Despre gafa anului şi mica ei morală

Luna decembrie este o lună plină pentru Palatul Copiilor din Bucureşti. Cred că nu este zi să nu aibă loc acolo cel puţin un spectacol, evident cu tematică de iarnă, ţinut de vreo şcoală sau organizaţie sau trupă sau televiziune ş.a.m.d. Iar eu ştiu foarte bine acest lucru deoarece mi-am petrecut o parte oarecare a acestei luni a anului pe un hol al respectivului Palat. Mai precis, pe holul care duce la budă.

Antrenamentele de tenis de masă ale fiică-mii se desfăşoară aproape de intrarea principală în Palatul Copiilor. Uneori o duc acolo şi apoi plec cu treburi, alteori o aştept afară să îşi termine orele, mai ales când e vremea frumoasă şi pot să fac şi eu nişte fitness în timpul ăsta, la aparatele montate de primărie în parcul Lumea Copiilor (sanchi, doar mă laud, de fapt, că obosesc după juma’ de minut şi mă las). Însă iarna, atunci când totul este mai dificil – şi circulatul prin Bucureşti, şi exerciţiile fizice făcute cu trei straturi de haine pe tine –, mi-e mult mai comod să o aştept chiar alături de mesele de joc, pe o canapea vetustă aflată la răspântia a două drumuri importante pentru participanţii la spectacolele din sala mare, şi anume drumul către toaleta femeilor şi drumul către toaleta bărbaţilor. Problema este că cele două destinaţii de mare succes la public sunt bine ascunse în subsolul clădirii, la capătul unor scări şi după nişte pereţi din marmură, şi sunt semnalizate deosebit de discret, minimalist, aş spune, în contrast paradoxal cu stilul preponderent monumental al acelei construcţii comuniste. Ca să nu mai vorbesc despre faptul că nu prea se vede nicio diferenţă de sex între siluetele desenate pe indicatoare:

Şi aşa se face că toată lumea care se află pentru prima oară la Palatul Copiilor trebuie să mă întrebe pe mine unde se află toaleta. Iar eu, fiinţă politicoasă, le răspund. E puţin deranjant, într-adevăr, pentru că nu îmi pot vedea liniştită de jocurile mele pe tabletă, dar nu e foarte grav. Într-una din zilele de antrenament, însă, am trecut printr-o situaţie tragi-comică în care mai întâi am plâns şi apoi iar am plâns. Dar a doua oară a fost de râs. Să vă povestesc…

În ziua aceea părea să aibă loc un spectacol cu artişti cu sindrom Down. Am văzut coborând spre toaletă mulţi tineri cu trăsăturile specifice acestei afecţiuni, însoţiţi de adulţi – părinţi sau profesori-îndrumători. Bineînţeles că mi-au dat lacrimile spontan când i-am văzut, atât de mari, din punct de vedere fizic, şi atât de neajutoraţi, încât să aibă nevoie să fie însoţiţi la toaletă, ca nişte copii. Am mereu reacţia aceasta când mă întâlnesc cu astfel de oameni, deşi ştiu că ei nu sunt neapărat nefericiţi cu sindromul lor, dar pentru că ştiu şi cât de grea e viaţa atunci când eşti diferit de majoritate (am povestit mai multe aici). Prima care mi-a cerut indicaţii a fost o doamnă mai în vârstă:

– Nu vă supăraţi, unde este toaleta?

I-am făcut semn, automat, înspre toaleta femeilor. Mi-a mulţumit, a luat-o într-acolo, apoi a văzut semnul de „femei” şi s-a întors către mine:

– Bărbaţii, vă rog…

Şi mi-a făcut semn cu mâna înspre tânărul care o însoţea (probabil fiul ei). M-am prins imediat şi i-am indicat să meargă în partea opusă. Apoi au urmat alte câteva situaţii, identice: toate mamele, indiferent de vârsta băieţilor lor, întrebau de toaleta bărbaţilor, iar eu le arătam drumul într-acolo.

Aşa se face că, atunci când am auzit, poate pentru a zecea oară în acea zi, întrebarea semi-şoptită: „Nu vă supăraţi, unde este toaleta?”, am fost cât pe ce să ridic mâna automat tot în acea direcţie. Apoi am observat că doamna care îmi pusese timida întrebare era singură. Aşa că am întrebat-o şi eu, cu cel mai candid ton din lume:

– Femei sau bărbaţi?

