Despre orele de educaţie sexuală din şcoală, părerea unui potenţial beneficiar

În contextul în care ieri, în Parlamentul nostru preponderent retrograd şi masculin, a fost practic respinsă propunerea de a se face o educaţie sexuală eficientă în şcoală, mi-am adus aminte de o discuţie pe care am avut-o cu fiică-mea acum câteva luni şi căreia nu îi găsisem încă momentul potrivit pentru publicare. Este o falie uriaşă între copiii zilelor noastre, raţionali şi informaţi, şi troglodiţii care au ajuns, din păcate, să le facă legile şi să le hotărască destinele. Şi sper din suflet ca cei mici să reuşească cumva să se ridice deasupra mlaştinei în care cei mari ar vrea să îi ţină în continuare, în ciuda lor.

— Mama, ai idee dacă noi o să facem vreodată educaţie sexuală la şcoală? m-a întrebat deci fiică-mea din senin, într-o seară de noiembrie 2021.

— Nu. Dar mă cam îndoiesc, i-am răspuns eu pretins neemoţionată de întrebare.

Împlinea 13 ani luna următoare şi noi discutaserăm deja câteva lucruşoare tematice, încă de pe la câţiva anişori. În clasa a opta, aşa cum vor domnii parlamentari să se deschidă subiectul în şcoală, este absolut tardiv pentru copiii generaţiilor actuale. Ca să nu mai spun că prima lecţie despre aparatul reproducător la om apare în manualele de clasa a şaptea, deci într-a opta este de două ori prea târziu. Eu am fost dintotdeauna deschisă cu fiică-mea şi am încercat să o învăţ măcar noţiunile esenţiale, de igienă şi de protecţie, pe care am considerat că e important să le ştie. Însă e clar că aş prefera ca genul acesta de discuţii să îl aibă şi la şcoală, cu un specialist. Este mai uşor aşa pentru toată lumea.

— Se aude că am face ceva semestrul următor, a continuat ea.

— Lasă, că tot aşa se auzea că ar fi trebuit să vină cineva de la nu mai ştiu ce firmă producătoare de tampoane, acum doi ani, să vă vorbească despre ciclul menstrual, şi nu a venit nici până acum.

— Eh, dar oricum nu era bine gândită treaba aia. Mai ştii că planificaseră să vorbească doar cu fetele? Ceea ce nu e deloc în regulă, pentru că, de fapt, băieţii sunt cei care au nevoie de educaţie în domeniul ăsta. Noi ştim deja cum stau lucrurile.

— Păi eu cred că şi educaţia sexuală tot aşa ar trebui făcută, m-am hazardat eu să îi spun ceva ce gândesc de multă vreme, dar nu e chiar în trendul zilelor noastre. Cred că cea mai eficientă educaţie sexuală trebuie făcută separat, pe sexe.

— De ce?

— În primul rând, pentru că te simţi mai relaxat să vorbeşti despre lucruri intime cu persoane de acelaşi sex cu tine. În al doilea rând, pentru că ar trebui să fiţi învăţaţi lucruri diferite. Educaţia asta e în primul rând despre sănătate, igienă şi prevenţie. Deci chiar nu cred că ar fi de interes pentru o fată să audă cum trebuie să se spele un băiat la %&*^, de exemplu.

— Adică să vină o doamnă să vorbească cu fetele şi un domn să vorbească cu băieţii? s-a mirat ea. Nu e deloc OK, pentru că bărbaţii sunt mai proşti, deci ar fi mai înţelept să fie şi o femeie acolo, care să supravegheze să nu spună ăla prostii.

Încă nu m-am hotărât dacă am făcut ceva foarte bun sau foarte greşit cu educaţia copilului ăstuia, de a ajuns să gândească în aşa hal. Ştiu doar că, uşor confuză, am încheiat apoteotic discuţia din seara aceea:

— În fine… Până una alta, să ştii că, orice întrebare ai avea, poţi să vii la mine. Că şi în sex sunt expertă.

Ştiu, rupt din context sună foarte aiurea. Dar venea după o discuţie despre lecţia la română, materie la care o asigurasem că mă pricep foarte bine, ca să aibă încredere în ceea ce îi explicasem. De acolo provenea acel „şi” 😉

Publicitate

Începe şcoala

În familia noastră, părerile referitoare la începutul şcolii au fost foarte împărţite în ultima vreme. Şi ne-am dat seama de asta nu pentru că am fi discutat frecvent despre acest subiect, ci pentru că am primit, acum câteva săptămâni, un chestionar de la şcoală. Era un chestionar simplu, cu o singură întrebare: „Cum aţi prefera să înceapă şcoala?”. Iar acea întrebare avea trei variante de răspuns:

  1. Cu prezenţă fizică, la şcoală.
  2. Cu participare online, de acasă.
  3. Hibrid: o perioadă la şcoală, o perioadă acasă.

