Despre sistem şi despre oameni, la vreme de criză

Am ieşit ieri după-masă din casă pentru câteva drumuri prin cartier care nu sufereau amânare. În perioada aceasta, încerc să limitez pe cât pot ieşirile, contactele, grupurile de oameni, aşa cum ar trebui să facem toţi. Copilul a rămas acasă, boscorodindu-mă că nu îl iau cu mine. Voia să iasă afară, după o zi între patru pereţi, i-am spus că poate veni, dar cu protecţie şi fără să intre nicăieri, aşa că nu i-a convenit şi a renunţat. Mi-a trasat, în schimb, sarcina de a-i cumpăra un Pic de la librărie.

În faţa librăriei erau parcate două maşini SMURD. Puţin mai încolo, la ieşirea dintr-un supermarket, căzuse un bărbat, iar trecătorii sunaseră la 112. Când am ajuns eu acolo, bărbatul părea în regulă, încă aşezat pe trotuar, dar în fund, aparent de sine stătător. Doi paramedici (probabil câte unul din fiecare echipaj de acolo) completau de zor nişte fişe, ceilalţi membri ai echipajelor aşteptau la maşini. Am intrat în librărie şi am cerut Pic-ul. Vânzătoarea s-a ridicat să îl caute şi atunci… s-a pus pe un tuşit teribil. M-am uitat la ea – părea foarte bolnavă, palidă şi cu dificultăţi vizibile la mişcare, tuşea în pumn şi tocmai îmi pusese pe tejghea Pic-ul dorit. Căuta să îmi dea restul. Şi atunci, la gândul că va trebui să ating lucrurile acelea, m-am blocat. Teama asta în care trăim, de o vreme încoace, s-a transformat brusc în panică, aşa cum am păţit demult de tot, în toamna lui ’89, când am văzut cum urma să mi se facă o injecţie obligatorie, la facultate, cu o seringă folosită pe alţii înaintea mea. Atunci am leşinat, acela a fost modul în care s-a gândit creierul meu să rezolve problema pe care o întâlnise: prin neprezentare. Acum, însă, am luat Pic-ul şi restul şi am ieşit fără să pot rosti un cuvânt. Iar eu sunt genul vorbăreţ. Pur şi simplu, nu a ieşit nimic din gura mea. În urmă, vânzătoarea a continuat să tuşească.

Afară, situaţia nu era mult schimbată. Bărbatul căzut plecase, însă cei de la SMURD continuau să completeze formulare pe trotuar. Iar lângă una dintre maşinile de intervenţie care încă aşteptau acolo se dusese un trecător:

– Dom’le, dar e posibil aşa ceva, când cade un beţiv pe stradă veniţi câte două maşini şi când Nu-ştiu-cine [aici nu am auzit clar] are chiar o nevoie reală, nu vine nimeni?, se revolta el.

– Sistemul e de vină, i-a răspuns unul dintre smurdişti, nu noi.

– Dom’le, dar nu se poate să aştepte de…, şi aici bărbatul s-a uitat la ceas, de şapte ore jumătate aşteaptă ambulanţa aia să îl ducă de la spitalul Cutare la spitalul Cutare. Pentru asta nu se găsesc maşini?!

Genul acela de discuţie în care toţi au dreptate şi nici unul. Eticheta de „beţiv” pusă oricărui om căzut pe stradă. Rezolvarea oricărei probleme cu pasat responsabilitatea pe sistem. De parcă sistemul nu e făcut tot de oameni…

Am cunoscut personal, din păcate, o situaţie similară, acum peste 20 de ani. Am aşteptat o ambulanţă să ducă pe cineva internat în stare gravă, care făcuse blocaj renal pe deasupra celorlalte probleme pe care le avea, de la spitalul Sf. Luca la spitalul Sf. Ioan, unde se găsea specialist pentru problema lui (practic, să îi monteze o sondă urinară, nu era vorba de vreo operaţie pe creier sau ceva). Spitalele acestea sunt aproape unul de altul, vizavi, cumva, ar fi durat vreo 10 minute tot drumul. Necazul se întâmplase de dimineaţă, cei de la spital au sunat la Salvare pe la prânz şi a rămas să aşteptăm maşina. Pe la 17:30 a apărut, în sfârşit, o ambulanţă în curtea spitalului. A lăsat un bolnav şi şoferul a dat să plece, cu maşina goală. M-am dus la el şi l-am întrebat dacă nu îl poate lua şi pe bătrânul meu. Nu putea.

