Am fost la conferinţa SunTalks despre nutriţie a dr. Simona Tivadar

Dacă mi-ar fi spus cineva acum câţiva ani că va veni şi ziua în care să mă duc la o conferinţă despre nutriţie, bineînţeles că nu l-aş fi crezut. Mâncarea nu a fost niciodată printre preocupările mele cele mai importante, şi nici felul în care arăt. Habar nu am ce sunt caloriile şi ştiu doar vag despre componenţa chimică a mâncării. M-am ghidat mereu după principiul “Ce e mult strică”, inclusiv în alimentaţie, îmi place să trăiesc mai mult cu (şi pentru) vorbe şi cu muzică, decât cu (şi pentru) mâncare, am avut norocul unui metabolism bun şi al unei genetici sănătoase, care m-au ajutat să ajung până pe la 45 de ani cu max. tot cam atâtea kile, deci clar nu avea de ce să mă preocupe sfaturile altora despre nutriţie. Apoi m-am lăsat de fumat. Iar cele 15 kg. depuse generos în partea mediană a constituţiei mele nu par a se mai da duse de atunci, deşi au trecut peste doi ani. Aşa că săptămâna trecută m-am înscris la o conferinţă de nutriţie. A contat mult şi faptul că toate astrele păreau aliniate: conferinţa era gratuită, foarte apropiată de casa mea (la Sun Plaza) şi într-o sâmbătă la 11:00 – deci în ziua în care fiică-mea poate sta cu taică-său şi la o oră la care clar am făcut ochi.

Dar cel mai mult a contat faptul că respectiva conferinţă era susţinută de doctoriţa Simona Tivadar, pe care o ştiam de pe Facebook şi care mi se păruse o persoană inteligentă şi bine pregătită, cu mult bun simţ şi, ceea ce este foarte important pentru mine, cu umor. Umorul este un semn suplimentar de inteligenţă, modestie şi altruism. Doar proştii, îngâmfaţii şi egoiştii se iau prea în serios.

Şi mai există un lucru care mă face să am încredere în sfaturile despre nutriţie ale dr. Tivadar: felul în care arată ea personal. Aşa cum singura psiholoagă din care am citit serios pe teme de parenting a fost Françoise Dolto, pentru că ştiam cum au ajuns propriii ei copii şi îmi plăceau rezultatele creşterii lor, la fel mi s-a părut că pot avea încredere în sfaturile despre alimentaţie sănătoasă ale unei femei trecute de prima tinereţe care arată bine ea personal. Nu aşa cum am văzut la televizor, acum nişte ani, o “specialistă în nutriţie” pe care o puteai folosi ca material didactic live pentru predarea sistemului osos:

Un singur lucru a fost cât pe ce să mă împiedice să intru la conferinţă: drăguţa domnişoară de la intrare, cea decorativă care îţi urează bun venit şi îţi dă materialele, m-a întâmpinat cu un candid “Săru’ mâna!”. Primul gând a fost să fac stânga-mprejur, apoi am observat că înăuntru erau bomboane Rafaello la liber şi m-am răzgândit. Dar am notat neplăcutul incident pe formularul de participare. Şi îl scriu şi aici, poate ajunge cumva la urechile tinerei generaţii: fetelor, NU mai spuneţi “săru’ mâna!” femeilor, e mai mult decât penibil! Poate că v-a educat cineva aşa pe la ţară, când eraţi mici, dar nouă, cele de 40 şi ceva de ani, care nu ne simţim deloc bătrâne şi nici n-am avut picior de bunică la sat, NU ne pică deloc bine un astfel de salut. Şi nici la imaginea voastră nu dă bine, zău aşa…

Dar să trecem peste.

