Raport de mărţişor

Aşa a arătat lista de mărţişoare a fiică-mii de anul acesta:

În fine, prima ei versiune, pentru că s-a mai îmbogăţit ulterior… Mi s-a părut înţelept să luăm vreo 30 de mărţişoare asemănătoare, pentru că mi-era teamă că nu va mai ţine minte pe cine a scris aici. Desigur, cu excepţia lucrurilor deosebit de clare, precum: „Micuţa de la dansur (!) care a fost cu mine şi cu Mara în echipă”. De fapt, majoritatea mărţişoarelor nu au fost luate, ci “amenajate” de noi. Am găsit întâmplător un magazin cu materie primă pentru bijuterii şi alte aranjamente, un fel de rai pe pământ pentru nişte persoane ca noi, care adoră lucruşoarele mici, şi ne-am servit de-acolo pe alese cu mărgele şi pandantive care mai de care mai drăguţe, pe care le-am băgat în sticluţe mici cu dop de plută, şi am completat spaţiul cu ceai parfumat, şi cu bucăţele de mere şi de căpşuni liofilizate, şi cu bobiţe de levănţică, şi cu boabe prăjite de cafea, astfel încât deschiderea “mărţişorului” să fie şi o surpriză olfactivă plăcută.

Tot ce e cu S în listă e de la şcoală (C.S., N.S., O.S., R.S. etc.), aşa că i-am propus fiică-mii, ca să simplificăm, cum se întâlneşte cu cineva pe hol, cum să îi dea un mărţişor. Cu cineva de sex feminin, desigur. Pentru că de vreo doi ani încoace nu mai vrea să dea mărţişoare şi băieţilor, aşa cum făcea la grădiniţă şi un pic în clasa pregătitoare. Şi zău dacă înţeleg de ce, pentru că avea un succes nebun cu ele: băieţii care primeau mărţişoare de la ea erau atât de surprinşi şi de bucuroşi, încât îi dădeau cu dobândă la schimb, uneori şi câte trei mărţişoare primea de la un singur băiat. Dar ceva s-a întâmplat la un moment, probabil a râs cineva de ea, cum se întâmplă mai mereu prin şcolile noastre, şi de atunci nu a mai dus nimic băieţilor. Anul ăsta i-am dat totuşi la ea o pungă cu ciocolăţele şi am sfătuit-o să îi servească pe băieţi, atunci când vin să-i dea mărţişoare. Se pare că a avut un oarecare succes şi în felul acesta…

Nici adulţii de la şcoală nu s-au aflat chiar toţi pe lista ei, aşa cum erau anul trecut. Nu se vede nicăieri P.S., femeia de serviciu mai nouă, care îi terorizează atât de tare pe copii, încât preferă să îşi înghită guma de mestecat decât să o arunce undeva pe unde ar putea-o găsi ea. Însă cum socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg, P.S. a făcut o glumă prietenoasă cu copiii fix în ziua de 1 martie, aşa că Luna s-a hotărât ad-hoc să-i dea şi ei un mărţişor, din rezerve.

– Trebuia să o premiez cumva pentru că s-a purtat frumos, mi-a explicat Luna, aşa o motivez să fie drăguţă cu noi şi altădată.

– Şi azi a fost drăguţă după ce i-ai dat mărţişorul?

– Ǎăă… nu.

Deci de la teoriile motivaţionale şi până la dovezile concrete că acestea chiar funcţionează s-ar putea să fie o oarecare distanţă temporală. Mai aşteptăm.

Revenind la lista noastră, evident că pe ea se află şi tatăl Lunei, care a fost nevoit să poarte şi anul trecut în piept mărţişorul de la ea, altfel ieşea cu scandal. Noroc că e în Giurgiu, la graniţa cu Bulgaria, unde mărţişoarele se dau bărbaţilor. Şi noroc că îi dăduse un Snoopy din oţel tare decent.

