, pentru că ştiu prea bine forţa de persuasiune a Lunei atunci când îşi pune ceva în cap — şi nu mă refer neapărat la o forţă metaforică.

– Da! Că i-am dat nişte exerciţii frumoase. Uite!

Scoate repede un caiet să-mi arate. E plin de calcule destul de complexe, aşa că o întreb din nou cu îndoială:

– Şi a ghicit?

– Nu a ghicit, a CALCULAT! Că e o…

– … diferenţă, ştiu, ştiu…

Deci, stimată doamnă mama lui X, dacă vă vine copilul acasă şi vă spune că ştie ecuaţii cu trei necunoscute şi înmulţiri cu 11, deşi de-abia a terminat clasa pregătitoare, credeţi-l, că doar ce l-a învăţat Luna astăzi. Printre altele. Pentru că au mai făcut o groază de lucruri: au văzut documentare cu invenţii, au făcut artă din reciclabile, s-au plimbat prin parc, au mâncat prostii, s-au dat în tiribombe, au făcut şi teme… Nu se mai oprea din turuit fiică-mea astă-seară, la culcare. Până când, la a nu ştiu câta întrebare filozofică pe care mi-a pus-o, i-am răspuns neatent şi necenzurat:

– E o reminiscenţă din comunism, probabil.

Şi atunci am auzit brusc ceea ce tânjeam să aud de foarte multă vreme:

– Cred că o să mă culc acum, totuşi. Noapte bună, mama!

De azi înainte, o să ţin dicţionarul de neologisme la capul patului. Nu se ştie niciodată când pot avea nevoie ba de o clarificare de sens pentru mine, ba de un somnifer garantat pentru ea.

Anunțuri

Plecări

Astăzi va fi o zi foarte grea pentru fetiţa mea. Urmează să primească o veste foarte tristă, vestea plecării din micul ei univers a unui om drag şi extrem de important. O pierdere care o va face să sufere mult.

Noi, părinţii, am aflat de plecare acum câteva zile, dar am promis să păstrăm secretul până astăzi, pentru ca acea persoană să îşi poată lua rămas bun într-un fel corect. Şi ne-a fost extrem de greu să nu vorbim despre asta peste weekend, sau să schimbăm priviri discrete atunci când copilul îşi făcea fericit planuri de viitor despre care noi ştiam că nu se vor împlini niciodată. Iar azi de dimineaţă, când am dus-o ca de obicei nerăbdătoare, turuitoare şi fericită la şcoală, am profitat de întâlnirea cu un alt părinte, la colţul străzii, pentru a o lăsa cu acesta pe ultima sută de metri: mi-era teamă că aş fi izbucnit în plâns la despărţire, atunci când i-aş fi urat, tot ca de obicei, să aibă o zi frumoasă. Pentru că ştiam că o mint. Şi că ziua ei va fi urâtă.

De astfel de lucruri mă temeam atunci când am hotărât că eu nu voi face niciodată copii. Gândeam că nu am dreptul să aduc pe lume un suflet care să aibă parte de suferinţă, de durere şi pierderi, de boală şi de moarte, de frică, de griji şi de ura altora. Pentru că viaţa este plină de rele, poate chiar mai mult decât de bucurii, dacă o priveşti din punctul de vedere al unui depresiv, aşa cum sunt eu. De câte ori mă certam cu maică-mea, începând din adolescenţă, îi reproşam că mă adusese pe lumea asta crudă: „Nu eu ţi-am cerut să mă naşti!”, ţipam eu la ea. Şi oricât de tare m-ar durea această amintire, mi-o asum deschis acum, la fel cum o să-mi asum şi atunci când fetiţa mea îmi va arunca în faţă aceleaşi cuvinte (destul de curând, probabil). Ea, Luna, a apărut în viaţa mea, dintr-o absolută întâmplare, într-un moment în care eram foarte fericită, cu un bărbat pe care nu îl cunoşteam de foarte multă vreme, dar despre care ştiam, pur şi simplu, că urma să fie un tată minunat. Nici măcar o clipă nu s-a pus problema între noi să nu o nasc, deşi niciunul nu avusese vreun plan pentru aşa ceva, şi deşi eu continuam să cred că a face copii este o dovadă de egoism. Dar am hotărât atunci să nu uit niciodată, oricât de greu îmi va fi, că nu copilul îi este dator părintelui pentru că l-a făcut, ci părintele trebuie să-i fie veşnic îndatorat copilului său, să îl ajute indiferent de circumstanţe pe drumul vieţii sale şi să îi preia el cât se poate de mult din dificultăţi. Pentru că părintele e cel care trebuie să îi fie recunoscător copilului pentru bucuria pe care i-a adus-o, atunci când a apărut în viaţa lui. Când dai viaţă altuia, răspunzi cu viaţa ta pentru ea.