Nu vreţi să ştiţi ce expresie a luat faţa bietei femei. S-a uitat uşor peste umăr, să verifice dacă nu cumva vorbeam cu altcineva, în speranţa că nici nu seamănă atât de tare a bărbat încât să lase loc de confuzii, nici nu pare vreo profesionistă prestatoare de servicii diverse prin toalete publice. Dar nu, din păcate nu era nimeni în spatele ei, aşa că mi-a răspuns cu o voce şi mai mititică:

– Ǎăă… femei…?

De-abia atunci mi-am dat seama că făcusem o gafă. I-am arătat drumul, apoi m-am pus pe un râs cu lacrimi, din care nu am reuşit să mă opresc minute în şir. Am intenţionat să o aştept pe biata femeie la întoarcere, să îmi cer scuze şi să îi explic comportamentul meu, dar doar ce am văzut-o şi m-a buşit din nou un val de râs de nestăvilit. Nu ştiu dacă m-a observat, îşi băgase capul între urechi şi a trecut pe lângă mine grăbită, fără să îmi arunce vreo privire. Ori se simţise jignită, ori mă credea dusă cu pluta…

Lăsând gluma la o parte (deşi mi-e greu, am pufnit în râs şi acum, când am scris, doar la aducerea aminte a expresiei de pe faţa sărmanei doamne), ce vreau să vă zic e că judecata la o primă vedere este de multe ori una superficială. Nici doamna nu arăta ca un bărbat, nici eu nu am vrut să o jignesc şi nici nu sunt dusă cu pluta. (În fine, până la proba contrară, aşa par…) Dar doamna nu avea cum să ştie aceste lucruri fără să cunoască povestea din spatele întrebării mele, lucrurile care mi se întâmplaseră în ultimele minute. Aşa că v-aş invita la mai multă deschidere, încredere şi răbdare faţă de cei din jur. Prea am ajuns nemiloşi şi grăbiţi să îi acuzăm pe ceilalţi, să îi jignim, şi chiar să îi lovim, chiar dacă doar cu vorba. Haideţi să reînvăţăm ascultarea, acceptarea şi ne-judecarea. Şi să râdem mai mult, chiar dacă greşim, să nu ne mai luăm atât de tare în serios ca acum, prea suntem cu toţii încrâncenaţi… Apoi, cred că ne vom simţi cu toţii ceva mai bine.

Reclame

Invitaţie la magie

Prin primăvară, m-a rugat fiică-mea să îi fac o poveste înainte de culcare. După cum am mai mărturisit, nu sunt deloc bună la aşa ceva, mie îmi trebuie timp, nu glumă, să încropesc un text, şi îmi trebuie să scriu, nu să-l fac din cap, şi trebuie să fie perfect etc. etc. Dar uneori (rar) cedez insistenţelor şi atunci copilul meu e tare fericit, indiferent de cât de mari sunt prostiile pe care i le spun. Ca atunci când am inventat o poveste cu o veveriţă care făcea năzbâtii mititele şi cam lipsite de umor, drept pentru care, în disperare de cauză, am pus-o pe veveriţa imaginară să tragă un pârţ imaginar şi gata: Luna s-a tăvălit pe jos de râs, iar povestea mea a devenit brusc un mare succes. Sau ca atunci când am imitat o fostă concurentă la „Românii au talent”, care îi plăcuse la nebunie fiică-mii, cu monologul ei comic despre „Floriiiiiiiin Călinescu”. În linii mari, am imaginat o întâlnire la taverna lui Floriiiiiiin Călinescu (care e la noi în cartier) între însuşi Floriiiiiiiin Călinescu şi o fostă colegă de clasă întâi a Lunei, Amalia. O puneau de un skandenberg – Amalia (1m20 pe vreo 20 de kile) fiind campioana recunoscută a clasei la acest sport popular printre copii. Apoi, cei doi plecau ţinându-se de mânuţe şi în pasul piticului spre locul de joacă din parc, unde Floriiiiiiin Călinescu se bloca într-un tobogan, de grăsuţ ce este. Luna se tăvălea de râs. Noroc că eram în pat, deci se tăvălea pe moale şi curat. Şi pentru că îi place să se tăvălească, mă punea să îi repet povestea, o dată, şi încă o dată, şi încă o dată… Într-una dintre versiuni apăreau şi pompierii cu flexul, să-l descarcereze pe sărmanul actor, în alta Amalia era înlocuită de o altă fetiţă, la cererea publicului („Cum o cheamă pe fetiţa cea nouă?”, am vrut eu să ştiu în jurul cărui personaj să brodez întâmplări hazoase, „Păi… să zicem… Luna!”, a răspuns, previzibil, fetiţa mea dornică să devină personaj de poveste), se râdea mult, mai ales la i-ul prelungit din Floriiiiiiin Călinescu până când, într-o a nşpea versiune, m-am gândit să îmi surprind auditoriul cu o replică neaşteptată:

– Hai să facem un skandenberg, !, zicea Floriiiiiiin Călinescu către Amalia.

