Intersecţii

E mic şi ciufulit într-un mod ciudat, ca şi cum i-ar fi pârlit cineva doar capătul penelor. Îmi place să cred că nu s-a întâmplat asta, nici că ar fi bolnav, ci că este, pur şi simplu, un pui de porumbel căruia încă nu i-a crescut complet penajul. Un adolescent la fel ca şi ai noştri, ai oamenilor, uşor neterminat, dar zburlit şi înţepat parcă împotriva tuturor. Şi mai stă şi în mijlocul drumului, ca prostul. Opresc maşina în faţa lui, la marginea micii intersecţii din cartier, din fericire aproape pustie acum, în aceste zile de weekend din mijlocul lui august. Nu pare să înţeleagă pericolul la care se expune stând acolo. Sau poate că nu e capabil să zboare. Dacă, totuşi, este bolnav? Habar nu am ce aş putea face cu un porumbel bolnav, dar cu siguranţă nu pot trece cu maşina peste el. Nici să îl las acolo nu pot, măcar să îl gonesc undeva, la adăpost. Mai ales că se mai apropie o maşină de intersecţie acum; îi fac semn şoferului să se oprească şi el, apoi cobor.

Când ajung în faţa maşinii, însă, nu mai văd nimic. Şoferul celălalt îmi face un semn vag, cum că l-a văzut plecând, şi pleacă şi el. Mai rămânem puţin acolo, căutându-l cu fiică-mea pe sub maşini şi prin boscheţi, pentru că niciuna dintre noi nu l-am văzut zburând. Nu-l găsim. După ce verific cu mare atenţie sub maşină, mă urc la volan şi plecăm. O vreme, am inima strânsă, pentru că mă gândesc că aş fi putut încerca să fac mai multe pentru bietul sufleţel. Apoi îmi găsesc scuze în faptul că trebuie să ajungem la spital, la bunicul Lunei, care şi el are nevoie de noi acum. Şi apoi, deodată, îmi amintesc de întâmplarea de cu o oră în urmă şi mă pufneşte râsul: sunt sigură că porumbelul acela va fi bine. Pentru că mai devreme cred că primisem un semn.

Cu o oră în urmă, ne întorceam de la spital cu speranţa de a lua o pauză de la boală şi neputinţă. Nu facem mai nimic acolo, de bunicul Lunei se ocupă angajaţii spitalului, după cum este şi firesc. Dar ştim că îi face bine să nu rămână singur, pentru că este bătrân şi uşor confuz, şi de aceea stăm pur şi simplu cam toată ziua alături de el. Iar asta este de ajuns. Acum o oră, deci, pe când ne întorceam de la spital, oprisem la fel, în mijlocul străzii, pentru a nu lovi un alt suflet. Un om bătrân, de data asta. Stătea pe carosabil, aproape de intersecţia de la Piaţa Norilor, şi contempla un bloc. Nu a părut să-mi audă maşina apropiindu-se, dar după câteva secunde a făcut doi-trei paşi târşâiţi şi s-a oprit din nou, la marginea bordurii. Am înaintat şi, când am ajuns în dreptul lui, am coborât geamul să îl întreb dacă are nevoie de ajutor. Nici asta nu a auzit. De aproape, am observat cât de ponosit era îmbrăcat: şi cămaşa, şi pantalonii aveau mai multe găuri uriaşe, de molii, iar pantofii erau ferfeniţă. Dădea impresia a fi un om al străzii, dar cu siguranţă nu era beat, chiar dacă din punga de plastic pe care o ţinea în mâna stângă se vedea capul unui PET de bere la un litru. Recunosc acea confuzie tipică bolilor bătrâneţii, pierderea cauzată de demenţă, golul din creier care se reflectă în privire. Şi pentru că părea să nu poată urca singur bordura (în cealaltă mână avea un baston şi era nesigur pe picioare), m-am parcat în primul loc disponibil şi, împreună cu Luna, ne-am întors la el.

