Perle FB 14

* Notă: În categoria Perle FB copiez periodic şi în ordine cronologică calupuri de postări de-ale mele de pe Facebook, care sunt tot bucăţele din viaţa noastră, doar că mai mici.

Martie 2017 (continuare)

— Cum a fost azi la lecţia de prim ajutor?

— Foarte mişto!!! Au venit patru domni, cu un manechin, şi ne-au învăţat cum să salvăm oameni înecaţi şi altele.

— Şi cum îi salvaţi?

Am ştiut că am greşit din clipa în care am început întrebarea. Dar era prea târziu. Pentru că răspunsul de care mă temeam a venit imediat:

— Las’, că-ţi arăt acasă!

Acum a terminat să mă salveze pe mine şi i-a luat la rând pe ceilalţi locatari ai casei. Sper să supravieţuim cu toţii manevrelor ei de salvare…

––––––––-

— Mama ta ce face?, o întreabă fiică-mea pe o prietenă de-a ei, de nici şapte ani.

— Eee, duce lucruri de colo, colo… nu ştiu cum să spun…

— Eu credeam că e om de afaceri.

— Nuuuu, ea doar scrie mesaje, sună oameni, chestii dintr-astea. Dar tata e om de afaceri!

— Da? Şi el cu ce se ocupă?

— Păi, uite, chiar aseară s-a întâlnit cu o doamnă şi au făcut… cum îi zice…

— Afaceri?

— Probabil. Şi ea era blondă, şi…

Asta ca să ştiţi, dragi tătici, să nu vă luaţi niciodată copiii cu voi când vă duceţi să faceţi… cum îi zice… afaceri. Cu blonde 🙂

–––––––

În drum spre şcoală, descoperim un graffito nou pe blocul vecin:

— Of, dacă tot risipesc timp şi materiale, de ce n-or face şi ei măcar un desen frumos?, mă plâng eu, mare amatoare de culoare peste pereţii gri ai oraşului.

— Dar ce înseamnă SMAK47?, întreabă fiică-mea.

— Nu ştiu sigur, bănuiesc că este semnătura artistului.

— Eh, lasă, mama, că se putea şi mai rău, mă consolează ea. Mai ţii minte când am văzut pe peretele ăla scris „DINAMO”? Şi mai era un cuvânt acolo, nu mai ţin minte exact, parcă „HAI”… Mă rog, reparase cineva, că scrisese şi „STEAUA” mai jos.

Pui stelist. Care încă nu cunoaşte vocabularul galeriei. Dar are tot timpul să-l înveţe 😉

–––––––

Din ciclul „Răspunsul tot nu l-am aflat, dar măcar ştiu cine naibii a făcut întrebarea”

— Mama, ce-a fost mai întâi: oul sau găina?

— Hai, că te-ntreci!, îi zâmbesc eu complice fiică-mii, ghemuită toată pe un fotoliu de lângă biroul meu, pe motive de insomnie.

— Cu ce?

— Cu şmecheria. E o întrebare-capcană clasică, ştiu că ştii şi tu asta. Aţi învăţat-o la Dezvoltare personală sau ce?

— Nu. Am inventat-o eu acum. Că de-aia cred că nici nu pot dormi. Ştii că eu mă întreb mereu cum e cu infinitul ăsta şi mă enervează că nu am răspuns. Adică cine a fost mai întâi: roşia sau planta roşiei, care a ieşit din sămânţa roşiei? Oul sau găina, iată? Laptele sau VACELE?

Păi când se blochează copilu’ ăsta pe ceva… De joi o ţine cu vacele alea… E drept că nici eu nu mi-am dat silinţa să o deblochez 😉

––––––-

Aprilie 2017

— Iac!, zice Luna uitându-se la televizor.