– De ce?

– Pentru că nu e comanda mea.

– Dar sunteţi aici şi sunteţi liber acum, nu v-a chemat nimeni nicăieri.

– Da, mă întorc la bază.

– Luaţi-l şi pe omul ăsta în drum, vă rog.

– Nu se poate, aşa e procedura.

Şi atunci m-am aşezat în poarta spitalului, în picioare în faţa maşinii, cu mâinile întinse ca o barieră, şi i-am zis:

– Va trebui să treceţi peste mine, dacă nu îl luaţi.

Şi l-a luat. Aveam douăzeci şi ceva de ani. Bătrânul acela s-a făcut bine atunci.

Am rămas cu convingerea că, dacă se vrea, se poate. Că omul e mai presus de sistem şi că sistemul poate fi înfrânt. Am şi acum convingerea asta, deşi ceea ce se întâmplă cu noi pare să confirme o cu totul altă realitate. Aşa că, ieri seară, inspirată de conversaţia de la acea maşină SMURD, m-am îndreptat şi eu către un membru al echipajului celeilalte maşini. Eram fix în dreptul uşii de la librărie:

– Bună ziua şi vă rog să nu vă supăraţi pentru ce o să vă spun, am început eu, durează câteva secunde.

– Bună ziua, mi-a zâmbit paramedicul.

– E posibil să intraţi un pic aici?, îi arăt eu înspre librăria pe uşa căreia era un du-te vino de copii tocmai ieşiţi de la şcoala din cartier. Vânzătoarea pare foarte bolnavă, nu cred că e o simplă răceală. Dar eu nu sunt medic. Aţi putea să o vedeţi rapid, poate e doar răcită şi mă îngrijorez eu degeaba. Sau cel puţin să o învăţaţi câteva reguli de igienă, să nu răspândească peste tot orice o avea ea. Una e să îi spun eu asta, o clientă oarecare, şi cu totul altceva e să îi spună un cadru medical în uniformă, aveţi altă autoritate.

– Nu se poate, a continuat el să-mi zâmbească.

– Haideţi, vă rog, durează puţin, tot staţi degeaba aici, cât aşteptaţi, uitaţi-vă câtă lume intră în librărie, câţi copii…

– Nu se poate. Nu am procedură pentru aşa ceva.

Am plecat. Nu simţeam că mai era ceva de zis, nu ar fi trecut zidul.

Pe drumul spre casă, am scos din buzunar sticluţa cu gel dezinfectant şi am spălat cu el Pic-ul şi banii. Doi lei. Apoi am fost să plătesc întreţinerea, unde am primit alţi lei rest, ceva mai mulţi, udaţi de saliva administratoarei care nu ştie să numere altfel bancnotele (şi care refuză să facă un cont al Asociaţiei, să putem vira banii de la distanţă). I-am spălat şi pe ăia. Gelul acela e pe sfârşite, de altfel, de cât l-am folosit zilele acestea, sub imperiul panicii ce m-a cuprins, uşor, uşor. Îl aveam de ani de zile în geantă, folosit în situaţii excepţionale. Acum e o situaţie excepţională permanentă, din păcate…

Am meditat mult, cu amărăciune, la treaba cu procedura. Şi replica aceasta am auzit-o de multe ori. „Nu am procedură, nu pot face nimic.” De exemplu, cam de fiecare dată când m-am dus, la fel, la poliţişti care să intervină într-un caz de sub nasul lor. Să îl atenţioneze pe un şofer care nu numai că parcase pe trecerea de pietoni, dar mă mai şi înjurase când îi atrăsesem atenţia. Să o tragă de mânecă pe doamna (?) care plecase nepăsătoare lăsând în urmă un ditamai rahatul, în mijlocul trotuarului, de-al câinelui ei. Aia chiar mi-a dat cu tifla ulterior, când a văzut că poliţia nu îi face nimic, mi-a zis: „Vezi, nebuno, că numai tu ai probleme cu asta?”. Şi poate că aşa este, numai eu am probleme cu asta.