Iar noi eram de acord cu toate.

Adică tatăl dorea să stea copilul doar acasă, copilul dorea să se ducă mereu la şcoală, iar eu eram nehotărâta care preferam să le facă pe ambele, alternativ şi cu măsură. Aşa că, până la urmă, nu am trimis niciun răspuns şcolii. Ar fi fost necinstit să exprimăm o părere unitară, când în realitate eram atât de împărţiţi în păreri. Iar şcoala a decis ulterior, nu numai în urma răspunsurilor la acel chestionar, ci şi conform cu evoluţia pandemiei şi cu hotărârile guvernului, ca mine (sîc :-p).

Nu am întrebat-o niciodată pe Luna de ce îşi doreşte să facă doar şcoală în sistem clasic. Mi s-a părut evident că e din cauza dorului de colegi, de atmosfera din şcoala lor, de viaţa plină pe care o avea ea acolo, înainte de 10 martie. Poate şi din cauza unor profesori ca cel de turcă, care o făcea mereu să râdă la ore… Însă acum câteva zile eram în maşină, cu treabă prin oraş, când am auzit-o din senin, de pe bancheta din spate:

– Aşa este!

Eram cu gândurile aiurea la multele lucruri pe care le aveam de făcut în acea zi, aşa că habar nu aveam la ce se referea.

– Ce „aşa este”?, am întrebat-o eu.

– Ce zic ăştia la radio, nu asculţi?

– Nu prea…

– Zic că s-a făcut un sondaj şi s-a ajuns la concluzia că şcoala online nu e şcoală. Aşa este. Nici nu se compară câte am învăţat în semestrul întâi cu ce am învăţat în semestrul doi. Din primul ţin minte o groază de lucruri, din al doilea mi se pare că am uitat tot. Şi ştii foarte bine că eu chiar am făcut şcoală conştiincios tot timpul. Doar că, pur şi simplu, aia online parcă nu e şcoală cu adevărat.

M-am uitat o clipă la ea, atât cât îmi permite volanul să nu mă uit la condiile de circulaţie atunci când conduc. Era foarte serioasă. La orice m-aş fi gândit, dar că regretă că nu a învăţat bine nişte lucruri nu cred că mi-ar fi putut trece prin cap. E ciudat cât de puţin ne cunoaştem copiii, de fapt, de la un moment dat încolo…

Mâine încep cursurile preuniversitare. Luna e în grupa clasei ei care va merge mâine la şcoală, fizic, pentru o săptămână. Apoi va urmări cursurile de acasă, pe tabletă, în săptămâna următoare, cât va merge la şcoală cealaltă jumătate de clasă. Apoi, din nou la şcoală, apoi… Nu ştie nimeni cum va fi „apoi”, câte „apoi”-uri vor fi posibile şi cât va dura situaţia aceasta de provizorat şi de încercări, peste care ne dorim să trecem cu toţii cu bine, sănătoşi şi fără urmări prea mari. Noi, ca adulţi, ştim că nu contează nimic mai mult pe lumea asta decât sănătatea. Însă copiii au calculele lor, şi idei, şi păreri personale care ne par, desigur, iraţionale, privite prin prisma judecăţii noastre. Şi ei sunt cei care vor duce lumea asta înainte, nu noi, care parcă am dat-o înapoi în ultimii ani (urâţi ani, din ce în ce mai urâţi…).

Aşa că eu aleg să am încredere în aceşti copii care vor putea merge mâine în şcoli. Chiar cred că ei au puterea să fie mai înţelepţi decât noi, adulţii, şi mai prudenţi, şi mai atenţi la aproapele lor, să nu îi facă rău. Şi mai cred că datoria noastră acum este să îi sprijinim cu înţelegerea noastră şi cu calm. Să le spunem că vom fi aproape de ei indiferent ce se va întâmpla – aşa cum ar trebui să facem, de fapt, întotdeauna, nu numai în situaţii speciale ca cea prin care trecem acum. Şi să ne luăm, din timp dar discret, toate măsurile de precauţie, pentru orice eventualitate. Să le acordăm încrederea noastră şi dreptul la responsabilitate proprie, dar să nu îi încărcăm cu grijile, cu temerile noastre.

Cândva, va fi din nou bine, chiar dacă nu prea curând. Să fim sănătoşi!

Numere

26 ianuarie 2020 a fost o zi memorabilă pentru mine. Una dintre puţinele zile din viaţa mea în care m-am tuns şi nu m-am întors acasă de la coafor plângând din cauza felului în care arătam. Mai întâi, pentru că eram deja acasă, unde mă tunsesem singură pentru prima dată, deci nu aveam de unde să vin acasă. Apoi, pentru că eram foarte mulţumită de felul în care arătam. Sigur că îmi mai intrasem eu în păr de-a lungul vieţii, de obicei cu câte un scurtat timid de breton, cât să mai reziste câteva zile, până când aveam să găsesc timpul şi banii să ajung la un coafor. Însă nu avusesem niciodată până atunci curajul să tund serios, cu plan şi cu metodă, centimetri întregi din toată zona vizibilă în oglindă. Şi cu foarfeci profesionale, pe care, spre norocul meu, acceptasem de curând să i le cumpăr fiică-mii, după insistenţe insistente din partea ei.

