Expoziţia interactivă (?) despre Corpul Uman – cronică la cald

Le iau de la şcoală pe fiică-mea şi pe prietena ei. Aceasta din urmă e îmbrăcată suspect de elegant, în fustă de stofă şi bluză cu mâneci lungi şi inserţii de perle.

– De ce te-ai îmbrăcat atât de elegant astăzi?, sunt eu curioasă.

– Pentru că am fost la operă.

– Azi?

– Mai demult. Dar azi mi-au fost hainele astea la îndemână.

– Ah, ok…, mă prefac eu că am înţeles.

Mai am de stat câteva ore cu fetele şi nu intenţionez să îmi risipesc de pe acum întreaga raţiune cu desluşirea unor chestiuni atât de complicate.

– Mai bine povestiţi-mi cum a fost la expoziţie, la mall Promenada.

– Nu cine ştie ce, le aud eu pe amândouă pe jumătate plictisite.

– Mie mi s-a părut impresionant, din poze. Am văzut un creier uriaş şi foarte colorat…

– Da, da, mă întrerup ele. Acela era într-adevăr impresionant.

– Şi să ştii că mai era ceva acolo ce n-ai văzut!, completează prietena Lunei.

– Ce?

– Un cerebel!!!

– Ǎăă, am mai văzut… De ce spui că n-am mai văzut?, mă mir eu.

– Pentru că era ascuns în spatele creierului aceluia mare. Nu aveai cum să-l vezi în poză.

E greu. Dar eu tot mai sper:

– Şi totuşi, chiar nu aţi aflat nimic cu adevărat interesant acolo?

– Ba da! S-a inventat un al cincilea simţ, îmi răspunde fiică-mea.

– Cum adică, “s-a inventat” un simţ?, întreb eu năucă. Şi să ştii că există deja cinci simţuri, poate că e al şaselea… Cum e simţul ăsta?

– Păi de exemplu cârnatul.

– Simţul cârnatul??!!

– Nu.

Uf. Totuşi.

– Simţul umimi.

??!!

– Ah, pardon, nu e simţ, e gust. Ştii că avem gustul sărat, dulce, amar şi acru. Ǎsta e umimi. Gustul cârnatului.

Mai fac o singură încercare, jur, după care mă las:

– Pare foarte interesant. De ce spuneţi că nu v-a plăcut prea tare?

– Pentru că doamna aceea de acolo nu era deloc drăguţă cu noi. Părea plictisită când vorbea, nici nu ne zâmbea, nici nu ne-a lăsat să punem mâna pe nimic…

– Dar era o expoziţie interactivă, ar fi trebuit să atingeţi lucruri.

– Da, exact asta am zis şi noi. Scria mare pe afiş că e interactivă, iar ea nu ne-a dat voie să atingem nimic. Ne-a întrebat dacă avem curaj să băgăm mâna într-un săculeţ, noi am spus că da, apoi tot ea a băgat singură mâna. Mi-ar fi plăcut şi mie să simt cum pulpează inima, totuşi!

V-am zis că a fost ultima încercare. Mi s-a părut mai înţelept să le las să vorbească singure tot restul drumului. Păreau că ele între ele se înţeleg perfect, deci de ce să inoportunez cu nelămuririle mele? În plus, ştiam şi că voi avea parte de o cronică detaliată a vizitei mai târziu, când vom rămâne singure. Ceea ce s-a şi întâmplat, la cină, în timp ce savuram tradiţionalele paste de luni seara:

– Hai să-ţi spun cum a fost cu expoziţia aia. Mai întâi ne-a arătat pe o tabletă cum intră mâncarea în gură, dar era cam scârbos, pentru că semăna cu o diaree. Apoi ne-a vorbit despre diverse sisteme din corp: nervos, osos, digestiv…

– … circulator, reproducător, o ajut eu să-şi amintească.

– Circulator, da, reproducător, nu. Ce e aia?

– Care e responsabil cu reproducerea, e despre cum se fac copiii.

– Aaaa, nu, cum să ne arate aşa ceva? Erau toate organele acolo, doar ALEA, nu. De parcă n-am fi toţi oameni şi n-am avea toţi aşa ceva!

Sunt mândră de revolta ei. Până şi un copil de nouă ani ştie mai bine ca parlamentarii noştri inculţi şi ipocriţi că educaţia sexuală ar fi ceva absolut normal pentru şcolile noastre. Şi mă întristează faptul că până şi o expoziţie privată şi aşa-zis ştiinţifică a eludat subiectul, ca şi când nu ar exista.

– Şi apoi am ajuns la creier. Ştiai că creierul are patru culori?

– Poate zone, vrei să spui. Creierul e albicios, materialului din care e făcut i se spune “materie cenuşie” şi e acelaşi peste tot.

– Nu, sunt culori. Creierul mic e albastru, iar cel mare are patru culori şi în fiecare culoare e câte un simţ. Şi ne-au plimbat în câte o zonă, mai întâi la pipăit, unde nu am avut voie să punem mâna, apoi la mirosit, unde ne-a trecut în viteză pe la nas nişte capace, apoi la văzut, unde ne-a zis că n-o să ne uităm la nimic, că oricum nu e interesant… Am mai văzut nişte organe, o gură care mânca nişte mazăre, şi gata, s-a terminat. Parcă de-abia aştepta să scape de noi doamna aceea, crede-mă când îţi spun că nu era deloc bună.

Încep să o cred. Păcat. Ar fi putut ieşi mult mai bine de-atât. Oare când vor învăţa şi românii că atitudinea contează cel mai mult?

A, şi nu uitaţi să staţi pe fază: luna viitoare au programată vizita la expoziţia Comorile Egiptului Antic de la Biblioteca Naţională (Comorile Egiptului Antic – Expoziţie De Excepţie, pe numele ei complet!). Am auzit că este o colecţie impresionantă de exponate din plastic chinezesc acolo, de-abia aştept şi cronica aceea de la copii.