Şi poate că numai eu îmi închipui că, dincolo de proceduri şi de uniforme, există nişte oameni. Oameni cu creier propriu, cu pregătire profesională şi, mai ales, cu suflet. Nu nişte automate de îndeplinit proceduri. Ştiu că unele categorii profesionale sunt mai hăituite decât altele în perioada asta (şi întotdeauna, de altfel). Ştiu că e teribil de greu să lucrezi în intervenţii, în urgenţe, în relaţii cu publicul. Dar ceva mă face să cred că ne-ar fi tuturor mai uşor dacă am aborda altfel lucrurile astea. Dacă nu ne-am mai acoperi cu hârtii, semnături, ordine şi proceduri, dacă am acţiona uman şi firesc. Dacă nu am mai da vina pe sistem, uitând că sistemul, de fapt, suntem noi.

Şi mai uităm ceva: într-o situaţie de criză, sistemele pot da eroare, însă oamenii trebuie să meargă mai departe. Împreună.

Publicitate

Şi poate că nu e totul pierdut

Bunicul Lunei a suferit un accident vascular acum câteva săptămâni. Cei care mă citesc pe Facebook ştiu deja despre asta, pentru că am tot povestit despre cum stăteam cu zilele prin spital şi cum fiică-mea a fost incredibil de devotată îngrijirii lui. Ce nu am scris este că acel accident a fost provocat de faptul că a stat câteva ore în plin soare şi fără să se hidrateze. Era în ziua în care a fost invitat să vorbească la festivităţile de Ziua Marinei. Bunicul a fost comandant de vas prezidenţial la vremea lui şi a rămas o personalitate cunoscută în domeniu în acel orăşel-port în care locuieşte. Ţine discursul acesta în fiecare an, şi în fiecare an deplânge în el halul în care au ajuns marina românească şi flota noastră. E drept, cu reminiscenţe de discursuri comuniste, care se încheiau mereu cu „mulţumim conducătorului iubit”, pentru că aşa a fost învăţat nişte zeci de ani să facă. Dar are dreptate în rest. De altfel, bunicul este un om cu păreri ferme asupra multor lucruri, dar şi cu rezerva de neîncredere pe care orice om deştept şi citit trebuie să o păstreze în permanenţă. Pentru că nimeni nu deţine adevărul absolut pe lumea asta.

În zilele care au urmat accidentului, cu controale şi spitale şi experienţe care mai de care mai traumatizantă (despre care voi povesti într-un alt articol, legat de crunta realitate medicală a zilelor noastre), am avut ocazia să stăm mai mult cu bunicul şi, automat, să şi discutăm mai multe. Ştiam că nu e înţelept să deschidem discuţia despre politică şi de aceea nici nu am încercat. Îmi aduceam aminte de acel moment în care l-am înjurat, la o masă în familie, pe Gabriel Oprea, făcându-l impostor. Bunicul a exclamat atunci, nervos: „Dar cum poate fi impostor dacă e general?!”, iar noi am schimbat subiectul, pentru că nu voiam să riscăm să i se facă rău – avea, totuşi, peste 85 de ani. Sau de momentul în care, acum câteva luni, am zis noi ceva rău despre PSD, cum că s-ar duce de râpă şi bine ne pare, iar el s-a mirat: „Am auzit, totuşi, că are susţinere de peste 30% în sondaje. Chiar aşa, o treime dintre români să se înşele?”.