Şi nu, nu se uită la vreun documentar cu animale exotice, ci la o scenă de film artistic, în care doi tineri se sărută pe gură, cast. Cred că şi din blocul de vizavi i s-ar putea citi dezgustul de pe faţă. Prietena ei, care are doar şase ani şi nu a intrat încă în faza de „câh, bleah, iac” şi alte alea la vederea aproprierii naturale între sexe, este un pic încurcată.  Îşi freacă mânuţele şi începe timid:

— Ştii… mama şi cu tata… şi ei…

— … fac des aşa ceva, nu?, o „ajut” eu, doar-doar o înţelege şi mironosiţa de fiică-mea că e ceva normal, să ne lase şi pe noi în pace, că deocamdată e jale când ne vede (rar, că suntem bătrâni).

— Daaa, des!, confirmă uşurată mititica.

— Păi dacă ai tăi fac des, înseamnă că ai mei sunt praf!, se umflă în pene Luna. Tot timpul, tot timpul!

Şi uite-aşa cred că tocmai am intrat în legalitate cu pupatul prin casă, doar pentru că fiică-mea nu acceptă să fie vreodată pe locul al doilea. Şi am aflat că ea crede că „a fi praf” e de bine. Să te ţii de-acum încolo: beţii, pupat, beţii, pupat, beţii… Ura!:-)))

–––––––

— Mama, „leapşa” cum se scrie?

— Cum se-aude.

— A, OK!

Uneori, scap foarte uşor când e vorba de ajutat copilul la teme…

–––––––

— Mama, tu cu ce vrei să-ţi fac cinste, acum că am luat 100 de puncte la toate evaluările şi Comperurile şi toate alea?

— Cu o masă la restaurant?, îndrăznesc eu să sper.

— Prea mult! Eu am zis să vă dau câte un suc, iar tata a cerut în plus şi o gumă de mestecat. Mă gândeam că poate vrei şi tu una. Sau maxim două sucuri pot să-ţi dau, ce zici?

Eu zic că fată zgârcită ca a mea n-am văzut la nimenea. Deşi, dacă mă gândesc bine, întotdeauna e loc de mai rău: dacă îi trecea prin cap să ne ceară ea nouă recompensă, în loc să ne dea? 😉

Publicitate

Războiul înnăscut al sexelor

I. Septembrie 2016. Discuţie de maşină între fiică-mea şi prietenul ei, să-i zicem „Ionuţ”:

– Ce mi-ar plăcea să câştig… 500.000 lei pe lună!, visează Ionuţ cu voce tare.

– Păi şi ce să faci cu atâţia bani?, se miră Luna.

– Iau acum 500.000, luna viitoare 500.000, luna viitoare 500.000… Până mă fac bogat. Apoi îmi cumpăr o maşină mare şi frumoasă. Şi o casă mare şi frumoasă. Şi o soţie…

– Soţiile nu se cumpără!

– Ba da. Mă duc la emisiune la televizor, spun că sunt bogat şi îmi găsesc soţie.

II. Septembrie 2017. Discuţie de maşină între fiică-mea şi prietena ei, să-i zicem „Măriuca”:

– Mie mi-ar plăcea să fiu băiat pentru o zi, visează Luna cu voce tare.

– Nuuuu!, sare prietena ei. Băieţii sunt atââât de plictisitori!

– Mda, aşa este, aprobă Luna cu jumătate de gură. Da’ ştii că la un moment dat va trebui să te măriţi cu unul d-ăsta, totuşi!

– Ştiu…

– Adică, dacă vrei să faci un bebeluş dintr-aceia foarte-foarte drăguţi, şi să-i alegi pantofiori dintr-aceia foarte-foarte micuţi, n-ai încotro şi va trebui să o faci şi pe asta.

– Of…, oftează a mare durere Măriuca.

III. Septembrie 2030. Le citesc Lunei, Măriucăi şi lui Ionuţ povestirea asta. Apoi râdem.

Poveşti de îngrozit copiii

– Ţi-am povestit vreodată despre hotelul ăla din Japonia unde ne-au dezbrăcat la intrare?

– Cel cu băile?

– Da. Dar nu doar la băi ne dezbrăcam, ci încă de la recepţie.