Reclame

Se caută timp. Se oferă comunitate

Ca în fiecare dimineaţă, după ce îmi las copilul la şcoală, trebuie să trec înapoi de o intersecţie mare şi aproape blocată. Sunt şoferii care ori au vrut să forţeze galbenul şi s-au trezit pe roşu în mijlocul ei (“hai să furăm ceva, orice, până şi un pic de roşu” pare a fi deviza în ţara asta), ori vor să facă la stânga de pe a treia bandă din dreapta, blocându-le drumul drept celor care vor să o ia, corect şi legal, înainte. Tot ca în fiecare dimineaţă, un cor de claxoane însoţeşte apariţia culorii verzi – şoferii nemulţumiţi că nu pot trece atunci când ar fi dreptul lor să treacă. Pe de o parte îi înţeleg, pe de alta… claxonatul acela nu foloseşte la nimic, e doar o descărcare nervoasă în urechile noastre, ale trecătorilor. Desigur, mă apuc să-i bombăn pe claxonagii, pentru că nici nervii mei nu mai sunt ce au fost.

Singura diferenţă faţă de oricare altă zi în care se întâmplă toate acestea e că de data asta suntem două care bombănim. Lângă mine este o tânără care exprimă aceeaşi revoltă cetăţenească cu a mea. Ne zâmbim reciproc şi ne unim bombănelile în timp ce traversăm împreună cu băieţelul ei de câţiva anişori. Pe partea cealaltă continuăm să vorbim, tot despre lume şi oameni, despre bine şi rău… După câteva minute, ne luăm la revedere zâmbind, apoi tânăra se întoarce către mine:

– Ştii, de fapt, aş vrea să-ţi mai spun ceva. Sâmbătă va fi ziua mea şi aş vrea să mi-o donez pentru un proiect aici, la biblioteca Gârleanu, dacă o ştii. Îţi pot vorbi puţin despre el?

– Cum să nu?, mă întorc eu la ea. Îmi place biblioteca aceea.

– Mă bucur, spune tânăra şi îmi întinde mâna: Eu sunt Emilia.

Emilia

E genul acela de femeie care vorbeşte şi cu ochii atunci când îşi prezintă visele. Şi nu are puţine. Pe unele le-a îndeplinit deja: a văzut lumea, a găsit un bărbat minunat, au făcut un copil împreună, şi o casă. Dar simte că trebuie să dea înapoi din prea-plinul ei. Trebuie să îi ajute şi pe alţii să ajungă la visele lor. Şi atunci gândeşte proiecte în care se implică voluntar, că doar nu o să stea ea degeaba acasă acum, cât e copilul mic şi are nevoie de ea! Cel de care a fost cea mai mândră (“febleţea sufletului meu”, ca să o citez pe Emilia) a fost Femei celebre la biblioteca Ion Creangă. A umplut atunci, împreună cu o mică echipă la fel de inimoasă ca şi ea, câţiva pereţi ai bibliotecii cu informaţii despre românce care au făcut ceva important în istorie, dar peste numele cărora se aşterne praful uitării.

Şi de proiectul din vara trecută este deosebit de mândră. Se numeşte Iulie fără plastic şi s-a bucurat de un foarte mare succes, va fi cu siguranţă continuat, pentru că problema poluării planetei cu deşeuri din materiale plastice nu se rezolvă în doar o lună de abstinenţă şi de activităţi de popularizare a acesteia.

A adus şi un apicultor la atelierele pentru copii. Pe cel de la La Stupina, teribil de pasionat de ceea ce face, care îşi plimbă stupul transparent prin şcoli ca să le arate copiilor ce se petrece în interiorul unui stup şi cum se naşte mierea noastră cea preţioasă (găsiţi detalii aici şi aici, în caz că vreţi să includeţi această activitate printre altele din Şcoala Altfel, de exemplu).

Acum, Emilia organizează, printre alte proiecte reunite sub hashtag-ul #putereacomunitatii, întâlniri pentru femei, în spaţiul alăturat bibliotecii Gârleanu, Spaţiul X: Serile de Feminitate – ore de consiliere, meditaţie sau distracţie doar pentru ele, cu cele mai diverse subiecte.

Iar la întâlnirea următoare, ocazionată de ziua ei, nu îşi doreşte niciun cadou pentru ea, ci speră să poată strânge fondurile necesare amenajării unui perete senzorial pentru copii mici şi achiziţionării unor jucării de calitate pentru ludoteca bibliotecii pentru copii, Emil Gârleanu (mai pe larg, aici).  Ea a donat deja bibliotecii cărţile ei şi ale celui mic – “în loc să se umple de praf pe rafturile de acasă, nu-i aşa că e mai bine să stea aici, la biblioteca publică, unde se pot bucura de ele mult mai mulţi oameni şi unde le pot regăsi oricând dacă vreau să recitesc ceva?”. Şi câteva jucării din lemn a donat. Fiind un loc public în care se joacă mulţi copii cu ele, e necesar să fie jucării de calitate şi rezistente. A găsit şi un arhitect, Răzvan Lazăr de la Addstudio, care s-a oferit sa îi ajute pro bono cu partea de design a spaţiului, a găsit şi o companie care comercializează veselă de unică folosinţă din tărâţe, ca să adauge astfel petrecerii ei şi o componentă de protecţie a mediului, a găsit şi oameni care au donat ceva. Dar e nevoie de mai mult.

Din păcate, eu nu am cum să ajung la petrecerea ei, dar îi propun să ne întâlnim după aceea, într-o zi în care să avem timp să discutăm mai mult şi în alt loc decât pe trotuar, să găsim o cale să ajut şi eu cumva, cu timp şi cu vorbe (resursele mele cele mai importante), la luminoasele ei proiecte.