Acela a fost, de altfel, momentul în care mi-am dat seama că bunicul are încredere în aceşti oameni care ne conduc nu neapărat din vreo afinitate ideologică, ci pentru că nu poate concepe că au ajuns atât de sus prin impostură, fraudă şi tupeu, fără să aibă o bază autentică de valoare. Bunicul e un om care s-a născut într-o familie extrem de săracă, într-un sat din Moldova, care a învăţat pe rupte, a citit foarte mult şi a muncit din greu să treacă prin toate gradele militare posibile până la rangul de comandor, cu care a ieşit la pensie. I se pare pur şi simplu de neconceput ca cineva să fi putut ajunge general în alt mod. Sau ca unul din trei români să poată fi păcălit de valul de fum al unei propagande consecvente. Pentru că doar hoţii strigă „Hoţul!” – iar bunicul nu a fost niciodată un hoţ.

Cât am stat alături de el în spital, însă, s-au ivit inerent şi ocazii de a discuta despre ceea ce se întâmplă afară. Mai ales că spitalul era la o aruncătură de băţ de Piaţa Victoriei, unde se adunau încă protestarii în fiecare seară. A întrebat dacă mai sunt acolo, i-am spus că da şi i-am strecurat şi părerea mea intimă că au dreptate să se afle acolo. Că acest guvern trebuie să cadă. Şi pentru prima dată l-am văzut că nu s-a mai enervat. Doar voia să îmi înţeleagă părerea. I-am vorbit puţin despre prostie şi incompetenţă, furt din banul public şi alte câteva rele pe care le fac oamenii ăştia, apoi am schimbat iar subiectul. Chiar nu voiam să îi fac cumva rău, deşi nu părea să i se întâmple asta. În perioada următoare, a mai pus o întrebare sau două. Şi a adus în discuţie faptul că „uite, ne-au mărit salariile şi pensiile”. Argumentul suprem de cucerit naivii din ţara asta. I-am spus că au mărit acele salarii şi pensii artificial. Că nu există dezvoltare economică reală care să le susţină sănătos. Că ne-am îndatorat ca ţară pentru a le plăti, că s-au luat din banii pentru investiţii şi că unui mic întreprinzător, precum propriul său fiu, nu îi sunt deloc de ajutor aceste măsuri populiste luate de guvern. I-am povestit că fiului lui îi e greu să îşi găsească oameni pregătiţi pentru o meserie, să îi fidelizeze la locul de muncă şi să îi plătească rezonabil, din cauza politicilor guvernamentale dezastruoase. Că pentru el, pentru omul care chiar construieşte ceva în ţara asta, acest guvern (şi câte altele dinaintea lui) nu a făcut nimic să îl sprijine.

M-a ascultat în tăcere. Iar după câteva zile l-a „încercat” şi pe fiu-său cu argumentul creşterilor salariale. A primit acelaşi răspuns, şi anume că sunt o gogoaşă umflată care ne va exploda în faţă foarte curând.

Când s-a terminat vacanţa şi am trecut pe la el să ne luăm la revedere, l-am prins pe bunicul într-un moment în care se simţea în formă. Făcuse mici progrese faţă de ultimele săptămâni, reuşea să stea în picioare şi să se hrănească normal, avea alături o doamnă care avea grijă de el – în fine, părea să meargă spre însănătoşire, deci şi moralul său era foarte optimist. Şi atunci ne-a zis zâmbind (şi din senin):

— Măi, tată, măi, eu cred că ne trebuie nişte oameni noi la putere.

Şi atât.

–––

Ce am vrut să vă spun cu povestioara asta a mea (datorie de ieri) e că ar trebui să încercaţi să discutaţi cu părinţii voştri, chiar şi cu bunicii, care îi mai aveţi. Pentru că sunt multe lucruri importante care rămân nediscutate în familii, ştiu asta foarte bine şi din superficialitatea discuţiilor pe care le aveam cu mama mea. Există o jenă, o piedică, o teamă în a ne exprima părerile profunde în faţa părinţilor, la fel de liber ca în faţa prietenilor. Şi atunci tăcem. Dar uite că părinţii ăştia, sau bunicii, nu sunt deloc proşti. Şi că ei pot înţelege adevărurile, dacă le sunt explicate deschis. Iar dacă le-am spune sincer că voturile lor ne pot face rău nouă personal, copiilor lor şi chiar copiilor copiilor noştri, eu cred ne-ar crede pe noi, nu pe ei, cei care îi mint de atâţia ani printr-un ecran de televizor. Cred că s-ar gândi de două ori înainte de a pune ştampila de un nume sau altul de pe buletinul de vot. Sau pe un „Da” sau un „Nu”. Sau poate că nu s-ar mai duce deloc la un vot inutil. Apropo, ce faceţi weekendul acesta? Se anunţă vreme frumoasă, nu mergeţi în vizită la părinţii voştri şi la bunicii de la ţară? S-ar putea să se bucure atât de tare că sunteţi acolo, încât să nu îşi dorească să mai iasă din casă zilele astea…