M-au durut zilele astea în care a trebuit să îi ascund copilului meu adevărul. Obişnuiesc să îi spun aproape totul, deschis, de multe ori şi lucruri ce par nepotrivite pentru un copil. Obişnuiesc să o pregătesc sufleteşte pentru momentele pe care le presupunem grele din viitor, să îi întăresc moralul înaintea unei probe a vieţii. Or acum nu am putut să fac nimic din toate acestea. M-a durut că am dus-o de mânuţă într-un loc unde urma să plângă astăzi, fără să îi pot spune să nu-şi facă griji, pentru că toate rănile se vindecă, la un moment dat, pe lumea asta. Că oamenii pleacă, dar se şi întorc. Că întotdeauna vin alţii, poate şi mai buni decât cei foarte buni plecaţi. Şi că inima mea va fi cu ea toată ziua de azi, pentru că noi, părinţii ei, nu plecăm niciodată cu totul de lângă ea, nici măcar atunci când plecăm. Pentru că toţi plecăm odată, nu-i aşa?

Perle FB 2

Aprilie 2016

– Mama, să ştii că eu nu aş fi vrut să am o soră geamănă.
– De ce, Luna?
– Dacă ea era urâtă, ar fi trebuit să semăn cu ea…

–––––

– Mama, câţi ani crezi că are Carla’s Dreams?

– Habar nu am. Presupun că vreo douăzeci, aşa…

– Ceeee? Nu se poate!

– De ce?

– Pare de vreo patruzeci mai degrabă.

– După ce îţi dai seama? Că e mereu vopsit pe faţă!

– Tocmai de aceea: aia e vopsea de patruzeci de ani.

–––––

– Băi, da’ doamna asta e pătrată!!!, se miră Luna cu sinceră hotărâre, uitându-se la televizor.

În mod normal, i-aş face teoria cum că nu e deloc frumos să vorbească aşa, că nu trebuie niciodată să discutăm despre fizicul cuiva, că persoana respectivă poate fi bolnavă etc. etc. Numai că doamna cu pricina nu îmi inspiră absolut nici o empatie, după tâmpeniile pe care le-a debitat ea însăşi despre alţii, aflaţi într-o situaţie mult mai gravă (să zicem doar că aveau legătură cu incendiul din Colectiv). Aşa că acum doar mă mir că fiică-mea cunoaşte expresia asta:

– Cum adică, „pătrată”?, mă prefac eu nedumerită.

– Păi tu nu vezi ce unghiuri are?

Opaaa! Fiică-mea vede unghiuri! Şi le mai şi analizează!

– Ce fel de unghiuri?, o ţin eu pe a mea.

– Drepte! Cum altfel, dacă e pătrată???!!!

Să vezi ce-o să mai ţipe asta mică la mine când s-o apuca de trigonometrie sau alte chestii despre care eu habar nu (mai) am. Dar aşa-mi trebuie, prea i le explic şi eu pe toate alea, din faşă! 🙂

–––––

Mai 2016

Fiică-mea are ca temă de răspuns la întrebarea „Cum se numesc locuitorii unui sat/oraş/bloc?”:

– Habar nu am, se dă ea bătută înainte să înceapă să se gândească.

– Hai să le luăm pe rând, îi propun eu, încă calmă (deşi ştiu că voi ajunge inexorabil un sac de nervi peste vreo două-trei ore de teme). Cum se numesc oamenii care stau la ţară?

– Ţărani!

– Vezi că ştii? Deci, oamenii care stau la sat se numesc…

– Sătani… Nu! Ştiu: săteni!, exultă Luna.

– Bravo! Prin urmare, oamenii care stau la oraş se numesc…

Sunt plină de optimism. Răspunsul, însă, vine teribil de frustrant:

– Viteji!