– Aşa facem, se bucură Emilia. Cel mai bine ar fi să ne întâlnim şi cu prietena mea de la bibliotecă, Ioana, care este şi mai împlicată decât mine în proiectele de acolo.

– Probabil o ştiu, pentru că mergem destul de des la Emil Gârleanu.

– E blondă şi foarte caldă…

– O ştiu. Cea care zâmbeşte mereu.

Ioana

Într-adevăr, la întâlnire mi se confirmă că o ştiam pe Ioana, singura bibliotecară care a putut să înţeleagă mereu ce anume dorim atunci când am fost la biblioteca ei împreună cu furtunile de fiică-mea şi prietena ei – două cititoare entuziaste şi repezite. Ştiam şi că organizează acolo Ora de poveşti de sâmbătă dimineaţa, în care se citesc cărţi frumos ilustrate pentru copiii mai mici, şi Atelierele de jocuri de vineri seara, când nu numai copiii, ci şi adulţii se pot juca boarding games din bogata colecţie a bibliotecii. În ultima vreme au făcut şi cluburi de lectură acolo, pentru mari şi mici, şi jocuri mai neobişnuite (Olimpiada Jocurilor Fluorescente, de ex.), şi ateliere de handmade… Şi toate sunt gratuite.

Ceea ce nu ştiam despre Ioana este că ea schimbă vieţi. Ca atunci când a văzut, pe maidanul împădurit de vizavi de bibliotecă, o căsuţă improvizată din te miri ce, care părea să adăpostească o familie cu mai mulţi copii. Ioana nici nu s-a speriat (aşa cum am făcut eu, deşi tare m-a mai tentat să aflu cine îşi aranjase atât de curat şi de drăguţ o casă din gunoaie), nici nu i-a reclamat la poliţie (aşa cum au făcut o parte din locuitorii blocurilor din zonă, deşi amărâţii aceia nu deranjau pe nimeni cu absolut nimic). Ioana s-a dus la ei să afle cu ce i-ar putea ajuta. Şi a aflat că aveau nevoie de apă, mai întâi, aşa că le-a dus apă. Apoi le-a dus şi câte ceva de mâncare. Apoi şi-a dat seama că au nevoie şi de vorbe bune, aşa că le-a arătat cărţi copiilor. Dar copiii (măricei, deja) nu ştiau să citească, aşa că a încercat să-i înveţe. Atunci a descoperit Ioana că are şi abecedarul ăla logica lui, că nu poţi învăţa pe cineva literele în ordine alfabetică, aşa cum a încercat ea iniţial, ci îţi trebuie o altă ordine, pe care să o poată percepe un creier neinformat: îl înveţi mai întâi pe M şi apoi pe A pentru a le putea lega împreună în acel cuvânt care are cel mai clar sens pentru orice copil – MAMA. Iar atunci când şi-a dat seama că nici apa, nici pacheţelele cu mâncare, nici măcar cărţile nu îi vor putea încălzi pe acei oameni sărmani peste iarnă, s-a dat peste cap şi, ca o zână bună ce este, le-a găsit locuri în adăpostul preotului Valentin Ştefan de la Slobozia. S-a scris mult despre acest preot care a strâns în jurul bisericuţei sale, dintr-un sat de lângă Giurgiu, o întreagă comunitate de sărmani, în special femei şi copii refugiaţi de abuzurile vieţii. Acum se pare că e destul de mare înghesuială acolo, dar oamenii se descurcă, într-un grup unit în jurul părintelui, ca într-un fel de mic kibuț ortodox, în care fiecare îşi are locul şi rolul lui, ajutându-i pe ceilalţi şi fiind la rândul lui ajutat.

După plecarea acelor copii, Ioana a mai adus înăuntru copii de pe stradă. Nu forţează pe nimeni, pe toţi îi lasă să descopere singuri şi în ritmul lor bucuria cititului, şi toţi revin. Acum e foarte mândră de unul dintre aceşti copii, un băiat care face, pentru a nu ştiu câta oară, clasa a cincea şi care nici măcar nu ştia să citească atunci când l-a întâlnit. Venea uneori la bibliotecă, din casa lui ca vai de capul ei, cu faţa tare murdară („Nicio problemă, e doar pentru că azi-noapte a fost rândul meu să dorm pe jos”), dar niciodată fără bună dispoziţie. Ioana şi-a dat seama că „momeala” lui ar fi calculatorul, aşa că, după ce l-a ajutat să înţeleagă ceea ce scrie pe un ecran, a strâns nişte bani şi i-a cumpărat un laptop numai al lui.

– Şi acum are deja note de 5 şi de 6 la şcoală, îmi spune Ioana cu ochii sclipind de bucurie. E pentru prima dată când nu se află în situaţie de repetenţie.

– Dar cum ai strâns banii aceia?, sunt eu curioasă să aflu, pentru că un laptop costă ceva, totuşi. Prin campanie publică?

– Am pus mână de la mână cu prietenii mei. Mereu facem aşa…

Şi Ioana lasă ochii în jos cu mare modestie. Iar eu îmi dau seama că face parte dintre acei oameni care fac extraordinar de mult bine în jurul lor, dar fără să se laude. Ba chiar pare ruşinată că e nevoită să îmi vorbească despre asta, dacă n-aş fi întrebat-o, nu mi-ar fi spus niciodată că a pus bani de la ea. Din fericire, sunt încă destul de mulţi oameni ca Ioana, care dintr-o umbră de modestie şi anonimat fac să se mai ţină cumva pe picioare umanitatea mult şubrezită din ţara asta. Şi ţara în sine, chiar, cumva.