Intersecţii

E mic şi ciufulit într-un mod ciudat, ca şi cum i-ar fi pârlit cineva doar capătul penelor. Îmi place să cred că nu s-a întâmplat asta, nici că ar fi bolnav, ci că este, pur şi simplu, un pui de porumbel căruia încă nu i-a crescut complet penajul. Un adolescent la fel ca şi ai noştri, ai oamenilor, uşor neterminat, dar zburlit şi înţepat parcă împotriva tuturor. Şi mai stă şi în mijlocul drumului, ca prostul. Opresc maşina în faţa lui, la marginea micii intersecţii din cartier, din fericire aproape pustie acum, în aceste zile de weekend din mijlocul lui august. Nu pare să înţeleagă pericolul la care se expune stând acolo. Sau poate că nu e capabil să zboare. Dacă, totuşi, este bolnav? Habar nu am ce aş putea face cu un porumbel bolnav, dar cu siguranţă nu pot trece cu maşina peste el. Nici să îl las acolo nu pot, măcar să îl gonesc undeva, la adăpost. Mai ales că se mai apropie o maşină de intersecţie acum; îi fac semn şoferului să se oprească şi el, apoi cobor.

Când ajung în faţa maşinii, însă, nu mai văd nimic. Şoferul celălalt îmi face un semn vag, cum că l-a văzut plecând, şi pleacă şi el. Mai rămânem puţin acolo, căutându-l cu fiică-mea pe sub maşini şi prin boscheţi, pentru că niciuna dintre noi nu l-am văzut zburând. Nu-l găsim. După ce verific cu mare atenţie sub maşină, mă urc la volan şi plecăm. O vreme, am inima strânsă, pentru că mă gândesc că aş fi putut încerca să fac mai multe pentru bietul sufleţel. Apoi îmi găsesc scuze în faptul că trebuie să ajungem la spital, la bunicul Lunei, care şi el are nevoie de noi acum. Şi apoi, deodată, îmi amintesc de întâmplarea de cu o oră în urmă şi mă pufneşte râsul: sunt sigură că porumbelul acela va fi bine. Pentru că mai devreme cred că primisem un semn.

Cu o oră în urmă, ne întorceam de la spital cu speranţa de a lua o pauză de la boală şi neputinţă. Nu facem mai nimic acolo, de bunicul Lunei se ocupă angajaţii spitalului, după cum este şi firesc. Dar ştim că îi face bine să nu rămână singur, pentru că este bătrân şi uşor confuz, şi de aceea stăm pur şi simplu cam toată ziua alături de el. Iar asta este de ajuns. Acum o oră, deci, pe când ne întorceam de la spital, oprisem la fel, în mijlocul străzii, pentru a nu lovi un alt suflet. Un om bătrân, de data asta. Stătea pe carosabil, aproape de intersecţia de la Piaţa Norilor, şi contempla un bloc. Nu a părut să-mi audă maşina apropiindu-se, dar după câteva secunde a făcut doi-trei paşi târşâiţi şi s-a oprit din nou, la marginea bordurii. Am înaintat şi, când am ajuns în dreptul lui, am coborât geamul să îl întreb dacă are nevoie de ajutor. Nici asta nu a auzit. De aproape, am observat cât de ponosit era îmbrăcat: şi cămaşa, şi pantalonii aveau mai multe găuri uriaşe, de molii, iar pantofii erau ferfeniţă. Dădea impresia a fi un om al străzii, dar cu siguranţă nu era beat, chiar dacă din punga de plastic pe care o ţinea în mâna stângă se vedea capul unui PET de bere la un litru. Recunosc acea confuzie tipică bolilor bătrâneţii, pierderea cauzată de demenţă, golul din creier care se reflectă în privire. Şi pentru că părea să nu poată urca singur bordura (în cealaltă mână avea un baston şi era nesigur pe picioare), m-am parcat în primul loc disponibil şi, împreună cu Luna, ne-am întors la el.