Conferinţa a început la ora promisă, s-a desfăşurat impecabil şi fără niciun incident, s-a terminat după aproape două ore şi mi-a adus două veşti foarte importante. Una bună şi una rea, desigur. Cea bună este că am avut dreptate în tot ceea ce gândeam şi eu despre alimente, alimentaţie şi stil de viaţă în general – nu pot spune că am aflat ceva şocant de nou, dar face extraordinar de bine să ţi se confirme că principiile tale de trai au fost întotdeauna corecte chiar şi fără să citeşti tomuri peste tomuri de specialitate. Vestea proastă este că nu există niciun medicament/substanţă/truc/şmecherie/etc. minune care să îmi topească instant burtica, funduleţul şi pulpiţele deosebit de împănate cu care m-am pricopsit de o vreme încoace. “Ai mâncat, există doar două căi: arzi sau depui. Iar arderea se face doar prin mişcare. A treia cale nu există.” Am încheiat citatul.

S-au mai spus multe în cele aproape două ore. Am notat o groază de lucruri şi am făcut fotografii schiţelor drei. Tivadar. Evident că nu le pot reda pe toate aici, dar o să pun, cu liniuţă, lucrurile care mi s-au părut mie demne de reţinut. Iar dacă aveţi un pic de răgaz, mai ales că e duminică după-amiază, uitaţi-vă neapărat la înregistrarea video a conferinţei, de pe Facebook; cu siguranţă nu va fi deloc timp pierdut, atât pentru informaţiile împărtăşite acolo, cât şi pentru stilul nu rareori umoristic al discursului.

În mare şi pe scurt, deci:

  • “Tot secretul nutriţiei este ce faci în următoarele 4-5 ore după ce ai mâncat. Aşa a fost dintotdeauna şi nu se va schimba nimic.” Deci dacă mănânci mult şi cu cantitate mare de lipide, trebuie să faci multă mişcare imediat după masă. Iar mişcarea aceea nici măcar nu este necesar să fie tras de fiare la sală, ci ar putea fi, pur şi simplu, un dans;
  • ca să te saturi judicios, trebuie să şi priveşti mâncarea, să te saturi la un nivel mental; acordă-ţi timp măcar pentru o masă pe zi la care să stai tihnit pe scaun, de preferat împreună cu familia, fără ecrane în jur;
  • micul-dejun are o importanţă enormă pentru organism; “A pleca de acasă dimineaţa fără să fi mâncat micul-dejun e ca şi cum te-ai urca într-o maşină fără combustibil în rezervor şi cu frâna de mână trasă şi te-ai mira de ce nu porneşte.”; dacă nu ai timp pentru micul-dejun acasă, îţi pregăteşti un sandviş şi îl mănânci când ajungi la serviciu (nici mâncatul pe fugă, în picioare, pe bucăţi etc. nu este bun);
  • mâncatul doar la cină este cel mai obezogen obicei pe care îl putem avea; e drept că este şi cel mai recompensant pentru creierul nostru, care se lasă păcălit că fix asta merita, după o zi de muncă: o cină copioasă; dar trebuie luptat cu “demonul” şi redusă drastic cantitatea de alimente ingerate seara;
  • proteinele sunt baza ADN-ului nostru, hormonii sunt şi ei o înlănţuire de celule proteice, deci este foarte important ca organismul să primească proteină animală suficientă şi de bună calitate încă de mic copil; nu poţi construi nimic viabil dacă structura de bază este pusă strâmb; după şase luni, laptele nu mai este deloc suficient pentru a hrăni un bebeluş, trebuie neapărat începută diversificarea;
  • cel mai important lucru la hrana noastră nu este neapărat cantitatea, ci calitatea; contează enorm dacă proteina pe care o mâncăm provine de la un animal care:
  1. să se fi mişcat în timpul vieţii lui (găina liberă din curte; sau porcul din care se face jambonul Pata Negra, care deşi este hrănit cu bobiţe speciale, măcar este pus să meargă de colo colo în căutarea acestora, nu i se oferă la nas – sau la rât, în fine… – ceea ce duce la creşterea calităţii proteice a cărnii sale, uşor observabilă din faptul că te poţi sătura cu o felie, două, de jambon, de parcă ai fi mâncat o friptură babană);
  2. să fi crescut în timpul lui natural de creştere (nu ca puii din crescătorii industriale, cărora li se stinge şi aprinde lumina de patru ori pe zi, ca să creadă că au trecut mai multe zile şi să crească precum Făt-Frumos);
  3. să fi fost hrănit corect.
  • şi imunitatea tot de calitatea proteinelor mâncate depinde, pentru că anticorpii sunt şi ei proteine; imunitatea nu se “reglează” din siropuri de cătină sau faguri de miere, ci se construieşte şi întreţine prin alimentaţie; dr. Tivadar şi-a citat aici un coleg, pe dr. imunolog Alexis-Virgil Cochino, care a spus că “a încerca să umbli la imunitate e ca şi cum ai încerca să repari centrala de la Cernavodă cu o şurubelniţă (un articol detaliat aici); nici la bolnavii de cancer nu trebuie interzis consumul de carne, ba din contră: aceştia au deja imunitatea scăzută din cauza neoplasmului, deci dacă le-o mai şubrezeşti şi printr-o carenţă de proteină animală, nu faci decât să le accentuezi boala;
  • suplimentele alimentare nu sunt necesare decât dacă ai o carenţă în organism şi îţi recomandă medicul o cură; dacă organismul tău nu are nevoie de anumită substanţă, o elimină şi atât; anti-oxidanţii în exces devin pro-oxidanţi; de exemplu, “dacă iei în exces vitamina C, singurul rezultat pe care îl vei obţine va fi un pipi scump”; sau vitamina A în exces înseamnă, de fapt, grăsimi în exces, şi poate duce şi la efecte nocive (cum ar fi grăbirea unui cancer pulmonar existent);
  • pâinea, consumată cu măsură şi ea, este bună în orice compoziţie (cu drojdie, cu maia, cu secară etc.), cu condiţia să nu fi fost congelată, ea sau aluatul din care este făcută; marele ajutor pe care îl aduce pâinea constă în bacteriile pe care le conţine şi care sunt necesare tubului nostru digestiv; de asemenea, trebuie evitate combinaţiile “grele” pentru organism, precum pâine cu cartofi, pâine cu orez, pâine cu paste etc.; respectivele bacterii mai pot fi luate din: borş, zeamă de varză, murături, lactate, brânzeturi şi (puţin) din bere sau vin;
  • proteina vegetală este inferioară calitativ celei animale, de aceea vegetarianismul (şi cu atât mai puţin veganismul) nu este recomandat oamenilor; dacă am fi fost programaţi să fim vegetarieni, am fi avut stomac de vacă, nu de om;
  • nu e bine să bei apă înainte şi în timpul mesei, deoarece îţi diluezi sucul gastric necesar digestiei; dar e chiar indicat să bei după, la fel cum tot după poţi mânca şi desert, şi fructe, fără teama de fermentaţie (altă legendă urbană în vogă acum) – la urma urmei, toate glucidele au nevoie de fermentaţie, pentru că acesta este singurul lor mod de digerare (la fel cum toate proteinele au nevoie de putrefacţie pentru asta, că ne place sau nu cum mirosim pe dinăuntru);
  • sucurile sunt nocive; atunci când bem suc, indiferent de care, picurăm, lent de obicei, zahăr în organism, iar acesta nu ştie ce să facă cu el, aşa că îl transformă în grăsimi; bebeluşii trebuie să renunţe la sucuri din momentul în care sunt capabili să mănânce fructe în starea lor naturală;
  • nici o grăsime nu trebuie consumată în exces, nici măcar uleiul de măsline nu e bun dacă e turnat cu cana peste o salată (eu mi-am cumpărat recipiente de tip spray pentru uleiul şi oţetul pentru salate, şi iată că sunt nu numai teribil de practice pentru gătit, dar şi mult mai sănătoase decât sticlele din care torni lichidele), iar dintre toate margarina nu trebuie consumată deloc;
  • nici seminţele şi fructele oleaginoase atât de la modă acum nu sunt sănătoase în exces, deoarece aduc prea multă grăsime în organism; sigur că în condiţii de frig sau de efort fizic intens se justifică un consum mai mare de grăsimi, în rest, însă, nu e deloc indicat să le consumi cu pumnul; de fapt, e de ajuns să ne gândim la felul în care se află aceste seminţe în natură, nu chiar accesibile omului, un pic ascunse; dacă ar fi fost necesare nouă, s-ar fi aflat la îndemâna noastră, ca merele la care trebuie doar să întindem mâna să le culegem;
  • apa plată cu lămâie băută dimineaţa pe stomacul gol este la fel de utilă organismului ca apa plată cu castravete; întotdeauna când auzim despre o dietă miraculoasă sau un truc dintr-acesta “minune” trebuie să ne punem o întrebare simplă: DE CE?; adică DE CE ar fi necesară o felie de lămâie în apă dimineaţa, când castravetele poate aduce acelaşi aport de vitamina C unui organism care oricum nu va sintetiza acea vitamină dacă nu are nevoie de ea?; şi DE CE tocmai lămâia, în condiţiile în care nu este un fruct tipic arealului nostru, deci clar bunicii noştri nu s-au construit prin consumul acestuia?; şi DE CE pe stomacul gol?; doar atunci când găsim răspunsuri rezonabile la aceste DE CE-uri putem să credem în eficacitatea unui anumit obicei, oricare ar fi acesta;
  • legendele despre sarea iodată sunt şi ele legende, evident; trebuie să consumăm sare iodată pentru că trăim într-o zonă săracă în iod, deci nu ne luăm din alte surse iodul necesar pentru a nu fi proşti congenital; nici măcar în tiroidită nu este indicată renunţarea la consumul de iod, aşa cum recomandă, probabil după ureche, unii medici de pe la noi (din păcate, există şi astfel de medici, care într-o ţară cu adevărat civilizată ar fi sancţionaţi pentru astfel de indicaţii, cum se întâmplă acolo cu oricine nu respectă procedurile foarte clar şi unitar stabilite pentru toţi medicii);
  • posturile sunt utile, dar făcute şi ele cu cap – două zile de post de grăsimi pe săptămână ar fi un obicei sănătos, la fel cum şi posturile ortodoxe au la origine o semnificaţie sănătoasă;
  • lecitina se face din colesterol, deci copiii au nevoie de lactate ne-degresate; desigur, excluzând smântâna sau iaurturile prea grase (10% grăsime deja nu mai e iaurt, e smântână); să nu uităm că grăsimea, de fapt, este combustibilul util organismului, atât pentru efort cât şi ca apărare contra frigului, doar cea în exces trebuie arsă din muşchi, prin mişcare.