– Ǎăă??!!

– Hai să facem un skandenberg, !, am repetat eu observând cu uimire că Luna nu mai râde.

– Ce e aia?

Şi uite-aşa a mai învăţat fiică-mea un cuvânt nou şi foarte util pentru a-şi selecta anturajul pe viitor („Când auzi pe cineva vorbind cu , ştii că nu ai ce căuta acolo”).

În fine, unde voiam să ajung cu poveştile astea e că există momente memorabile în emisiunea „Românii au talent”, la care noi ne uităm de vreo două-trei sezoane încoace. Nu foarte multe (pentru că există şi multă prostie pe lume), dar suficiente cât să petrecem câteva seri pe an împreună, toată familia, în faţa televizorului şi fiecare să ţină minte ce i-a plăcut cel mai tare: bărbatu-meu acrobaţii (şi, în special, cuplul acela în care Ea îl ţinea în cârcă pe El – mă întreb oare de ce l-a marcat tocmai aşa ceva?!), fiică-mea, iată, pe glumeaţa Anisia, dar şi pe bunicuţa Julieta care vorbea „pe bune!!!”, şi baloanele de săpun uriaşe ale Claudiei Stroe, şi street-dancerii (v-am spus că ultimul vis al Lunei este să cânte hip-hop?), şi toate animăluţele care au apărut vreodată în show, şi… şi… Iar eu îi ţin minte pe iluzionişti. Că sunt magicieni, că sunt prestidigitatori, că sunt mentalişti – toţi se joacă cu creieraşele noastre într-un fel care pe mine mă umple de uimire, respect şi mare bucurie. Şi sunt convinsă că, dacă s-ar face o emisiune numai cu numere de magie, de orice fel ar fi ea, ar avea un mare succes. Pentru că tuturor ne place să ne simţim vrăjiţi, ca atunci când eram copii şi totul în jurul nostru părea magic.

Unul dintre magicienii care au concurat la „Românii au talent” va avea spectacol sâmbăta viitoare, pe 22 octombrie, la Palatul Copiilor din Bucureşti. Îl cheamă Bogdan Muntean şi, dacă numele nu vă spune nimic, sunt sigură că vă amintiţi numărul lui din emisiune, când a început aparent banal şi răsuflat, cu nişte sticle de whisky şi nişte pungi goale, pentru ca apoi să nu mai aibă loc pe masă de câte sticle scotea din nimic, de eu am rămas cu gura căscată, iar juriul l-a aplaudat în picioare. Mai multe detalii despre spectacol găsiţi pe pagina organizatorilor, Blu Party.

Iar două invitaţii (pentru un adult cu copilul din dotare) la acest spectacol găsiţi aici la mine, dacă îmi spuneţi în comentarii când aţi fost ultima dată la un spectacol cu copilul şi v-aţi distrat cot la cot cu el (sau poate şi mai şi). Evident, mai rămâne şi să ieşiţi câştigători din tragerea la sorţi care va fi vineri, 14 octombrie, de dimineaţă. Mult succes!

Toamna se numără spectacolele

Joi seară am fost la teatru. Se anunţa o piesă educativă şi chiar aşa a fost: o ocazie pentru fiică-mea de a învăţa expresia „La pomul lăudat să nu te duci cu sacul”. Era o nouă producţie a companiei Petec, aceeaşi care i-a dăruit Lunei „cea mai frumoasă piesă din viaţa ei” („Fapte vitejEşti”) şi am rezervat locuri la ea de cum am auzit că se va juca la Festivalul Internaţional de Teatru pentru Copii. Nu de alta, dar la „Fapte vitejEşti” eu nu am mai avut loc în sală şi doar am tras cu urechea de pe hol la ce se întâmpla pe scenă – şi chiar şi-aşa îmi plăcuse şi mie foarte mult. Dacă tema primei piese fusese frica, iar copiii fuseseră sfătuiţi să şi le sigileze bine pe ale lor în nişte borcane şi să scape de ele, tema acestei a doua piese, „Pe bune”, se anunţa a fi minciuna. Dar nu a prea fost. A fost un talmeş-balmeş fără cap şi, mai ales, fără coadă, după părerea mea, pornit de la povestea lui Pinocchio şi ne-ajuns nicăieri. E drept că eu nici nu sunt mare fană de teatru contemporan, care „revizitează” clasicii făcându-i de nerecunoscut, dar sunt convinsă că nişte trupuri care se arcuiau, târau, udau, urcau unul pe altul şi alte asemenea, pe un fond muzical sărăcăcios, deşi asigurat live de doi muzicieni, şi cu un text mult prea improvizat, nu aveau nicio legătură cu întâmplările băieţelului de lemn. Nici singura idee clară pe care am înţeles-o eu – apropourile la încrâncenarea părinţilor de a-şi duce copiii la şcoală – nu avea absolut nicio legătură cu scopul declarat al piesei: să-i învăţăm pe copii că minciuna nu e bună. Măcar la prima piesă cu regie modernă pe care am văzut-o, acum peste douăzeci de ani, „Au pus cătuşe florilor”, am înţeles de ce noi, spectatorii, am fost aşezaţi în acelaşi plan cu actorii, care s-au preumblat tot timpul printre noi în puţele goale. Aici nu am înţeles nimic. Şi chiar mi-a părut rău, pentru că sunt convinsă că echipa aceea inimoasă de actori poate mult mai mult de atât. Îi voi urmări, oricum, în continuare.