Printr-o drăguţă coincidenţă, pe 26 februarie, deci la fix o lună după această tunsoare, am simţit nevoia să repet experienţa. De data aceasta, am rugat-o şi pe fiică-mea să mă ajute şi să mă tundă la spate, unde chiar nu mă simţeam capabilă să încerc. Şi evident că şi ei i-a plăcut – deşi mititică, ea e mult mai preocupată decât mine de aspectul exterior, de îngrijirea corporală, de cosmetică, machiaje şi alte lucruri de acest gen. Aşa că, încurajată de aceste reuşite, îmi propusesem ca pe 26 martie să organizez o acţiune şi mai complexă: să mă tund iar, dar după ce mi-aş fi şi vopsit părul. Tot acasă mă vopsesc de obicei, de ani şi ani de zile, cu mici excepţii, deci nu mi se părea că ar fi foarte complicat să le fac pe toate odată.

Numai că, pe 26 februarie, se anunţa şi primul caz de îmbolnăvire cu Covid-19 din România. Nu aveam de unde să ştiu pe atunci cât de important avea să se dovedească, în curând, acel anunţ. Şi nici că pe 26 martie nu îmi va mai păsa deloc de cum îmi arată părul, cu fire albe pe mai mulţi centimetri. Sau că urma să îmi petrec mare parte din acea zi traducând o cărticică în versuri, pentru copii, despre noul inamic al liniştii noastre: coronavirusul. Aşa mi s-a părut mie normal să încerc să mă fac utilă în acele zile, cu scris, cu tradus, cu distribuit de informaţii utile şi demontat de informaţii false – lucruri pe care o să continui să le fac cât timp va fi necesar şi îmi voi permite.

Pe 29 ianuarie încheiam seria povestirilor despre ultima noastră vacanţă, petrecută la Odorheiu Secuiesc. Acum, când ştiu că acea vacanţă chiar ar putea fi ultima pentru multă vreme de acum înainte, mi se par de-a dreptul neimportante toate defectele pe care le înşiram atunci în relatarea mea. Şi simt că m-aş putea mulţumi cu o vacanţă de zece ori mai nereuşită, doar să ştiu că am putea pleca fără teamă undeva, oriunde…

Pe 31 ianuarie, se împlineau 100 de ani de la naşterea tatălui meu şi i-am dedicat un articol în care am pus mult suflet şi multă emoţie. În aceeaşi zi, Italia şi Spania raportau primele cazuri de Covid-19. Acum au peste 200.000 de cazuri, şi italienii, şi spaniolii. Şi 25.00030.000 de decese fiecare. La fel ca şi Franţa sau Anglia, ţările europene cel mai grav lovite de pandemie.

Pe 9 februarie împărtăşeam pe blog experienţa şi informaţiile noastre referitoare la admiterea la gimnaziile de top din Bucureşti. Îmi doream să fie de folos părinţilor care intenţionau să îşi înscrie copiii în clasa a V-a a colegiile din Capitală – acum nici măcar nu se ştie cum şi dacă se vor mai face astfel de înscrieri.

Pe 13 februarie, cu o zi înainte de Sf. Valentin, ţineam un atelier despre cărţi şi dragoste cu copiii de la biblioteca metropolitană „Emil Gârleanu”. Citeam despre cât de frumoasă şi firească este iubirea, vorbeam cu cei mici despre sentimentele lor, coloram inimioare… Am făcut aproape lunar astfel de ateliere în ultimii 2 ani şi îmi plăceau, nu aveam cum să îmi închipui că acesta din februarie avea să fie ultimul pentru foarte multă vreme de acum înainte (dacă nu chiar pentru totdeauna, pentru că lumea nu va mai fi la fel de acum înainte).

Pe 23 februarie, ne întâlneam, într-o reuniune non-formală, un grup de părinţi şi de copii din clasa Lunei, să discutăm unele lucruri care nu erau în regulă cu ei. Acum nici măcar nu mai merg la şcoală copiii, cât de lipsite de sens mi se par discuţiile de atunci! Iar pe 7 martie ieşeam, la fel, cu mai mulţi colegi de-ai fiică-mii şi unii părinţi, la film la mall. Cine s-ar fi gândit că Onward avea să fie ultimul film văzut într-o sală de cinema, cu gaşcă, floricele şi suc, pentru cine ştie cât de mult timp?