Cam atât. Oricât aş încerca să fiu succintă, nu pot trage o singură concluzie de aici. Dr. Tivadar a spus că, dacă ar fi să dea un singur sfat suprem în loc de o conferinţă întreagă, acesta ar fi: “Renunţaţi complet la orice tip de suc!”.

Iar eu personal aş rezuma cam aşa:

Chimia este o ştiinţă exactă. Nu putem nega natura noastră animală şi nu putem fenta o ecuaţie chimică, scoţând complet din ea un anumit termen şi aşteptându-te apoi ca totul să meargă perfect (vezi ecuaţia din josul paginii:

Trebuie să consumăm din toate, dar cu măsură, pentru că nu există alimente sănătoase, ci doar alimentaţie sănătoasă, care să fie corelată cu mediul, vremea de afară, stilul de viaţă (efortul fizic depus), genetica şi eventualele afecţiuni medicale. Ca să mănânci sănătos e de ajuns să fii cumpătat, să ai un echilibru în farfurie între vegetal şi animal (farfuria ideală ar trebui să fie pe jumătate cu legume şi zarzavat), să îţi faci un plan de cumpărături şi de gătit măcar cu o zi înainte, să nu pleci urechea la nicio dietă miraculoasă, să nu înghiţi niciun hap dacă nu ţi-l recomandă un medic serios şi să faci mişcare imediat după masă.