Am mai auzit povestea, acum vreo zece ani. Pe acea vreme, bărbatu-meu lucra într-un superimportant şi top-secret proiect internaţional, care a presupus şi câteva deplasări în Ţara Soarelui-Răsare, pentru a folosi o binecunoscută figură de stil – eu i-aş fi zis, mai degrabă, Ţara de Mare Mirare, după câte lucruri incredibile le-a fost dat urechilor mele să audă despre ea. Ar fi trebuit să le scriu atunci, când erau încă vii în memoria călătorului, dar nu am făcut-o, iar acum îmi pare rău că s-a pierdut din intensitatea de moment a trăirilor şi din acurateţea detaliilor, ducând la împuţinarea dozei de senzaţional a întâmplărilor. Dar chiar şi aşa, încă se mai găsesc istorioare numai bune de speriat copilul. Care se află, după cum v-am spus, în plină fază pudică.

De unde îmi ridica fustele pe stradă şi începea să-şi scoată hainele de pe ea, la întoarcerea acasă, încă din lift, de o vreme încoace mă ceartă la fiecare decolteu cât de cât vizibil şi îşi pune slipul atunci când face baie, cu uşa bine închisă. De unde ne lua pe amândoi de mână şi ne punea să ne sărutăm atunci când ne ciondăneam, acum se bagă între noi să preîntâmpine orice eventuală apropiere tandră, şi exclamă câte un „Bleah!” pasional de fiecare dată când surprinde vreun pupic amărât. Ca să nu mai spun că, dacă aude cuvântul „sex”, se schimonoseşte instantaneu într-un dispreţ total, demn de vreo baltă de vomă pe stradă şi nu de plăcutul proces natural care, la urma urmei, a fost şi temelia apariţiei Domniei-sale pe această lume. Ştiu că e o etapă, ştiu că e normală (chiar e foarte bine că există), ştiu că va trece. Doar că, până atunci, tare îmi mai place să o necăjesc!

Ca acum câteva zile, de exemplu, când ne-am întâlnit cu taică-său. Numai de-al naibii ne-am sărutat la uşă mult mai cu foc decât de obicei, ceea ce a enervat-o şi emoţionat-o în aşa hal încât s-a roşit toată:

– Csper… csă… nu faceţi… csecs acuma!, s-a bâlbâit ea pe jumătate supărată, pe jumătate ruşinată.

Sau ca acum vreo două luni, când am avut o tentativă să ne uităm la televizor la Chefi la cuţite. Luna era în extaz la vederea Ginei Pistol cu ochelari („Ce drăguţă e doamna asta!”), la fel, probabil, ca toţi spectatorii bărbaţi ai acelei emisiuni pretins culinare. Şi am simţit nevoia sadică de a-i tempera entuziasmul:

– Luna, ştii că doamna asta a ajuns celebră pentru că a pozat goală, în reviste pentru bărbaţi?

Întrebare retorică. Evident că nu ştia:

– Ceeeee??!! DE CE să facă AŞA CEVA??!!

– Bărbaţilor le plac femeile goale. E ceva legat de se…, am încercat eu să aduc, iar, vorba despre subiectul acela delicat, sexul, pe care îl tot ocolim şi învăluim cu graţie.

– Brrrr, nu cred!, s-a înfiorat fiică-mea. E scârbos!

Să băgăm mai delicat, deci:

– Corpul omului nu e de ruşine. Toţi suntem la fel, toţi ne-am născut goi. Numai că societatea a impus unele limite…

Dezinteres total. Şocul a rămas. Zapând în continuare, am prins o bucăţică de film în care un bărbat se uita, într-un magazin, la nişte vederi cu funduri goale de gagici în bikini tanga, pe o plajă. A râs încântat, apoi a cumpărat una dintre ele. Luna a izbucnit din nou:

– Vai, ce scârbos!

– Luna, ţi-am mai spus, bărbaţilor le place să vadă femei goale!, am insistat eu, bucuroasă că aveam dovada.

– Hai, mă!

