Nici definitivul nu mai e ce-a fost…

Când ai o zi săracă în inspiraţie şi bogată în treburi casnice, cum am eu azi, nu poţi decât să te bucuri că primeşti de pomană o scrisorică precum cea de mai jos, care nu are nevoie de prea multe comentarii. Nu este scrisă de Luna, ci de prietenul ei, ajuns la limita răbdării după câteva zile de stat în casă, cu febră, teme plictisitoare şi, mai ales şi mai ales, o muştruluială din partea lui taică-său. Date fiind toate acestea, Andrei s-a închis în camera lui, i-a avertizat pe ai săi să nu îl deranjeze şi a ieşit de acolo abia peste vreo oră, îmbrăcat gros, cu o pălărie de vrăjitoare (?!) pe cap şi cu un bagaj de mână compus preponderent din piese de Lego. A, şi cu această scrisoare ultimativă:

scrisoare-Andrei

Traducere: „Dragi părinţi, vă iubesc, dar de la ce mi-a făcut tata am fost nevoit să plec. Cu drag, Andrei. Am plecat definitiv. Sunt în capătul străzii.”

Nu vă speriaţi, până la urmă nu a mai plecat, pentru că au râs cu toţii, zdravăn şi s-au împăcat. Totuşi, vă sfătuiesc să fiţi mai miloşi cu copiii voştri, dragi taţi. Nu cred că vreţi să fie nevoiţi să plece pentru totdeauna până, hăt, departe, în capătul străzii, doar pentru că nu-şi fac vreo temă sau curăţenie în cameră, că sunt obraznici sau alte nimicuri dintr-astea atât de puţin importante pentru ei. Măcar acum, când se apropie Crăciunul şi, vorba aia: „De Crăciun, fii mai bun!”

Publicitate