Iar o dezamăgire de o seară nu înseamnă că nu vom recidiva, fix peste o săptămână, la alt spectacol de teatru: „Copii răi” la Replika, în cadrul programului lor de toamnă de spectacole educative şi dezbateri curajoase. În prezentarea piesei se spune că „este un spectacol despre sistemul de educaţie din România, despre formele de violenţă care transformă o pedeapsă aparent banală într-o ameninţare colectivă, despre relațiile de putere copii-profesori-părinți”. Am nevoie, din când în când, de un sprijin în faţa copilului meu, de o confirmare că nu am greşit atunci când am mutat-o dintr-o clasă în alta şi apoi am luat-o complet din învăţământul de Stat, tocmai pentru că am observat acolo lucruri pe care puţini le vedem, în toată amploarea lor şi cu toate efectele nocive pe care le vor avea asupra copiilor noştri pentru tot restul vieţilor lor. O să vă povestesc dacă îmi voi regăsi propriile impresii pe scena acelui teatru.

Şi vom mai merge undeva săptămâna viitoare, pentru că s-a deschis robinetul de spectacole în perioada asta. În weekendul următor, vom vedea nu unul, ci două spectacole la Palatul Copiilor, ambele cu foşti concurenţi de la „Românii au talent”. Va fi mai întâi cel de sâmbătă, 15 octombrie, cu bunicuţa Julieta, dacă o mai ţineţi minte pe acea păpuşă aparent vorbitoare, mânuită de o ventriloacă (probabil că nu e corect feminimul ăsta…) cu mult simţ al umorului, Crina Zvobodă. Fiică-mea o mai ţine minte, bineînţeles, şi de-abia aşteaptă să o vadă şi live, nu numai la televizor. Mai ales că nebunatica bunicuţă şi-a făcut şi câţiva prieteni-marionetă de când nu am mai văzut-o şi vine împreună cu ei la spectacol.

Iar a doua zi, duminică 16 octombrie, mergem la „Aventuri în Bubbleland”, unde o s-o revedem pe Claudia Stroe, fata cu cele mai mari baloane din lume. De săpun. Pe ea mi-o aduc eu aminte clar, pentru că m-a uimit cu ceea ce a reuşit ea să facă în emisiune, dintr-o găleată cu apă şi săpun, plus câteva sfori. Am mai văzut de atunci, în diverse ocazii, încercări de-ale unora sau altora să fabrice baloane uriaşe, dar nu a ieşit niciodată ceva atât de spectaculos şi de sensibil ca show-ul fostei finaliste de la „Românii au talent”. Şi ea şi-a făcut prieteni de atunci, în spectacolul acesta fiind însoţită de un magician care va aduce un plus de senzaţional pe scenă – de parcă mai era nevoie de aşa ceva.

Deci, dacă vreţi să ne întâlnim în weekendul următor, ştiţi unde ne găsiţi. Ne va face plăcere să facem cunoştinţă şi în realitate cu voi, dacă veniţi la Palatul Copiilor, unde ne simţim un pic ca acasă, la cât de des mergem. Cât pe ce să fim acolo şi în weekendul celălalt, la alt spectacol al unui fost „român talentat”. Doar că la acela nu vom putea ajunge, până la urmă. În schimb, veţi putea ajunge voi, pentru că luni o să pun la bătaie, aici pe blog, două invitaţii la spectacol. Ţineţi aproape!