Farfuria ideală

Ah, şi să nu uităm să dansăm! Dacă mă gândesc bine, cred că acesta ar fi sfatul meu suprem de dat mai departe după această conferinţă. Mereu mi-a plăcut să dansez şi regret că ultimii ani m-au îndepărtat de bunul meu obicei de a dansa până şi singură prin casă, cu sau fără motiv. O să-l reiau cu siguranţă de acum încolo, pentru că oricum fiică-mea este extraordinar de fericită atunci când mă vede dansând (nu ştiu exact de ce, dar chiar este lucrul care o face cel mai fericită atunci când îl vede la mine, la fel cum râde absolut de nestăvilit atunci când alergăm împreună pe stradă). Iar azi-dimineaţă am luat şi un mic-dejun mititel. Toată viaţa mea de adult am sărit micul dejun, limitându-mă la o cafea neagră şi un suc de fructe. Dar azi am încercat o felie de pâine prăjită cu unt şi un iaurt Activia cu mango şi cereale înainte de a bea cafeaua. N-a fost foarte dificil, digestia a fost perfectă şi am avut, iată, şi energia necesară pentru a scrie peste trei ore la acest articol care vă urez să vă fie cât mai util!

Cartea dr. Tivadar, pe care am primit-o după conferinţă, pare şi ea de căpătâi în medicina bunului simţ. Plus că e scrisă delicios, ar fi păcat să nu o citiţi.

Anunțuri

Program gratuit pentru copiii care mănâncă prea mult sau prea puţin. Plus lamentări de adult pe subiect

Da, recunosc: am luat câteva kilograme de când m-am lăsat de fumat. Nu ştiu exact câte, pentru că renunţasem demult să mă mai cântăresc. De ani încoace mă învârteam în jurul lui 45 (de kile), cu un minim istoric la 43 şi bănuiala că, în vacanţele în care mâncam şi dormeam mai mult, urcam până pe la 46. În ianuarie, când am fost la Casa Experimentelor cu fiică-mea, am văzut un cântar şi m-am urcat într-o doară pe el, cu un zâmbet ironic pe faţă – doar nu aveam 80 de kilograme, cât e limita pentru cântatul cu picioarele (la propriu) la pianul de acolo:

– Sunt curioasă cât mai am… CÂT???!!!!

Aveam 52. E drept, îmbrăcată, că nu obişnuiesc să ies altfel în oraş. Dar mai mult de o juma de kil nu cred că aveau hainele de pe mine. Am făcut un calcul rapid: luasem aproape 3 kilograme pe lună, de când nu mai fumam. În ritmul ăsta, urma să împlinesc la vară 46 de ani şi 70 de kile. Ceea ce nu mi se părea o perspectivă atrăgătoare, aşa că, neputând să întineresc, m-am hotărât măcar să slăbesc.

Slăbitul, care unora li se pare foarte complicat, pentru mine este extrem de simplu. Cea mai eficientă metodă prin care dau jos kilograme nu este nici dieta, nici gimnastica, nici yoga, împachetările sau orice alte minunăţii de terapii, ci pur şi simplu nemâncarea. Mănânc? Mă îngraş. Nu mănânc? Nu mă îngraş. Simplu, deci. Am sărăcit spre deloc micul dejun care mi se îmbogăţise în lipsă de ţigară la cafeaua de dimineaţă şi am dat jos rapid două kilograme. Însă nu am putut renunţa şi la seminţele pe care le ronţăi în fiecare seară, ca ocupaţie constantă pentru mâna stângă, ex-responsabilă de dusul ţigării la gură. Şi nici nu fac vreun sport care să pareze cumva tendinţa normală de îngrăşare a majorităţii femeilor de vârsta mea. Aşa se face că sunt acum „fericita” posesoare a unei perechi de aripioare de toată frumuseţea şi că am aflat şi eu, în sfârşit, cum arată celulita. Oare de ce sună asta atât de rău în limba română şi atât de poetic în franceză, unde „aripioare” se spune „mânerele dragostei”, iar „celulită” – „coajă de portocală”? E nedrept!