Pe listă mai apare şi Mariana, cea care ne ajuta pe vremuri cu menajul tot la Giurgiu. Este persoana pe care o bombăne Luna de fiecare dată când nu-şi mai găseşte câte vreun lucru rătăcit în haosul din camera ei: „Iar a făcut Mariana curat?!”. Deşi Mariana a plecat în Italia acum vreo cinci ani. Dar Lunei îi trebuie un ţap ispăşitor pentru propria ei dezordine. Şi îi era şi dragă. Aşa că e pe listă.

Tot la categoria persoane dragi intră şi stomatoloagele Lunei: Dr. B.p. şi Dr. B.m.b. Fiind noră şi soacră, le cheamă pe amândouă Blajin, deci avem aşa: doctoriţa Blajin-proteze şi doctoriţa Blajin-mama-băiatului. Lor le-a făcut prietena noastră Coca nişte broşe drăguţe, din FIMO, perfect potrivite unor stomatoloage. Şi tot broşe asemănătoare le-a făcut tuturor doctoriţelor şi asistentelor pe care le cunoaştem, mi s-au părut o combinaţie drăguţă şi utilă de mărţişor cu ecuson pe care, oricum, medicii îl poartă de obicei în piept.

Nu puteau lipsi din gândurile noastre nici vânzătoarele preferate ale Lunei. Aşa că lor le-am pregătit câte un mic săpunel în formă de fluture făcut de Valeria, care pe lângă faptul că mirosea frumos mai avea şi avantajul că putea deveni util cu adevărat. Iar în ziua de 1 martie am făcut un mic turneu prin cartier, ca să le dăruim pe toate: vânzătoarei de ziare de la care nu mai cumpărăm regulat reviste, ca pe vremuri, dar care a fost mereu drăguţă cu noi, celor două vânzătoare de la magazinele alimentare de la colţ, cu care Luna stă frecvent la taclale la per tu, deşi suspectez că i-ar putea fi bunici, şi celor două vânzătoare de la librărie, dintre care doar una e amabilă (“dar n-ai cum să îi dai doar ei, mama, nu-i aşa?”). I-am dat ceva şi casierei de la Mega Image de la care am făcut cumpărături în acea zi şi care părea cam tristă, dar s-a luminat imediat la faţă când a auzit-o pe fiică-mea cu “O primăvară frumoasă!”, întinzându-i o zdrăngănea. Dar cea mai impresionată a fost vânzătoarea de la “La Tati”, un magazin de produse de panificaţie de la care cumpărăm doar din an în paşte câte ceva. Este o doamnă mai în vârstă, care este întotdeauna, dar întotdeauna zâmbitoare, face glume cu clienţii şi îi răspunde la fel de solemn Lunei atunci când aceasta o salută politicos şi îi cere câte o bezea sau o brioşă. Deşi suspectez că lucrează multe ore pe zi, în fiecare zi. Genul de vânzătoare de la care ai vrea să ai ce cumpăra mai mult, pasăre rară în zilele noastre, în care se înmulţesc magazinele unde mă simt efectiv prost când intru (şi unde de obicei nu revin, dacă am de ales). Doamna era la uşa magazinului când am trecut noi, iar Luna s-a dus să-i dea mărţişorul. Iniţial a crezut că vrea să cumpere ceva şi i-a ţinut uşa să intre. Iar când a văzut că s-a dus la ea doar pentru mărţişor, i-a pupat mai întâi mâna, cu acel gest pe care îl fac oamenii când le e drag de cineva. Apoi a pupat-o şi pe obraji, pe unde a apucat.

– Bine că nu era rujată, pentru că altfel nu mă mai recunoşteai acum, cât de roşie aş fi fost peste tot, a bombănit Luna la întoarcere, dar şi ea vădit emoţionată de emoţia doamnei.

I-am urat şi eu doamnei, de la distanţă, multă sănătate.

– Dar de unde şi până unde…?, m-a întrebat ea mirată de gestul nostru.

– Pentru că sunteţi mereu drăguţă cu noi, i-am răspuns. Este un mulţumesc, de fapt.