De ce face Ioana toate aceste lucruri? Pentru că ea a înţeles un lucru foarte important: în lumea zilelor noastre, în care tentaţiile de petrecere a timpului liber sunt multe şi variate, copiii au mare nevoie să fie atraşi spre carte şi, implicit, spre învăţătură, în alt fel. Nu mai e suficient să le pui o carte în mână, oricât de frumos ilustrată şi de viu colorată ar fi ea, trebuie să ţeşi cumva o poveste în jurul ei, o poveste în jurul poveştii, care să îi facă pe copii curioşi să o şi deschidă. Nu trebuie să le impui “Citiţi!”, nu trebuie să le explici că e spre binele lor de mai târziu, nu trebuie să îi sancţionezi dacă nu o fac. Îi poţi aduce, însă, foarte uşor în bibliotecă tentându-i cu un joc sau cu o joacă, cu un atelier sau cu un film pe calculator. Iar cei mici, odată instalaţi confortabil în mediul acela tapetat cu cărţi (la propriu), cu siguranţă vor ajunge la un moment dat curioşi şi la adresa acestora. Şi atunci când vor fi deschis prima carte care îi interesează cu adevărat pe ei, şi nu care a fost dată drept temă de “doamna” de la şcoală – abia atunci vor fi păşit cu adevărat pe minunatul drum al lecturii, care le va îmbogăţi cu siguranţă sufletul, gândurile şi viaţa. Şi care ne va face şi nouă, la urma urmei, viitorul mai bun, într-o societate în care copiii încă citesc.

Noi

Când ne-am întâlnit toate trei, am crezut că fetele vor să scriu un text pentru a mai strânge nişte fonduri pentru proiectul acesta al lor, cu spaţiul de joacă din bibliotecă şi cu peretele senzorial. Dar mă înşelam. Emilia era foarte mulţumită cu cei un pic peste 2.000 de lei pe care îi primise cu ocazia zilei de naştere şi mi-a spus că le vor fi probabil de ajuns. Ceea ce încă le lipseşte, însă, este timp şi pricepere. E nevoie de oameni care să vină să le citească copiilor sau să facă ateliere cu ei. E nevoie de un bărbat care să poată ţine o bormaşină în mână pentru a instala jocurile de pe peretele senzorial pe care, desigur, e nevoie să le şi facă cineva. E nevoie de cineva care să facă teme cu adolescenţii aceia cu probleme şi e nevoie de cineva care să joace board games cu ei. E nevoie de cineva care să facă fursecuri pentru serile de întâlniri cu femeile. E nevoie de cineva să repare cele două wc-uri stricate de o veşnicie, pentru că viaţa nu e numai despre cărţi, artă şi floricele comestibile, ci este şi despre aşa ceva – despre wc-uri înfundate.

– Şi eu tot timp vă pot oferi, le asigur eu. O să scriu despre voi şi o să încerc să şi vin cu activităţi aici, dacă este nevoie. Şi eu simt că am multe de dat altora. Şi pot să fac asta doar pentru că, la rândul meu, primesc şi eu sprijin de la bărbatul meu, care munceşte mult pentru ca eu să-mi permit luxul de a nu munci.

Ochii Emiliei se umezesc instant. Entuziasmul şi siguranţa ei par să se înmoaie pentru o clipă scurtă:

– Evident că şi la mine e la fel, nimic din tot ce am realizat nu ar fi fost posibil fără soţul meu, care mă sprijină necondiţionat, de atâţia ani. Şi care nu îmi reproşează nimic dacă într-o zi nu am timp să spăl vasele…

Oameni care sprijină pe alţi oameni. Pe principiul Pay it forward! (Dă mai departe!): primeşti bine, dai bine, primeşti iar bine… Şi copiii strânşi de Ioana în bibliotecă au dat deja mai departe, atunci când au integrat în grupul lor vesel un băieţel autist. Combustibilul vieţii, faptele bune.

Voi

Deci, da, e nevoie de voi, cu timpul şi cu sufletul vostru, să veniţi alături de fetele astea inimoase şi să le ajutaţi să îi ajute pe alţii. Poate ştiţi să le arătaţi unor copii cum să facă origami, şi atunci faceţi un atelier de modelat hârtie. Sau poate vă pricepeţi la mânuit marionete şi improvizaţi un teatru de păpuşi în bibliotecă. Sau poate aduceţi acolo jucării şi cărţi de care nu mai aveţi nevoie, dar care sunt în stare bună şi îi pot bucura pe alţii. Sau poate că sunteţi instalator şi vă puteţi dărui o juma de zi pentru toaletele buclucaşe. Sau poate că aveţi muşchi şi puteţi da o gaură cu bormaşina (am eu una în debara, dacă e nevoie de ea). Sau poate că aveţi un minut de pierdut într-o zi să o căutaţi pe Emilia şi să o întrebaţi de ce anume are concret nevoie. S-ar putea să fiţi surprinşi de cât de puţin trebuie uneori pentru a construi o uriaşă faptă bună.

Uciderea lui Alex Tigaie

– Mama, aş vrea să te întreb ceva… pentru că am făcut ceva… şi nu ştiu dacă am procedat bine.

E prinsă de mâna mea în timp ce aştept la coadă la măcelăria arăbească din cartier.

– Dar nu chiar acum, adaugă ea repede. Afară…

Cam aşa îmi închipui că încep toate veştile proaste: cu precauţii şi amânări. Am mai avut parte de o emoţie dintr-asta de mamă nu mai departe de aseară, când m-a invitat să mă aşez bine pe canapea şi să mă pregătesc sufleteşte, pentru că urma să-mi spună „ceva absolut îngrozitor”, care avea să mă facă („probabil”) să leşin („aşa cum te ştiu eu”). Iar apoi mi-a spus  următoarele:

– Ştii că o atletistă (!) a căzut la televizor şi i-au ieşit coastele?

Mi-ar plăcea să fie o poveste la fel de impersonală şi acum, dar zice că de data asta a făcut ea ceva… Înşfac punga cu fripturi şi mă grăbesc să ieşim din magazin.