Să mă enervez rău? Sau să îi dau dreptate? 😉

–––––

Datorită genialei idei a materiilor integrate, fiică-mea a învăţat, multe zile la rând, şi la română, şi la matematică, despre părţile componente ale plantelor. Am făcut până la epuizare nervoasă exerciţii cu rădăcina, tulpina, frunzele, florile şi funcţiile lor, din patru manuale diferite. Mai rămânea doar să cânte la ora de muzică „Imnul frunzuliţei” sau „Draga mamii rădăcină” şi gata, era integralitatea integrală. Noroc că la orele de muzică desenează. Dar asta e altă poveste.

Adineauri i-am dat să mănânce un morcov. Au ieşit ăştia noi şi, iepuraş cum e ea, e foarte încântată să ronţăie la ei. Pe când îi întindeam apetisanta legumă, ţinând-o de tulpiniţele verde-crud, m-a trecut gândul (prost) să-i dau un test-fulger:

– Ia, zi, Luna, ce parte a morcovului mănânci tu acum?

– Pe cea portocalie, bineînţeles.

E destul de greu să contrazici un copil care are dreptate. E şi mai greu să îi aduci aminte că a învăţat, nu demult, chestii ceva mai elevate, dar până la urmă a înţeles, totuşi, că aşteptam răspunsul „rădăcina”. Apoi a mâncat tot răspunsul cu ronţăituri mărunte, ale singurului incisiv superior pe care îl posedă momentan.

–––––

Eurovision 2016. Concurenta Maltei pare gravidă, iar fiică-mii pare să nu-i placă deloc melodia ei:
– Săracu’ copil, pe dinăuntru!
– De ce?, pufnesc eu în râs.
– Păi cu muzica aia tare! Şi fix în gura ei!

–––––

Ajutor, prieteni matematicieni!

Făceam exerciţii cu Luna. I-am povestit că zero este considerat număr par prin convenţie şi că există şi o logică aici: zero se află între -1 şi 1, care sunt numere impare, deci zero trebuie să fie par, pentru a respecta alternanţa. Iar ea m-a întrebat dacă infinitul este par sau impar, pentru că şi el se află între infinit minus 1 şi infinit plus 1. I-am răspuns că nu putem şti (evident), dar am rămas cu două dileme:

  1. Infinitul este un număr?
  2. Infinit minus 1 este un număr finit sau infinit?

Bine, mai am şi dilema dacă sunt suficient de deşteaptă pentru a o mai ajuta pe fiică-mea la teme şi la anu’, dacă deja am întrebările astea din clasa întâi…

P.S. Atât de tare a obosit fiică-mea după atâta înţelepciune încât mi-a întins cartea la ultimul exerciţiu şi mi-a ordonat:

– Emojionează-mă, te rog, că nu mai pot să citesc!

–––––

O seară de mai ca oricare alta. O culc pe fetiţa mea de şapte ani şi jumătate (cam vreo 2.300 de zile de convieţuire, după cum am calculat ulterior). Eu îi zic „Noapte bună”. Ea mă roagă să mai stau un pic. Îşi pune tandru capul pe pieptul meu. E un moment frumos. Pe vremea mea, se numea „moment Kodak”, între timp, firma Kodak a dat faliment. Apoi fiică-mea îmi zice pe un ton grav:

– Mama, cred că a venit momentul să îmi spui care este numele tău adevărat. „Aluniţa” este prea ciudat.

Despre şcoală, numai de bine. Şi pac-pac-pac

Sâmbătă dimineaţă. Ne trezim fără alarmă, cu soare în ferestre, ne răsfăţăm cu un mic dejun nesănătos, dar gustos, ne întindem leneş oasele…

– Mama, vrei să îţi povestesc o zi de şcoală de la noi?

– Ǎăă… mda…

– Deci fii atentă! Dimineaţa, ajung la şcoală. Urc la etajul trei, că acolo e toată lumea. Băieţii se joacă pe telefon, fetele nu ştiu ce fac, eu salut, nimeni nu răspunde, eu mormăi „Muţilor!” şi plec să mă schimb. Apoi avem prima oră… româna, să zicem, pac-pac-pac, vine prima pauză. Eu mă duc la … [începe să mi se activeze siguranţa de discurs plictisitor şi să aud pe sărite în următoarele cinci minute, cât durează descrierea pauzei]… băieţii se ceartă ce jocuri să instaleze pe telefon. Apoi a doua oră, pac-pac-pac, sună clopoţelul – pauza mare. O. ţipă „Fructeeee!!!” Mă duc să vorbesc cu învăţătoarea, vin merele, dispar merele. O. a servit patru bucăţi, S. a servit zece…

– Nu se zice „servit”, că nu îi serviţi voi pe alţii, încerc eu să interferez cu ceva util.