Repet, a fost doar un fluturaş de săpun, de câţiva lei. Uneori, e de ajuns doar atât pentru a aduce zâmbetul pe faţa cuiva, indiferent cât de trist sau obosit ar fi.

Turneul de livrat zâmbete a continuat pe seară, în bloc, cu câteva băbuţe din vecini (mai puţine ca anul trecut, din păcate, pentru că una dintre ele a murit între timp). Iar Luna a petrecut o seară minunată, aranjând şi re-aranjând prada cu care a venit acasă. O pradă mai săracă anul acesta, şi din cauza zăpezilor, care au făcut ca nu toţi copiii să vină la şcoală în ziua de întâi martie. Iar speranţele de recuperare ale Lunei s-au năruit atunci când a văzut că mai mulţi băieţi care au ajuns în sfârşit la ore lunea următoare nu au adus nimic, deşi trecuseră doar câteva zile. Sincer, şi mie mi s-a părut un gest urât: sunt doar două fete în clasa ei, chiar nu cred că ar fi fost un capăt de lume să vină cu două bucăţele de plastic la şcoală, care iată cât de multă bucurie le pot aduce celor care le primesc.

În concluzie, a fost un an în care a primat calitatea în faţa cantităţii. Pentru că am primit mărţişoare puţine, dar foarte frumoase, cum ar fi brăţara primită de Luna de la veterinar (are copil mic şi i-am trimis şi lui o jucărioară, şi bine că nici el nu era rujat!) sau îngeraşul din sticlă făcut de Lăcrimioara, o altă prietenă de-a noastră care are mâini pricepute:

Un îngeraş pe care Luna l-a purtat în fiecare zi de atunci, cu acea sclipire de bucurie în ochi pe care o are orice copil atunci când primeşte un dar frumos, fie el cât de mic sau de ieftin. Un semn că cineva s-a gândit la el.

Reclame

Căutaţi dentist bun? Ştiu eu o familie întreagă

– Mama, pot să mă duc singură la dentist? Te roooog…

– Ǎăăă… bine!

– Da’ pot să şi plătesc eu, din banii mei? Te roooog…

Dialogul incredibil de mai sus nu este parte dintr-o poveste SF, ci o întâmplare adevărată, din toamna anului trecut, pe când fiică-mea avea cam şapte ani şi trei sferturi. Trecând peste nemaipomenitul ofertei de a plăti ea ceva, orice (copil mai zgârcit ca ăsta bag mâna-n foc că nu mai există), aş fi tare curioasă câţi dintre voi se pot duce cu atâta entuziasm la stomatolog. Eu, una, trebuie să recunosc că nu m-am dus ţopăind până acolo decât extrem de rar – a se citi „o singură dată”, atunci când mă împrietenisem într-un mod mai puţin obişnuit cu medicul respectiv. În rest, mi se strânge inima doar la ideea de dentist, ca urmare a unei copilării în care locuiam la două case distanţă de stomatologia din oraş şi aveam ca fond sonor garantat al zilelor calde ţiuituri de aparate şi urlete de oameni. Ca să nu mai amintesc şi de instrumentarul acela metalic demn de o cauză mai bună (gen inchiziţie sau pogrom) cu care se lucra pe acele vremuri. Nu că acum s-ar fi schimbat foarte mult. Dar ceva, ceva, tot s-a schimbat: atitudinea medicilor. Sau, cel puţin, a unora dintre ei.

La prima carie a Lunei (cauzele fiind excesul de dulciuri plus o moştenire genetică proastă, pe linie maternă, pentru că de spălat trebuie să recunosc că se spală conştiincios), am dus-o la o dentistă specializată în copii, recomandată de o prietenă. Caria părea minoră, deci nu m-a deranjat că dentista era, hăt, într-un bloc din Titan. Atât de drăguţă a fost tinerica aceea cu fiică-mea încât Luna s-a urcat fără discuţii în scaun, a deschis guriţa şi a făcut tot ce i-a zis aceasta. Iar la plecare, deşi a stat încordată tot timpul intervenţiei şi a şi chiuit pe alocuri, mi-a spus:

– De-abia aştept să mai am o carie, ca să venim aici!