– Aşa. Acum poţi să-mi spui.

– Păi… să vezi… eu m-am gândit ca, atunci când aud un cuvânt pe care nu-l ştiu, să-l notez într-un carneţel şi să te întreb pe tine acasă ce înseamnă.

Ca şi aseară, mă trezesc uşor debusolată:

– Dar de ce nu o întrebi pe persoana respectivă, cea care a spus cuvântul acela, ce înseamnă? Aşa ai putea să înţelegi pe loc ce spune.

– Tu explici mai bine decât oricine.

Eh, aşa da! Acum sunt pe deplin liniştită şi chiar măgulită de răspuns.

– În cazul ăsta, da, e o idee bună. Notează ce vrei, şi eu îţi explic acasă.

– Perfect. Pentru că am deja câteva cuvinte pentru tine.

– Zi.

– Acasă.

– Bine…

Şi iată-ne acasă, după câteva minute. Ne scoatem încălţările, ne spălăm pe mâini, ne schimbăm în haine de interior, aranjăm cumpărăturile şi încă alte câteva activităţi rutiniere care nu fac decât să mărească suspansul.

– Deci? Cuvintele alea?, o atac eu direct după ce mă aşez pe scaunul meu obişnuit, din faţa calculatorului.

– Stai puţin!

Se mai scurg câteva clipe lungi, cât se duce să îşi caute carneţelul, să îl deschidă, să caute pagina cu pricina… Apoi, brusc, înţeleg de ce a făcut totul pentru a întârzia momentul. Pentru că prima întrebare este:

– Ce e aia „pedofil”?

A silabisit cu ezitare cuvântul. Iar eu nici măcar nu am clipit. Ştiam că va trebui să vină cândva şi întrebarea asta.

– Mai ştii ce este pediatrul?, o iau eu pe departe.

– Doctor de ochi?

– Nu, de copii. „Pedofilul” e din aceeaşi familie, „fil” vine de la iubire, deci înseamnă iubitor de copii.

Îi văd mirarea pe faţă. Ce îi spun eu e de bine, iar ea cu siguranţă ştia că e ceva de rău.

– Dar nu e o iubire frumoasă, adaug eu, ci înseamnă că omul acela vrea să facă sex cu copii.

– MAMAAAAA!!!!!!!!!!

Există câteva înlănţuiri de litere care îi declanşează trăgaciul indignării acestui copil, iar S, E, X este una dintre ele. Îi explic că sunt oameni cu probleme pe lume, care se simt atraşi de copii, deşi acest lucru este interzis. Ştie asta, aşa că trece la următorul cuvânt:

– „Perversiuni” ce înseamnă?

Nu se mai încurcă la silabisit, cred că a prins un pic de curaj după primele explicaţii. Mă încurc eu, în schimb. La întrebarea asta chiar că nu mă aşteptam, la nouă ani. Pe mine m-a pocnit (parcă…) maică-mea pe când aveam vreo doişpe şi, la întoarcerea de la o prietenă, i-am povestit cu nonşalanţă că mama acesteia era „pe stop”. Habar nu aveam ce e aia, dar mi se păruse interesantă expresia. Am aflat ce înseamnă abia după vreun an şi doar după ce m-a bufnit un plâns disperat în toaleta taberei în care mă aflam, descoperind pe pantaloni ceea ce credeam a fi un semn că eram pe moarte. Deci clar că s-au schimbat mult de tot lucrurile în patruzeci de ani!

– A face sex…

– MAMAAAAA!!!!!!!!!!

– … ascultă-mă, te rog, ridic eu vocea, ca să o acopăr. A face sex este un lucru absolut normal între doi adulţi care sunt de acord cu asta. Orice altă situaţie este anormală. E ori perversiune, ori ilegalitate. De exemplu, pedofilia despre care vorbeai este o perversiune.

– Şi e şi ilegală, nu-i aşa? Adică omul acela o să intre la puşcărie, nu?

– Sigur că da, o liniştesc eu.

Ştiu ce o nelinişteşte, pentru că a văzut la televizor întâmplarea cu bărbatul din lift. Am considerat că e mai bine să ştie de ea şi am folosit-o ca pretext pentru discuţii educative, deşi bănuiam că o va şi speria un pic. În doze rezonabile, frica este utilă; păzeşte pepenii şi i-a salvat pe europeni de la dispariţie, când cu vikingii, aşa că trebuie să profităm şi de beneficiile ei.

În timp ce faţa îmi afişează o siguranţă liniştitoare, creierul mi se zbuciumă într-o mare disperare. Pur şi simplu nu ştiu despre ce alte perversiuni să îi vorbesc, pentru că niciuna care îmi vine în minte nu mi se pare potrivită de dat drept exemplu unui copil atât de mic. Deşi îmi vin ruşinos de multe, dar niciuna ilegală. Noroc că tot copilul mă salvează, pentru că trece rapid la următoarea întrebare notată cu scrupulozitate în carneţelul ei:

– Îl cunoşti pe Alex Tigaie?

Şi oricât de greu v-ar fi să credeţi, după ce m-am oprit din râsul provocat de suprarealismul situaţiei, mi-am dat seama că de-abia asta este o întrebare cu adevărat dificilă. Pentru că pot da explicaţii de dicţionar unor termeni, pot descrie realităţile vieţii bazându-mă pe propriile experienţe, dar nu ştiu dacă pot lupta cu imaginaţia copiilor şi cu demonii zămisliţi de aceasta. Se pare că Alex Tigaie este un bărbat care umblă pe stradă îmbrăcat în multe tigăi şi care este pedofil. Un coleg de-al Lunei s-a întâlnit cu el prin oraş şi i-a furat portofelul, aflând astfel, din actele sale, cum îl cheamă.