Reuşise să urce pe trotuar şi acum se uita fix la o uşă de scară de bloc, aflată la capătul câtorva trepte.

– Vreţi să vă ajut să urcaţi scara?

A întors spre mine nişte ochi albaştri şi foarte senini, şi mi-a răspuns zâmbind ştirb:

– Nu ştiu. Nu-mi amintesc unde e casa mea. Sunt proprietar aici de douăzeci de ani, dar nu ştiu dacă asta e uşa.

În mâna cu bastonul îi tremura o legătură de chei. I-am luat-o şi m-am dus să le încerc în uşa acelei scări, dar nu se potrivea niciuna.

– Mai daţi-mi nişte amănunte, să găsim scara.

– Stau la apartamentul X, etajul Y.

M-am uitat pe uşa scării: nici vorbă de numărul X acolo.

– Sunteţi sigur că acesta e blocul?

– Nu ştiu. Dar eu văd Piaţa Norilor de la mine din casă. Deci e aici, pe undeva.

Şi a făcut un cerc larg cu mâna în jur. Of. Aş fi preferat să ne petrecem altfel ora asta acasă, dar e OK şi aşa. La urma urmei, nici măcar nu sunt foarte multe blocuri în jurul pieţei, cât de greu poate fi să i-l găsim omului pe al lui?

– Haideţi să vă sprijiniţi de balustrada aceasta, l-am luat eu de braţ şi l-am dus într-acolo. Nu vă ţineţi prea bine pe picioare. Şi daţi-mi cheile înapoi, să mă duc să le încerc la alte uşi.

– Nu pot, mi-a zâmbit el în continuare, foarte senin. Le-am mai dat eu la unii şi mi-au spart casa şi mi-au luat tot ce aveam. Iar eu sunt proprietar aici de douăzeci de ani, stau la apartamentul X, etajul Y.

Nu a fost chip să îl conving că nu sunt hoaţă. I-am propus să îi dau cheia mea de la maşină cât timp i le ţin eu pe cele de la casă, dar nu a vrut. “Eu sunt proprietar aici de douăzeci de ani, stau…”

Am plecat fără chei până la urmă, doar să căutăm o scară de bloc pe care să scrie acel număr de apartament. Dar atunci când am dat colţul, la câteva străzi mai încolo ni s-a părut că zărim o maşină de poliţie, aşa că am luat-o la fugă spre ea. Ceea ce începuse ca o aventură inedită şi cu potenţial de mister pentru fiică-mea s-a transformat într-o distracţie nebună de-a dreptul. Pentru că ea este foarte, dar foarte fericită atunci când alergăm împreună. Habar nu am de ce, dar de fiecare dată când ni s-a întâmplat asta (destul de rar, dată fiind aversiunea mea pentru orice formă de sport), a râs în hohote de nestăvilit. Aşa şi acum: s-a pus pe un râs sonor, în timp ce alerga alături de mine pe străduţe, în căutarea poliţiştilor. Pe care nu i-am găsit. Aşa că ne-am întors spre locul în care îl lăsaserăm pe bătrân, uitându-ne la fiecare scară de bloc din drum, până când am găsit una în care ar fi putut fi apartamentul lui. Şi chiar atunci a apărut în intersecţie, de-a binelea, o maşină de poliţie.

Ceea ce a urmat va rămâne posterităţii în două variante foarte diferite. Adică eu îmi aduc aminte că am strigat destul de discret către cei trei poliţişti dinăuntru, care erau la doar vreo zece metri distanţă şi aveau geamurile maşinii lăsate, apoi le-am făcut un semn cu mâna să se oprească şi m-am dus să îi întreb dacă mă pot ajuta cu bătrânul. Luna, însă, susţine că am început să fac gesturi ample, de naufragiat pe insulă pustie către corabia de la marginea orizontului, şi să strig tare “Ajutor! Ajutor!”. Nu cred că vom afla niciodată adevărul, cert este doar că maşina a frânat din scurt, oamenii au venit cu mine la bătrân (care era la fel de confuz, în acelaşi loc în care îl lăsasem) şi m-au asigurat că de aici încolo se ocupă ei, după care m-au trimis acasă.