Nu a trebuit să aştepte prea mult, caria dovedindu-se mai profundă decât păruse şi dintele fiind necrozat ca urmare a unei lovituri cine ştie de când. Multe drumuri am făcut la acel cabinet, pentru tratamente! Şi multă răbdare mai avea doctoriţa cu copiii! Luna o iubea foarte tare pentru asta. Şi o iubeam şi eu un pic, pentru că se purta cu atâta grijă cu copilul meu. Şi pentru că ne lua doar 20 de lei la fiecare şedinţă. Totuşi, la un moment dat m-am gândit să mai cer şi o a doua părere, prea dura de mult tratamentul şi dintele nu se vindeca. Şi am ajuns la cabinetul unei distinse medic doctor docent profesor etc., cu recomandări solide de la pediatri. Pe Plevnei, undeva. Multă lume la cabinetul acela. Cred că vreo oră am aşteptat, pe un hol înghesuit, cu un copil de vreo cinci ani care se plictisea. Nimeni nu ne-a salutat, nimeni nu ne-a băgat în seamă, deşi era ceva personal care se fâţâia de colo, colo, ocupat şi încruntat. Când am intrat, în sfârşit, în cabinetul spaţios, bine dotat şi elegant, Luna a deschis gura fix un centimetru şi a refuzat orice colaborare. Copiii au un al şaselea simţ pe care şi-l pierd în procesul maturizării. În fine, până la urmă doctoriţa a reuşit să vadă cât de cât dintele, eu i-am povestit care este îngrijorarea mea, mi-a scris două cuvinte pe un bileţel, să i-l dau doctoriţei noastre („Cel mai probabil, mi-a fost studentă, o să aprecieze sfatul meu”) şi am plecat. Nu înainte de a plăti 160 de lei pe acele două minute de discuţii. Maxim trei.

Nu ştiu dacă a folosit la ceva acea a doua părere sau a fost o coincidenţă, dar s-a rezolvat în curând cu dintele Lunei. După vreun an, însă, atunci când a apărut următoarea problemă, am căutat un cabinet mai apropiat de casă, totuşi. Şi l-am găsit. La cinci minute de mers pe jos, după ce am dat ocol întregului cartier, luând la rând bloc cu bloc şi intrând în toate cabinetele stomatologice întâlnite (sunt multe, dar medicii se cam feresc de pacienţi copii), am găsit exact de căutam: o doctoriţă zâmbitoare, dar hotărâtă, cu răbdare şi mână uşoară, care i-a scos Lunei, fără multe discuţii, dintele care se încăpăţâna să nu cadă, deşi succesorul lui permanent scosese deja capul prin gingie.

Ştiţi cum sunt ursoaicele alea mămoase şi grijulii din poveşti? Aşa e şi dentista asta. I-a vorbit Lunei, şi i-a tot vorbit, şi are accent cald, „moldoviniesc”, şi a convins-o să o lase să se uite bine de tot în guriţa ei, şi să îi încerce dinţişorul, şi să îi dea cu „puf” ca să i-l amorţească… Şi gata. Dintele a fost pus într-un pansament în care îl am şi acum, pe birou, pentru că Luna a uitat să i-l trimită, contra cost, Zânei Măseluţă (ura!).

Am mers de mai multe ori şi la dentista aceasta. Ba o nouă carie, ba încă vreo doi dinţi care au trebuit ajutaţi să cadă, ba nişte molari de sigilat… A contat şi faptul că are tarife umane, pe care ni le putem permite, de la 30 la maximum 100 de lei. Iar Luna s-a simţit rapid ca la ea acasă în cabinet. Şi a cerut să se ducă singură acolo. Prima oară, mi-a povestit că nu a plâns decât foarte puţin:

– Doar la început şi cam o lacrimă, aşa. A fost mai greu la prima chestie pe care mi-a băgat-o în gură. Apoi am stat liniştită. Mi le-a băgat cam pe toate pe care le avea acolo. Şi avea multe. Şi un cui mi-a băgat!