I-am spus fiică-mii, pe un ton categoric, că Alex Tigaie nu există şi că acel coleg al ei are doar o imaginaţie foarte bogată. Ştie şi ea asta, pentru că nu e nicidecum prima dată când inventează lucruri ieşite din comun, deci nu mi-e greu să o conving. Dar oare cum va fi pe viitor? Pentru că, la un moment dat, ea va înceta să mă întrebe pe mine, atât de deschis, ceea ce nu ştie. Şi întotdeauna se va găsi câte un copil să inventeze ceva, o poveste înfricoşătoare sau un monstru oribil, ca urmare a unei bucăţele de realitate auzite aiurea. Iar astfel de plăsmuiri au mare trecere printre cei mici, se răspândesc rapid, îmbogăţite cu noi şi noi detalii impresionante, până ajung legende urbane, apoi teorii ale conspiraţiei, apoi convingeri ferme sau traume.

Haideţi să vorbim mai deschis cu copiii noştri despre orice lucru. Să nu mai băgăm capul între umeri când ne pun întrebări pe care noi le considerăm nepotrivite pentru vârsta lor – la urma urmei, dacă acum a pus o anumită întrebare, înseamnă că acum îl preocupă subiectul. Să acceptăm ajutorul altora atunci când noi nu ştim (sau nu putem) răspunde la întrebările delicate, nu să refuzăm consilierea psihologică sau orele de educaţie sexuală din şcoli. Să nu ne dăm de ceasul morţii dacă apucă copilul să vadă ştirile de la ora cinci (deşi clar că nu ar trebui niciodată deschis televizorul la ora aceea), ci să-i explicăm ce înseamnă anormalitate sau accidente, pentru că e mai bine să afle de la noi şi să se ferească, decât să se lovească de ele, absolut nepregătit. Haideţi să îl ucidem în faşă pe Alex Tigaie, pentru liniştea tuturor.

Cuvinte, cuvinte

– Mama, îl mai ştii pe X?, începe fiică-mea una dintre nenumăratele poveşti pe care le are de spus după prima zi de şcoală de vacanţă.

Îl ştiu pe X, cum să nu-l ştiu! E cel care face declaraţii de iubire universală în timpul mesei de prânz de la şcoală şi care a cerut-o pe Luna de nevastă în ultima tabără în care au fost împreună.

– Băieţelul care s-a ridicat de la masă şi a declarat că le iubeşte pe toate femeile, nu-i aşa?, îmi verific eu memoria.

– FETE, nu femei! E o diferenţă, mama!

Nu, zău…

– Da, el este. Azi am stat mai mult cu el. Pentru că îl plac foarte mult. Nu îl IUBESC, pentru că e o diferenţă, dar îl plac.

Altă diferenţă esenţială…

– Şi l-am învăţat matematică.

– Şi el a vrut?, mă îndoiesc eu. Că e totuşi vacanţă.

Am nişte scenarii horror în minte, pentru că ştiu prea bine forţa de persuasiune a Lunei atunci când îşi pune ceva în cap — şi nu mă refer neapărat la o forţă metaforică.

– Da! Că i-am dat nişte exerciţii frumoase. Uite!

Scoate repede un caiet să-mi arate. E plin de calcule destul de complexe, aşa că o întreb din nou cu îndoială:

– Şi a ghicit?

– Nu a ghicit, a CALCULAT! Că e o…

– … diferenţă, ştiu, ştiu…

Deci, stimată doamnă mama lui X, dacă vă vine copilul acasă şi vă spune că ştie ecuaţii cu trei necunoscute şi înmulţiri cu 11, deşi de-abia a terminat clasa pregătitoare, credeţi-l, că doar ce l-a învăţat Luna astăzi. Printre altele. Pentru că au mai făcut o groază de lucruri: au văzut documentare cu invenţii, au făcut artă din reciclabile, s-au plimbat prin parc, au mâncat prostii, s-au dat în tiribombe, au făcut şi teme… Nu se mai oprea din turuit fiică-mea astă-seară, la culcare. Până când, la a nu ştiu câta întrebare filozofică pe care mi-a pus-o, i-am răspuns neatent şi necenzurat:

– E o reminiscenţă din comunism, probabil.

Şi atunci am auzit brusc ceea ce tânjeam să aud de foarte multă vreme:

– Cred că o să mă culc acum, totuşi. Noapte bună, mama!

De azi înainte, o să ţin dicţionarul de neologisme la capul patului. Nu se ştie niciodată când pot avea nevoie ba de o clarificare de sens pentru mine, ba de un somnifer garantat pentru ea.

Plecări

Astăzi va fi o zi foarte grea pentru fetiţa mea. Urmează să primească o veste foarte tristă, vestea plecării din micul ei univers a unui om drag şi extrem de important. O pierdere care o va face să sufere mult.

Noi, părinţii, am aflat de plecare acum câteva zile, dar am promis să păstrăm secretul până astăzi, pentru ca acea persoană să îşi poată lua rămas bun într-un fel corect. Şi ne-a fost extrem de greu să nu vorbim despre asta peste weekend, sau să schimbăm priviri discrete atunci când copilul îşi făcea fericit planuri de viitor despre care noi ştiam că nu se vor împlini niciodată. Iar azi de dimineaţă, când am dus-o ca de obicei nerăbdătoare, turuitoare şi fericită la şcoală, am profitat de întâlnirea cu un alt părinte, la colţul străzii, pentru a o lăsa cu acesta pe ultima sută de metri: mi-era teamă că aş fi izbucnit în plâns la despărţire, atunci când i-aş fi urat, tot ca de obicei, să aibă o zi frumoasă. Pentru că ştiam că o mint. Şi că ziua ei va fi urâtă.