Reuşise să urce pe trotuar şi acum se uita fix la o uşă de scară de bloc, aflată la capătul câtorva trepte.

– Vreţi să vă ajut să urcaţi scara?

A întors spre mine nişte ochi albaştri şi foarte senini, şi mi-a răspuns zâmbind ştirb:

– Nu ştiu. Nu-mi amintesc unde e casa mea. Sunt proprietar aici de douăzeci de ani, dar nu ştiu dacă asta e uşa.

În mâna cu bastonul îi tremura o legătură de chei. I-am luat-o şi m-am dus să le încerc în uşa acelei scări, dar nu se potrivea niciuna.

– Mai daţi-mi nişte amănunte, să găsim scara.

– Stau la apartamentul X, etajul Y.

M-am uitat pe uşa scării: nici vorbă de numărul X acolo.

– Sunteţi sigur că acesta e blocul?

– Nu ştiu. Dar eu văd Piaţa Norilor de la mine din casă. Deci e aici, pe undeva.

Şi a făcut un cerc larg cu mâna în jur. Of. Aş fi preferat să ne petrecem altfel ora asta acasă, dar e OK şi aşa. La urma urmei, nici măcar nu sunt foarte multe blocuri în jurul pieţei, cât de greu poate fi să i-l găsim omului pe al lui?

– Haideţi să vă sprijiniţi de balustrada aceasta, l-am luat eu de braţ şi l-am dus într-acolo. Nu vă ţineţi prea bine pe picioare. Şi daţi-mi cheile înapoi, să mă duc să le încerc la alte uşi.

– Nu pot, mi-a zâmbit el în continuare, foarte senin. Le-am mai dat eu la unii şi mi-au spart casa şi mi-au luat tot ce aveam. Iar eu sunt proprietar aici de douăzeci de ani, stau la apartamentul X, etajul Y.

Nu a fost chip să îl conving că nu sunt hoaţă. I-am propus să îi dau cheia mea de la maşină cât timp i le ţin eu pe cele de la casă, dar nu a vrut. “Eu sunt proprietar aici de douăzeci de ani, stau…”

Am plecat fără chei până la urmă, doar să căutăm o scară de bloc pe care să scrie acel număr de apartament. Dar atunci când am dat colţul, la câteva străzi mai încolo ni s-a părut că zărim o maşină de poliţie, aşa că am luat-o la fugă spre ea. Ceea ce începuse ca o aventură inedită şi cu potenţial de mister pentru fiică-mea s-a transformat într-o distracţie nebună de-a dreptul. Pentru că ea este foarte, dar foarte fericită atunci când alergăm împreună. Habar nu am de ce, dar de fiecare dată când ni s-a întâmplat asta (destul de rar, dată fiind aversiunea mea pentru orice formă de sport), a râs în hohote de nestăvilit. Aşa şi acum: s-a pus pe un râs sonor, în timp ce alerga alături de mine pe străduţe, în căutarea poliţiştilor. Pe care nu i-am găsit. Aşa că ne-am întors spre locul în care îl lăsaserăm pe bătrân, uitându-ne la fiecare scară de bloc din drum, până când am găsit una în care ar fi putut fi apartamentul lui. Şi chiar atunci a apărut în intersecţie, de-a binelea, o maşină de poliţie.

Ceea ce a urmat va rămâne posterităţii în două variante foarte diferite. Adică eu îmi aduc aminte că am strigat destul de discret către cei trei poliţişti dinăuntru, care erau la doar vreo zece metri distanţă şi aveau geamurile maşinii lăsate, apoi le-am făcut un semn cu mâna să se oprească şi m-am dus să îi întreb dacă mă pot ajuta cu bătrânul. Luna, însă, susţine că am început să fac gesturi ample, de naufragiat pe insulă pustie către corabia de la marginea orizontului, şi să strig tare “Ajutor! Ajutor!”. Nu cred că vom afla niciodată adevărul, cert este doar că maşina a frânat din scurt, oamenii au venit cu mine la bătrân (care era la fel de confuz, în acelaşi loc în care îl lăsasem) şi m-au asigurat că de aici încolo se ocupă ei, după care m-au trimis acasă.