Pe 3 martie aveam programare cu maşina la revizia obligatorie (anuală, deja, pentru că maşinuţa mea e mai veche de 12 ani). Cu câteva ore înainte, am primit un mesaj de la băiatul de la service, care mă anunţa că avusese un accident şi că era posibil să întârzie la Urgenţă, să amânăm pentru a doua zi. L-am întrebat dacă era OK şi mi-a spus că fusese doar un accident uşor. Pe seară mi-a scris din nou, însă, să-mi spună că rămăsese internat şi că urma să ne vedem vineri, când avea să iasă din spital. I-am confirmat că puteam aştepta până sâmbătă, chiar, când îmi expira ITP-ul, şi i-am urat multă sănătate. Nu am mai auzit niciodată de el, nu mi-a mai scris nimic, iar mie mi-a fost teamă să îi scriu şi să aflu, cumva, că nu era bine…

Pe 8 martie ar fi trebuit să fie o duminică obişnuită, poate cu nişte atenţii în plus, datorate Zilei Femeii, dar din păcate a fost o zi cu ghinion pentru noi şi ziua în care am realizat că pericolul coronavirusului care începuse să facă ravagii prin lume este îngrijorător de mare. Preferasem să rămân prudentă în timp ce în jurul meu se aglomerau informaţiile (100.000 de îmbolnăviri în lume, câteva mii de morţi, deja, în România 13 cazuri, dar multe persoane băgate în carantină) şi nu făcusem nici stocuri de alimente, nici rezerve de medicamente sau produse de igienă. Însă în acea zi am simţit nevoia să cumpăr mai multă mâncare, mai multe neperisabile şi chiar nişte pastile pentru creşterea imunităţii – în care nu cred pe deplin, în vremuri normale, dar care acum mi se păreau necesare.

Şi de aici, lucrurile au început să se precipite. A doua zi urma să cerem închiderea şcolilor, să fac programare de urgenţă la alt service pentru ITP-ul de care aveam, totuşi, nevoie, a treia zi nu mai îndrăzneam să îmi trimit copilul la şcoală, iar a patra zi, pe 11 martie, începeau şcoala online şi o cu totul altă viaţă pentru noi toţi, cu alte obiceiuri, cu reguli noi, cu interdicţii…

Am învăţat să stăm numai în casă, să ne uităm la filme numai la televizor, să ieşim în oraş numai adulţii, şi numai cu treabă. Mi-am tăiat scurt unghiile, ca să nu adun viruşi sub ele (noroc că şi manichiura mi-o fac exclusiv acasă, ca şi părul sau depilatul, deci nu am resimţit această perioadă ca pe o problemă în acest sens). Am făcut planuri şi liste raţionale pentru fiecare ieşire la cumpărături, o dată la 5-7 zile. Am gătit mai mult ca de obicei şi am uzat mai multe pijamale ca niciodată. Hainele de primăvară ale copilului au rămas să-şi trăiască în dulapuri ultima primăvară în care le-ar fi putut purta, înainte să crească prea mult pentru ele. Neplăcut, trist, dar nu de nesuportat, aşa cum a fost această perioadă pentru alţii, mai amărâţi decât noi.

Apropo de ieşiri, pe 16 martie aveam bilete la concertul de la Sala Palatului cu trupa aceea simpatică de polonezi care interpretează Mozart cu palete de pingpong şi cu mâini în ghips fals. Concert care ar fi trebuit să fie o surpriză pentru fiică-mea şi care, bineînţeles, nu s-a mai ţinut (şi nici nu doreşte nimeni să ne mai dea banii înapoi pe bilete, deocamdată…). Seara de 16 martie 2020 a fost până la urmă o seară de luni obişnuită, cu mâncatul de paste tradiţional în familia noastră şi cu urmărit serialul TV preferat al fiică-mii, Castle.

Primul deces datorat Covid-19 din România a fost anunţat pe 22 martie. Probabil că nu a fost primul, de fapt, dar oficial el a deschis lista aceea lungă şi cinică, îmbogăţită în fiecare zi cu noi şi noi numere de morţi.

Pe 26 martie am primit ultima plată de la o editură pentru care am făcut o traducere. Nu ştiu când voi mai primi vreuna sau chiar DACĂ voi mai primi. Lucrez şi acum la o traducere de carte, însă mai mult pentru a-mi ţine mintea ocupată şi cu altceva decât cu grijile cotidiene, nu am nicio siguranţă că nu o fac degeaba. Domeniul editorial este lovit crunt de criza aceasta şi nimeni nu ştie cum îşi va reveni. Iar pentru mine era o sursă de venit importantă, nu prin volum (plăţile sunt destul de rare şi de mici), ci prin liniştea psihologică pe care mi-o oferea faptul de a şti că, la o adică, nu aş muri de-a dreptul de foame. Acum nu mai ştiu asta. Aşa cum nu mai ştiu când şi dacă vor mai apărea vreodată pe piaţă ultimele cărţi pe care le-am tradus şi de-abia aşteptam să apară, să le recomand prietenilor, să fiu mândră că am avut continuitatea de a traduce romane lungi sau din limba engleză (premiere pentru mine), să pun în raft cărţi la care am lucrat cu drag, în aşteptarea vremii potrivite pentru ca fiica mea să vrea să le citească.