Şi a plecat trântind uşa.

Ca să revin la Japonia, imaginaţi-vă stupoarea copilului atunci când s-a apucat taică-său („Şi tu, Brutus?”) să îi povestească horror-uri dintr-astea cu funduri goale:

– Da, m-a dus prietenul meu de acolo la un hotel foarte căutat printre japonezi. După ce treceai de prima uşă, era un spaţiu în care trebuia să te dezbraci. Ca un fel de anticameră, aşa, cu dulapuri, în care îţi lăsai toate hainele.

– Presupun că eraţi separaţi, bărbaţi de femei, am îndrăznit eu.

– Da, dar ne vedeam unii cu alţii, pereţii erau de sticlă.

– Nu cred…

– Ba da. Oricum, după ce ieşeam de acolo, eram împreună cu toţii, în holul hotelului.

– Fără chiloţi?, a îndrăznit şi Luna.

– Fără.

Nu are unde să plece, că ar pleca. Dar suntem pe o terasă de restaurant, departe de casă, nu ar fi în siguranţă să se îndepărteze. Aşa că stă (ca pe ghimpi) şi ascultă în continuare:

– Stăteam la coadă la recepţie, gol-goluţi, şi aşteptam să ne dea cheia de la cameră. Era, de fapt, o brăţară electronică, cu care hotelul acela inteligent ne identifica oriunde ne duceam. Când am plecat spre cameră, mi s-a aprins în faţă, pe jos, un şir de beculeţe care îmi arăta drumul. Liftul m-a dus la ce etaj a vrut el, camera mi-a fost indicată tot de brăţară, iar, odată ajuns în cameră, am fost „somat”, tot printr-o semnalizare luminoasă a brăţării, să intru în baie. Unde mă aştepta cel mai uimitor scaun de WC pe care îl văzusem vreodată, cu mii de butoane şi becuri, dar, evident, fără hârtie igienică.

Luna trece dintr-un şoc în altul. Mă întreb dacă n-ar fi bine, cândva, să o las o vreme prin pădure, să îşi folosească imaginaţia pentru situaţiile în care ar fi ruptă de civilizaţie. Sau în care aş uita să cumpăr eu suluri noi de hârtie:

– Păi… şi cum… ce făceai?, se îngrijorează ea.

– Am început să butonez, până am nimerit spălatul. Erau vreo nşpe variante de duş, plus şters, plus masaj, plus… Aş fi putut să îmi petrec tot sejurul pe WC-ul ăla, îi răspunde, nostalgic, taică-său. Dar m-am ridicat şi m-am dus la duş, că aşa îmi indicau beculeţele. Aveau şi o cadă interesantă acolo, verticală, nu ca la noi, cam ca o căldare înaltă, în care puteai să te aşezi pe o băncuţă, cu apa până la gât. Abia apoi, după ce am fost complet curat, mi-a dat voie brăţara să mă îmbrac. Cu singurul obiect vestimentar care era în cameră – o pijămăluţă care îmi ajungea până pe la coate şi mult deasupra gleznelor.

– Ştii, Luna, japonezii sunt mai mărunţei, în general, mă simt eu datoare să îi explic şi să profit un pic de situaţie pentru a o face mândră de înălţimea tatălui său (comparativ cu a japonezilor).

În sfârşit, s-a mai destins un pic. Chiar a zâmbit, acum, că taică-său are pijama şi nu mai umblă gol prin hoteluri exotice.

– Trei zile am stat în pijamaua aia, continuă el. În cameră, prin hotel, la restaurant, peste tot, eram toţi în pijămăluţe. Doar la bazine ne-o scoteam.

– Şi aveai costum de baie?, se înverzeşte Luna din nou.

– Nuuu, cum să am? În fundul gol, iar, toţi!

E clar: a început să-i placă şi lui bărbatu-meu jocul ăsta!