– Noi aşa zicem. În fine, ideea e că noi ceilalţi nu am mai apucat mere. Vine ora a treia, pac-pac-pac, pauză…

[…]

După cinci minute:

– … mergem la masă şi apoi la trei şi apoi vii tu să mă iei.

Uf, bine că s-a terminat!

– Marţi! Că asta a fost luni. Deci, marţi, prima oră avem engleza, pac-pac-pac, apoi profesoara ne spune să ne luăm hainele de sport, că avem sportul, şi vine profesorul de sport, şi jucăm Şerpişorul, şi eu câştig mereu, şi să vezi ce acrobat e C., cum merge el în mâini…

[…]

– … ora a treia, pac-pac-pac. A patra la fel… Miercuri! Miercuri e la fel. Doar că la prânz trebuie să am grijă să îi spun lui S. să nu mănânce prea mult, pentru că se duce la înot şi i-a fost rău de mai multe ori.

– Şi te ascultă?

– Nu. Joi!

Dacă nu mai apar o vreme pe-aici, să ştiţi că sunt ocupată. Weekend plăcut şi vouă!

Dragobetele de după Valentin

Am niscai mici emoţii referitoare la ziua de azi. Şi nu, nu este vorba de mine, că sunt prea bătrână şi fidelă pentru fluturaşi în stomac şi cine elaborate, ci despre fiică-mea. Îl mai ţineţi minte pe colegul ei din clasa zero, cel care s-a ridicat din senin de la masa de prânz, la şcoală, şi a declamat că o iubeşte (printre altele)? Ei bine, aseară mi-a povestit Luna, moartă de râs, cum bietul băiat şi-a vărsat farfuria cu ciorbă mergând cu ochii la ea. Iar asta se întâmpla ieri, o zi banală, fără nicio semnificaţie romantică, deci mă întreb ce necaz i se mai poate întâmpla astăzi, când o ştim cu toţii că este, din nou, o zi dedicată iubirii. Mai ales că Luna se încăpăţânează să îi respingă nemilos orice încercare de apropiere bietului băieţel. Gurile rele mi-au spus chiar că i-a fi refuzat o cerere în căsătorie, adresată fiică-mii de către (prea) tânărul domn în tabăra de luna trecută:

– Hai, măi!, i-ar fi răspuns ea. De ce să mă alegi tocmai pe mine, când ai atâtea femei în jur?

Şi ar fi arătat larg, cu mâna, spre gaşca de fetiţe cu media de vârstă de aprox. 7 ani, aflate în acel moment în pensiunea de la Predeal.

Chiar mă miră această împietrire a sufletului domnişoarei mele, care, după cum probabil că ştiţi, a avut mereu idile înflăcărate cu diverşi colegi şi prieteni, începând încă din primul an de grădiniţă. De la o vreme încoace, nicio fâstâceală, nicio îmbujorare, nicio căldură în voce atunci când îmi vorbeşte despre cercul ei de prieteni. Nicio inimioară cadou în luna asta dedicată iubirii, nimic. De fapt, o inimioară tot a ţinut ea să dea cadou cuiva de Sf. Valentin: învăţătoarei ei. Dar cred că asta nu se pune. La fel cum, în seara aceleiaşi zile festive, s-a îmbrăcat frumos, şi-a luat câinele în poală şi m-a rugat:

– Mama, ne faci şi nouă o poză? Că uite ce bine ne stă împreună, şi azi e Sf. Valentin, şi alea, alea… ştii tu…

I-am aruncat o privire pe care o credeam clară în semnificaţii: „Pe bune, Luna??!! Cu un câine??!!”. Iar ea mi-a replicat atotştiitoare:

– Da, da, mama, ştiu, nu-ţi face griji… Suntem amândouă fete. Dar asta nu contează, dacă eu o iubesc pe Babe. Fă-ne poza aia, te rog!