Pe 27 martie, în România erau 1.292 cazuri confirmate de îmbolnăviri cu coronavirus şi aveam să aflăm că unul dintre ele era al dirigintei Lunei. Trecuseră mai mult de 14 zile de la ultimul contact dintre dânsa şi copii, dar tot nu ne-a picat bine vestea, am pândit cu încordare orice semn posibil de boală în următoarele zile. Din fericire, diriginta s-a făcut bine, după ce a stat în spital cu copiii dânsei şi cu siguranţă a fost o perioadă teribil de grea pentru toţi. Dar alţi 24 de români erau deja decedaţi.

Pe 28 martie, şcoala avea programată o ieşire în natură cu copiii, să planteze copaci pentru binele planetei. Pe 3 aprilie, fiică-mea urma să plece într-o excursie mult-aşteptată, tot cu şcoala, în Delta Dunării, unde nu a fost niciodată. În mai ar fi trebuit să se organizeze la şcoală o altă zi mult-aşteptată: ziua fără şcoală. O zi în care urmau să se facă tot felul de activităţi în incinta şcolii, de la ateliere de diverse la spectacole cu interpreţi cunoscuţi, şi de la competiţii sportive la standuri cu hamburgeri. Luna era foarte implicată în organizarea acestui eveniment, în calitatea ei de reprezentantă a clasei în consiliul elevilor. De altfel, ea era foarte implicată în orice ţinea de şcoala aceea, la care se ducea cu mare drag în fiecare dimineaţă şi de unde trăgea de timp să se întoarcă acasă. Avea acolo un „squad” (am citat-o) de băieţi care îmi plac mult, făceau tot felul de activităţi extra-şcolare, atmosfera din şcoală era frumoasă, drumurile cu metroul erau o rutină extrem de importantă pentru ea (aşa cum sunt, în general, rutinele pentru orice copii)… În fine, această închidere a şcolilor este o dramă cu mult mai mare decât ne putem închipui acum pentru unii copii, cum este fiică-mea. Şi am realizat acest lucru destul de târziu, după cea mi-a zis într-o zi, aparent din senin, dar probabil că nu era deloc aşa: „Ce ghinion pot să am şi eu, să fiu într-un an şefa clasei şi fix atunci să se închidă şcoala!”. Căci trecând peste aparenţa umoristică a acestei vorbe, e un regret uriaş în spatele acesteia şi o lipsă din viaţa socială care nu ştiu dacă va putea fi recuperată vreodată, complet. Iar dacă asta se întâmplă la clasa a V-a, nici nu vreau să mă gândesc la durerea copiilor din clase terminale, de a VIII-a sau a XII-a, care nu numai că nu ştiu cum îşi vor da examenele de luna viitoare, dar vor rata şi cel mai aşteptat, probabil, eveniment din viaţa lor de până acum: banchetul.

Pe 19 aprilie, de Paşti, am fost singuri acasă. Bunica Lunei nu a putut veni la noi, locuieşte departe şi are peste 65 de ani. Bunicul e foarte bătrân şi e la pat de aproape 2 ani, în mod normal ne-am fi dus noi la el, să ciocnim un ou, să mâncăm împreună… Încă nu ştim dacă a fost ultimul Paşte în care puteam face asta împreună, dar cine ştie vreodată astfel de lucruri? În schimb, ştim că pe 19 aprilie a decedat nr. 451 din România. O femeie de 65 de ani, din Braşov. Un număr pe o listă crudă. Dar în spatele numărului se afla un chip, o culoare de păr şi de ochi, o înălţime şi o greutate. Era mama cuiva, poate, soţia, mătuşa, bunica sau sora altcuiva. Lucruri care nu se scriu pe listele morţii.

Nici dacă anul trecut a fost ultimul festival Spotlight nu am de unde şti acum. Pe 23 aprilie (când a murit nr. 545) ar fi trebuit să înceapă ediţia 2020, am fi ieşit pe străzi, seara târziu, să ne uităm la lumini şi să dansăm în mijlocul Căii Victoriei, aşa cum am făcut în anii trecuţi. Iar luna mai ar fi continuat să fie, cel mai probabil, plină-plină de evenimente culturale, tot aşa cum a fost în anii trecuţi. Tot în mai urmau să se deschidă spectacolele de muzică şi lumini de la fântânile din Piaţa Unirii, pe care de-abia le aşteptam. În iunie ar fi urmat o altă ediţie de B-Fit in the Street, la care ne-ar fi plăcut să participăm, ca de obicei. Nimic din toate astea nu va mai fi, cel puţin în acest an.