– Îţi dăduse cu spray din acela înainte, să te amorţească?

– Fără spray. Mi-a explicat că trebuia să îmi facă o gaură ca să pună guma aia acolo. Şi nu am simţit nimic.

Deci merge şi cu explicatul, în loc de anestezie. Dacă ştii cum să explici.

Au fost şi situaţii în care doamna ursoaică lipsea, şi atunci am fost o dată la soţul ei, un urs serios, bun şi doar puţin mormăitor, care şi-a făcut treaba atât de concentrat, încât Luna nu a îndrăznit să spună nici „pâs” tot timpul cât a stat pe scaun. Sau altădată am fost la ursuleţul junior, pentru că şi băiatul lor este dentist acolo, iar el a fost cel mai şmecher dintre toţi, rugând-o pe Luna să deschidă gura „doar să văd care este dinţişorul care se mişcă”, pentru ca apoi să i-l scoată într-o fracţiune de secundă cu cleştele pe care îl ţinuse ascuns la spate. Fără pufuri, gume şi alte păcăleli anestezice complet inutile la dinţii ăştia de lapte. N-am văzut-o niciodată mai debusolată pe fiică-mea: oare mai e cazul să plâng acum, dacă s-a terminat? S-a chinuit să stoarcă lacrima pe care o avea pregătită dinainte de intervenţie, dar nu prea i-a reuşit, printre zâmbete ştirbe:

– Mama, data viitoare când mai am ceva de scos, vreau tot la domnul ăsta, m-a anunţat ea pe drumul de întoarcere acasă.

– Ai observat şi tu ce drăguţ era, nu-i aşa?, i-am făcut eu cu ochiul complice, ca între fete.

– Nuuuu, doar că nu am am simţit absolut nimic când mi-a scos dintele, mi-a răspuns ea, roşie toată la faţă. (Observase.)

Deci acum avem sarcinile împărţite: mergem la mama ursoaică pentru controale de rutină şi tratamente speciale, la tata urs pentru urgenţe, la ursuleţul junior pentru extracţii pe ne-simţite şi la nora ursuliţă pentru aparatul dentar. Pentru că juniorul este căsătorit cu cea mai blândă ortodontă peste care puteam nimeri.

Prin toamnă, Lunei i-a crescut un dinţişor de jos la o distanţă respectabilă de locul în care ar fi fost normal. Nici dinţii noi de sus nu erau ei prea corect aliniaţi, dar ăsta de jos… jale! Şi atunci mama ursoaică ne-a trimis la control în cabinetul vecin, la nora ei, care este foarte tânără, dar foarte, foarte, FOARTE meticuloasă. Vreo oră a privit, verificat, măsurat, analizat, pipăit şi ce-o mai fi făcut ea acolo, prin gura Lunei. Se pare că fiică-mea mi-a moştenit nu numai predispoziţia spre carii, ci şi dinţii mari, în timp ce maxilarul (mic) este luat, probabil, de la taică-său. Aşa că, după câteva consulturi, radiografii şi mulaje, fiică-mea s-a pricopsit cu două aparate dentare mobile, un fel de paturi ale lui Procust în miniatură, menite să-i mărească maxilarele într-un ritm mai rapid decât cel natural, astfel încât dinţii cei noi să aibă loc să crească drept. Costurile aparatelor nu au fost tocmai mici, dar nici mari, judecând după ceea ce aud de prin alte locuri. Şi a fost destul de dificil de găsit un sistem care să se poată prinde pe dinţişorii ei pentru că, deşi n-aş fi bănuit în veci aşa ceva, Luna cică are gura mică. Dar s-a putut, până la urmă. Fiică-mea îşi poartă conştiincios aparatele, scoţându-le doar când mănâncă sau când face sport, iar efectul se vede cu ochiul liber: dinţii de sus sunt aproape aliniaţi acum, la vreo două luni de la instalare, iar dintele de jos nu mai este orizontal, ci uşor, uşor, se apropie şi el de verticalitatea normală.