Şi le-am făcut-o. Cine sunt eu să mă împotrivesc iubirii dintre un om şi un câine, chiar dacă sunt de acelaşi sex?

luna-babe-de-sf-valentin

Dramoletă de Sfântul Valentin

V-am promis că schimb tema. Şi ce altă temă mai potrivită pentru ziua de astăzi decât…

– Mama, să vezi ce s-a întâmplat azi!, îşi începe entuziasmată fiică-mea raportul, în drumul spre casă. X. a profitat că e Ziua Îndrăgostiţilor şi ne-a declarat că el le iubeşte pe toate fetele din şcoală. Apoi a adăugat: „Şi în general pe Luna şi pe Y.”.

O văd cum se chinuie să pară modestă, dar zâmbetul de satisfacţie i se întinde necontrolat până la urechi. Deşi e o şcoală mică, nu-s prea multe fete. Dar să trecem.

– Ce drăguţ! Unde a declarat asta?, îi zâmbesc şi eu.

– La prânz, la cantină. Cam ciudat, nu-i aşa?

Încerc să îmi închipui scena. S-o fi sculat în picioare ca să se facă auzit? O fi ridicat vocea peste ciripiturile celorlalţi? Ce-o fi vrut să spună, de fapt, cu „în general” ăla?

– Mda, e cam ciudat, convin eu.

– Şi cel mai ciudat îmi pare că este o diferenţă cam mare între noi, continuă Luna. Adică pe Y. înţeleg s-o iubească, că e colega lui. Da’ de unde şi până unde să mă iubească pe mine, care sunt în clasa A DOUA, el, care e de-abia în clasa zero? Totuşi, să fim serioşi!

Să fim serioşi, cum să nu, dar putem?

Ultimul articol pe teme politice (sper…)

În ultimele zile, am făcut progrese în a mă sustrage controversatei realităţi politice actuale. Adică am dat mai puţin drumul la televizor, am văzut preponderent filme emoţionante, am intrat în mai puţine polemici pe net şi am evitat subiecte inflamante în conversaţiile cu persoane cunoscute. Nu chiar pe toate, dar sunt pe drumul cel bun. Trebuie cumva să ies din bucla asta care mă ţine captivă într-o uimire perpetuă la aflarea veştilor dinspre penibila noastră clasă politică. Şi într-o enervare continuă mă ţine, care cu siguranţă nu îmi face bine. De aceea cred că e necesar să încetinesc puţin pasul şi să relativizez. Nu să îmi pierd interesul, vigilenţa şi spiritul critic, dar să îmi văd mai mult de chestiuni personale. Cum ar fi, de exemplu, viitorul concret al copilului propriu. S-a terminat şi vacanţa, e clar că mă voi ocupa mai mult de fiică-mea decât de orice altceva, de azi înainte:

– Ce-aţi făcut azi la şcoală?, o întreb eu pe drumul de întoarcere acasă.

– Ǎăă… o să ţi se pară bizar… dar…

Ups.  Nu începe deloc bine. Ce-o mai fi făcut?

– Am discutat despre… PSD.

Desigur. Credeam că mă pot sustrage, dar iată că nu am cum. Fiică-mea are o expresie pe jumătate vinovată, pe jumătate ghiduşă şi pe jumătate patriotică (da, da, ştiu că sunt trei, le-am numărat pe măsură ce le scriam).

– Unde aţi discutat? La ore? Aţi avut o dezbatere cu învăţătoarea sau cum?

– Eu cu X. şi cu Y. În pauză.

– Păi de unde şi până unde?, mă mir eu că a avut astfel de conversaţii cu colegii ei.

– Practic, X. a deschis subiectul, că el a fost şi la protest. Apoi Y. a spus că pesedeii sunt răi. Atunci am zis şi eu câte ceva despre legile alea ale lor, ştii tu care. Şi am făcut un chestionar prin clasă: nimeni, nimeni nu a votat cu PSD-ul de la noi!

Pare o clasă bună, implicată civic şi cu conştiinţa dreptăţii. Păcat că sunt doar şase copii în clasa asta. Mi-ar fi plăcut să fie mai mulţi, să ştiu că avem pe cine ne baza la alegerile din… 2026. Pentru că abia atunci vor căpăta drept de vot aceşti mici cetăţeni aflaţi în clasa a doua acum. Şi la cum se văd lucrurile astăzi, tare mi-e teamă că tot împotriva PSD vor fi nevoiţi să voteze…