Nici vacanţa de vară nu va mai fi aşa cum ne-o dorisem. Speram ca anul acesta să mergem din nou la mare într-o insulă grecească, aşa cum am mai fost şi cum ne place mult. Şi speram să mergem împreună cu nişte prieteni, cărora le povestiserăm cum am fost noi acum câţiva ani în Corfu şi am închiriat o vilă mare, cu piscină în curte şi o vedere frumoasă la mare, cu doar vreo 700 Euro pe 10 zile. „Lăsaţi că găsim noi ceva la fel de bun şi anul ăsta!”, ne-am lăudat noi. Dar când am început să căutăm, am găsit numai preţuri uriaşe şi multe locuri deja complet rezervate pe toată vara, deşi era de-abia începutul anului. Chiar şi la vila aceea din Corfu unde mai fuseserăm am sunat, în speranţa că am putea reveni acolo, deşi am fi preferat un loc nou. „Kalimera! Ne mai ştiţi, noi suntem românii ăia cu fetiţa mică, am stat la voi în 2013, de-abia începuserăţi să închiriaţi vilele, v-am scris şi o cronică bună pe Trip Advisor…” Da, ne mai ştiau. Dar 2.800 Euro costa acum o săptămână de cazare în vila în care fusesem, de mai mult de patru ori mai scump ca acum 7 ani. De ce se lăcomesc oamenii în halul ăsta? Şi care e limita de sus, până unde putem să cerem, să vrem, să ne dorim? Oare în vara care urmează vor mai putea cere preţurile astea gogonate şi vor mai exista clienţi care să le dea? Oare nu cumva criza care vine va fi o palmă binemeritată pentru mulţi dintre noi, care o luaserăm razna?

Azi este 7 mai – lista morţii a ajuns la nr. 886 şi cuprinde deja mama unei cunoştinţe şi tatăl alteia. Azi se împlinesc 5 ani de când a murit mama mea. Mama mea care nu era un număr pe o listă, ci era Maria Ştefanopol în certificatul de naştere, Maria Voiculescu în cel de căsătorie, Miorica pentru cunoscuţi, cam toată viaţa ei, şi Yaya pentru noi toţi din familie, după ce Luna a botezat-o aşa, cu pelticia ei de copil foarte mic. Îmi propusesem să scriu şi despre viaţa ei un articol amplu, aşa cum am scris despre tata. Mama a fost o persoană impresionantă şi merită din plin să nu fie pierdută complet în uitare. Însă chiar nu am avut cum să fac asta, nu acum, în aceste zile în care mintea mea e oriunde, doar la scris nu. Sper să am şansa să îmi îndeplinesc această îndatorire cândva. Să mai pot scrie şi altceva decât gânduri răzleţe, aşa cum fac acum. Şi mai sper să reuşesc să ajung şi la cimitir la un moment dat. Azi am vrut să plec într-acolo, sunt luni de zile de când nu am mai fost şi nu mai ştiu dacă e totul în regulă. Ştiam că cimitirul e închis, dar mi-am zis să risc, să încerc, poate, cine ştie… Am luat un formular de declaraţie, l-am completat cu datele personale şi cu locul deplasării. Şi apoi m-am blocat: nu am găsit niciun motiv de deplasare potrivit în lista oficială.

Am rămas acasă, până la urmă. Mai sunt 8 zile şi voi putea ieşi chiar şi fără motiv în oraş. Poate voi avea norocul să găsesc atunci şi o creangă de liliac înflorită, să i-o duc la mormânt – era floarea ei preferată, iar anul acesta nu am avut norocul să o văd decât în pozele de pe Facebook. Sau poate că se va fi ofilit de mult tot liliacul din lume până pe 15 mai. Dar măcar să ne rămână ăsta tot necazul atunci…

O excursie la Vulcanii Noroioşi

Tare fioros a mai început această clasă a cincea pentru noi: puzderie de materii, fiecare cu programa cât mai încărcată, multe teme, multe noţiuni prea savante pentru copiii ăştia mititei, care mai ieri plângeau în braţele învăţătoarelor pentru cine ştie ce zgaibă, calcule cu puteri la matematică, de parcă s-ar opri Pământul mâine din învârtit dacă nu ştiu nişte copii de zece ani cât înseamnă 2 la puterea a şapteşpea… În fine, om supravieţui, cela mai probabil. Dar nu ştiu cu ce uzură fizică şi psihică vom rămâne după acest an de hei-rup. Pentru că nu rămâne timp aproape deloc, în economia unei zile, pentru relaxare. E şcoală, teme şi lecturi suplimentare. Atât.