– Sper că în poliţişti aveţi încredere, i-am zâmbit eu bietului om. Să-i lăsaţi să vă ajute!

– Mulţumesc, domniţă! Să fiţi sănătoasă! Şi să vă trăiască porumbelul!, a adăugat el dând din cap către Luna, înainte să continue pentru poliţişti: Nu mai ştiu unde e blocul meu. Sunt bătrân, am nouăzeci şi…

Ne-am îndepărtat chicotind. De-a lungul vremii, am auzit multe apelative care s-au dorit drăguţe faţă de fiică-mea, ca de exemplu “prinţesa” sau, mai nou, de când s-a tuns scurt, “băiatul ăsta frumos”. Dar “porumbelul” nu am mai auzit până acum. Şi nici n-am înţeles de unde şi până unde o asemenea metaforă. Ne-am mai amuzat o vreme şi, cu sentimentul datoriei împlinite – sper că poliţiştii aceia s-au asigurat că omul ajunge pe mâinile cuiva care să aibă grijă de el – ne-am întors acasă.

O oră mai târziu şi câteva intersecţii mai încolo, un porumbel adevărat avea să trăiască doar pentru că nişte oameni l-au observat şi s-au oprit câteva clipe din drumurile lor grăbite, pentru a-l lăsa să traverseze în ritmul şi după puterile lui. Pentru că nu întotdeauna sunt necesare acte eroice şi fapte vitejeşti pentru a proteja vieţi. E de ajuns să fim atenţi unii la alţii. Să ne îngăduim unii altora slăbiciunile. Sau chiar doar să ne stăm alături uneori. Atât.

Reclame

Fracturile se văd doar la privat

Necazul s-a întâmplat, conform legii nescrise a necazurilor, într-o vineri seară. O lovitură teribilă de tocul uşii m-a făcut să izbucnesc în lacrimi de durere şi de frică: din cap îmi curgea sânge, iar mâna mă durea la orice tentativă de mişcare. Ne-am urcat cu toţii în maşină şi am plecat spre spital.

Circulaţia fluentă ne-a permis să ajungem rapid la cel mai apropiat spital de urgenţă. La poartă, am fost sfătuită să merg singură la camera de gardă, iar bărbatu-meu a fost îndrumat spre parcarea generoasă a spitalului. Până să termin de completat scurtul formular de admitere, a ajuns la ghişeu şi restul familiei şi am intrat împreună în secţia de urgenţe minore. După câteva întrebări, medicul m-a invitat în cabinet şi m-a consultat metodic:

– O rană deschisă la cap… pare superficială, dar cu loviturile la cap nu trebuie să ne jucăm. Vă luăm un pic de sânge acum, ca să verificăm hemoglobina. În caz că aveţi o hemoragie puternică, nivelul hemoglobinei scade. Apoi vă vede un neurochirurg şi, dacă nu este decât ţesut rupt, vă coase şi gata. El decide dacă aveţi nevoie şi de o tomografie. După aceea, vă duceţi cu această trimitere la ortoped. El va stabili ce investigaţii trebuie făcute pentru mână. Alte traume nu păreţi a avea. Pentru siguranţă, totuşi, v-am făcut şi o trimitere la ecograf, să verificăm şi organele interne.

L-am văzut apoi pe medic uitându-se conspirativ în jur:

– Dacă tot am rămas singuri, vă rog să îmi spuneţi dacă este vorba de un accident sau de o agresiune. Dacă aveţi nevoie de suport, poliţistul şi psihologul de serviciu vă stau la dispoziţie.

Am refuzat ultimele propuneri, dar am apreciat grija medicului. Analiza de sânge a ieşit în parametri normali, neuro-chirurgul a confirmat, după alt consult minuţios, că rana de la cap e superficială, am fost instalată pe un pat steril şi nici nu am simţit când asistenta mi-a cusut cele trei fire.