– Să vezi, Luna, cum este să treci de la două, trei grade afară, că era iarnă, la peste cincizeci. Trebuia să traversăm, goi, bineînţeles (copilul scoate aburi pe nas deja), o curte de câteva zeci de metri, după care să ne aruncăm în primul bazin, care era cu apă fierbinte. Stăteam acolo o vreme, cât ne spunea brăţara, apoi apărea pe un ecran indicaţia de a ieşi spre următorul bazin. Erau bazine cu apă rece, cu apă caldă, cu ceai, cu alge, cu sake… Peste o sută. Dormeai noaptea neîntors, după o zi la terapie.

Acuma, nu ştiu cât de neîntoarsă aş fi dormit eu, după o zi care m-ar fi costat 6-7.000 dolari doar ca să mă plimb în fundul gol printr-un ditamai hotelul de nudişti ambisex, să fac baie în ceea ce ar fi putut fi micul-dejun şi să-mi ordone o bucăţică de metal de la mână încotro să o iau şi ce să fac, 24 de ore pe zi. Pentru japonezi, costurile acelea sunt oarecum normale, dar bărbatu-meu are şi acum mustrări de conştiinţă că a spus, în trecere pe lângă salonul de masaj al hotelului: „Ce bine ar prinde acuma un masaj!”. Spre mia de dolari a costat şedinţa pe care prietenul său s-a simţit dator imediat să i-o ofere… Uite, astea sunt adevăratele părţi horror ale poveştilor despre Japonia pe care le-am auzit eu – cele în care vine vorba despre preţurile năucitor de mari de acolo – e drept, în concordanţă cu salariile japonezilor. Sau despre „înapoierea” incredibilă a ţăranilor din Japonia, sclavi ai unor obligaţii tradiţionale de neînchipuit pentru noi, europenii, şi complet opuse impresiei de avangardă SF pe care ne-au format-o imaginile din Tokio sau alte oraşe foarte mari de acolo. Sau despre amenzile de circulaţie locale, care i-ar potoli în câteva luni, cu siguranţă, pe toţi teribiliştii vitezomani de pe la noi. Poate o să vă mai povestesc pe-aici despre asta. Trebuie doar să îl prind pe bărbatu-meu în dispoziţie narativă. Eventual, când nu e copilul de faţă. Că n-aş vrea să mai aibă coşmaruri cum a avut, desigur, azi-noapte:

– Mama, ştii ce am visat?

Bănuiesc.

– Hotelul ăla lui tata din Japonia. Doar că, în locul lui tata, eram eu…

Am bănuit bine.

Aveam blog sexual şi nu ştiam

Fetiţei mele îi place de un coleg de la baschet pentru că este foarte politicos. Salută pe toată lumea, se scuză şi mulţumeşte pentru orice nimic şi, mai ales, are ȋntotdeauna vorbele la el cȃnd zice antrenorul ceva. Şi nouă ne place de el, dar, ca adulţi hȃrşiţi de viaţă ce suntem, ȋl suspectăm de falsitate:

– E posibil să fie un linguşitor, de fapt, Luna, ȋi spun eu ȋn şoaptă ȋntr-o seară, după ce ea mi l-a lăudat din nou, cu mare admiraţie. Da’ să nu mai spui nimănui despre asta, te rog.

O văd cuprinsă de importanţa momentului. Mama face un lucru interzis, vorbim pe cineva de rău, avem un secret… Ce mai, Luna e toată ţeapănă şi roşie la faţă. Ca să o mai destind, ȋi zȃmbesc şmechereşte:

– Sau poţi spune că e pupincurist.

– Ce e aia?

– Ia încearcă să îţi dai seama singură, o îndemn eu. Poţi separa în mai multe cuvinte.

– Pupi… pupincu… nu ştiu!

– Pup-in-cur-ist, o ajut eu. Adică cineva care pupă pe altcineva în cur.

O văd şi mai nedumerită şi am o revelaţie:

– Nu-i aşa că nu ştii ce e ăla „cur”?

– …

– Nu trebuie să fii jenată, că nu e un cuvânt prea frumos. Înseamnă „fund”, Luna.