Acestea fiind zise, am cedat totuşi rugăminţilor copilului de a a-l lăsa într-o excursie cu şcoala, în weekendul care tocmai a trecut. Mai ales că mergeau şi două colege apropiate de-ale Lunei, iar profesorii însoţitori erau dintre cei mai simpatici şi, prin urmare, mai iubiţi de elevi. În plus, se pleca sâmbătă dimineaţă şi întoarcerea era duminică la prânz, deci putea să-şi facă şi nelipsitele teme pentru luni.

De pe drumul de dus, am avut o singură informaţie, dar preţioasă pentru mine:

– Mama, avem centuri în autocar, aşa cum îţi place ţie!

Aşa este, îmi place. O singură dată i s-a mai întâmplat să plece într-o excursie cu şcoala cu un autocar dotat cu centuri, iar asta se întâmpla, hăt, în clasa pregătitoare, când a fost la Pietroşani de Argeş. După aceea, de fiecare dată a fost cu mijloace de transport în care copiii oscilau la liber printre scaune şi pe culoare sau erau înghesuiţi mai mulţi decât numărul de locuri aşezat, ceea ce nu mi se pare deloc în regulă pentru o deplasare pe drumurile patriei. Din păcate, nu există obligativitate în Codul Rutier pentru dotarea autocarelor cu centuri, aşa cum există pentru maşinile personale. Nu a interesat pe nimeni chestiunea nici atunci când am propus-o, cu ocazia unei consultări publice înainte de modificarea Codului Rutier de acum câţiva ani. În ciuda atâtor accidente colective şi cutremurătoare, preferăm să mergem în continuare la întâmplare, după cum ne-o fi scris, adică, în dulcele spirit mioritic ce ne caracterizează.

Dar să revenim la lucruri ceva mai vesele…

Prima impresie asupra locului în care urmau să fie cazaţi a fost una surprinzătoare pentru mine:

– Mama, aici e ca la Hollywood!

Wow! Cum adică, să fie ca la Hollywood în comuna Berca, judeţul Buzău? De-abia când a adăugat: „Şi ca la Braşov”, mi-am dat seama despre ce era vorba:

– Adică au numele localităţii scris cu litere mari, pe un deal. Am fost şi noi să le vedem.

Părerea bună a continuat să planeze toată ziua asupra copilului: pensiunea Matei, în care au fost cazaţi, arăta foarte bine, patul Lunei era cel mai elegant şi confortabil din cameră, iar oamenii de acolo erau foarte amabili cu copiii. S-au dus să viziteze celebrii Vulcani Noroioşi, care pur şi simplu au fascinat-o pe Luna, mi-a zis că vrea neapărat să mai mergem acolo, mai ales că noi (părinţii ei) nu i-am văzut încă. Singurul stres a fost că au trebuit să fie foarte atenţi, pentru că tot timpul îi rămânea câte vreunui copil pantoful înfipt în lavă, sau cum s-o numi mâzga aceea (rece) din care e compus solul de acolo. Dar se pare că a fost foarte distractiv, aşa că s-au întors veseli şi în formă la pensiune. Chiar sunt curioasă să merg şi eu într-o zi, să văd ce ar putea fi atât de interesant la un deşert pietros, punctat de zone de noroi cu bulbuci, aşa cum îmi pare mie locul ăla, din poze.

vulcanii-noroiosi

Apoi, au mai vizitat două obiective de mare interes turistic local: o mănăstire şi un supermarket. De la mănăstire şi-a luat o sticluţă cu mir (cu vaporizator, ca o fiolă din acelea de testere de parfum, s-au modernizat măicuţele!) şi două lumânări (nu mă întrebaţi…), iar de la Profi, pufuleţi, ciocolate, chipsuri şi alte câteva ronţăieli, probabil în dorinţa de a face provizii pentru acel moment catastrofic despre care scriam la început, în care Pământul se va opri din rotaţie. Lumânările au ajuns bucăţi acasă, fiola cu mir a avut şi ea viaţă scurtă, pentru că a dat-o jos de pe masă motanul şi s-a făcut praf, doar pufuleţii şi restul au supravieţuit transportului şi aşteaptă acum, în dulap, ocazia de a fi consumaţi în familie. Sper ca acea ocazie să nu fie, totuşi, sfârşitul lumii.

Şi cam asta a fost partea turistică a excursiei. Copiii şi-au petrecut restul serii la pensiune. O vreme, s-au jucat la interior, care cu ce i s-a părut mai interesant. Băieţii din clasa Lunei s-au distrat să deschidă uşa de la camera fetelor, până când fetele au cerut o cheie de la recepţie şi atunci băieţii au trebuit să se mulţumească cu uşa de la camera lor proprie, pe care au rupt-o. Fetele din clasa Lunei (cică) s-au distrat jucându-se cu steluţa aceea interactivă de la Noriel, jocul Adevărat sau fals, cu întrebări de cultură generală. Iar copiii ceilalţi s-au distrat cu ceva ce fiică-mea a numit: „Adevăr sau provocare, modul extrem”.