– Sper că în poliţişti aveţi încredere, i-am zâmbit eu bietului om. Să-i lăsaţi să vă ajute!

– Mulţumesc, domniţă! Să fiţi sănătoasă! Şi să vă trăiască porumbelul!, a adăugat el dând din cap către Luna, înainte să continue pentru poliţişti: Nu mai ştiu unde e blocul meu. Sunt bătrân, am nouăzeci şi…

Ne-am îndepărtat chicotind. De-a lungul vremii, am auzit multe apelative care s-au dorit drăguţe faţă de fiică-mea, ca de exemplu “prinţesa” sau, mai nou, de când s-a tuns scurt, “băiatul ăsta frumos”. Dar “porumbelul” nu am mai auzit până acum. Şi nici n-am înţeles de unde şi până unde o asemenea metaforă. Ne-am mai amuzat o vreme şi, cu sentimentul datoriei împlinite – sper că poliţiştii aceia s-au asigurat că omul ajunge pe mâinile cuiva care să aibă grijă de el – ne-am întors acasă.

O oră mai târziu şi câteva intersecţii mai încolo, un porumbel adevărat avea să trăiască doar pentru că nişte oameni l-au observat şi s-au oprit câteva clipe din drumurile lor grăbite, pentru a-l lăsa să traverseze în ritmul şi după puterile lui. Pentru că nu întotdeauna sunt necesare acte eroice şi fapte vitejeşti pentru a proteja vieţi. E de ajuns să fim atenţi unii la alţii. Să ne îngăduim unii altora slăbiciunile. Sau chiar doar să ne stăm alături uneori. Atât.

Fracturile se văd doar la privat

Necazul s-a întâmplat, conform legii nescrise a necazurilor, într-o vineri seară. O lovitură teribilă de tocul uşii m-a făcut să izbucnesc în lacrimi de durere şi de frică: din cap îmi curgea sânge, iar mâna mă durea la orice tentativă de mişcare. Ne-am urcat cu toţii în maşină şi am plecat spre spital.

Circulaţia fluentă ne-a permis să ajungem rapid la cel mai apropiat spital de urgenţă. La poartă, am fost sfătuită să merg singură la camera de gardă, iar bărbatu-meu a fost îndrumat spre parcarea generoasă a spitalului. Până să termin de completat scurtul formular de admitere, a ajuns la ghişeu şi restul familiei şi am intrat împreună în secţia de urgenţe minore. După câteva întrebări, medicul m-a invitat în cabinet şi m-a consultat metodic:

– O rană deschisă la cap… pare superficială, dar cu loviturile la cap nu trebuie să ne jucăm. Vă luăm un pic de sânge acum, ca să verificăm hemoglobina. În caz că aveţi o hemoragie puternică, nivelul hemoglobinei scade. Apoi vă vede un neurochirurg şi, dacă nu este decât ţesut rupt, vă coase şi gata. El decide dacă aveţi nevoie şi de o tomografie. După aceea, vă duceţi cu această trimitere la ortoped. El va stabili ce investigaţii trebuie făcute pentru mână. Alte traume nu păreţi a avea. Pentru siguranţă, totuşi, v-am făcut şi o trimitere la ecograf, să verificăm şi organele interne.

L-am văzut apoi pe medic uitându-se conspirativ în jur:

– Dacă tot am rămas singuri, vă rog să îmi spuneţi dacă este vorba de un accident sau de o agresiune. Dacă aveţi nevoie de suport, poliţistul şi psihologul de serviciu vă stau la dispoziţie.

Am refuzat ultimele propuneri, dar am apreciat grija medicului. Analiza de sânge a ieşit în parametri normali, neuro-chirurgul a confirmat, după alt consult minuţios, că rana de la cap e superficială, am fost instalată pe un pat steril şi nici nu am simţit când asistenta mi-a cusut cele trei fire.