Şi iată că, ȋn sfȃrşit, copilul meu se relaxează şi se porneşte pe rȃsul acela zdravăn pe care ar trebui să ȋl ȋnregistrez odată şi să las cu limbă de moarte să mi-l pună pe repeat ȋn cavou, poate-poate mă ȋntorc la viaţă.

Deci am un copil care, la şase ani şi jumătate, nu a auzit niciodată cuvȃntul „cur”. Nu ştiu dacă e de foarte bine, dar eu aşa mă simt, ştiind că ȋl cresc ȋntr-un mediu decent şi politicos. De drac i-am mai povestit fugar, ȋn context religios, de organul genital masculin a mai auzit pe stradă, de ăla feminin aude cȃnd sunt la volan (da’ nici măcar nu m-a ȋntrebat ce ȋnseamnă), iar sexul ȋmpreună cu vocabularul său aferent e ȋncă un subiect tabu ȋn conversaţiile noastre. Singurul cuvȃnt mai vulgar pe care i-l zic uneori, cu ton de glumă accentuat, e „căcat”.

Ȋn aceste circumstanţe, deci, ȋn care noi nu vorbim urȃt şi, prin urmare, cu atȃt mai puţin NU AM CUM SĂ SCRIU URȂT, ȋmi explicaţi şi mie, vă rog, cum mama naibii s-a putut ajunge la mine pe blog după următorii termeni de căutare??!!:

• fundul mamei mele
• te vreau in fundul meu povestirii word press
• desene pe fundul feme
• o călăresc pe mama povestiri
• la dus cu mama
• pasiune si fantezie cu mama
• povestiri sexuale mama mea de la bordel
• povestiri sex cu mama
• tata mă călăreste toată noaptea povestiri
• mama vrea numai în cur povestiri

Pentru autenticitate, sunt luaţi cu copy-paste din statisticile blogului, care ȋmi semnalează zilnic sursele din care vin cititorii.

Mai sunt căutări bolnave, din seria fantasmelor sexuale ale internatului romȃn:

• desene animate cu basme fundu gol
• prietena si mama ei vis
• femei care merg pe strada in fundul gol
• desene animate cu bunicul in fundu gol

Chiar aşa, cu bunicul?!

Desigur, există şi căutări bizare fără substrat sexual, de te ȋntrebi ce poate fi ȋn mintea oamenilor atunci cȃnd intră pe Google:

• silabeletelefonuluimerg
• mama tatuajelor
• desene animate cu deloc in romana mmm
• dorm cu caciula vara
• copilul cu frunze pe picioare
• mama,ce frumos sau mama ce frumos
• cu caciulita
• betovan sinfonia a 5 a cu lumini
• cioc cioc ciocaboc film
• stapane
• copii cu 5 money

Măcar pe acestea le ȋnţeleg cum au direcţionat spre articole de-ale mele, ca Frunze de arbore genealogic, Money, money, money…, La femei se merge doar cu căciuliţă, să fie clar! şi altele.

Ȋnţeleg şi căutări ca „prieteni de făcut” sau „caut tătic” şi mă ȋntristează să aflu că există oameni (probabil copii) care speră ca Google să le aducă prieteni sau, şi mai trist, un părinte. Dar despre „lovitura la stomac” sau „cum desenez un vas de lut ȋn mişcare” zău dacă am scris vreodată! Iar ȋntrebarea deschisă, pusă internetului şi ajunsă pe blogul meu, „cȃţi colegi avea manole” mă enervează de-a dreptul: toată lumea ar trebui să ştie că erau „cu Manole zece,/ Care-i şi ȋntrece.” Sau poate că era de la vreun corigent la aritmetică…

Sunt curioasă după ce sintagme voi fi accesată de acum ȋnainte, că tot am băgat mai sus cuvȃntul „căcat” ȋn articol. La cȃt de plină e viaţa noastră de materia cu pricina, e imposibil să nu ȋmi crească traficul semnificativ. Vă ţin la curent!