– Cum adică, „modul extrem”?, am întrebat-o eu îngrijorată.

– Eh.

Atât a putut să îmi răspundă. Voi continua, deci, să mă îngrijorez de fiecare dată când va fi plecată cu colegii pe vreundeva.

Apoi, au cioplit dovleci şi au mâncat cina, ocazie cu care fiică-mea mi-a făcut un compliment nepreţuit:

– Mama, să ştii că tu găteşti, de fapt, foarte bine. Mai bine chiar decât la restaurant. Bine, nu chiar tot ce găteşti… şi nu chiar toate restaurantele… dar mai bine decât aici.

După masă, au făcut foc de tabără şi au fript bezele la el – ultima mare pasiune gastronomică împrumutată de la americani, care face furori printre copiii noştri. Apoi s-au costumat ca toţi dracii (la propriu, pentru că a fost seară cu tematică de Halloween) şi au încins de o petrecere. În fine, nu au fost toţi draci. Unii au fost IT, mulţi au fost scheleţi, câteva vrăjitoare, Moartea în carne şi oase, câţiva vampiri sau chiar ceva foarte interesant, precum colega fiică-mii care îşi pictase două picături de sânge la colţurile gurii:

– Toată lumea de la petrecere credea că era vampir, mi-a povestit Luna, dar ea nu era vampir. Era un canibal asocial deprimat!

Mda, ne-am dat naibii…

Iar finalul apoteotic al serii a constat în cel mai aşteptat moment de către fiică-mea, şi anume, concursul de karaoke. Se antrenează de ani de zile pentru o astfel de ocazie, de fapt doar aşa îşi petrece puţinul timp liber de acasă: cântă şi dansează, cu căştile pe urechi, pe aceleaşi şi aceleaşi melodii de YouTube care îi plac, şi pe care a ajuns să le cunoască la silabă. Pentru concursul din excursie, optase pentru o melodie perfect adaptată vârstei lor şi tematicii de Halloween a serii, „Look What You Made Me Do”, cu o Taylor Swift erotică, dar proaspăt ieşită din mormânt, cu intenţia de a se răzbuna pe fostul său iubit. Şi totuşi:

– Mama, mama! Am câştigat concursul de karaoke.

– Super! Felicitări! Cine a fost în juriu?

– Profu’ de geografie. El mi-a dat premiul cel mare, o sticlă de apă!

– Dar ce juriu e ăsta, cu un singur jurat? Şi n-ar fi fost mai corect să fie măcar nevastă-sa, că e profă de muzică?

– Eh, eu bănuiesc că ea îi sufla, de fapt, ce punctaje să dea…

Deci, dacă a fost părere de profesionist la mijloc, eu cred că e OK. Din păcate, Luna ne-a interzis să consumăm din sticla aceea de apă. E trofeul ei şi e hotărâtă să îl păstreze, ceea ce mă cam incomodează puţin prin casa asta în care cu greu mai găseşti loc să arunci un ac. Nu aceeaşi soartă au avut cârnaţii de Pleşcoi pe care ni i-a adus la întoarcere. Ne sunase să ne anunţe că vor face o escală în drumul către Bucureşti „în locul în care s-a născut Elena Udrea”. Am rugat-o să ne ia un mănunchi de cârnaţi din acel loc binecuvântat cu atâtea talente, atât culinare, cât şi politice, şi chiar ne-a luat, din banii ei – ceea ce e semn de mare şi rară generozitate din partea ei. Ghinionul a fost că ne-a luat unii picanţi, pe care ne-a fost cam dificil să îi consumăm. Dar gestul contează, nu-i aşa?

În concluzie, a fost o excursie plină de bucurie pentru ea. Şi pentru noi, de fapt, care ne-am luat bilete la o piesă de teatru „pentru oameni mari” („Vacanţă în Guadelupa”, la Nottara, o piesă agreabilă, dar nimic senzaţional) şi ne-am permis luxul de a ieşi singuri în oraş într-o sâmbătă seară, aşa cum nu am mai făcut-o de ani şi ani de zile. Iar amintirea acestei escapade de o zi a fost înscrisă până şi în piatră, sau ce naiba e materia aceea de la Vulcanii Noroioşi.

– Am făcut semnul nostru acolo, ne-a anunţat Luna, mândră tare de ea.

Cum nu ştiam că avem un semn al nostru, mi-a luat câteva clipe să înţeleg ce vrea să spună cu asta. Apoi m-am prins că „LMT” nu poate însemna decât „Luna, mama şi tata”. Un semn care a dispărut probabil foarte curând din pământ, dar a rămas, uite, într-o poză ce ne va fi mereu aproape de suflete, chiar şi atunci când, fizic, triada noastră se va fi răspândit prin lumea largă.