La radiografie aşteptau câteva persoane, dar nici una nu avea vreo urgenţă sau durere, aşa că m-au invitat să intru prima. Radiologul a detectat imediat fractura şi mi-a dat indicaţiile necesare pentru a ajunge la ortopedie. Aici, alt consult atent, dar şi dureros, pentru mâna mea ruptă. Medicul m-a asigurat că nu este foarte grav, e doar o fractură fără deplasare, mi-a imobilizat braţul într-o orteză şi m-a sfătuit să revin săptămânal la control până se vindecă.

După ce şi ecografistul mi-a confirmat că nici un organ nu a sărit de la locul lui, am plecat cu o reţetă compensată plină de anti-inflamatoare şi protecţii gastrice, pe care le-am cumpărat aproape gratis de la farmacia spitalului. Era trecut de miezul nopţii când ne-am întors acasă, după o experienţă atât de urâtă, îndulcită doar de profesionalismul şi omenia unor specialişti, într-un spital bine organizat din sistemul de Stat românesc.

Dacă aţi avut răbdarea să citiţi până aici şi sunteţi cumva dezorientaţi, aflaţi că aveţi dreptate să nu vă vină să credeţi această poveste. Pentru că nu s-a întâmplat deloc aşa.

În realitate, doar primul paragraf e adevărat. În rest, am descris modul în care îmi imaginez că ar fi trebuit să se întâmple lucrurile.

De fapt, drumul până la spital a fost lung şi complicat. A trebuit să mituim un paznic pentru a găsi un loc de parcare la o distanţă rezonabilă. Am fost trimisă de colo-colo pe holurile spitalului timp de vreo două ore, cu o rană deschisă la cap. Nu m-a atins nici un medic, cu excepţia a două fire de păr ridicate de unul înainte de a decide că la cap e doar o rană de suprafaţă. Radiografiile le-am făcut pe bani mulţi la o clinică privată din apropiere, pe motiv de coadă interminabilă în spital. Radiologul spitalului nu a văzut nici o fractură, iar rezidentul de la triaj mi-a refuzat cererea de a fi consultată de un ortoped, deşi plângeam de durerile din braţ. La fel, mi-a refuzat şi cererea de a-mi explica pentru ce s-a hotărât să-mi ia sânge (atunci când şi-a adus aminte, la multă vreme după accident). Doar după ce am afirmat pe un ton foarte ridicat, pe holul plin de oameni, că e dreptul meu de pacient să fiu informată asupra procedurilor propuse, mi-a povestit cum stă treaba cu hemoglobina. Dar a avut grijă să o facă pe un ton ironic:

– Pariez că nu ştiţi ce e aia hemoglobină…

Într-un târziu, am fost cusută la cap, pe un pat pătat de sângele pacienţilor precedenţi. Bine, măcar, că asistenta cu părul mov, care a realizat dureroasa procedură, a făcut o treabă impecabilă – motiv pentru care îi mulţumesc şi pe această cale!

Medicamentele prescrise m-au costat şi ele mulţi bani, deoarece doar un medic de familie poate prescrie reţete compensate într-un sistem informatic implementat pe sume colosale. Şi de unde să iau medic de familie la miezul nopţii sau în cele două zile de weekend care urmau?

După o noapte de chin, am ajuns la un spital privat (şi scump, evident). Ortopedul de acolo a observat imediat fractura de umăr, pe aceeaşi radiografie făcută cu o seară înainte. Mi-a pus o orteză şi mi-a recomandat gheaţa ca singur anti-inflamator cu adevărat eficient, fără efecte adverse şi ieftin.

Acum, în timp ce mă încalţ numai cu pantofi fără şireturi, mătur fără să pot strânge gunoiul în făraş şi salivez la gândul unei mămăligi pe care nu am cum să o gătesc cu o singură mână, pot medita liniştit la ceea ce ar trebui făcut pentru a vindeca rănile sistemului medical de Stat. Şi meditez, meditez, meditez…