Am mai fost grasă de două ori în viaţă. Prima dată în liceu, când hormonii îşi făceau de cap şi ajunsesem la 56 de kg repartizate pe 156 de centimetri lungime; eram mai uşor de sărit decât de ocolit, după părerea unor colegi răi de gură (sau practicanţi de bullying, cum s-ar zice azi). A doua oară, cu ocazia gravidităţii; am încetat să mă mai cântăresc prin luna a şaptea, când aveam deja 32 de kilograme noi-nouţe pe mine. Oi fi luat, probabil, vreun chintal până am născut, dar nu m-a deranjat. Ba chiar am avut vecini care s-au mirat să mă vadă cu căruciorul, cică nici nu-şi dăduseră seama că eram gravidă, atât de slabă fusesem înainte. Pentru că, în rest, am fost tare slabă. Având o conformaţie înşelătoare, însă, cu forme conturate deşi nu am mâncat niciodată mult, nu am părut schelet ambulant nici în copilărie, când trebuia să fiu anesteziată cu poveşti ca să accept un pic de mâncare, nici în ultimii 25 de ani, când am trăit preponderent cu aer (şi ăla afumat).

Oricât ar părea de ciudat celor care visează la siluete transparente, există şi dezavantaje în a fi slab: rezistenţa fizică bate spre zero, nu poţi ieşi din casă pe cod galben de vânt, trebuie să ţopăi în lift ca să-şi dea seama că eşti acolo şi să binevoiască a-ţi prelua comanda, e foarte greu să găseşti haine serioase, de adult, mărimea XS spre XXXS în zona taliei, nimereşti numai între jeturile duşului şi nu te poţi spăla convenabil, iar progenitura de nici şase ani se laudă că e mai voinică decât tine, ca atunci când Luna a desenat un tablou cu două inimioare:

– Ghici care sunt eu şi care eşti tu, mama!, m-a somat ea într-o zi.

N-am ghicit.

– Eu sunt cea din stânga şi tu eşti în dreapta. Da’ ştii de ce?

Nu ştiam.

– E simplu: tu eşti mai slabă.

inimioare

La schimb, avantajele statutului de „slab” ar fi că te poţi adăposti de caniculă la umbra oricărui stâlp de pe stradă şi că stârneşti mila celor din jur:

– Mama, lasă-ne pe noi să ducem cumpărăturile. Eu sunt baschetbalistă, Andrei e kickboxist, numai tu eşti carne şi oase, s-a oferit Luna acum câteva luni, generoasă, să mă ajute cu sacoşa.

E drept, cumpărăturile acelea constau în două sticluţe de suc pe le cumpărasem pentru ea şi prietenul ei…

Ca să mă întorc de unde am început, prevăd că voi pierde în curând şi aceste umile avantaje. Chiar dacă mănânc în continuare destul de puţin, se pare că organismul meu a găsit soluţia de a se răzbuna pe mine pentru că l-am privat de nicotină şi a hotărât să păstreze tot, tot, tot, până la ultimul gram, din ceea ce îi ofer drept hrană. Şi să pună tot, tot, tot în zona şoldurilor, astfel încât deja nu mai intru decât într-o pereche de blugi ceva mai elastici din garderoba mea. Fiică-mii nu-i displace, presupun că a moştenit de la maică-mea gena aia de înţelepciune populară care spune că „la femeie trebuie să ai pe ce pune mâna”; prin toamnă, se privea în oglindă din faţă, spate şi profil, şi ofta nemulţumită:

– Mama, eu vreau să am fundul mare când o să fiu mare.

– De ce?, m-a bufnit pe mine râsul.