Luna de-abia aşteaptă să treacă timpul pentru a merge la controlul lunar, atât de bine se simte acolo. Ultima dată am fost chiar aseară şi le-a povestit tuturor de la cabinet ce frumos a fost la ea în „tabăă de şci” (abia după ce şi-a scos aparatele au reuşit şi ceilalţi să înţeleagă că este vorba despre o tabără de schi) – ăsta fiind cam singurul dezavantaj al acestor aparate: nu vorbeşte clar când le poartă. Iar doctoriţa a sfătuit-o, spre groaza mea, să vorbească mai mult decât de obicei, tocmai pentru a se obişnui cu fierătaniile alea în gură. Ceea ce a făcut, evident. Dar nu s-a obişnuit încă, iar rezultatul este uneori hazliu, alteori şocant, ca atunci când am întrebat-o, pe drumul de întoarcere de la şcoală, ce a făcut la ora de română, iar ea mi-a răspuns nonşalant:

– Mai nimic. Am făcut un sex.

Îmi pare rău, dar nu am găsit altă cale să lămuresc situaţia decât punând-o să repete până m-am prins că era vorba despre un „text”. Nu de alta, dar păreau curioşi să afle şi oamenii ăia din jur, de aşteptau la semafor împreună cu noi. Erau mulţi şi holbaţi, nu se făcea să îi las aşa…

În fine, ca să închei, că iar m-am lungit teribil, v-aş sfătui să mergeţi cu încredere cu copiii la dentişti. În primul rând, scapă de complicaţii ulterioare, dacă îşi tratează problemele de pe acum. Am auzit teorii năucitoare, cum că nu e cazul să tratezi cariile la dinţii de lapte pentru că, oricum, cad. Cum adică: să-ţi laşi copilul cu ditamai infecţia în gură sperând doar să nu extindă până peste un an, doi, trei, când natura o să rezolve problema? Nici teoria cum că e mai bine să pui aparat la adult decât la copil nu prea stă în picioare. De ce să nu previi, în loc să vindeci? Aţi văzut cât de incomode sunt aparatele acelea fixe pe care le poartă unii adulţi, cu anii? Copiii au marele avantaj de a se obişnui mai uşor cu orice, plus că îşi pot scoate aparatele, plus că îi ajută şi procesul de creştere. Cât despre sigilarea molarilor, ce să mai spun, mi se pare cea mai utilă invenţie medicală de la penicilină încoace. Să nu mai ai nicio grijă că ţi s-ar putea caria măselele… ce boierie!

Dar cel mai mare avantaj al mersului de mic la dentist este faptul că acei copii nu vor căpăta fricile noastre. Dacă sunt bine primiţi acolo, dacă medicii au suficientă răbdare cu ei la început şi dacă voi, ca părinţi, nu le insuflaţi propriile voastre temeri, atunci viaţa lor va fi mult mai uşoară şi, evident, mai sănătoasă. Iar dacă nu cunoaşteţi astfel de dentişti drăguţi şi eficienţi, vă recomand eu familia noastră de ursuleţi. Deşi ursoaica mamă m-a rugat să îi mai trimit şi adulţi, după cei câţiva copii nărăvaşi pe care i-am îndrumat către ea, de au trecut-o toate apele până a reuşit să le lucreze şi lor dinţişorii (dar a reuşit). Deci vă rog să nu mă daţi de gol că v-am trimis eu acolo. De altfel, uite, nu vă dau nici măcar coordonatele lor. Vă spun doar că au cabinetul în Tineretului şi că îi cheamă Blajin. Apropo, nume mai potrivit decât ăsta zău dacă se putea!

miss-universe-france(În poză este Iris Mittenaere, franţuzoaica ce a fost aleasă ieri Miss Univers. E studentă la stomatologie. În rest, nu are nicio legătură cu textul: şi dentistele Lunei sunt femei frumoase, dar blonde şi un pic mai îmbrăcate.)