De astfel de lucruri mă temeam atunci când am hotărât că eu nu voi face niciodată copii. Gândeam că nu am dreptul să aduc pe lume un suflet care să aibă parte de suferinţă, de durere şi pierderi, de boală şi de moarte, de frică, de griji şi de ura altora. Pentru că viaţa este plină de rele, poate chiar mai mult decât de bucurii, dacă o priveşti din punctul de vedere al unui depresiv, aşa cum sunt eu. De câte ori mă certam cu maică-mea, începând din adolescenţă, îi reproşam că mă adusese pe lumea asta crudă: „Nu eu ţi-am cerut să mă naşti!”, ţipam eu la ea. Şi oricât de tare m-ar durea această amintire, mi-o asum deschis acum, la fel cum o să-mi asum şi atunci când fetiţa mea îmi va arunca în faţă aceleaşi cuvinte (destul de curând, probabil). Ea, Luna, a apărut în viaţa mea, dintr-o absolută întâmplare, într-un moment în care eram foarte fericită, cu un bărbat pe care nu îl cunoşteam de foarte multă vreme, dar despre care ştiam, pur şi simplu, că urma să fie un tată minunat. Nici măcar o clipă nu s-a pus problema între noi să nu o nasc, deşi niciunul nu avusese vreun plan pentru aşa ceva, şi deşi eu continuam să cred că a face copii este o dovadă de egoism. Dar am hotărât atunci să nu uit niciodată, oricât de greu îmi va fi, că nu copilul îi este dator părintelui pentru că l-a făcut, ci părintele trebuie să-i fie veşnic îndatorat copilului său, să îl ajute indiferent de circumstanţe pe drumul vieţii sale şi să îi preia el cât se poate de mult din dificultăţi. Pentru că părintele e cel care trebuie să îi fie recunoscător copilului pentru bucuria pe care i-a adus-o, atunci când a apărut în viaţa lui. Când dai viaţă altuia, răspunzi cu viaţa ta pentru ea.

M-au durut zilele astea în care a trebuit să îi ascund copilului meu adevărul. Obişnuiesc să îi spun aproape totul, deschis, de multe ori şi lucruri ce par nepotrivite pentru un copil. Obişnuiesc să o pregătesc sufleteşte pentru momentele pe care le presupunem grele din viitor, să îi întăresc moralul înaintea unei probe a vieţii. Or acum nu am putut să fac nimic din toate acestea. M-a durut că am dus-o de mânuţă într-un loc unde urma să plângă astăzi, fără să îi pot spune să nu-şi facă griji, pentru că toate rănile se vindecă, la un moment dat, pe lumea asta. Că oamenii pleacă, dar se şi întorc. Că întotdeauna vin alţii, poate şi mai buni decât cei foarte buni plecaţi. Şi că inima mea va fi cu ea toată ziua de azi, pentru că noi, părinţii ei, nu plecăm niciodată cu totul de lângă ea, nici măcar atunci când plecăm. Pentru că toţi plecăm odată, nu-i aşa?

Perle FB 2

* Notă: În categoria Perle FB copiez periodic şi în ordine cronologică calupuri de postări de-ale mele de pe Facebook, care sunt tot bucăţele din viaţa noastră, doar că mai mici.

Aprilie 2016

– Mama, să ştii că eu nu aş fi vrut să am o soră geamănă.
– De ce, Luna?
– Dacă ea era urâtă, ar fi trebuit să semăn cu ea…

–––––

– Mama, câţi ani crezi că are Carla’s Dreams?

– Habar nu am. Presupun că vreo douăzeci, aşa…

– Ceeee? Nu se poate!

– De ce?

– Pare de vreo patruzeci mai degrabă.

– După ce îţi dai seama? Că e mereu vopsit pe faţă!

– Tocmai de aceea: aia e vopsea de patruzeci de ani.

–––––

– Băi, da’ doamna asta e pătrată!!!, se miră Luna cu sinceră hotărâre, uitându-se la televizor.

În mod normal, i-aş face teoria cum că nu e deloc frumos să vorbească aşa, că nu trebuie niciodată să discutăm despre fizicul cuiva, că persoana respectivă poate fi bolnavă etc. etc. Numai că doamna cu pricina nu îmi inspiră absolut nici o empatie, după tâmpeniile pe care le-a debitat ea însăşi despre alţii, aflaţi într-o situaţie mult mai gravă (să zicem doar că aveau legătură cu incendiul din Colectiv). Aşa că acum doar mă mir că fiică-mea cunoaşte expresia asta:

– Cum adică, „pătrată”?, mă prefac eu nedumerită.

– Păi tu nu vezi ce unghiuri are?

Opaaa! Fiică-mea vede unghiuri! Şi le mai şi analizează!

– Ce fel de unghiuri?, o ţin eu pe a mea.

– Drepte! Cum altfel, dacă e pătrată???!!!

Să vezi ce-o să mai ţipe asta mică la mine când s-o apuca de trigonometrie sau alte chestii despre care eu habar nu (mai) am. Dar aşa-mi trebuie, prea i le explic şi eu pe toate alea, din faşă! 🙂

–––––

Mai 2016

Fiică-mea are ca temă de răspuns la întrebarea „Cum se numesc locuitorii unui sat/oraş/bloc?”:

– Habar nu am, se dă ea bătută înainte să înceapă să se gândească.

– Hai să le luăm pe rând, îi propun eu, încă calmă (deşi ştiu că voi ajunge inexorabil un sac de nervi peste vreo două-trei ore de teme). Cum se numesc oamenii care stau la ţară?

– Ţărani!

– Vezi că ştii? Deci, oamenii care stau la sat se numesc…

– Sătani… Nu! Ştiu: săteni!, exultă Luna.

– Bravo! Prin urmare, oamenii care stau la oraş se numesc…

Sunt plină de optimism. Răspunsul, însă, vine teribil de frustrant:

– Viteji!