– Ca să fiu atrăctoasă, a hohotit şi ea, însă un pic ruşinată de un asemenea gând.

Nu era prima dată când se analiza şi hotăra că e ori prea slabă, ori prea grasă. Dar am avut grijă de fiecare dată să o asigur că e exact aşa cum trebuie să fie pentru vârsta şi înălţimea ei. Ştiu cât de importantă este imaginea de sine a unui copil şi cât de mare este presiunea socială a zilelor noastre, care poate duce la dezechilibre majore în dezvoltarea sa armonioasă. Orice influenţă nepotrivită din anturaj poate duce la obezitatea puiului de om şi orice cuvânt nelalocul lui poate provoca anorexia celor mici, în special a fetiţelor bombardate cu imagini Photoshop-ate (sau nu) de top-modele străvezii. De aceea am încetat să o mai duc pe Luna la cursurile de dans de la Triumph imediat după ce instructorul i-a aruncat, la o oră, „nevinovatul”:

– Hai mai repede, Luna! Hai, că te-ai cam îngrăşat!

Îmi displăceau multe lucruri de acolo, dar asta a fost picătura care a umplut paharul. Şi a fost şi Luna de acord că nu era un loc potrivit pentru ea. Nu ai voie să îi spui aşa ceva unui copil, cu fizic şi psihic fragil, în formare! Dacă ţi se pare că un copil este supra-ponderal, discuţi cu părintele şi îl sfătuieşti să ceară o părere avizată, de la un specialist în nutriţie, de exemplu. Să îl cataloghezi drept „gras” pe un copil care are doar o conformaţie ca a maică-sii, mai rotunjoară, dar care, de fapt, mănâncă îngrijorător de puţin şi consumă extrem de multă energie, fiind foarte sportiv – aşa ceva este periculos şi de neacceptat. Aşa se nasc anorexicii.

Sfatul meu ar fi să procedaţi la fel cu copiii voştri: nu aruncaţi cuvinte la întâmplare pe seama aspectului lor fizic, nu lăsaţi pe nimeni altcineva să o facă şi discutaţi cu specialişti dacă observaţi abateri de la media de greutate recomandată pentru vârsta lor. Orice afecţiune se repară rapid şi uşor dacă este tratată din timp, iar fluctuaţiile de greutate pot fi nu numai ele însele afecţiuni, ci şi semne ale unor disfuncţii interne mai serioase, cum ar fi cele de tip hormonal sau emoţional. Pentru această din urmă categorie, a copiilor care se îngraşă sau slăbesc din cauza neştiinţei de a-şi recunoaşte şi gestiona emoţiile, se organizează un program interesant şi gratuit, numit „Emoţiile nu sunt de mâncare”. În cadrul acestuia, părinţi şi copii învaţă împreună să identifice cauza mâncatului compulsiv sau, din contră, a anorexiei şi să combată eficient aceste efecte nedorite ale trăirilor lor. Programul este la a doua ediţie, prima bucurându-se de succes şi vă recomand cu căldură să intraţi pe site-ul asociaţiei S.U.P.R.A. şi să vă înscrieţi astăzi, deoarece este ultima zi când beneficiaţi de gratuitate. Găsiţi pe site toate informaţiile necesare, plus resurse utile despre riscurile dezechilibrelor ponderale şi soluţii de combatere a acestora, inclusiv diverse proiecte ale asociaţiei şi chiar reţete culinare pentru o viaţă sănătoasă.

Eu am păstrat link-ul asociaţiei S.U.P.R.A. la Favorite. Deocamdată nu am nevoie de terapie, dar nu se ştie unde voi ajunge continuând pe calea aceasta, a ronţăielilor în loc de ţigări. Acum sunt încă în faza în care sunt mulţumită de cum arăt. Şi, dacă m-ar întreba cineva cum cred că mi-ar sta mai bine, mai grasă sau mai slabă, aş răspunde: „Cu câţiva ani în minus. Nu mulţi. Vreo douăzeci, aşa…”