La radiografie aşteptau câteva persoane, dar nici una nu avea vreo urgenţă sau durere, aşa că m-au invitat să intru prima. Radiologul a detectat imediat fractura şi mi-a dat indicaţiile necesare pentru a ajunge la ortopedie. Aici, alt consult atent, dar şi dureros, pentru mâna mea ruptă. Medicul m-a asigurat că nu este foarte grav, e doar o fractură fără deplasare, mi-a imobilizat braţul într-o orteză şi m-a sfătuit să revin săptămânal la control până se vindecă.

După ce şi ecografistul mi-a confirmat că nici un organ nu a sărit de la locul lui, am plecat cu o reţetă compensată plină de anti-inflamatoare şi protecţii gastrice, pe care le-am cumpărat aproape gratis de la farmacia spitalului. Era trecut de miezul nopţii când ne-am întors acasă, după o experienţă atât de urâtă, îndulcită doar de profesionalismul şi omenia unor specialişti, într-un spital bine organizat din sistemul de Stat românesc.

Dacă aţi avut răbdarea să citiţi până aici şi sunteţi cumva dezorientaţi, aflaţi că aveţi dreptate să nu vă vină să credeţi această poveste. Pentru că nu s-a întâmplat deloc aşa.

În realitate, doar primul paragraf e adevărat. În rest, am descris modul în care îmi imaginez că ar fi trebuit să se întâmple lucrurile.

De fapt, drumul până la spital a fost lung şi complicat. A trebuit să mituim un paznic pentru a găsi un loc de parcare la o distanţă rezonabilă. Am fost trimisă de colo-colo pe holurile spitalului timp de vreo două ore, cu o rană deschisă la cap. Nu m-a atins nici un medic, cu excepţia a două fire de păr ridicate de unul înainte de a decide că la cap e doar o rană de suprafaţă. Radiografiile le-am făcut pe bani mulţi la o clinică privată din apropiere, pe motiv de coadă interminabilă în spital. Radiologul spitalului nu a văzut nici o fractură, iar rezidentul de la triaj mi-a refuzat cererea de a fi consultată de un ortoped, deşi plângeam de durerile din braţ. La fel, mi-a refuzat şi cererea de a-mi explica pentru ce s-a hotărât să-mi ia sânge (atunci când şi-a adus aminte, la multă vreme după accident). Doar după ce am afirmat pe un ton foarte ridicat, pe holul plin de oameni, că e dreptul meu de pacient să fiu informată asupra procedurilor propuse, mi-a povestit cum stă treaba cu hemoglobina. Dar a avut grijă să o facă pe un ton ironic:

– Pariez că nu ştiţi ce e aia hemoglobină…

Într-un târziu, am fost cusută la cap, pe un pat pătat de sângele pacienţilor precedenţi. Bine, măcar, că asistenta cu părul mov, care a realizat dureroasa procedură, a făcut o treabă impecabilă – motiv pentru care îi mulţumesc şi pe această cale!

Medicamentele prescrise m-au costat şi ele mulţi bani, deoarece doar un medic de familie poate prescrie reţete compensate într-un sistem informatic implementat pe sume colosale. Şi de unde să iau medic de familie la miezul nopţii sau în cele două zile de weekend care urmau?

După o noapte de chin, am ajuns la un spital privat (şi scump, evident). Ortopedul de acolo a observat imediat fractura de umăr, pe aceeaşi radiografie făcută cu o seară înainte. Mi-a pus o orteză şi mi-a recomandat gheaţa ca singur anti-inflamator cu adevărat eficient, fără efecte adverse şi ieftin.

Acum, în timp ce mă încalţ numai cu pantofi fără şireturi, mătur fără să pot strânge gunoiul în făraş şi salivez la gândul unei mămăligi pe care nu am cum să o gătesc cu o singură mână, pot medita liniştit la ceea ce ar trebui făcut pentru a vindeca rănile sistemului medical de Stat. Şi meditez, meditez, meditez…