Să mă enervez rău? Sau să îi dau dreptate? 😉

–––––

Datorită genialei idei a materiilor integrate, fiică-mea a învăţat, multe zile la rând, şi la română, şi la matematică, despre părţile componente ale plantelor. Am făcut până la epuizare nervoasă exerciţii cu rădăcina, tulpina, frunzele, florile şi funcţiile lor, din patru manuale diferite. Mai rămânea doar să cânte la ora de muzică „Imnul frunzuliţei” sau „Draga mamii rădăcină” şi gata, era integralitatea integrală. Noroc că la orele de muzică desenează. Dar asta e altă poveste.

Adineauri i-am dat să mănânce un morcov. Au ieşit ăştia noi şi, iepuraş cum e ea, e foarte încântată să ronţăie la ei. Pe când îi întindeam apetisanta legumă, ţinând-o de tulpiniţele verde-crud, m-a trecut gândul (prost) să-i dau un test-fulger:

– Ia, zi, Luna, ce parte a morcovului mănânci tu acum?

– Pe cea portocalie, bineînţeles.

E destul de greu să contrazici un copil care are dreptate. E şi mai greu să îi aduci aminte că a învăţat, nu demult, chestii ceva mai elevate, dar până la urmă a înţeles, totuşi, că aşteptam răspunsul „rădăcina”. Apoi a mâncat tot răspunsul cu ronţăituri mărunte, ale singurului incisiv superior pe care îl posedă momentan.

–––––

Eurovision 2016. Concurenta Maltei pare gravidă, iar fiică-mii pare să nu-i placă deloc melodia ei:
– Săracu’ copil, pe dinăuntru!
– De ce?, pufnesc eu în râs.
– Păi cu muzica aia tare! Şi fix în gura ei!

–––––

Ajutor, prieteni matematicieni!

Făceam exerciţii cu Luna. I-am povestit că zero este considerat număr par prin convenţie şi că există şi o logică aici: zero se află între -1 şi 1, care sunt numere impare, deci zero trebuie să fie par, pentru a respecta alternanţa. Iar ea m-a întrebat dacă infinitul este par sau impar, pentru că şi el se află între infinit minus 1 şi infinit plus 1. I-am răspuns că nu putem şti (evident), dar am rămas cu două dileme:

  1. Infinitul este un număr?
  2. Infinit minus 1 este un număr finit sau infinit?

Bine, mai am şi dilema dacă sunt suficient de deşteaptă pentru a o mai ajuta pe fiică-mea la teme şi la anu’, dacă deja am întrebările astea din clasa întâi…

P.S. Atât de tare a obosit fiică-mea după atâta înţelepciune încât mi-a întins cartea la ultimul exerciţiu şi mi-a ordonat:

– Emojionează-mă, te rog, că nu mai pot să citesc!

–––––

O seară de mai ca oricare alta. O culc pe fetiţa mea de şapte ani şi jumătate (cam vreo 2.300 de zile de convieţuire, după cum am calculat ulterior). Eu îi zic „Noapte bună”. Ea mă roagă să mai stau un pic. Îşi pune tandru capul pe pieptul meu. E un moment frumos. Pe vremea mea, se numea „moment Kodak”, între timp, firma Kodak a dat faliment. Apoi fiică-mea îmi zice pe un ton grav:

– Mama, cred că a venit momentul să îmi spui care este numele tău adevărat. „Aluniţa” este prea ciudat.

Despre şcoală, numai de bine. Şi pac-pac-pac

Sâmbătă dimineaţă. Ne trezim fără alarmă, cu soare în ferestre, ne răsfăţăm cu un mic dejun nesănătos, dar gustos, ne întindem leneş oasele…

– Mama, vrei să îţi povestesc o zi de şcoală de la noi?

– Ǎăă… mda…

– Deci fii atentă! Dimineaţa, ajung la şcoală. Urc la etajul trei, că acolo e toată lumea. Băieţii se joacă pe telefon, fetele nu ştiu ce fac, eu salut, nimeni nu răspunde, eu mormăi „Muţilor!” şi plec să mă schimb. Apoi avem prima oră… româna, să zicem, pac-pac-pac, vine prima pauză. Eu mă duc la … [începe să mi se activeze siguranţa de discurs plictisitor şi să aud pe sărite în următoarele cinci minute, cât durează descrierea pauzei]… băieţii se ceartă ce jocuri să instaleze pe telefon. Apoi a doua oră, pac-pac-pac, sună clopoţelul – pauza mare. O. ţipă „Fructeeee!!!” Mă duc să vorbesc cu învăţătoarea, vin merele, dispar merele. O. a servit patru bucăţi, S. a servit zece…

– Nu se zice „servit”, că nu îi serviţi voi pe alţii, încerc eu să interferez cu ceva util.

– Noi aşa zicem. În fine, ideea e că noi ceilalţi nu am mai apucat mere. Vine ora a treia, pac-pac-pac, pauză…

[…]

După cinci minute:

– … mergem la masă şi apoi la trei şi apoi vii tu să mă iei.

Uf, bine că s-a terminat!

– Marţi! Că asta a fost luni. Deci, marţi, prima oră avem engleza, pac-pac-pac, apoi profesoara ne spune să ne luăm hainele de sport, că avem sportul, şi vine profesorul de sport, şi jucăm Şerpişorul, şi eu câştig mereu, şi să vezi ce acrobat e C., cum merge el în mâini…

[…]

– … ora a treia, pac-pac-pac. A patra la fel… Miercuri! Miercuri e la fel. Doar că la prânz trebuie să am grijă să îi spun lui S. să nu mănânce prea mult, pentru că se duce la înot şi i-a fost rău de mai multe ori.

– Şi te ascultă?

– Nu. Joi!

Dacă nu mai apar o vreme pe-aici, să ştiţi că sunt ocupată. Weekend plăcut şi vouă!